Domenico MELIDORO – „Italia face primii pași spre conștientizarea propriei multiculturalități”

domenico-melidoro

Ce-i nou în politica italiană din ultimul an?

Dezbaterea politică italiană din ultimele luni a fost dominată de referendumul constituțional programat pe 4 decembrie. Se va vota pe niște probleme complexe de natură constituțională (abolirea parțială a Senatului, eliminarea bicameralismului paritar, reducerea numărului de parlamentari, redefinirea raportului dintre stat și regiuni etc.). Cu toate astea, întrucât Președintele Consiliului de miniștri Renzi a investit foarte mult în victoria lui „Da” (adică în aprobarea reformelor propuse), referendumul s-a transformat într-un vot în privința Guvernului. Dacă va câștiga „da”, guvernul Renzi va fi întărit și Renzi însuși își va consolida conducerea atât la nivel intern, cât și internațional. În caz contrar, Guvernul ar putea să cadă și s-ar deschide o criză politico-instituțională foarte gravă. Lui Renzi i-ar putea urma un Renzi-bis (desigur, ar fi vorba de un guvern mult slăbit) sau un guvern de unitate națională cu misiunea de a conduce țara până la viitoarele alegeri generale din 2018. În orice caz, va urma o perioadă de instabilitate care va face greu de gestionat grava criză internă și internațională.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Mariana CODRUȚ: „…atunci cînd scriu, mă simt puternică”

lac

1. Spuneţi că poezia e „un fel de unealtă cu care sap în pământul din mine”. Săpând, ajungeţi să descoperiţi lucruri noi despre dumneavoastră? Vă ajută poezia să vă cunoaşteţi mai bine, e un mod de a vă (re)descoperi?

Poezia e, aşa cum o înţeleg eu, un drum spre miezul făpturii umane care scrie, fie ea gravă sau jucăuşă, robustă sau fragilă, introvertită sau deschisă etc. De aceea, în poezia pe care o citesc, caut întotdeauna să-l găsesc pe omul dinăuntru. Fiindcă eu cred că sufletul omului are şi el, realmente, un sunet, ca şi arama, ca şi cristalul, ca şi fierul! Se înţelege, aşadar, că poezia pe care o scriu e expresia miezului meu. Că prin ea încerc să aud sunetul acestui eu la întîlnirea cu o realitate sau alta. Şi, da, scriind poezie aflu lucruri noi despre el, prin urmare şi despre mine. Pentru că noi doi, al meu „eu liric” şi cu mine, sîntem… solidari, gîndim la fel, vorbim la fel, simţim la fel.

Citește în continuare →

Interviu cu Ioan GROȘAN: Un mare prozator a luat un premiu pentru… critică literară

ioan-grosan

Marian Ilea: Titlul interviului ar fi ludic (uşor) dacă n-ar fi serios! Ioane, ai primit un premiu pentru critică literară al Fundaţiei „Archeus”! De ce sau pentru ce? Şi-ntr-o primă „anexă”, cum se simte prozatorul în noua-i calitate?

Ioan Groşan: Sunt un „veteran” al manifestărilor „Archeus” şi nu cred c-am lipsit la mai mult de două ediţii din tabăra de la Ocoliş. Evident, premiul mă bucură fiindcă e singurul pe care l-am luat în calitate de „critic”, deşi am avut destule „antecedente” în acest sens. Eu m-am format la şcoala exegetică a „Echinox”-ului clujean, sub oblăduirea acelui formidabil triumvirat Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, aşa că sângele critic, atâta cât îl am, apă nu se face. Iar timp de doi ani, din 2012 până în 2014, când n-aveam slujbă nicăieri, am trăit efectiv din critică, scriind recenzii, articole, prefeţe, postfeţe, prezentând cărţi pe unde se nimerea. Şi chiar şi azi fac la fel în revistele „Viaţa Românească” şi „Luceafărul de dimineaţă”. Şi stai să vezi ceea ce tocmai am scris despre romanul tău, „Herina”… Revenind la întrebare, vreau să precizez că în fiecare seară i-am avut alături pe George Ţâra şi pe inimitabilul Lucian Perţa, cu parodiile lui, iar de-a lungul anilor ni s-au alăturat nume precum Ion Mureşan, regretaţii Augustin Frăţilă, Constantin Stan, Alexandru Vlad, plus criticii locali din cenaclurile băimărene. Şi am avut de fiecare dată bucuria rară să (re)descopăr la Ocoliş poeţi adevăraţi, de mare valoare, precum Gheorghe Pârja, Ioana Ileana Şteţco, Adela Naghiu, Elena Cărăuşan, nemaivorbind de o prozatoare de cert viitor, Anca Goja. Iar pentru toate astea trebuie să-i mulţumesc lui Ioan Marchiş şi impecabilei sale echipe organizatorice, în frunte cu Dănuţ.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Floarea ȚUȚUIANU: „mă zbat între a crede și a mă îndoi – fără să le amplific”

tutuianu

Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?

 

– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).

Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?

– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.

Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ioan MOLDOVAN: ”…te naști poet în măsura în care devii poet”

ioan-moldovan-foto-liviu-antonesei

 

Domnule Ioan Moldovan, ați publicat mai multe cărți de poezie, iar pentru unele dintre ele ați primit premii literare importante. Spuneți-ne, vă rog, ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

 

R: Era o vreme (îmi vine brusc în minte „distihul elegiac” dintr-o poezie a lui Emil Brumaru: „Era o vreme când vă spuneam și vouă/ Umila mea părere despre rouă”), când nu publicasem (prea) multe cărți de poezie, și când premiile țineau de un viitor prezumat ca generos, dar când, neîndoielnic, știam – sau credeam că știu – ce reprezintă poezia – pentru mine, cel puțin.  Vremea a venit, vremea a trecut (la fel operând și cărțile de poezie publicate) și, la acest moment, care e un prezent cu mult trecut în el, mă văd în situația similară celei oferite de un răspuns al Borges (păstrând, firește, toate proporțiile). Întrebat fiind, acesta, mai la senectute, ce consideră a fi poezia, mărturisi că, pe cât suie în vârstă, pe atât știe mai puțin ce este dânsa. Totuși, totuși, întrebarea fiind extrem serioasă, „mă risc” și zic că poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator, deopotrivă umil și orgolios (în sensul „ta twam asi”), capabil să se conecteze la miracolul spiritual al vieții, pentru a scoate un sunet din aceste întâlniri de care dau seama poeziile, ,,organe” a căror construcție și a căror funcționare sunt ele însele misterioase și provocatoare mereu. Probabil aici e de căutat una dintre explicațiile vitalității poeziei, ale conviețuirii poet-poezie și mult după ce, conform părerii larg răspândite, poezia se scrie la tinerețe. E un ,,mariaj” ce-și are taina sa.

 

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu MARKÓ Béla: „Aş spune că suntem predestinaţi la toleranţă”

marko-bela

1. Parcurgând Ruleta maghiară, cititorului i se oferă posibilitatea de a cunoaşte câteva amănunte despre copilul şi adolescentul Markó Béla, dar întrebările nu insistă asupra aspectelor etern valabile, nu-l obligă să zăbovească mai mult la vârsta inocentă. Nu cred că ar fi vorba despre o evitare sau ocolire premeditată, pur şi simplu este doar graba de a se ajunge la întrebările mari la care răspunsurile sale pot frapa. Vorbiţi-ne despre copilul care aţi fost şi anturajul lui de prieteni, dacă aţi făcut sau nu micile trăsnăi ale copilăriei – adevărate aventuri şi expediţii de cunoaştere! –, dacă cireşele sau merele din grădina vreunui vecin bătrân i s-au părut mai arătoase şi mai ispititoare decât cele de acasă? Sau altceva?

 

– Problema cea mai mare e că, încet-încet, pot să spun orice despre copilărie, pentru că nu-i cine să mă contrazică, eventual să mă corecteze, nici mama, nici tata nu mai sunt. Aşa că s-ar putea întâmpla ca amintirea să nu fie decât prezent proiectat în trecut, de aceea voi încerca să vorbesc autocritic despre mine. De pildă, ar fi plăcut să susţin acum că am fost un copil atras de aventură, cu spirit de iniţiativă, gata de orice năzbâtie. Dar nu. Mi-era groaznic de teamă de orice schimbare, fie că era vorba de o mutare, fie de o eventuală schimbare a şcolii sau când o altă învăţătoare ne-a preluat înainte de terminarea clasei întâi. Adevărul e că nu m-am schimbat până-n ziua de azi. O singură dată am plecat în lume, pe la vârsta de patru-cinci ani, pe timp de iarnă pe deasupra. M-am supărat pentru ceva pe părinţi, am îmbrăcat un palton, mi-am luat şi fular, căciulă, mi-am vârât sub braţ o cutie de cuburi colorate de joc şi am ieşit pe uşă. Prin zăpada care mie-mi ajungea pe-alocuri până la brâu, am şi ajuns până la autogara de la capătul străzii unde, în sala de aşteptare semiobscură, cei câţiva oameni aflaţi în aşteptare se uitau la mine cu mirare. Resimt şi în ziua de azi panica la gândul a ce va urma. Bineînţeles că tata m-a urmărit de departe şi, înainte de a fi fost cu totul cuprins de disperare, şi-a făcut apariţia şi m-a luat acasă. Asta a fost tot. În rest, cred că am fost un pui de om foarte ordonat, dar care nu s-a dat în lături de la comiterea tuturor lucrurilor care se fac în orice copilărie: căţărarea în copaci, scotocirea în cuiburile păsărilor, dar şi dijmuirea grădinilor vecine, fireşte. Oraşul meu natal, Târgu Secuiesc, era extrem de prielnic pentru aşa ceva, era mic, reprezentând totuşi un mediu urban, dar dacă îţi luai ceva avânt, dintr-o dată te găseai afară pe câmp. N-am fost un copil retras, singuratic. Dacă o zi, dintr-un motiv sau altul, nu puteam ieşi între ceilalţi, mă simţeam extrem de prost. Şi totuşi cred că pentru mine aventurile interioare erau mai importante decât cele reale. E posibil ca imaginaţia aventuroasă să fie refugiul celor fricoşi, pe când cei curajoşi gustă aventura în spaţiul real. Dar atunci, în anii cincizeci, spaţiul care ne stătea la dispoziţie, deşi divers, colorat şi bogat, era redus, şi deci facil de străbătut. Trăiam într-o lume izolată, fapt prielnic imaginaţiei. Fireşte că eram şi un suflet sensibil, scriam poezii, mă visam poet, dar cel mai mult îmi plăcea să fac experienţe. În sensul strict. Siguranţele erau aproape zilnic arse de vreuna dintre improvizaţiile electrice înjghebate de mine. În vremea aceea mă pregăteam să devin când poet, când inginer. Şi lucrul de care sunt cel mai mândru, dovada capitală a inventivităţii mele infantile, tocită de-atunci: balonul umplut cu hidrogen. În vremea aceea, la noi nu se puteau găsi baloane umflate cu un gaz mai uşor decât aerul, şi pentru că dintr-a cincia sau a şasea deja învăţam chimie, mi-am dat repede seama că: aruncând un pumn de zinc mărunţit în acidul clorhidric dintr-o sticlă de un sfert şi trăgând apoi cu iuţeală gura balonului peste gura sticlei, hidrogenul astfel eliberat umflă balonul. Apoi, ţinându-l strâns de gură, îl scoteam cu grijă, îl legam şi-i dădeam drumul. Aveam un sentiment sublim să-l văd cum se înălţa în văzduh. Nu era de lepădat nici admiraţia cetei de copii de pe stradă. Nu-i recomand nimănui, bineînţeles, să încerce, e un experiment periculos, nu ştiu ce aş fi făcut, dacă şi copiii mei ar fi făcut aşa ceva. Da, uneori aventurile imaginare se pot converti în astfel de lansări periculoase de baloane.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”

nora 1

– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.

Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.

 

– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?

Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!

Citește în continuare →