Vatra-dialog cu Luminiţa MARCU: „Virtutea principală a celui care îndrăzneşte să scrie despre literatură e onestitatea”

luminița  

Robert Şerban: Distanţa dă o perspectivă riguroasă asupra majorităţii lucrurilor. Trăieşti de 7 ani în Spania, care e despărţită de România de vreo 3000 de kilometri. E ceva distanţă… Cum se vede ţara ta natală din ţara ta adoptivă? Care ar fi tuşele principale ale unui portret al României contemporane?

Luminiţa Marcu: Distanţa dă o perspectivă, nu ştiu cît de riguroasă, dar ce e sigur e că distanţa te face mai patriot. Nefiind nevoit să suporţi zilnic neplăcerile traiului în Bucureşti, le uiţi destul de repede şi România se transformă într-o chestiune abstractă, care face parte indubitabil din identitatea ta şi pe care tinzi chiar să începi s-o iubeşti. Citește în continuare →

Ovio OLARU – Portocala mecanică ft. Lana del Rey

bogdan cosa ultraviolenta

După publicarea, în 2011, a romanului Poker, urmat de volumul de poezii O formă de adăpost primară şi de Poker. Black Glass, în 2013, Bogdan Coşa revine în 2017 cu Ultraviolenţă*. Ar fi o impunitate să vorbim despre succesul sau calitatea intrinsecă a primelor două romane din aşa-zisa trilogie Poker, la fel cum n-are rost să discutăm despre poezia autorului. Cu un titlu catchy, care trimite la Anthony Burgess şi Lana del Rey deopotrivă, romanul promite violenţă, perversitate, kitsch şi narcisism pop. Cei care se lasă influenţaţi de titlu, însă, vor fi dezamăgiţi. Citește în continuare →

Senida POENARIU – Individuaţie à la Muşina şi obsesia centrului

Alexandru-Musina__Regele-diminetii__9975-86-091-8-785334319307

În numărul din Vatra dedicat lui Alexandru Muşina, Radu Vancu pleda pentru „capitalizarea unui legat de asemenea portanţă”, „unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi” ai prolificei generaţii optzeci (subscriu la această încadrare valorică), prin trei demersuri: o editură poetică să-i publice poezia integral, apoi materializarea unei ediţii de eseuri şi epistole (tot la o editură puternică), şi implementarea cursurilor de scriere creatoare la cât mai multe universităţi din ţară, susţinute de scriitori anume angajaţi pentru aceasta. La numai un an după aceste observaţii, editura Tracus Arte lansează pe piaţă Opera poetică a lui Alexandru Muşina în două volume, ediţie realizată de Cristina Vasilică, iar, în 2016, Radu Vancu însuşi preia frâiele şi coordonează antologia de peste 300 de pagini, Regele dimineţii* la editura Cartier. De altfel, tot la Cartier a apărut recent şi o reeditare a eseurilor lui Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne. Teoria şi practica literaturii. Nu voi mai comenta aici afirmaţia de bun simţ a lui Radu Vancu despre importanţa cursurilor de scriere creatoare, aşa cum nu mai este cazul să insist nici asupra eforturilor depuse de Alexandru Muşina, primul profesor de scriere creatoare de la noi, în acest sens. Aleg să cred că în momentul de faţă necesitatea şi utilitatea acestor cursuri este clară pentru toată lumea. Citește în continuare →

Ioana BOŞTENARU – Detectivism autohton

caius-dobrescu-moarte

Cu un debut înregistrat în anii ’90, Caius Dobrescu a continuat să scrie constant, poemele, eseurile şi romanele sale fiind sugestive în acest sens. „Migraţia” spre un tip de proză mai aparte, cea poliţistă a fost înregistrată încă din Minoic (Polirom, 2011) şi persistă în cel mai recent roman, „moarte în ţinutul secuilor”, un thriller autohton, mélange de tragi-comic, politic, multiculturalism, mister, un colaj postmodern, în care memoria fragmentară redă drama unei societăţi „încercate” de-a dreptul de istorie. Citește în continuare →

Alex GOLDIŞ – Preda şi efectul bulgărelui de zăpadă

Marin-Preda.-Un-portret-in-arhivele-Securitatii

Nu e secret pentru nimeni că Marin Preda a fost una dintre personalităţile cele mai incomode ale regimului comunist. N-a fost un disident, ba chiar s-a retras sistematic din dezbaterile politice propriu-zise, evitând să publice lucruri nelegate strict de literatură; în acelaşi timp, însă, a avut un proiect constant de lărgire a limitelor expresivităţii în totalitarism, atacând – cu o ambiţie neegalată de nici un scriitor român postbelic – prin fiecare roman subiecte delicate. De aceea, o carte care să scoată la iveală felul în care s-a raportat regimul însuşi la Preda e cât se poate de interesantă. M-aş fi aşteptat ca volumul Ioanei Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii*, să stârnească o mică dezbatere în spaţiul public românesc cu privire la cazul prozatorului, dar şi cu privire la chestiuni mai ample legate de raporturile scriitorilor cu Puterea în comunism. La mai bine de doi ani de la apariţie, cartea a rămas însă puţin discutată. Citește în continuare →

Ion MUREŞAN – Structura gunoiului

ion muresan

Azi am dus la gunoi două tastaturi de computer. Fiica mea mi le-a livrat la pungă. O pungă albastră. Am mai dus eu la gunoi tot felul de lucruri: ţevi de calorifer cu calorifer cu tot, geamurile vechi ale casei, radiouri, casetofoane. Dar, azi, am tăiat cu foarfeca de-a lungul punga albastră, ca să i se vadă conţinutul şi am coborât pe scări, foarte mândru. Am coborât cu tastaturile „la vedere”. De obicei, vecinii apar în calea ta în momentele cele mai nepotrivite. Şi fac observaţii de genul: „Ce mai face doamna?”, „Sunteţi un om harnic!”, „Sunteţi, după cum se vede, un stâlp de bază al Asociaţiei noastre de locatari!” etc. Azi, când eram mândru că s-a schimbat structura, ca atare şi compoziţia gunoiului, nici un vecin nu mi-a ieşit înainte. Citește în continuare →

Petru CIMPOEŞU – Între Breban şi Ianuş

cimpoesu

De fiecare dată când îl întâlnesc pe maestrul Nicolae Breban la vreo manifestare culturală, nu pierde ocazia de a mă certa, de faţă cu cât mai mulţi martori, pentru un presupus afront ce i-aş fi făcut în urmă cu mai bine de zece ani, pe vremea când era vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Deşi de fiecare dată îi prezint scuze pentru acel presupus afront, pe care el, cu binecunoscuta-i generozitate, le primeşte, la următoarea întâlnire o luăm de la capăt: el acuzându-mă de ingratitudine şi lipsă de respect, eu cerându-mi încă o dată scuze şi promiţându-i că nu voi mai greşi. Printre altele, pentru a mă face să mă simt şi mai vinovat, domnul Breban crede a-şi aminti că afrontul cu pricina a venit la puţină vreme după ce el mi-a dat premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Povestea Marelui Brigand”, iar eu mă văd nevoit să-l corectez de fiecare dată, precizându-i că nu „Povestea Marelui Brigand” a primit acel premiu, ci romanul „Sexagenara şi tânărul” al Norei Iuga. Încât, în final, am ajuns să cred că reproşurile domnului Breban nu sunt altceva decât manifestarea unei afectivităţi uşor exagerate (eventual ulcerate). Citește în continuare →