Acolo în vârf
A trecut o caleașcă pe ape
un însetat de rele se ghemuise prin stufăriș
eu îi țineam spatele și chiar mă mistuia îndoiala
congenerii căutau pe furiș printre nouri
nimic din ce e pe gratis nu-i pentru mine
nu vă mai străduiți
trebuia să îngaim și n-am îngăimat
Citește în continuare →
Invitație la civilitate. Proprietatea cuvintelor. În ultimele decenii, am citit/ascultat mai multe discursuri de recepție ale unor „nemuritori” români. În nu puține cazuri, lipsa surprizei nu a constituit nicio surpriză. Distanța dintre autoportretele oferite pe calea profesiunilor de credință și realitate era atât de mare, încât mă întorcea la o remarcă din 1954 a lui Tudor Arghezi, după ce ascultase intervenția unui mai tânăr, foarte vigilent confrate: „Una vorbim, alta fumăm.”
Citește în continuare →
Profesorul Cornel Ungureanu mi-a amintit mereu de un personaj al lui Borges, Funes (numit el memorioso), tânărul care își amintea toate detaliile existenței sale, care nu putea scăpa de complexitatea fără sfârșit a vieții și care era în sine o ființă policentrică. Nu doar memoria literară a profesorului Ungureanu a fost incredibil de prodigioasă dar și analizele și asocierile intelectuale și literare pe care le-a produs în textele sau intervențiile sale publice. O altă tipologie celebră care ar putea fi invocată aici, gândindu-ne la personalitatea regretatului profesor este cea formulată de Isaiah Berlin, care împărțea autorii în arici și vulpi, primii fiind ațintiți asupra unei singure mari idei, fixați asupra unui singur principiu, și ceilalți având multe idei pe care le mișcă într-un câmp de prolixitate și creativitate. Profesorul nostru ar putea fi aici o vulpe slujind dezinvoltă un mare arici. Ceea ce este pentru mulți doar o teorie, teoria policentrismului, a fost pentru Cornel Ungureanu forma „naturală” de manifestare a structurii sale intelectuale.
Citește în continuare →
Amurgea. Aerul se umbrise și se răcise brusc. Un abur pufos înghițea treptat spinările dealurilor cu vii pe care le întrezăream prin perdeaua trăsurii. Ca de fiecare dată, mi-au redeșteptat sentimentul reconfortant de acasă: sub cerul lor,în casele moșului meu, mon cher grand-papa, spre care zoream, mi-am petrecut primii anișori și oriunde îmi va mai fi dat să pribegesc, le voi duce dorul.
Mi-am scos din buzunărelul pantalonilor de stofă englezească, greu șifonabili, ceasul de aur al bietului meu tată, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde e! Ce mult mi-a lipsit ocrotirea și sfaturile lui înainte de vârsta bărbăției! Deocamdată, părea să-mi fi rămas suficient răgaz s-ajung la curtea moșului meu pentru o gustare, nu neapărat frugală, și un picuț de repaos înainte să dau ochii cu ma bien aimee.
Citește în continuare →
***
iar am văzut nu mi se pare oameni uscați pe câmpuri uscate
oameni ai pământului bătuți de soare
de razele lui retractile
ca niște gheare
f. recent
tehnologizate,
Citește în continuare →
Despre poezia algoritmică
Nu există un autor căruia să-i fie atribuită expresia „poezie algoritmică” – termenul şi practica au evoluat treptat într-un dialog între arte, literatură şi informatică.
Un istoric pe scurt. Anii 1920–1930: primele experimente „procedurale” vin dinspre avangarda dadaistă şi suprarealistă – Tristan Tzara publică instrucţiuni pentru a-ți construi un text automat („How to make a Dadaist Poem”), iar metoda Cut-Up a lui Brion Gysin din 1959 recurge la combinări „aritmetice” de fragmente textuale: cuvintele și expresiile erau tăiate în fragmente pentru a se pierde semnificațiile lor inițiale și prin rearanjare să se poată crea semnificații noi. Așa s-a născut The Third Mind, un manifest-colaj despre această metodă, realizat împreună cu prietenul său William S. Burroughs. A experimentat această metodă cu poezii intregistrate pe bandă magnetică utilizând un algortim computerizat. Dreammachine, concepută de Brion Gysin împreună cu Ian Sommerville, datează din aceeași perioadă. O metodă aplicată picturii cinetice, care dezvoltă viziuni interioare, „alterând percepția timpului și spațiului și provocând o stare de visare” și un protospatiu virtual de „psudo-evenimente”(https://archive.newmuseum.org/exhibitions/1057). Cu implicații pentru poezie desigur.
Citește în continuare →
IV. Corpul obscen și simptomul în politica culturală
Octav Ojog
Corpul nerușinat… sau mai rău?
Așteptând lansarea noului volum a lui Žižek Liberal Fascism1 la editura Bloomsbury, putem semnala încă de pe acum un lucru. Ceva în liderii lumii occidentale s-a schimbat. Trump este, acum, liderul suprem al desfătării obscene, al vulgarității și al auto-ironiei asumate, în răspăr cu figurile politice ale trecutului. În siajul influenței sale, apar la noi figuri ale obscenității ca George Simion și Călin Georgescu care, fiecare cum știe mai bine, îi emulează statura. Fenomenul este acum răspândit în majoritatea Europei: fiecare cu liderul lui „falic” în ascensiune.
Citește în continuare →
III. Corpuri în modernism și în literatura contemporană
Alina Silvana Felea
Corpul și „însușirea” lui pulsională, în Omul fără însușiri
Timp de douăzeci de ani, ultimii ai vieții sale și până chiar în ultima lui zi, Robert Musil s-a aflat pe imensul șantier pe care l-a reprezentat romanul Omul fără însușiri. Soția lui a mai publicat, ordonând, atât cât s-a putut, din manuscrisul postum. Însă este lesne de imaginat că și dacă i-ar fi fost dăruiți încă mulți ani lui Musil, „romanul” n-ar fi căpătat o încheiere. Și opera capitală, în mai multe volume, a lui Musil se numește „roman”. Însă poate doar dintr-o obișnuință genealogică sau pentru că romanul este un gen atât de lax, atât de permisiv cu încadrarea în categoria sa a unor creații ce au prea puțini numitori comuni între ele, în afara prezenței fabulației și a dimensiunilor, a numărului de pagini. Dar dominanta în creația lui Musil este cea eseistică, mai mult decât cea imaginativ-fabulatorie. Adevărata „acțiune”, conflictele se joacă la nivel conceptual între un plan al rațiunii analitice, critice pe de-o parte, și creativitate, dimensiune spirituală, pe de altă parte. Iar gândirea lui Musil este prolixă, fără zăgaz, autogenerându-se, cu o dinamică fluvială și a afluenților, inundând intriga tradițională, cea în care actorii erau, clasic și previzibil, personajele.
Citește în continuare →
II. Corpuri experimentale
Simona Popescu
Vârste amestecate, deveniri-reveniri, theremin
(fragmente)
Preambul
Că trăim într-o lume violentă, din toate punctele de vedere, asta e incontestabil. Ca niciodată, corpul e obiect, folosit, manipulabil, țintă a campaniilor publicitare de toate felurile (corpul e dorință, nu?). Lumea s-a schimbat și se schimbă în mare viteză (mai ales de la pandemie încoace). Și în bine, și în rău. S-a schimbat Puterea (de la cea represivă la una difuză sau chiar aparent carismatică).Am intrat, nu de mult timp, în era AI! Se poate face orice cu imaginea unui corp sau cu o voce. Imagini-ficțiune, pornind de la cele reale. Surogatul, dublura cuiva poate vorbi în chineză, poate cânta, chiar dacă persoana reală n-a cântat niciodată. Și cei care nu mai sunt pot primi o a doua viață, virtuală. Imaginile sunt manipulate, înșfăcate, puse de alții în varii contexte. Componenta fabulatorie a existenței se accentuează. Înaintăm pe drumul care ne va transforma în cyborgi (teoria Donnei Haraway e generoasă și plină de promisiuni). Suntem în era Chthulucene (termenul îi aparține tot ei). Iar Wendy Chun avertizează: cyborgii (văzuți de Haraway ca simboluri ale identității fluide, chiar ale libertății) sunt din ce în ce mai mult supravegheați! Era supravegherii și a pedepsei. Ce mai este corpul în lumea simulacrelor, clonelor, surogatelor, extensiilor, filtrelor? Asta e o întreagă poveste, cu multe fire narative (filozofice, lirice chiar!), care include o altă temă cu multiple bifurcații: cea a identității. Prezentul e mereu un prag de schimbare. „Iar ce va fi în viitor, deocamdată e sublim”, vorba poetului. Corpul social își creează întotdeauna anticorpii. Anticorpii sunt valorile individuale. Arta e o formă de vindecare. Dar sunt atâtea alte forme de reglare a raporturilor dintre oameni și realitatea de multe feluri în care ei trăiesc simultan.
Citește în continuare →
revistavatra.org 