Caracteristica simbolurilor este capacitatea lor de a se actualiza mereu întregindu-și și amplificându-și definiția prin returnarea ei în noile matrice ale timpului. Iuliu Hossu a fost de pe când trăia și este într-o măsură din ce în ce mai mare de-a lungul istoriei recente un simbol, pe care-acum, la împlinirea celor 140 de ani de la nașterea omului care l-a întruchipat – se redefinește în termenii istoriei la zi. El a fost episcop al Bisericii Unite cu Roma și cardinal al Bisericii Catolice și în ambele ipostaze a fost un simbol al asumării indiferente de prețul plătit: a optat pentru martiriu pentru că a refuzat să se desprindă de Roma și a refuzat să pună capăt martiriului pentru a rămâne acasă alături de cei pe care prin suferință și în suferință îi păstorea.
Văzută dinafară, în acel tensionat mai-iunie 1958, viața noastră în orașul meu adoptiv era, așa cum o simțeam eu, o baltă nemișcată, acoperită de lintița verde, ”locul unde nu se întâmplă nimic”. Așa o vedeau și rezidentul Eftimie Pandele și informatoarea Stănculescu Maria,solicitați să participe la o investigație a” numitului Adameșteanu Mircea” cerută de neobosiții ofițeri ai Regionalei piteștene.
”Numitul nu posedă niciun fel de avere, domiciliază ca chiriaș, este un element liniștit și respectuos față de vecini, însă nu face prietenie cu aceștia. Nu este predominat de viciu sau pasiuni care să-i dăuneze în familie și societate . Duce o viață modestă, este în relații bune cu Florescu Anghel care are atelier de fabricat lumânări. Este un element retras, nu primește vizite la domiciliu. Este bun coleg cu cei din anturajul său din Școala medie nr. 3. Nu este cunoscut cu manifestări dușmănoase la adresa regimului nostru. ”
Fragmentul 1. O emulație deosebită a produs la sfârșitul anilor 1960 apariția la Universitatea din Timișoara, sub coordonarea profesorului Eugen Todoran și a lui Gabriel Manolescu, a unei serii editoriale intitulate Folclor literar, nu numai de înaltă ținută științifică, dar și metodologic inovatoare1. Nu l-am cunoscut personal pe Eugen Todoran și nici pe folcloriștii grupați în jurul său, dar în mod indirect, prin intermediul fostului meu profesor din gimnaziu, Gheorghe Doran, colaborator la Folclor literar, m-am situat în raza de influență a acestei serii editoriale prestigioase. Din „cercul științific” constituit la Timișoara făceau parte cercetători experimentați, cu pregătire serioasă, care au publicat colecții mari de literatură populară, au cules poezii din satele bănățene și au scris studii temeinice în domeniul lor de specialitate. Ei au reușit să imprime „cercului” o orientare distinctă în folcloristica română și să fixeze un program de lucru bine definit. Ca metodă, studiile publicate în Folclor literar se împart în trei categorii: unele privilegiază o abordare din perspectivă mitologică a materialului, altele se folosesc de mijloacele etnologiei, iar altele sunt cercetări formaliste, tributare structuralismului în vogă atunci. Acestea din urmă prezintă un interes deosebit, fiindcă au dat nota dominantă a volumelor din serie și fiindcă aici folclorul era tratat drept literatură, nu doar ca expresie a unor mituri străvechi și nici ca parte a unor practici și obiceiuri ancestrale, conservate în lumea rurală.
În decembrie 2015, Ion Urcan începe să citească Solenoid, romanul lui Mircea Cărtărescu, și face o însemnare amuzantă: „Cartea e atât de groasă și de grea, încât, de-ți vine cumva ideea să citești în pat și scapi din mâini acest balot de hârtie, trebuie neapărat să vină cineva să te scoată de sub el ori dacă ți-l scapi peste față, îți rupe, negreșit, nasul!”. Prin una dintre coincidențele stranii ale existenței, această descriere este mult mai potrivită pentru cartea proprie, din păcate postumă, format mare, cuprinzând peste 1250 de pagini: Jurnal: 1985-2020, ediție îngrijită de Ileana Urcan, prefață de Ion Pop, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2023. Dar nu apariția fizică impresionantă îi asigură statutul privilegiat, de veritabil eveniment editorial, printre cărțile de gen, Jurnalul lui Ion Urcan fiind, după cum precizează prefațatorul volumului, „unul dintre cele mai revelatoare și autentice documente de epocă apărute la noi în ultima vreme”. Or, la noi, literatura diaristică este într-o epocă fastă, înregistrând al doilea său val important (justificând pe deplin dosarul tematic de față) după cel din primul deceniu postdecembrist.
„Fiecare locuitor al Europei Unite/ scrie un jurnal ca/ să-și dovedească/ existența./ Astfel pe hârtie semnată și/ pe internet locuitorii/ bătrânului continent/ povestesc toți că/ există” (Locuitorii Europei Unite) scria Andrei Bodiu în volumul de poeme Oameni obosiți (2008).
Tentațiile jurnalului sau două vorbe despre „fratele cel mic” al marii literaturi
Diaristica nu s-a bucurat niciodată, la noi, de un prestigiu deosebit. Ba chiar, a fost privită cu mefiență de generații întregi de cititori sau critici, culminând cu ostilitatea tranșantă a lui Călinescu, care califica jurnalul intim drept o mare inepție, o „prostie”, mai exact, neeschivându-se de la a-și exprima disprețul față de literatura intimistă. E un subterfugiu la care recurg doar veleitarii incapabili de creație autentică, dar dorind cu orice chip să epateze și să-și hrănească eurile vanitoase. Încercând o reabilitare a reputației genului diaristic, Eugen Simion face eforturi admirabile, în unul din cele mai solide studii dedicate genului, Ficțiunea jurnalului intim, (vol. I – III), de a descoperi cauzele inaptitudinii scriitorilor români de a scrie jurnal. Fiind noi un popor pudic și simțindu-ne prost în prezența intimităților, n-a existat un orizont de așteptare din partea publicului cititor, iar lipsind cererea, a cam lipsit și oferta. Apoi, mai spune criticul, jurnalul câștigă teren în lumea occidentală odată cu apariția, în Romantism, a unei conștiințe individuale puternice, ceea ce duce și la modificarea raportului cu lumea, așadar la o renegociere a celor două dimensiuni pe care le implică scrierea diaristică: le dedans – omul interior, cu adevărurile, nimicniciile și sinceritățile sale și le dehors – confesiunea privind mediul exterior. Acesta e semnul maturizării unei civilizații, dacă nu cumva e chiar semn de bătrânețe: jurnalul ca formă de autocunoaștere și autoreflecție, beneficiind, la capătul celălalt, de un lector cultivat. Dar cultura noastră era încă fragedă și cu deprinderi de domnișoară de pension în sec. a XIX-lea și prima parte a sec. XX, de unde și lipsa de interes față de a face o literatură de budoar, dar și de a trage cu ochiul spre ea, cu câteva excepții, cel mai celebru fiind jurnalul lui Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, care, după cum se știe, acoperă, cu intermitențe, 62 de ani.
Cu Silvius Iorga în Cîntăreața cheală de E. Ionesco, regia Gabor Tompa
Despre actrița Elena Ivanca se pot spune și scrie multe, foarte multe lucruri. A fost remarcată încă din facultate, când, sub îndrumarea lui Radu Afrim, reușea să-și uimească spectatorii – colegi și profesori – cu o Fedra de o forță uriașă, captând și subjugând privitorii, încât nu mai exista nimeni în afară de ea pe scena Sălii Studio de la filologia clujeană. Tot acolo, a realizat, la examenele de clasă, roluri despre care cunoscătorii vorbesc și azi, în Trei surori și Cîntecul lebedei de A.P. Cehov, ori rolul mic, cât un… bob de mazăre din Visul unei nopți de vară.
revistavatra.org 