Categorie / Memorialistică
Ion Pop – Pagini de jurnal
12 noiembrie 1974
Marele eveniment al zilei e spectacolul lui Jean-Louis Barrault cu Ainsi parlait Zarathustra. Ajung la Théâtre d’Orsay când soneria cheamă publicul în sală. Regăsesc cupola sub care am văzut în vară De Moïse à Mao, prezentat de Magic Circus. Locul e foarte bine plasat, exact în centrul sălii. Scena, deschisă, arată un decor geometric: peştera deasupra căreia se înalţă un impunător trunchi de arbore, cu crengile pierdute într-un „cer” luminos. Va fi locul meditaţiei şi transfigurării lui Zarathustra, aşezat între animalele lui simbolice – vulturul, – mândrie şi şarpele-înţelepciune. Eroul vorbeşte cosmosului, între rotirea soarelui şi a lunii, sub fulgere. Coborârea printre oameni, întoarcerea lui Zarathustra, înseamnă un prim eşec. Mulţimea preferă spectacolul de bâlci – mersul pe sârmă al unui angelic saltimbanc, dar şi grimasele clovnului. Predică, însă, în pustiu. Retragerea este doar o pregătire pentru asediul cetăţii umane, necruţător, în numele bucuriei de a fi, de a se depăşi spre „supra-umanitate”. Citește în continuare →
Petru Cimpoeșu – Cărți cu autograf
Din rândurile care urmează, veți înțelege de ce nu mai dăruiesc nimănui, nici măcar celor mai buni prieteni, cărți cu autograf. Dacă vor într-adevăr să-mi citească gândurile, le găsesc la librărie, contra cost. Dar dacă nu?
Timp de vreo zece ani, am fost director al Direcției Județene pentru Cultură din Bacău. Cineva adus de pe o altă planetă ar putea crede că o direcție pentru cultură se ocupă de cultură, așa cum indică și numele instituției. Este, și de data asta, o chestiune de percepție. Popular spus, acel cineva confundă marfa cu ambalajul. În realitate, direcțiile județene pentru cultură se ocupă de aproape orice, în afară de cultură. Bine, poate exagerez un pic. Nu au nicio treabă cu vreo instituție culturală, în schimb „protejează” patrimoniul cultural. Hai, mă, că am glumit! Am folosit anume ghilimele, ca să fac cu ochiul. Legea e în așa fel făcută încât direcțiile de cultură să nu aibă nimic de făcut, în afară de hârtii. Nu au niciun instrument ca să protejeze ceva, orice. Deciziile sunt în altă parte, la minister, la comisiile acestuia, la partidul de guvernământ. Citește în continuare →
Dialog cu Alexandru Ruja: „Critica literară reprezintă o înaltă magistratură”
– Stimate domnule Profesor Alexandru Ruja, împliniți anul acesta 75 de ani. Cum vă simțiți la această vârstă? Care este starea unui om la 75 de ani?Văd că la această vârstă sunteți încă deosebit de activ, urmăriți aparițiile editoriale, scrieți cărți, colaborați la reviste.
– Nu pot răspunde altfel decât printr-o comparație cu o vârstă prin care am trecut deja. Deci, nu mă simt nici mai rău, dar, evident, nici mai bine ca la 70 de ani, spre exemplu. Dacă cineva ar spune că la 75 de ani organismul său nu-i dă din când în când semnale că există și că trebuie să te mai întorci spre el la diverse intervale pentru a-i evalua starea, nu l-aș crede. Spun, deci, că primesc, din când în când, semnale de la propriu-mi corp, care mă atenționează. Dar nu este nimic grav. Pot spune chiar că este bine. Citesc, scriu, rămân într-o stare activă, fiind convins că lipsa de activitate, moleșeala, tendința spre letargie pavează încet dar sigur drumul spre boală.
Ion Pop – Jurnal parizian
Vineri, 1 noiembrie 1974
Recitind puţinele pagini de „jurnal” scrise până acum, îmi dau seama că, în ciuda neîncrederii iniţiale, chiar în zilele cele mai incolore a rămas ceva demn de o aducere aminte. Îmi pare rău că, din lene, am lăsat să treacă atâta vreme fără să mai însemnez nimic. Aş fi avut acum o imagine a ceea ce am făcut (şi mai ales a ceea ce n-am făcut) în aceşti aproape doi ani de „exil” parizian. Am lăsat să se consume, fără ecou în scris şi acest nou octombrie, cu emoţia regăsirii unui spaţiu în care am început să mă simt mai în largul meu. N-am scris nimic nici despre ziua vieneză printre tablourile lui Bruegel, nici despre traversarea germană prin Ulm, Tübingen, Stuttgart. Am lăsat să se desfrunzească platanii Senei, să se închidă cele vreo cincisprezece cărţi citite în luna asta, să se stingă nişte gânduri pe care cine ştie dacă le voi mai putea reînvia.
Petru Cimpoeșu – Povești înfricoșătoare cu flexuri
Într-o dimineață a anului 1995, McArthur Wheeler, un american din Pittsburg, a hotărât să jefuiască o bancă. În acest scop, și-a uns mai întâi fața cu suc de lămâie. Citise pe undeva că sucul de lămâie este folosit ca cerneală simpatică, scrisul devenind vizibil numai dacă este expus la o sursă de căldură. Logic, câtă vreme nu este încălzit, sucul de lămâie rămâne invizibil, deci și fața pe care va fi aplicat va rămâne invizibilă. Prin urmare, după ce și-a boit fața cu suc de lămâie, McArthur putea jefui liniștit orice bancă ar fi vrut, căci nimeni n-avea cum să-l recunoască. Cam asta era percepția lui despre lume. Din păcate, nu tocmai adecvată. Când polițiștii i-au sunat la ușă, s-a mirat foarte tare – cum de aflaseră atât de repede? Apoi, când a văzut înregistrările camerelor video ale băncii pe care o jefuise, cu imagini în care figura lui apărea cât se poate de clar, a fost de-a dreptul contrariat. Citește în continuare →
Ion Pop – Pagini de jurnal
8 decembrie [1973]
Am încercat în zadar astăzi dimineaţă să vizitez, cu câţiva studenţi ai mei, atelierul lui Brâncuşi de la Muzeul Naţional de Artă Modernă. Lungi discuţii nervoase cu un fel de şef al gardienilor. Ni se explică că nu sunt suficienţi paznici, că secţia de sculptură nu poate fi văzută. Întrebând când se va ivi ocazia fericită, mi se răspunde pe un ton dur că vreau să ştiu prea multe. Poate că într-o zi – nu se ştie când – voi putea intra în atelier, însă numai pentru cinci minute, şi nu cu un grup mare de studenţi: studenţii zgârie operele de artă, – au mai păţit-o şi altădată. Nu mă pot abţine să nu-i spun câteva mai verzi despre minunata Franţă de astăzi. Zice să scriu ministrului, care îi ţine în halul în care sunt… Şi când mă gândesc că e vorba de unul din marile muzee ale lumii. Cine m-ar crede, dacă i-aş spune în ce stare a ajuns „dulcea Franţă” şi oraşul ei-Lumină? Ţară de înfumuraţi inconştienţi, cu baricade de operetă, parazitând pe amintirea amintirii unei glorii apuse.
Petru Cimpoeșu – Am fost în cel mai nasol oraș din Anglia
La un moment dat, era cât pe ce să ajung actor. Pe la jumătatea anilor ’70, eram în Ploiești, student la Institutul de Petrol și Gaze, iar una din sălile noastre de curs funcționa la Palatul Culturii. Și am văzut un afiș acolo, cum că se organizează un curs de actorie condus de actori de la Teatrul de Stat. Nu te primea oricum, trebuia să dai mai întâi un examen. Pentru acel examen am pregătit o recitare din „Surâsul Hiroșimei”, de Eugen Jebeleanu.
Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer. Citește în continuare →
Ana Blandiana – „Cea mai grea noapte din viaţă”
Când, acuzând conducerea International PEN de elitism și încălcare a drepturilor omului, unul dintre vorbitori a propus un vot imediat pentru mutarea sediului organizației de la Londra la Tokio, am realizat că pledoaria pentru limba spaniolă nu fusese decât un mijloc de captatio benevolentiae și că lucrurile se legau între ele și căpătau sens. Numeroasele centre de limbă spaniolă din America de Sud, prezente la congresul de la Guadalajara, flatate de propunerea celei de a treia limbi oficiale, chiar dacă nu se putea realiza, urmau să voteze pentru mutarea International PEN de la englezii care se opuseseră propunerii la japonezul care o făcuse. Ceea ce se petrecea era atât de sfruntat și de sfidător încât era imposibil să excluzi premeditarea, iar, odată acceptată, premeditarea nu putea fi expresia unei simple lupte pentru putere sau a ciocnirii unor ambiții, a unor orgolii. Și atunci despre ce era vorba? Citește în continuare →
Ion Pop – Fragmente pariziene. Pagini de jurnal
revistavatra.org 