Categorie / Dosar

de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (IV)

Anca Pârvulescu, Manuela Boatcă

Argumente pentru o creolizare a teoriei (interviu)*

Alex Goldiș: Dragă Anca Pârvulescu, dragă Manuela Boatcă, vă mulțumesc din nou pentru că ați acceptat invitația revistei „Vatra” de a răspunde acestor întrebări și de a participa la numărul nostru special. E un număr special care își propune să interogheze modul în care au fost reinterpretați scriitorii clasici sau canonici români în ultimele decenii. Evident că volumul vostru, Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor, apărut în Statele Unite în 2022 și recent tradus și la noi**, reprezintă un reper în această direcție, fiind semnalat ca atare deopotrivă în receptarea internațională și din România. De aceea vreau să vă întreb de unde a pornit ideea acestei cărți și, mai mult, cărei nevoi a corespuns ea în proiectul vostru inițial?

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (III)

Horia Corcheș

Nu știu alții cum sunt

Pentru că este o anchetă, îmi permit să scriu oarecum mai colocvial ca ton și am să pornesc prin a afirma, apropo de întrebările care au generat această anchetă, că nu știu care sunt tendințele la nivel de practică didactică, în privința relecturii canonicilor. De ce nu știu? Pentru că nu există o diagnoză la nivel sistemic, iar programele școlare aflate în vigoare la liceu sunt de prin anii 2005. Ce se întâmplă pe teren, la firul ierbii, nu mi-este cunoscut decât prin cursurile de formare pe care le țin și unde am contact cu un număr mic de profesori, procentual vorbind, și prin puținele inspecții pe care le fac sau prin dialoguri cu amici profesori. Acopăr o plajă restrânsă, deci, de informații. Ce pot, însă, să spun, este cam cum văd eu lucrurile și ce încerc să promovez, fie prin articolele mele, fie prin alte implicări pe care le am. Nimic nou, pentru cine mi-a citit articolele din ultimii ani sau îmi cunoaște activitatea.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (II)

Iulian BOLDEA

Nevoia recitirii clasicilor

De ce şi în ce măsură mai avem nevoie de clasici, cum pot fi ei revizitaţi printr-o lectură proaspătă, prin interpretări inedite şi reactualizări ale unor sensuri mai greu de perceput azi, într-un alt context al receptării, toate acestea sunt întrebări legitime, în măsura în care actul lecturii este capabil să multiplice sensurile unui text, „să oglindească în el trecutul, prezentul și posibilitățile viitorului” (Alberto Manguel). Mai întâi, se poate spune că lectura clasicilor este, astăzi, întreţinută în primul rând de unii temerari critici şi istorici literari care se încumetă să edifice ediţii critice (Eugen Pavel, Alexandru Ruja, Nicoleta Călina Presură, Victor Durnea, Ștefan Firică, Alexandru Farcaș etc.). Relectura clasicilor este îngreunată, însă, în şcoală, de reorientarea studiului literaturii române înspre perimetrul comunicării, ignorându-se scriitori cu adevărat importanţi, dar şi evoluţia literaturii noastre, organicitatea ei, potenţialul său de semnificaţie şi valoare estetică. Trebuie reamintit mereu idealul sincronizării cu valorile europene, prin cele trei etape majore (pașoptismul, „Junimea”, modernismul interbelic), dar şi necesitatea traducerii clasicilor noştri în alte limbi, cu toate insuficienţele unor astfel de transpuneri, în absenţa reperelor explicative ale contextului social-istoric românesc, fără de care lectura scriitorilor români traduşi în altă limbă este problematică.

Citește în continuare →
de VATRA

Cum mai citim azi scriitorii români clasici? (I)

Argument

Problema reinterpretării scriitorilor „clasici” – sau a „scriitorilor canonici”, într-un sens mai larg – a reprezentat întotdeauna nu doar o chestiune de exegeză la firul ierbii, ci și un barometru cu privire la maturitatea critică a unei culturi sau un indicator al mutațiilor criticii la un moment dat. Cel puțin începând de la Noua Critică franceză, cele mai importante inovații conceptuale s-au produs, întâmplător sau nu, pornind de la comentariile dedicate clasicilor: Roland Barthes își inaugurează practicile structuraliste pornind de la opera lui Racine, Tzvetan Todorov formulează principii naratologice pe marginea operei lui Boccaccio, Jean Starobinski practică primele „lecturi de identificare” pornind de la Rousseau etc. Studiile psihanalitice, studiile de gen sau studiile postcoloniale din deceniile următoare n-au făcut decât să sporească prestigiul canonicilor și redescoperirea unor Shakespeare, Jane Austen sau James Joyce din aceste unghiuri noi a devenit aproape o normă. Exemple de reevaluări moderne nu lipsesc nici din critica românească postbelică, cu volume dintre cele mai curajoase metodologic dedicate lui Budai-Deleanu (Ioana Em. Petrescu), Slavici (Magdalena Popescu), scriitorilor literaturii vechi (Eugen Negrici). Mai mult, există scriitori, precum Rebreanu sau Bacovia, pe care fiecare generație critică pare să-i reinventeze după grile proprii, dacă măsurăm distanța de la primele lecturi până la volume apărute foarte recent.

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (IV)

Vasile Baghiu

Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat

Florin Iaru a reușit să cucerească la începutul anilor optzeci mediile literare ale criticilor și poeților de la vestitul Cenaclu de Luni (și nu numai) cu o poezie cultivând suprarealisme și tehnici avangardiste și „povestind” în poeme situații și întâmplări absurde de circ și carnaval care veneau „în contra” discursului oficial.

Absurdul realității sociale și politice din ultimul deceniu comunist a fost pentru poet, încă de la debutul cu volumul Cântece de trecut strada (Editura Albatros, 1981, reeditat în 2009 la Editura Liternet), sursa de inspirație și motivul unei revolte interioare auto-reprimate, convertite până la urmă, totuși, ca la mai toți congenerii săi optzeciști, în carate de poezie ironică, sarcastică, de critică aluzivă a realității pe toate planurile, în spirit avangardist.

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (III)

V. Interpretări

Al. Cistelecan

Cinismul euforic (și vițăvercea)

Dintre miile noastre de poeți în activitate, numai doi nu reușesc (de-o viață întreagă!) să încropească baremi cinci cărți (în vreme mulți alții scriu zilnic la metru – și asta fără să obosească!): Ion Mureșan și Florin Iaru. Vor fi având motivele lor, desigur (poate aceleași, poate diferite), dar nu și temeiuri. Poate nu scriu – așa cum recomanda Rilke – decât atunci când simt că mor dacă n-o fac. Nu m-ar mira, căci frivolitatea lui Iaru nu e mai puțin costisitoare și istovitoare decât himerica lui Mureșan. Pe Mureșan un poem îl costă cam cât trei luni de covid drastic. Pe Iaru însă îl bănuiesc (firește că nu pe drept) că îi dispare adesea cheful – și  asta-l poate ține multă vreme. E clar însă că Iaru nu scrie decât atunci când e în mare chef de scris: se vede că scrie cu încântare (și e citit tot cu încântare) și că mai toate poemele lui sunt un fel de petrecere cu amețeală, o șarjă de ebrietate euforică și atunci când juisează în sarcasme. Nu scrie niciodată când e mahmur, ci doar când se îmbată de entuziasm compozițional. Mureșan scrie doar când teroarea poemului e maximă; Iaru – doar când bucuria scrierii e extatică. Pentru unul, principiul e exorcizarea cât mai teatrală a angoaselor; pentru celălalt, principiul e cel al scriiturii ca orgasm. Nici nu-i de mirare că printre lamentațiile de amor răstălmăcite și printre madrigalurile desfigurate și-a făcut loc (și nu doar o dată) orgasmul sexual direct (deși obișnuit poeții scriu doar amintirea lui), sub forma lui cea mai violentă (în Zile de viol și rîs): „Răcnetele gurii mai roșii ca sîngele gîlgîiră/ făcînd să zboare bibelouri din noptieră./ I se sparseră cu plăcere în cap./ O boți ca pe un pachet de caramele/ într-o digestie externă” etc. Iaru nu merge pe cărări ermetice ori aluzive spre rîpa Uvedenrode, ci abrupt și pe față, sfidând manierele pudice (deși nu chiar cu calificarea în domeniu a tinerilor poeți, ci păstrând destule din vraja sugestiilor).

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (II)

IV. Portrete, evocări, întâmplări

Cristian Teodorescu

Trei instantanee în sepia

Tipul care aduce exuberanță și toate veștile, așa mi se părea Florin Iaru demult în holul cel mare al Universității, la Junimea și la Cenaclul de luni. La facultate, dacă nu-l vedeam pe holul care semăna cu o uriașă corabie întoarsă cu chila în sus, așteptam pînă auzeam un chiot de triumf venit dintre cei ce se revărsau de pe treptele de marmură în mulțimea studenților care ieșeau de la cursuri. Era dom Florin care tocmai aflase ceva, demn de ținut minte. Ceva ce trebuia povestit de urgență prietenilor. Și unde puteam afla mai bine ultimele noutăți, pe care trebuia să le comentăm în grup, cum altfel?, decît la o bere la Union sau la Nehoiu, ori în grădină la Berlin? După acel ceva urmau discuțiile literare – ce mai apăruse prin reviste, ce cărți mai descoperiserăm, care ce mai scrisese un poem, o povestire, apoi clasamentele și previziunile scriitoricești. Ne despărțeam spre seară, cu îmbrățișări ca înaintea unor lungi despărțiri. Dom Florin se îndepărta înalt, în lumina roșietică a apusului, pînă dispărea în mulțimea trecătorilor.

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (I)

Argument

O schiță de portret dedicată lui Florin Iaru? Nu e ușor. Ca scriitor și ca om, Iaru e incomod. Nu stă locului o clipă, cuvintele eșuează în tentativa de a-i imobiliza un gest, o expresie, un zâmbet. Născut în 1954, la București, Florin Iaru este poet, prozator și publicist. Unul dintre cei mai însemnați scriitori contemporani, este coautor al antologiei Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan. A publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002, Jos Realitatea!, 2019) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013, Sînii verzi, 2017). A predat și predă cursuri de creative writing și, din 2016, coordonează, alături de Cristian Teodorescu și Marius Chivu, revista de proză scurtă Iocan. Textele publicistice, de atitudine, s-au impus prin spirit ironic, lucid și ludic, prin implicare și dinamică perceptivă, prin căutarea adevărului și a autenticității, căci, pentru scriitor, conformismul, adică teama de cuvinte, teme, soluții sau idei nu înseamnă nimic altceva decât o „insurecție a mediocrității”. O trăsătură importantă a omului și scriitorului este generozitatea, voluptatea de a percepe și înțelege lumea, de a se bucura de succesul altora, semn decisiv al dăruirii de sine.

Citește în continuare →
de VATRA

Confluențe literare româno-maghiare. Traducătorii (II)

II. Traducerile

MÓRICZ Zsigmond

Móricz (1879-1942) a fost un scriitor renumit pentru proza sa realistă, apropiată de curentul naturalist, descriind cu acribie și pătrundere psihologică mediul rural și starea de mijloc a orașelor maghiare, opera sa reprezentând o cotitură în evoluția literaturii ungare. A fost redactor al celebrei reviste Nyugat, alături de Ady Endre, Tóth Árpád, Kosztolányi Dezső, Babits Mihály. Dintre operele sale, amintesc: nuvela Hét krajcár (Șapte creițari), publicată în 1908 în revista Nyugat, care i-a adus celebritatea, Az Isten háta mögött (Un loc uitat de Dumnezeu), Légy jó mindhalálig (Fii bun până la moarte), A boldog ember (Un om fericit), Úri muri (Chef domnesc), Rokonok (Rubedenii), Életem regénye (Romanul vieții mele), Árvácska (Orfelina), dar și numeroasele povestiri și nuvele, însumând 4 volume masive. Nu în ultimul rând, Jurnal în 3 volume și numeroase volume de corespondență.

Citește în continuare →
de VATRA

Confluențe literare româno-maghiare. Traducătorii (I)

Argument

Interferențele literare dintre români și maghiari reprezintă un demers de înțelegere reciprocă și de comunicare, având ca scop reprezentarea unei expresii identitare ce se situează sub semnul multiculturalismului. Valorificarea specificului local evidențiază o serie de trăsături estetice și etice de o importanță incontestabilă. Nicolae Balotă subliniază aceste confluențe literare româno-maghiare în Introducerea la cartea sa Scriitori maghiari din România: „Scriitori români și maghiari trăim în același spațiu cu determinări istorice și culturale comune. /…/ Specificitățile nu pot fi ignorate. Dar atunci când se creează o comunitate de destin istoric, cum există între literaturile de diferite limbi din țara noastră, nici-o diferențiere existentă nu trebuie să împiedice comunicarea între ele. Iar la temeiul oricărei comunicări este cunoașterea”.

Citește în continuare →