Autor / VATRA

de VATRA

Mircea Zaciu – Jurnal

3.II.95

Întrerupt. Timp fărâmițat și tensiuni. Înainte, procesul, care s-a amânat pe 2 martie (devreme), ieri celălalt proces, despre care nu am nici o veste. Trebuie să mă deprind cu ideea despărțirii. Întoarcerea acolo e, oricum, o durere. Nici o veste de la Joy. Th. pleacă luna asta la Budapesta, apoi la Cluj. Îi scriu o lungă scrisoare. Pe urmă, îmi dau seama că e fără rost. Mi-a scris Patrick, a fost plecat în Siria și în Statele Unite, habar n-am pentru ce. Zicea că i-a plăcut teribil Siria (fascinația Orientului pentru acești occidentali n-a încetat), dar i-a părut rău că e dictatură. Iar eu care, îi scriu, am trăit aproape toată viața mea sub trei dictaturi, din copilărie, adică viața mea conștientă, ce să zic?! J’en ai si marre, i-am scris în final. De la alții, nimic. Poștă săracă. Nici eu n-am putut scrie cele promise pentru Gelu, „Vatra”, „Familia” și Alecu. De altfel Lungii au și plecat în Canare. Ferice de ei, aici iar e înnorat și frig. De două ori, flanat prin Köln, fără rost. Doar ieri am reușit să văd Exotica lui Atom Egoyan, frumos. La Cannes, anul trecut a luat Premiul criticii. Povestea e subțire, la urma-urmelor, dar frumos construită, ca un joc de puzzle, iar imaginea deși e – ca la toate filmele lui E. – fascinantă (de data asta e făcută de un ungur). Observ, în cast și alte nume ungurești (probabil unguri canadieni), iar printre „sponsori”, pe celebrul senator Lantos.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

2. Priviri către Franța: „școala Castaldi” și preferințe enesciene

Am început serialul de față punând un accent pe legăturile muzicii românești de la începutul secolului XX cu celebra instituție pariziană Schola Cantorum și controversatul ei director (anti-dreyfusard), Vincent d’Indy. Această amprentă franceză a glisat prin orientări uneori adverse ale muzicii românești moderne: fie în convingerile lui Dimitrie Georgescu Kiriac despre muzica națională și tradițiile autohtone, fie în „școala Castaldi” care pleda pentru imprimarea tehnicilor europene în partiturile românești. Fără doar și poate, în România primelor decenii ale veacului trecut, și compozitorii se asortează cu climatul cultural marcat de polarizarea taberelor între curentele tradiționaliste și sincronismul lovinescian.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Diasporele României

Argument

Centenarul Marii Uniri a fost un prilej unic de a analiza, interpreta și înțelege ultimul secol din istoria României – culminația (non-teleologică) și cheia întregii noastre deveniri colective. Dincolo de spiritul festiv al întregului an 2018, trebuie să ne punem întrebări cardinale mult amânate și să găsim răspunsuri care să ne ajute, pe de o parte, să ne înțelegem trecutul (mergând în urmă mult dincolo de 1918) și prezentul, precum și, pe de altă parte, să ne prefigurăm viitorul. Un asemenea exercițiu este și textul de față, care propune o perspectivă absolut nouă asupra chestiunii: spațiul românesc este privit ca o răscruce a mai multor diaspore, un spațiu de sosire și ședere (pe termen lung, mediu ori scurt), de integrare și transformare interactivă, de sinergii, tensiuni și conflicte, de transferuri culturale și de existențe paralele, de plecări și întoarceri, un teritoriu al autohtonilor și al nou-veniților, al împământenirii și al desțărării. Astfel, înțelegerea diasporei românești – doar una dintre diasporele României – este posibilă numai prin abordarea ei ca fenomen istoric complex, transnațional, intercultural. La fel stau lucrurile în cazul tuturor celorlalte diaspore, provenite din imigrația, emigrația și remigrația unui mare număr de populații foarte diferite. În orice paradigmă am plasa acest fenomen complex – de la organicism la teoria sistemelor, pentru a da numai două exemple generice –, obținem o constelație interactivă și dinamică, pe care trebuie s-o studiem în istoricitatea, eterogenitatea și discontinuitatea ei. Pentru aceasta, canoanele fiecăreia dintre științele sociale trebuie depășite printr-o nouă abordare, interculturală și transdisciplinară.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Vlasie – Căpitanul Sorin Pișleagă

Ori de câte ori Șefa organizează vreun simpozion național pe psihiatrie, căpitanul de securitate care „răspunde” de ditamai sectorul de sănătate pe județ, Sorin Pișleagă, e prezent ca din pură întâmplare de fiecare dată în Laborator și în spital și se arată foarte prietenos, extrem de binevoitor cu toată lumea.Noi suntem tot un zâmbet și, la fel de prietenoși și binevoitori, îl chemăm la o cafea cu o țigară și ceva tărie „străinească” (cum denumește codificat doctorul Chihaia whiskyul). Disimulării îi răspundeam tot cu disimulare, cu ce altceva.

Este trecut de ora 13. Sunt în cabinetul de psihologie de la L.J.P., și aștept să plec în spital. Nu mai am pe nimeni la ușă cu fișe auto sau de angajare, pe nimeni care are nevoie de acte pentru comisia județeană pentru pensionare medicală. DubluVe și doctorița Stela încă nu au terminat consultațiile pe azi. O aud pe Nela, asistenta lui Vlad, strigând cu vocea ei pițigăiată pe holul strâmt: „Mai are cineva concedii medicale de semnat? Vă rog! Dați-mi-le să le înregistrez, ca să nu pierdem timpul și vă strig mai târziu!”

Citește în continuare →
de VATRA

Aurel Pantea – Psalmii de vineri noaptea

***

Prin toate locurile, cu tălpile arse,

am trecut, prin orașe ce nu mi-au ținut minte numele,

am trecut râuri și m-am simțit sărac,

n-am cunoscut pe nimeni și am privit duhul rătăcirilor

în gură, am dus cu mine urlete mute, ce era de salvat

s-a salvat fără mine, am cunoscut zădărnicii și cenuși,

am văzut chipuri destinate desfigurărilor,

mi-am spus că sunt un purtător de mesaj,

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Epoca sentimentelor (8)

Bărbatul căruia îi plăcea să respecte regulile intrase înaintea ei, iar înaintea lui intraseră bărbatul cu vată în urechi, cei doi bulgari (împreună!) și femeia cu binoclu. Chiar și cel care venise special pentru domnul doctor Pantelimon intrase la un moment dat, după ce aflase că doctorul Pantelimon își luase liber în ziua aceea. Alții câțiva plecaseră, în fața ușii cabinetului C-2 rămânând doar bărbatul care făcuse yoga și cel cu frică de Dumnezeu. Mai încolo, la mică distanță, domnul Desiderio regla ceva la trotineta electrică, prefăcându-se că o repară, iar bărbatul care acum își ascundea fața între palme rămăsese ghemuit în genunchi, întors cu spatele la domnul Desiderio și sprijinindu-și fruntea de scăunelul pe care ar fi trebuit să se afle preotul. Aparent, fără să-și dea seama că între timp preotul plecase, mai bine zis dispăruse înainte de a pleca propriu-zis undeva. Dar nu înainte de a rosti o scurtă rugăciune cu efect imediat adresată zeiței Saraswati cea cu patru brațe, de altfel cea mai înțeleaptă dintre zeițele hinduse: 

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Bursa clasicilor

Prima întâlnire cu Mircea Eliade

A doua terfeloagă pe care am scos-o din cufărul familiei Papadopol (familie alcătuită, la fel ca a personajului meu, Letiția Branea, dintr-o mamă și un unchi, cu tatăl dispărut), era un roman, fără copertă și fără pagină de titlu, drept care mult timp n-am știut ce-am citit. La un control riguros, ar fi existat motive să trezească și ea suspiciunea mamei, dar, cu excepția fasciculelor de educație sexuală ajunse în foc, lecturile nu mi-au fost niciodată cenzurate. Am categorisit romanul drept  ușurel, dar nu l-am putut uita, îmi impregnase mintea de 15 ani cu o senzualitate exotică și o nelămurită nostalgie a Indiei. A trecut  mult timp până să pot deduce că din cufărul mirosind a praf și a vechi, selectasem o bună lectură de adolescență: Maitreyi a lui Mircea Eliade.

Citește în continuare →
de VATRA

Postliteratura

Constantin Severin

Argument. Povestea eseului despre post-literatură

     În anul 2001, descopeream pe net câteva articole interesante, semnate de gânditorul american Michael Heim. Am îndrăznit să-i expediez un mesaj, prin care îmi arătam entuziasmul faţă de cercetările şi scrierile sale, în domenii de avangardă ale culturii. Răspunsul a fost nu doar prompt şi amabil, ci şi extrem de generos, peste puţin timp mi-a dăruit cele mai importante cărţi semnate de el până în acel moment, „Metafizica realităţii virtuale’’ şi „Realismul virtual.’’ Am simţit atunci, cu emoţie şi recunoştinţă, că gestul său frumos era şi un fel de declaraţie de iubire pentru România şi cultura sa.

Citește în continuare →