Ion Pop – Fragmente de jurnal (11)

1 iunie [1975]

Duminică, vânt rece, neaşteptat pentru începutul de iunie. Stau în casă toată ziua. Citesc, între altele, Les 120 jours de Sodome, de Sade, prima lectură, de fapt, din opera straniului marchiz. După câteva pagini bine scrise, începe decepţia: simplu catalog de aberaţii sexuale. Sfârşitul, în cloaca cea mai ticăloasă, al unei clase definitiv decăzute. Absolutismul transferat în sfera erosului deturnat, ultimă manifestare a teribilei voinţe de a domina împotriva celorlalţi, chiar şi cu conştiinţa propriei distrugeri. Îmi dau seama perfect acum de ce trupa italiană văzută cu vreun an în urmă la Espace Cardin a scos din această carte murdară o viziune sugerând un fel de totalitarism fascist al carnalului.

Citește în continuare →

Andrei Vornicu – Unde-s doi, tensiunea crește: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“

Dacă evocarea celebrei scriitoare britanice Virginia Woolf nu e în măsură să stârnească temeri sau alte manifestări anxioase, conotațiile cu care versul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ e învestit în spectacolul cu același titlu  induce o stare persistentă de neliniște. Rescrierea parodică a versului „Who’s Afraid of the Big Bad Wolf“ din animația Disney „Cei trei purceluși“ antrenează o doză consistentă de arbitrar și de irațional ce oglindește elocvent starea de spirit a personajelor care o fredonează în momente cheie. Citește în continuare →

Ion Mureşan – Portret de dascăl

Mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică  urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.

Glasul mic, nesigur, prins în glasul mare. „A”,”ă”, „îhî” etc., semne de punctuaţie ale ezitării. Semne de punctuaţie ale fricii. Mai multe răscruci decât drumuri. Întrebările bâzâie ca albinele, cu miile, deasupra câtorva răspunsuri. Treptat, treptat glasul mic se curăţă, se limpezeşte, cristalin, capătă amprentă, formă şi timbru. „O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Prefer definiţia asta din clasele primare oricărei alteia, mai docte.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (1)

La începutul verii, în gările de câmpie se pot vedea adesea pâlcuri de maci însoțind până departe linia ferată, ca niște dâre de sânge încă viu. În urma trenului, măturate de curentul de aer, tijele lor gracile se apleacă într-un freamăt temător, parcă și-ar spune ceva în șoaptă, iar florile de catifea își risipesc petalele printre tufe de păducel și ierburi spinoase. În zare, norii se îngrămădesc târându-se spre un fel de vale a cerului, apoi fluierul îndepărtat al locomotivei își flutură în văzduh pânza sonoră ca pe o batistă de adio. După ce ultimul vagon de tren a dispărut dincolo de linia orizontului, liniștea e cu atât mai intensă; zborul unei gâze o ridică spre cer. Pare că, în lumina încremenită a amiezii, însăși respirația lumii s-a oprit o clipă. Printre pietre înnegrite și traverse de stejar mirosind a păcură, câteva măciulii rămase fără petale se înalță ca niște ființe plăsmuite din resturile unui vis hipnotic și își întind gâtul, cu grația unor păsări flamingo, pentru a privi spre lanurile de grâu din zare… – acolo e patria lor. Cine le-a izgonit, de ce au plecat și cum au ajuns aici? Poate că e numai unul din jocurile banale ale hazardului. Păsările au ales boabele de grâu căzute din vagoane și s-au hrănit cu ele, iar semințele de mac, prea mici, au rămas ale nimănui și, într-un târziu, au încolțit. Dar poate că mai e și altceva, ce nu vom afla niciodată.

Citește în continuare →

Poeme de Mina Decu, Miruna Mureșanu, Vlad Sibechi, Dominic Stănescu și George Nina Elian

I

de la o vreme nu mi se mai pare că mă trezesc în zgomot dimineața

doar deschid ochii și tresar

asta cu siguranță a rămas la fel

apoi urmează cafeaua și întrebarea dacă nu cumva ordinea a fost inversă

 

Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea VI)

 

Călin CRĂCIUN

Despre Singura critică

Singura critică, volumul publicat de Mircea Martin în 1986 (Cartea Românească, reeditată în 2006), este una dintre lucrările fundamentale din domeniul  criticii literare nu doar pentru epoca în care a fost scrisă, ci și – o spun fără teamă – pentru timpul actual. Înainte de a dezvolta ideea actualității ei, se impun câteva precizări referitoare la caracterul ei etic. Mai bine spus, la modul în care demersul critic îmbină mizele estetice cu cele etice, iar aceasta fără a se resimți vreo tensiune – în ciuda multiplelor reluări în cadrul literaturii noastre a discuțiilor despre autonomia absolută a esteticului, înțeleasă ca o disociere completă și, se dorea, definitivă de etic. Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea V)

 

Mircea MUTHU                                                   

Pledoarie pentru echilibru

O vîrstă rotundă este de obicei sumativă și în același timp anamnetică pentru că se face bilanțul împlinirilor sociale și a celor eminamente spirituale cum sînt cele artistice. Pentru Mircea Martin „dicțiunea ideilor”, un sublimat asumat al avatarurilor publicistice și titlul unui volum (1981, 2010), leagă de fapt seria de cărți de la Generație și creație (1969) cu aparițiile editoriale mai recente. In momente confesive teoreticianul evocă nu doar o dată reperul intelectual, un model al cărui portret conține și intarsii autobiografice : „Efortul lui Tudor Vianu de a aduce experiența subiectivă la o rigoare impersonală m-a fascinat întotdeauna. Nu pentru ceea ce este  claritate rece și precizie neutrală în încheieturile sale, ci pentru acea emanație originară, infinit decantată, dar totuși păstrată, pentru accentul confesiv involuntar, pentru pateticul personal ce izbucnește pe alocuri făcînd demonstrația abstractă să fie mai convingătoare”. Citește în continuare →