Se constată în ultimii ani apariția în câmpul cultural românesc a unor lucrări centrate pe biografia scriitorilor și a artiștilor români atât în cadrul editurii Polirom, prin seria Biografiilor romanțate, în care destinul unui scriitor e folosit ca materie primă pentru ficțiune, cât și în cadrul editurii Humanitas, prin studiile pseudoistorice ale Tatianei Niculescu. La baza recuperării punctelor nodale ale vieții lor se află demitizarea și dorința de ancorare a scriitorilor în orizontul cititorului și anularea barierei perimate dintre autor și public.
Preocuparea lui Marius Chivu pentru proza scurtă și pentru modulațiile acesteia este una susținută, pe termen lung, atât din calitatea de autor, cât și din cea de editor. Amintesc Best of proză scurtă a anilor 2000 (2013), Sfârșit de sezon (2014), cele două antologii Kiwi (2021/2022) și, desigur, activitatea din cadrul revistei de proză scurtă Iocan, alături de Florin Iaru și Cristian Teodorescu. Pentru Marius Chivu, proza scurtă nu este un simplu exercițiu de formare a flerului de prozator, un „antrenament înaintea marii curse”, ci este „o cursă de viteză dificilă și spectaculoasă”, observație probabil justă, acuitatea și penetranța necesare concentrării în spațiile limitate fiind mai degrabă o probă/dovadă a experienței decât a începuturilor.
O mică pasă de cititor capricios m-a separat, de aproape trei ani de la apariție, de romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci*: știam că e un roman cu imaginar situat în mediul rural și mai știam – din cărțile anterioare sau din alte bucăți de proză publicate – că dacă Bogdan Coșa scrie o carte rurală, își va asuma imersiunea în universul ei până la capăt, fără fasoane intelectualiste sau falsificări livrești. M-am lăsat în voia acestei pase cu riscul că greșesc, dar cu promisiunea că voi reveni la un moment dat asupra restanței.
Teodor Dună face parte din artileria grea a douămiiștilor, din micul (tot mai mic) grup al poeților pentru care realul devine spontan fantasmatic iar fantasmaticele – reale, ba chiar și realiste. Erupția imaginativă alimentează în rafale electricitatea vizionară a poemelor iar administrarea ei ritualică, pe suporturi epice, mută vedeniile catastrofice în parabole cu pulberea existențială gata aprinsă. Dumitru Chioaru a zis despre poezia lui (în Noi developări în perspectivă, Limes, 2010, p. 107) că e „un continuu recviem” iar Octavian Soviany, cam tot pe-atunci, l-a calificat (în Cinci decenii de experimentalism, II, Casa de pariuri literare, 2011, p. 169) drept „cel mai apocaliptic” dintre douămiiști. Așa a fost, așa a rămas. Diploma de Patmos l-a acreditat definitiv ca reporter de agonii și martor la escaton.
După ce-am îngropat-o pe maică-mea, am mai tradus vreo două săptămîni pînă am terminat cartea în lucru și pe urmă m-am oprit din muncă. Aș mai fi continuat dar editurile mi-au spus că n-au nimic deocamdată, criza a venit la fix pe doliul meu. Mai aveam niște bani pe card și de pe piept de la mama, cu ultima ei pensie am plătit facturi, așa că puteam să mai stau degeaba. Nu plăteam chirie, mi s-a mai întîmplat în ultimele două decenii, doar că numai de două ori, cîteva luni, am fost și total stăpîn pe spațiu. Mai aveam ciuperci congelate, șampon și pastă de dinți și o pungă cu fasole. Făceam ciorbă de fasole și stăteam întins în pat, la serialele începute pe cînd mai trăia mama.
– Dragă Gábor, te-aş ruga, la început, să te prezinţi cititorului român. Vorbeşte-ne, te rog, despre tine, despre origine, limbă maternă, comunitate. Cât de importante sunt pentru tine, cum şi în ce măsură ţi-au influenţat copilăria, tinereţea, studiile, orientarea?
– M-am născut în 1966 la Budapesta, ca fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului care s-au mutat din provincie în capitală. Când au fost deportaţi cu un tren de marfă în Austria, împreună cu mamele şi bunicele lor, alături de alte rude, părinţii mei încă erau copii. Unul dintre străbunicii mei a murit în vagon, cadavrul lui fiind aruncat din tren în timpul transportului. La momentul respectiv, bunicii nu mai trăiau, au murit în 1943 pe frontul de est, la Cotul Donului, într-un război iraţional, neînarmaţi, mobilizaţi în detaşamentele de muncă forţată. Din marea noastră familie, mulţi au ajuns la Auschwitz, dar am avut şi rude care s-au sinucis în ghetou. Am aflat despre deportare, discriminare încă din copilărie. În familie mocnea multă suferinţă reprimată, era prezentă în educaţia mea şi am putut constata, trăind în dictatură, teama şi loialitatea familiei, raportarea bivalentă la regimul numit socialist, dar şi ambiţia de a conserva modul de viaţă burghez în relaţiile din interiorul cadrului familial.
— Ce se întâmplă? Ce faci? i-am auzit glasul gâtuit de uimire.
Intuiam că îi crescuse pulsul şi că adrenalina îl împiedica deocamdată să priceapă ce i se întâmplă, iar lucrul acesta îl făcea să se zbată şi să încerce să-şi desfacă legăturile de plastic de la mâini. Aproape că se sufoca. Îi urmăream privirea tulbure, aţintită spre mine, care căuta un răspuns, o explicaţie.
Am rămas tăcut, mă străduiam să fiu calm, deşi îmi simţeam inima zbătându-mi-se în gât. Nu puteam scoate niciun cuvânt, ştiam că glasul mi-ar fi tremurat. Mi-am fixat în minte această imagine, înmărmurită în timp, ca un prezent de nespulberat, ca marea care îşi întoarce valurile la mal. Nu eram legat, ca el, dar mă simţeam prizonier, prins în plasa unui scenariu pe care mi-l cream singur, acolo, printre pereţii prăbuşiţi ai halei unei fabrici abandonate de la marginea orașului. Am ştiut că îmi voi aminti clipa aceea pentru tot restul vieţii.
Titlul eseului meu aflat acum la al doilea episod publicat în Vatra sugerează deja interpretarea pe care o voi face. În 1933, Fondane publică nu doar poemul Ulise, ci și eseul său revelatoriu despre un poet totemic francez, întemeietor al poeziei moderne – Rimbaud le voyou. Rimbaud îi este magistru lui Fondane în poemul Ulise care, deși nu este un prozopoem, urmează calea deschisă la nivel de modernitate inițiatică de poemele din Un anotimp în infern și Iluminări de Arthur Rimbaud. Mai ales călătoriile reale ori imaginare ale lui Rimbaud, din Iluminări, realizate prin juxtapuneri ale unor realități disparate și hibridate, devin o lecție lirică magistrală pentru Fondane, care admiră experiența vizionară a lui Rimbaud, experimentalismul exotic al înaintașului său, rătăcirea fantastă prin intermediul temei metamorfozelor și al unui păgânism re-întemeietor. Rimbaud fusese un poet-alchimist în Iluminări, Fondane va hibrida la rândul său peisajele, peregrinarea odiseică, dar prin intermediul unui alt coagulant, acela al evreului rătăcitor, al apatridului rasial. În subsidiar, Fondane face referință și la poemele rimbaldiene din Un anotimp în infern, căci al său Ulise se găsește într-un infern personal și colectiv al rasei din care face parte, iar lamento-ul legat de destinul acestei rase persecutate și hărțuite este central în poemul Ulise. La fel ca în Iluminările rimbaldiene, lumea pe care o aprofundează evreul rătăcitor ca raisonneur este atât una captivantă și iluminatoare, cât și una destrămată, grotescă, decăzută – marcantă fiind aceasta din urmă. Sunt esențiale versurile de definire și auto-definire a rătăcirii odiseice din ipostaza de evreu supus marginalizării și solitudinii rasiale:
Captură de ecran, „Romanian Kiosk Company” (Mircea Nicolae, 2010)
De la Victor Brauner la Mircea Nicolae, evenimentele din programul de deschidere a Capitalei Europene a Culturii Timișoara din 17-19 februarie 2023 au adus în prim plan, pe lângă sărbătorirea artei accesibile tuturor locuitorilor, o discuție relevantă privind rolul artistului în societate. Momentul istoric a fost și rămâne în continuare unul crucial: pauperizarea majoră a mediului artistic post-pandemie, incertitudinea privind viitorul persoanelor implicate în acest domeniu dar și speranțele date de recenta dezbatere legală privind statutul lucrătorului cultural, precum și nevoia de o protecție mai accentuată a culturii produsă local și în definitiv, de ținere în viață a artiștilor și profesioniștilor din domeniu.
La începutul lui 2004, regretatul Vasile Lica, de care m-am apropiat grație vocației domnului Alexandru Zub de a-i face pe prietenii lui prieteni între ei – învingând astfel vocația românească a dezbinării –, mi-a cerut un text despre mentorul nostru comun, care primea titlul de doctor honoris causa al Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Acceptând invitația, am știut că voi sfârși prin a scrie un ditiramb. Nici stilul meu, analitic și critic, nici delicatețea omagiatului, care merge până la rezerva absolută, nu mai contau, fiindcă o laudatio, asemeni contribuției la un Festschrift, are tocmai rostul și tropologia potrivite pentru exprimarea francă (adică directă și liberă) a admirației, îndatorării și afecțiunii. Ambele sunt forme ale discursului epidictic, desigur, așa cum au fost ele definite de Aristotel: comunicate în cadru festiv, conving pe cei deja convinși. Luate în serios, însă, nu sunt antifrastice exerciții ipocrite (oratoria ceremonială include, fățiș sau nu, aprecieri și sentimente negative), ci dimpotrivă. Fără asemenea gesturi, multe din gândurile noastre ar trebui să aștepte alte prilejuri, de regulă tardive. Cum știm cu toții, unul din năravurile noastre este acela de a-i ridica în slăvi pe cei care nu merită (discursul epidictic cuprinde astfel și vorbirea fără convingere, eventual ascunzând adevăratele convingeri, neconvingătoare, pentru cei care oricum nu pot fi convinși; ajungem aproape de ketman-ul șiit observat de Gobineau și reteoretizat pentru lumea comunistă de Czesław Miłosz), dar iubesc și chiar comandă hagiografii. Psalmodiem în limbă de lemn la parastase (laice sau nu, ante- sau post-mortem), dar tăcem între aniversări/comemorări, ne uităm ori ne vorbim de rău pe la spate personalitățile și binefăcătorii, ne regretăm cu ranchiună exaltările ocazionale, chiar nesolicitate ori primite stoic. O cultură națională și o viață academică ajunse la maturitate se recunosc însă și prin buna economie a sentimentelor morale, de la cordialitate la solidaritate, de la recunoaștere și recunoștință la esprit de corps și spirit critic.
revistavatra.org 