Interviu cu Ioan GROȘAN: Un mare prozator a luat un premiu pentru… critică literară

ioan-grosan

Marian Ilea: Titlul interviului ar fi ludic (uşor) dacă n-ar fi serios! Ioane, ai primit un premiu pentru critică literară al Fundaţiei „Archeus”! De ce sau pentru ce? Şi-ntr-o primă „anexă”, cum se simte prozatorul în noua-i calitate?

Ioan Groşan: Sunt un „veteran” al manifestărilor „Archeus” şi nu cred c-am lipsit la mai mult de două ediţii din tabăra de la Ocoliş. Evident, premiul mă bucură fiindcă e singurul pe care l-am luat în calitate de „critic”, deşi am avut destule „antecedente” în acest sens. Eu m-am format la şcoala exegetică a „Echinox”-ului clujean, sub oblăduirea acelui formidabil triumvirat Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, aşa că sângele critic, atâta cât îl am, apă nu se face. Iar timp de doi ani, din 2012 până în 2014, când n-aveam slujbă nicăieri, am trăit efectiv din critică, scriind recenzii, articole, prefeţe, postfeţe, prezentând cărţi pe unde se nimerea. Şi chiar şi azi fac la fel în revistele „Viaţa Românească” şi „Luceafărul de dimineaţă”. Şi stai să vezi ceea ce tocmai am scris despre romanul tău, „Herina”… Revenind la întrebare, vreau să precizez că în fiecare seară i-am avut alături pe George Ţâra şi pe inimitabilul Lucian Perţa, cu parodiile lui, iar de-a lungul anilor ni s-au alăturat nume precum Ion Mureşan, regretaţii Augustin Frăţilă, Constantin Stan, Alexandru Vlad, plus criticii locali din cenaclurile băimărene. Şi am avut de fiecare dată bucuria rară să (re)descopăr la Ocoliş poeţi adevăraţi, de mare valoare, precum Gheorghe Pârja, Ioana Ileana Şteţco, Adela Naghiu, Elena Cărăuşan, nemaivorbind de o prozatoare de cert viitor, Anca Goja. Iar pentru toate astea trebuie să-i mulţumesc lui Ioan Marchiş şi impecabilei sale echipe organizatorice, în frunte cu Dănuţ.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Floarea ȚUȚUIANU: „mă zbat între a crede și a mă îndoi – fără să le amplific”

tutuianu

Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?

 

– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).

Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?

– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.

Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ioan MOLDOVAN: ”…te naști poet în măsura în care devii poet”

ioan-moldovan-foto-liviu-antonesei

 

Domnule Ioan Moldovan, ați publicat mai multe cărți de poezie, iar pentru unele dintre ele ați primit premii literare importante. Spuneți-ne, vă rog, ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

 

R: Era o vreme (îmi vine brusc în minte „distihul elegiac” dintr-o poezie a lui Emil Brumaru: „Era o vreme când vă spuneam și vouă/ Umila mea părere despre rouă”), când nu publicasem (prea) multe cărți de poezie, și când premiile țineau de un viitor prezumat ca generos, dar când, neîndoielnic, știam – sau credeam că știu – ce reprezintă poezia – pentru mine, cel puțin.  Vremea a venit, vremea a trecut (la fel operând și cărțile de poezie publicate) și, la acest moment, care e un prezent cu mult trecut în el, mă văd în situația similară celei oferite de un răspuns al Borges (păstrând, firește, toate proporțiile). Întrebat fiind, acesta, mai la senectute, ce consideră a fi poezia, mărturisi că, pe cât suie în vârstă, pe atât știe mai puțin ce este dânsa. Totuși, totuși, întrebarea fiind extrem serioasă, „mă risc” și zic că poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator, deopotrivă umil și orgolios (în sensul „ta twam asi”), capabil să se conecteze la miracolul spiritual al vieții, pentru a scoate un sunet din aceste întâlniri de care dau seama poeziile, ,,organe” a căror construcție și a căror funcționare sunt ele însele misterioase și provocatoare mereu. Probabil aici e de căutat una dintre explicațiile vitalității poeziei, ale conviețuirii poet-poezie și mult după ce, conform părerii larg răspândite, poezia se scrie la tinerețe. E un ,,mariaj” ce-și are taina sa.

 

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu MARKÓ Béla: „Aş spune că suntem predestinaţi la toleranţă”

marko-bela

1. Parcurgând Ruleta maghiară, cititorului i se oferă posibilitatea de a cunoaşte câteva amănunte despre copilul şi adolescentul Markó Béla, dar întrebările nu insistă asupra aspectelor etern valabile, nu-l obligă să zăbovească mai mult la vârsta inocentă. Nu cred că ar fi vorba despre o evitare sau ocolire premeditată, pur şi simplu este doar graba de a se ajunge la întrebările mari la care răspunsurile sale pot frapa. Vorbiţi-ne despre copilul care aţi fost şi anturajul lui de prieteni, dacă aţi făcut sau nu micile trăsnăi ale copilăriei – adevărate aventuri şi expediţii de cunoaştere! –, dacă cireşele sau merele din grădina vreunui vecin bătrân i s-au părut mai arătoase şi mai ispititoare decât cele de acasă? Sau altceva?

 

– Problema cea mai mare e că, încet-încet, pot să spun orice despre copilărie, pentru că nu-i cine să mă contrazică, eventual să mă corecteze, nici mama, nici tata nu mai sunt. Aşa că s-ar putea întâmpla ca amintirea să nu fie decât prezent proiectat în trecut, de aceea voi încerca să vorbesc autocritic despre mine. De pildă, ar fi plăcut să susţin acum că am fost un copil atras de aventură, cu spirit de iniţiativă, gata de orice năzbâtie. Dar nu. Mi-era groaznic de teamă de orice schimbare, fie că era vorba de o mutare, fie de o eventuală schimbare a şcolii sau când o altă învăţătoare ne-a preluat înainte de terminarea clasei întâi. Adevărul e că nu m-am schimbat până-n ziua de azi. O singură dată am plecat în lume, pe la vârsta de patru-cinci ani, pe timp de iarnă pe deasupra. M-am supărat pentru ceva pe părinţi, am îmbrăcat un palton, mi-am luat şi fular, căciulă, mi-am vârât sub braţ o cutie de cuburi colorate de joc şi am ieşit pe uşă. Prin zăpada care mie-mi ajungea pe-alocuri până la brâu, am şi ajuns până la autogara de la capătul străzii unde, în sala de aşteptare semiobscură, cei câţiva oameni aflaţi în aşteptare se uitau la mine cu mirare. Resimt şi în ziua de azi panica la gândul a ce va urma. Bineînţeles că tata m-a urmărit de departe şi, înainte de a fi fost cu totul cuprins de disperare, şi-a făcut apariţia şi m-a luat acasă. Asta a fost tot. În rest, cred că am fost un pui de om foarte ordonat, dar care nu s-a dat în lături de la comiterea tuturor lucrurilor care se fac în orice copilărie: căţărarea în copaci, scotocirea în cuiburile păsărilor, dar şi dijmuirea grădinilor vecine, fireşte. Oraşul meu natal, Târgu Secuiesc, era extrem de prielnic pentru aşa ceva, era mic, reprezentând totuşi un mediu urban, dar dacă îţi luai ceva avânt, dintr-o dată te găseai afară pe câmp. N-am fost un copil retras, singuratic. Dacă o zi, dintr-un motiv sau altul, nu puteam ieşi între ceilalţi, mă simţeam extrem de prost. Şi totuşi cred că pentru mine aventurile interioare erau mai importante decât cele reale. E posibil ca imaginaţia aventuroasă să fie refugiul celor fricoşi, pe când cei curajoşi gustă aventura în spaţiul real. Dar atunci, în anii cincizeci, spaţiul care ne stătea la dispoziţie, deşi divers, colorat şi bogat, era redus, şi deci facil de străbătut. Trăiam într-o lume izolată, fapt prielnic imaginaţiei. Fireşte că eram şi un suflet sensibil, scriam poezii, mă visam poet, dar cel mai mult îmi plăcea să fac experienţe. În sensul strict. Siguranţele erau aproape zilnic arse de vreuna dintre improvizaţiile electrice înjghebate de mine. În vremea aceea mă pregăteam să devin când poet, când inginer. Şi lucrul de care sunt cel mai mândru, dovada capitală a inventivităţii mele infantile, tocită de-atunci: balonul umplut cu hidrogen. În vremea aceea, la noi nu se puteau găsi baloane umflate cu un gaz mai uşor decât aerul, şi pentru că dintr-a cincia sau a şasea deja învăţam chimie, mi-am dat repede seama că: aruncând un pumn de zinc mărunţit în acidul clorhidric dintr-o sticlă de un sfert şi trăgând apoi cu iuţeală gura balonului peste gura sticlei, hidrogenul astfel eliberat umflă balonul. Apoi, ţinându-l strâns de gură, îl scoteam cu grijă, îl legam şi-i dădeam drumul. Aveam un sentiment sublim să-l văd cum se înălţa în văzduh. Nu era de lepădat nici admiraţia cetei de copii de pe stradă. Nu-i recomand nimănui, bineînţeles, să încerce, e un experiment periculos, nu ştiu ce aş fi făcut, dacă şi copiii mei ar fi făcut aşa ceva. Da, uneori aventurile imaginare se pot converti în astfel de lansări periculoase de baloane.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”

nora 1

– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.

Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.

 

– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?

Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Magda CÂRNECI: „…mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală”

????????????????????????????????????

  • Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?

Este dificil să posezi mai multe săgeți la arcul înaintării tale prin lume pentru că ceilalți vor întotdeauna să te eticheteze repede și comod într-un singur fel, simplu, dacă se poate… Și adesea nu se poate pentru că viața e cel puțin complicată, e o aventură cu episoade neașteptate, e o probă cu obstacole nebănuite, o încercare întortocheată, e o luptă cu tentații și cărări deschise și închise, e o provocare continuă, dar e mai ales o imensă iluzie și, din când în când, o trezire. Iar uneori, impenitent, e o irumpere miraculoasă pe verticală… În fine, am făcut multe de-a lungul timpului, nu doar publicistică și critică de artă, ci și cercetare de istoria artei, și traduceri, dar și management cultural și diplomație culturală. Cu toate acestea, în adâncul meu m-am considerat irepresibil poetă, poet, pentru că împărtășesc cu această specie minoritară de oameni un fel anume de a nu fi în întregime aici, prinsă în materialitatea grosieră a lumii, un fel de a naviga între lumi, de a sări între nivele de percepție și de realitate, un mod de a refuza închiderea în concretul irespirabil și a forța deschideri incredibile… Totuși, în ultima vreme, am ajuns să mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală, dacă pot spune astfel, întrucât realizez că fazele prin care am trecut, consemnate în jurnalele mele numeroase, au finalmente un numitor comun : o căutare la început disperată, apoi din ce în ce mai lucidă și mai liniștită, mai resemnată și chiar împăcată, a unei depășiri a condiției mele încarnate și terestre, prin tot felul de căi, metode și tehnici, nu neapărat poetice, ci de-a dreptul religioase, esoterice sau spirituale. Spuneam cândva că sufăr de prejudecata „trans” întrucât caut în toate transgresiunea, transcenderea sau transfigurarea.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ioan Es. POP – ”E o cunoaștere înfricoșată”

ioan es pop

  • Cum ar fi fost viața poetului Ioan Es. Pop fără poezie?

  • Probabil, ar fi fost mai simplă, dar, luându-mă după datele firii mele, n-ar fi fost nici mai lejeră, nici mai relaxată. N-aş fi fost mai bogat şi aş fi ratat tot ce se putea rata. Ratarea nu e un fapt pe care-l dobândeşti, ci unul cu care te naşti.

  • Ați spus, la un moment dat, că lumea – așa cum arată ea astăzi – este o lume care devorează. În acest context, este poezia o formă de armistiţiu?

 

  • Cât timp crezi în poezie, nimic nu te poate face să nu crezi în puterea ei de a sublima, ba chiar de a schimba şi a mântui. Este, până la momentul despărţirii de ea, religia ta. Aşadar, e şi o formă de armistiţiu. Asta până când vezi golul de dincolo de ea. Acel gol pe care nu-l vezi înainte de, ci numai după ea.

  • Mulți spun că scrisul e o formă de introspecție, pe dumneavoastră v-a ajutat poezia să vă cunoașteți mai bine?

 

  • Mai degrabă, m-a împins înspre nişte prăpăstii cu care omul nu vine prea des în atingere şi bine face. Cunoaşterea de felul acesta numai cunoaştere nu se poate numi. E o cunoaştere înfricoşată. Sau ceva şi mai rău.

  • Să înțeleg că poezia v-a schimbat?

  • Da, m-a schimbat. Dar, sub cosmetizările de tot felul, se află doar cicatrici.

  • Vă memorați poemele?

  • Nu cred că e nevoie şi n-o fac. Dar am memorat poeme sau versuri ale unor autori pe care i-am iubit şi îi iubesc.

  • Care e cea mai frumoasă amintire legată de scris?

  • Este o seară de primăvară sau de toamnă a anului 1990 sau 1991. Stau într-o mansardă de 2 metri pe 1,70 dintr-un bloc din Piaţa Lahovary în care locuieşte poetul Lucian Vasilescu. Sunt singur şi deodată mă trăznesc următoarele versuri: „aici nu stau decât doar cei ca noi/ aici viaţa se bea şi moartea se uită”.

  • Poetul lucrează cu o avalanșă de emoții. Vă consumă scrisul?

 

  • M-a consumat deja. Sunt un cimitir de lucruri trăite, imaginate şi puse pe hârtie.

  • Cum vă relaxați?

  • Beau cam mult.

 

 

  • Dacă v-aș ruga să vă descrieți într-un singur cuvânt, ce cuvânt ați alege?

  • Eşuat.

  • De ce eșuat, când vorbim de un poet cu notorietatea dumneavoastră?

  • Tot ce mi s-a părut cândva cert, compact, de neschimbat, de nezdruncinat, azi e o grămăjoară de praf pe care o răscoleşte vântul.

  • Dar soția dumneavoastră cum v-ar caracteriza într-un singur cuvânt?

  • Pierdut.

  • Ați spus, în repetate rânduri, că vă considerați un inadaptat. Este scrisul o încercare de adaptare?

 

  • Aşa am crezut pe vremuri şi cu această speranţă am trăit până în dimineaţa în care am găsit speranţa moartă.

  • A fi poet este un avantaj sau un dezavantaj?

  • Pentru cei care cred încă în poezie, a fi poet este un avantaj.

  • Ați spus că în tinerețe îi priveați pe scriitori ca pe niște zei. S-a modificat în timp această percepție?

  • Nu-i mai divinizez, dar continuu să îi admir.

  • Cum poate fi adusă cartea de poezie în atenția cititorului?

  • Multe cărţi de poezie se află deja în atenţia cititorilor, dar puţini poeţi îşi cunosc cititorii. Nu mă hazardez să vorbesc despre statistici acolo unde ele nu există, nici să dau scoruri iluzorii, dar m-aş putea opri asupra unui fenomen de dată recentă care dovedeşte şi că se scrie multă poezie, şi că se citeşte poezie multă, şi că poeţii şi cititorii interacţionează în chip aproape măsurabil. De câteva luni, poetul Călin Vlasie creşte şi animă pe internet un cenaclu intitulat Qpoem, a cărui activitate poate fi urmărită pe http://www.qpoem.com. Ce se întâmplă acolo este viaţă pur şi simplu, viaţă a autorului, viaţă a poeziei, viaţă a cititorului. Din (i)realitatea virtuală a acestui cenaclu sunt selectate cele mai puternice voci pentru a fi aduse în realitatea palpabilă sub formă de cărţi tipărite. Editura Paralela 45, pe care o conduce Călin Vlasie, va lansa, la Târgul de Carte Bookfest 2016, nu mai puţin de 12 volume reunite în colecţia QPoem. O altă formulă de descindere în realitate, de lectură şi de comunicare o reprezintă cele două lansări ale proiectului Qpoem la Târgu Mureş şi Bârlad.

  • Cei mai mulți vă cunosc în calitate de autor al volumului „Ieudul fără ieșire”. Cum ați descrie Ieudul cuiva care nu a fost niciodată acolo?

 

  • În vara anului 2015, am dat o fugă în Ieudul geografic împreună cu tânărul critic literar Cezar Gheorghe, pentru scurte filmări care, poate, într-o zi se vor regăsi într-un documentar. Am revăzut şcoala, fusese renovată, aproape că nu mi-a venit să cred că e cea în care am predat eu până în urmă cu 26 de ani, arăta ca o instituţie de învăţământ de secol XXI. Am recunoscut sediul primăriei, acelaşi de odinioară, dar adus pe dinăuntru la standardele de azi. În peisajul din centrul comunei apăruse între timp o biserică pe care n-aş fi avut cum s-o văd în urmă cu mai bine de un sfert de veac. I-am revăzut însă pe câţiva dintre oamenii cu care am interacţionat pe vremuri şi ne-am felicitat unii pe alţii pentru cât de tineri arătam, deşi nu era aşa. Pe bunul meu prieten şi coleg Viorel Hruşcă l-am vizitat la cimitir, unde doarme dus, deşi eu îl aud vorbind şi cântând şi astăzi. Când am ajuns în faţa birtului în care ne strângeam seara, am văzut că nu mai fusese deschis de ani buni: lacătul de pe uşa lui ruginise, iar buruienile din faţă astupaseră cărările. M-am aşezat pe una dintre cele două trepte care îţi arătau pe vremuri drumul cel mai scurt până la uşă şi am zis cu amar: „Aceasta e Cârciuma fără intrare din Ieudul fără ieşire.”

  • Anul acesta urmează să vă apară două cărți: o integrală de poezie și un nou volum de poezii, „Arta fricii”. Ce ne puteți spune despre aceste cărți?

 

  • Cea dintâi, botezată de editor Opera poetică, va apărea la Editura Paralela 45, ca parte a unei serii care, în acest moment, îi cuprinde pe Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe şi subsemnatul, dar acesta e doar începutul. Pe a doua, Arta fricii, am făgăduit-o Editurii Charmides şi, alături de poeme proprii de dată mai recentă, va include câteva desene „la temă” ale marelui artist vizual Aurel Vlad.

  • De ce acest titlu, „Arta fricii”?

  • Iată un răspuns care s-ar putea să nu satisfacă şi pe care l-am extras dintr-un poem din această viitoare carte: „ştiu de ce nu mai bate aproape nimeni/ la geamul revelaţiei: îndărătul lui,/ timpul se înjumătăţeşte, iar cutremurarea/ se dublează. de asta m-am străduit să deprind/ aspra artă a fricii, la care, cu totul,/ am lucrat cincizeci de ani.”

  • “Nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul”, spuneț Credeți că prin scris v-ați programat pentru nefericire? A devenit astfel nefericirea o profeție autoîmplinită?

  • Mă tem că da, însă eu nu lucrez cu adevăruri, ci cu iluzii de adevăr. Atâta mi s-a dat mie să pot face.

  • Spuneți-ne un loc inedit unde v-ar plăcea să aveți o lectură de poezie.

 

  • Într-o sticlă din care să nu mai simt nevoia de a bea.

Dialog realizat de Laura DAN

[Vatra, nr. 3-4/2016]