Teatrul românesc, azi (partea a VI-a)

 

Cristian STAMATOIU

Preliminarii exacte pentru orice opinie fie ea despre teatrul românesc de azi

 

1.  Învăluiri și dezvăluiri contextuale

O criză a teatrului în sine nu există, ea fiind doar o componentă cu o suprafaţă tot mai restrânsă a unui fenomen de fapt tot mai cuprinzător. Acest paradox nu semnifică însă o sustragere a spaţiului scenic de la criza generală, ci faptul că Artele în ansamblu se află într-o… dramatică pierdere a rolului lor social pozitiv.

Dacă o astfel de imagine poate părea exagerată, să comparăm impactul unor opere care chiar şi-au influenţat epoca cu actuala condiție a Artelor la nivelul mentalului colectiv. Să apelăm astfel la un eveniment relevant din istoria teatrului: în 25 februarie 1830 a avut loc premiera dramei Hernani de Victor Hugo, ocazie cu care polarizările de opinie au condus la celebra „bătaie a lui Herani” dintre tinerii romantici şi fosilele neo-clasiciste. Disputa lor nu era doar estetică, ea disimulând o acerbă luptă pentru întâietatea în proiectul social al vremii, rivalii fiind burghezia emergentă şi, respectiv, nobilimea conservatoare. Acceptarea publică, sau negarea, unor valori socio-morale clasiciste sau romantice avea în zorii modernităţii o miză atât de mare, încât în jurul lor se puteau declanşa polemici, scandaluri, procese, dueluri… Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea a V-a)

REFLECŢII ŞI REFRACŢII

 

 

Mircea MORARIU 

La ce bun festivalurile de teatru? Își mai păstrează ele identitatea?

Nu voi relua în spațiul acestei intervenții, prilejuite de numărul pe care revista Vatra a decis să îl dedice teatrului, pe cât de vechea pe atât de inutila discuție referitoare la numărul fie prea mare, fie prea mic al festivalurilor de teatru din România de astăzi. Și aceasta fiindcă, în ceea ce mă privește, cred în continuare în adevărul exprimat cu mulți ani în urmă de mult prea repede uitatul dramaturg și eseist de teatru care a fost și este Dumitru Solomon. Într-un excelent editorial inserat acum mai bine de două decenii în cuprinsul revistei Teatrul azi, dl. Solomon punea cu inteligența și concizia-i pe care i le recunoșteau toți ce i-au citit și apreciat scrierile, cu claritate lucrurile la punct.

Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea a IV-a)

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI (continuare)

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

 

Cristian STAMATOIU

Interregn 

1. Interregnul, ca formă de sincronizare empirică la noi cu avalanșa postmodernismelor de-a gata, dar și de supunere mercantilă față de anticultură (iar nu contracultură!). La acestea se mai adaugă și incapacitatea funciară de a se genera linii strategice de forță chiar și în orizont teatral. O expresie plastică a nestării acestei stări ar fi invocarea evoluției de la starea „de molfete spre cea de solfeteapud N. Stănescu…

Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea a III-a)

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI (II)

 

Alina NELEGA                                               

Libertatea interioară

1. Cred că teatrul, la nivel general și într-o altă formă, mai directă – dar nu fundamental diferită de literatură, artele vizuale sau muzică – dă socoteală în mod transparent de mecanismele sociale și politice în care funcționează cultura respectivă. Din această perspectivă, găsesc că teatrul românesc azi este subordonat pârghiilor de putere din socialul românesc, că practica bugetară este deficitară, că teatrele de repertoriu se mișcă greu și nu-și asumă riscuri, că managementul este un exercițiu de control și nu de creativitate.

Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea a II-a)

 

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI

Din structura dosarului tematic despre teatrul românesc de după 1989 nu putea să lipsească o anchetă despre fenomenul teatral contemporan, o anchetă în cadrul căreia am adresat câteva întrebări unor oameni de teatru cu experienţă, autoritate şi reprezentativitate. Întrebările adresate de noi, nu fără unele subtextuale intenţii ironice, sunt:

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea I)

Argument

Revista „Vatra” îşi propune, prin acest dosar tematic, să surprindă, prin intermediul textelor colaboratorilor săi din acest număr, reputaţi specialişti în domeniul teatrului, dinamica fenomenului teatral românesc contemporan, realizările, dificultăţile şi carenţele acestuia. Ce s-a întâmplat, în ultimii treizeci de ani, cu adevărat semnificativ în teatrul românesc? Este acesta, cum s-a mai scris, captiv al unei gândiri nereformate, al stagnării, al crizei, al mentalităţilor blazate? Funcţionează teatrul românesc în virtutea cercului vicios al anacronismelor de tot felul (scene demodate, lipsă de interes pentru finanţarea spectacolelor de calitate, descurajarea gândirii inovatoare sau a managementului teatral performant etc.)? S-a vorbit mult despre necesitatea unei mai bune comunicări, a unei promovări mai eficiente a evenimentelor teatrale, dar şi de imperativul creării unei arhive a teatrului românesc contemporan, prin înregistrarea spectacolelor, prin arhivarea afişelor şi a dosarelor de presă, relevându-se astfel nevoia unui apel mai pregnant la memorie, pentru configurarea unei perspective istorice, necesare şi relevante.

Citește în continuare →

Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Citește în continuare →