Categorie / Memorialistică

de VATRA

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

poza2

18.III.1989

Astăzi, prima zi în care m-am simţit mai bine, am simţit cu adevărat şi primăvara. Era în aer. Trebuie să fim şi fericiţi, mi-am zis, de fapt îmi zicea tot corpul. E un presentiment al libertăţii. Nu ştiu cît de corect. (Între timp au venit doi musafiri: Doina Staicu şi domnul Răducanu. Convorbiri agreabile, dar… dar tot cu gîndul la minima libertate). Ce-o fi însemnînd, concret, şi libertatea asta? Pentru mine: să public ce scriu, să scriu şi să vorbesc (…) pe ceilalţi ceea ce numai eu îi pot învăţa. Şi – evident – să scap de Întorsura şi de sentimentul că sînt legat de glie. Şi-aşa viaţa, în sine, e plină de mizerii şi de „imposibilităţi”.

Într-un fel de tensiune. Care, concret, înseamnă inactivitate. Aşteptînd. Ca şi cum se poate ceva aştepta în lumea asta. Descompunerea generală m-a cuprins şi pe mine. Mai grav, şi cretinizarea. Cele scrise în prezentul „Registru…” sînt cea mai bună dovadă.

În ce măsură „Registrul…” e un substitut? E evident că, de cînd scriu aici, nu m-am apucat de nimic „serios”. (S-ar putea ca volumul pentru copii să fie tot ce am scris eu mai bun, dar evident că miza lui e cumva „excentrică”). Poate, pentru unii scriitori, jurnalul este dăunător. Unul dintre efectele cele mai nocive, la mine, e că se împinge în faţă ideea că sînt scriitor; mă tot compar cu alţii, mă gîndesc ce-am făcut şi n-au făcut ei, calculez exagerat semnificaţia fiecărui gest sau rînd scris, sînt preocupat atîta de „exterior”, încît nici nu mai am resurse pentru „interior”: scrisul propriu-zis. Poate şi atmosfera cam provincială (totuşi) din Braşov, deşi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine!

28.III

Mai întîi, însă, o dramă „interioară” (din fantasme şi personaje-arhetip) în versuri sau proză ritmată. O nouă testare a posibilităţilor limbajului. Pentru asta: să-mi creez un timp şi un spaţiu de linişte, să mă las de fumat ca să mă refac psihic. Nici nu ştiu de ce fumez? Din pur tembelism: tot cer ţigări de la alţii, ţigările-s proaste şi-mi dau o stare de proastă condiţie fizică şi de buimăceală. Sînt, cumva, anihilat, redus la modul comun de a trăi, simţi şi – mai grav! – a mă exprima, a mă manifesta. În definitiv, această aplatizare e o negare a sinelui, a individualităţii. Şi totuşi, nevoia – mai mult psihică – de a trage din cînd în cînd cîte o ţigară! Scuză (slabă!): nu poţi lupta chiar singur împotriva monstruozităţii lumii înconjurătoare. Sau poţi, dar… Ar trebui să mă conving realmente că singurul mod eficient de a lupta e scrisul (nu la acest jurnal!), dar unul cu toate forţele, radical, în care să merg pînă la capăt. Poate nu-i mult, dar tot e ceva în raport cu bălmăjeala sterilă de acum, cu nesfîrşitele – şi ridicolele – amînări „cu scopul de a…”.

9.IV

Mi-e greu pînă şi să mai scriu aici. Existenţă suspendată, obsedată de o politică ce ne distruge, ce ne aruncă în Africa.

Ieşi pe stradă: totul pare normal, dar… în magazine mai nimic, oamenii arată jerpeliţi (fizic şi vestimentar), străzile-s pline de ţigănci care fac bişniţă. Energia lor tîmpă şi zoioasă într-un negoţ „de doi bani” îmi face mai rău decît zeci de comentarii politice. Şi copiii mizeri, colindînd în haite, trăindu-şi cum pot, în felul lor, copilăria. Dumnezeule, despre ce să scrii?! Sînt, aparent, chestii „exterioare”, perisabile, dar asta e lumea mea, asta-i chiar, mărunta şi perfect explicabila socio-economic, dramă a mea. Poate că literatura mai există fiindcă oamenii simt că dincolo de politică şi economie, de sociologie şi ziaristica de calitate, de psihologie şi religie mai e ceva, ceva esenţial, ireductibil, care nu poate intre în nici un metatext, în nici un discurs „fundamental”.

15.IV.1989

Zile de aşteptare, cu inerentele frecări (procesul lui maică-mea cu Vetuţa, drumul Taniei la rude, cenaclul cel amărît de vineri etc.). Am mai scris 4 poezii pentru copii. Şi cam atît. Teoretic, sînt în vacanţă, dar nu am simţit-o în nici un fel. De ani buni nu mai simt timpul, totul e fără aderenţă şi strălucire; în fond, nu mai trăiesc cu adevărat. Nici măcar panici sau speranţe „devastatoare” nu mai am.

Dacă noi oamenii sîntem doar elemente ale unei imense maşini cibernetice, o supermaşină de gîndit, care se autoreproduce (fizic), care se amplifică (numeric), care – cu sincopele inerente (vezi „viruşii” calculatoarelor) analizează, rafinează şi stochează (perpetuează) informaţia, un uriaş creier care trebuie, a fost programat (de un „zeu”, dar cine e acest zeu?) pentru o cunoaştere mai deplină a lumii. Din această perspectivă pot fi re-analizate nu numai modelele culturale, dar şi înseşi structura şi funcţia culturii, a organizării socio-economice etc. (Artele, desigur). Acest super-sistem trebuie şi să-şi asigure funcţionarea (să supravieţuiască) şi să facă o operaţie de cunoaştere a ceea ce este în afara sa, ceea ce explică nu doar complexitatea sa, ci şi aparenta evoluţie „în zig-zag”; certă este sporirea cantităţii (şi calităţii) informaţiei în supersistem. Nu sînt specialist nici în genetică, nici în computere, dar – cred – o conexiune a „modelelor” elaborate de ciberneticieni şi cele descoperite de geneticieni ar putea să te pună pe gînduri. Şi încă: asta ar permite o explicare funcţională nuanţată (globală) a existenţei unor componente culturale, dintr-o perspectivă îngustă aparent „gratuită”, neimportante. Dar dacă noi sîntem doar „celule”, material perisabil, dar permanent reînnoit, fiindcă indispensabil unui supercomputer, mai complex (deci cu mai mari „probleme”) decît tot ce ne putem imagina?

Dincolo de „scopul” fiecăruia, e un „scop” pe care-l servim, în ciuda urii şi repulsiei pentru o asemenea idee (intuită!). De-aceea pornirile autodistructive, care sporesc (ar trebui o anchetă sociologică) odată cu sporul „de cunoaştere”, cu sporul cantităţii de informaţie şi al vitezei de circulaţie a acesteia. Progresul tehnologic poate fi văzut şi ca satisfăcînd nevoile oamenilor, dar şi ca accelerînd (şi amplificînd) viteza de transmitere a informaţiei (posibilităţilor de transmitere a acesteia).

Pare un joc al minţii, care poate duce analizele foarte departe? Dar dacă nu e? Oricum, o asemenea perspectivă ar permite o optimizare atît a structurilor sociale, a relaţiilor interumane, cît şi a cunoaşterii, a vitezei de amplificare a acesteia (prin descoperirea de „punţi” între arte, ştiinţe, religii etc. – ceva de genul ştiinţelor „diagonale” ale lui Caillois, dar nu prin asocieri de tipul celor de acolo, ci prin atenţie la „funcţie”, „nivel de explorare”, „necesitate de structurare/funcţionare «internă»” etc.).

Într-o povestire s.f. (poate a unui francez) se afirmă că oamenii ar fi fost „construiţi”, de către viruşi, că ar fi „scăpat de sub control” şi de aceea, acum, viruşii încearcă să-i distrugă. Ce propun eu nu e o „inversare a rolurilor” („producătorul” fiind infinit mai mare, noi un fel de „viruşi”), pur şi simplu. Dar, acceptînd ideea unui „accident” cosmic, care a făcut ca viaţa/inteligenţa umană să fi apărut din întîmplare, e evident că – chiar fără zeu – noi nu avem sens, nu putem fi înţeleşi în afara unui efort global de cunoaştere. Şi ajungem tot la ideea unor componente ale unui supercomputer. Că a fost făcut de cineva, că s-a născut din întîmplare, perspectiva e aceeaşi, aceeaşi necesitatea de a-i „optimiza” funcţionarea din moment ce ştim (intuim) ce este şi ştim (aproximativ) cum face, deşi – evident – nu şi ce face, sau vrea (trebuie) să facă pînă la urmă.

Poate ideea a venit şi altora. Oricum, datoria mea ar fi să o lansez. Dar sînt într-o „zonă” a supercomputerului momentan „blocată”, dezorganizată, atacată de „viruşi”. Totuşi.

                                                                       *

Discrètément alcoolisé, după o vizită la familiile Pârvulescu şi Dobrescu (unde, de fapt, am băut). „Normalitate” şi aşteptare, mirarea că oameni perfect normali, autosuficienţi „occidentali”, sînt – în fond – în această societate a clipei actuale, nişte „marginali”, nişte „toleraţi”. De unde apar (şi cum, totuşi) troglodiţii în politică şi ce (le) vor ei? O întrebare aiurea, explicabilă poate doar pe baza ipotezei scrise azi aici (şi care mi-a venit ieri, de care nu pot să mă despart de atunci. Un efect pozitiv oricum: acţionează ca un drog, mă fortifică împotriva aparentei aberaţii a realităţii; combinată cu alcoolul – acum – îmi dă o stare de euforie „echilibrată”, pe care nu am mai avut-o demult. Acum, nici măcar nu mă mai deranjează că trăiesc la „marginea lumii” civilizate, în franjele unei lumi cu adevărat a sfîrşitului de secol XX, într-o limbă „de mîna a II-a”, cu abia 22-23 de milioane de vorbitori, fără mari, îndelungi tradiţii culturale scrise, sub opresiune, într-o literatură – şi cultură – suspecte, diminuate artificial în formele lor de manifestare publică, cu prea puţine mari personalităţi etc.

Alu m-a făcut să rîd. Îi place să „se prostească”, are pornirea de clovn care e – în general – a copiilor, dar şi – mă s-o cred – moştenită de la mine. Totul e să nu-ţi pese (abia atunci eşti liber vizavi de mediocritatea, normală, a celorlalţi). Dacă, realmente, porţi o informaţie, sau intuiţie de informaţie, cu adevărat nouă, diferită, e normal să nu te sinchiseşti de program „de rutină”, de menţinere, de aşteptare, al celorlalţi. Grea e disimularea, jocul în care nu contrazici – aparent – programul celor din jur, dar rămîi tu însuţi, respectînd patternul nou, original pe care – întîmplător? – îl ai în tine. Aşa – în fond – e explicabil de ce geniul e acceptabil, suportat, admirat la distanţă, spaţială, temporală – contactul direct e dezastruos pentru „programul normal, de întreţinere”, de rutină al celor mai mulţi. Oricum, informaţia „nouă nu poate fi preluată…”

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

de VATRA

In memoriam Alexandru VLAD

Evocatio

Alexandru Vlad

Nu cred c-am trecut vreodată prin Cluj fără să-l întîlnesc pe Alexandru Vlad. L-am întîlnit și cînd nu era prin Cluj, cînd era fie pe coclauri, fie la casa lui bachelardiană (mai mult visată decît reală, deși a construit-o pînă la urmă) de la Mihăiești. Asta pentru că Vlad era, oriunde s-ar fi aflat, tot timpul în centrul Clujului. Aproape la fel de prezent cînd era absent ca și atunci cînd era prezent.

N-am avut norocul să fac nici o expediție montană cu el (dar adevărate expediții erau plimbările între Teatrul Național și Librăria Universității, mai lungi și mai epopeice – în relatarea lui – decît cea la Polul Nord, marele lui vis de explorator potențial); îi știu însă toate călătoriile și expedițiile, și pe cele făcute și pe cele nefăcute; și le știu în toate variantele, căci o călătorie făcută de Vlad devenea o mulțime de călătorii relatate, niciuna identică precedentei. Știu și cum a făcut călătoria nefăcută în Alaska: știu grosimea zăpezii, nuanțele ei din zori, de la prînz și noaptea, muzica tăcută pe care o emana, lumina pe care o iradia. Nici nu sunt sigur că n-am fost în Alaska.

Nu știu dacă voi mai călători, căci călătoriile mele sunt banale. Adevăratele mele călătorii sunt cele de ascultător al călătoriilor lui Vlad.

Cu el, de fapt, nici nu trebuia să mergi prea departe ca să dai peste tărîmuri fabuloase ori să dea fabulosul peste tine fără să iei seama. Orice străduță era cuprinsă, în prezența lui, de o frenezie a evenimentelor. Era suficient ca vîntul să smulgă o frunză dintr-un copac și s-o legene tandru spre pămînt ca să iasă – de nu pe loc, măcar a doua zi – o întîmplare cosmică. Vlad vedea toată căderea frunzelor și auzea fîșîitul lor dureros prin aer. Nu trebuia să fabuleze, căci era solidar cu tot ce se putea întîmpla. Și vedea și nevăzutul din cele ce se puteau vedea. Dar mai ales din cele ce nu se puteau vedea fără o abilitare specială. N-am văzut pe nimeni care să aibă ochiul atît de deprins cu inefabilele cotidiene. Și, deși martor al întîmplării, deși participant la ea, nu i-am putut niciodată contesta relatările, măcar că eu nu văzusem nimic. Vedea însă el pentru toată lumea.

Era, cu siguranță, poet înainte de toate; nu pentru că, licean, scria poezii – și a mai scris apoi, din cînd în cînd, cînd versurile picurau singure; ci pentru că sub proza lui stă o fascinație a nuanțelor care nu se relevă decît unui poet. Și pentru că, deși reprimate, metaforele străbat ca niște trasoare realismul observațiilor.

Am vrut, după ce-am aflat de boala lui (care nu părea atît de galopantă), să-i fac o demonstrație, pe jumătate în glumă, ca să se vadă limpede – și să vadă și el, care cocheta cu nesiguranța, deși era mare cititor de poezie și avea un fler pe care mi l-aș dori și eu – că e poet și l-am rugat să-mi trimită toate poemele pe care le avea (și pe care le publicase, în Vatra, dar și în Familia). Am sperat că va prinde apariția lor (las cum era, deși acum sună oarecum nepotrivit, nota care urma să însoțească poemele). Era duminică seara cînd am vorbit. Tocmai se întorsese dintr-o vizită la Ion Mureșan și-mi spunea că e cam obosit, dar că-mi va trimite poemele. Pentru fragmentele de roman pe care i le-am cerut, mi-a cerut el mai mult timp. Am crezut că avem.

Nu aveam însă. Duminica următoare el pleca. Dar e un semn, cred, că ultimul lui dar a fost mănunchiul de poeme de alături.

Drum bun și mulțumiri!

                                                                                              Al. CISTELECAN

 

 

***

Dialog cu Alexandru VLAD

„Tu o să te faci scriitor. Dar, ai grijă, ăştia toţi beau!”

alexandru vlad 3

Câţiva ani buni, am realizat la Radio Cluj emisiunea „Semn de carte”. Erau 50 de minute de actualitate literară, din care nu lipseau evenimentele la zi, cronica literară, cronica de film, o rubrică de poezie, alta de evocări, scurte interviuri cu scriitori, pagina noutăţilor editoriale etc. După o vreme, din motive independente de mine, formatul emisiunii s-a schimbat. Şi atunci, pentru a nu pierde spaţiul alocat literaturii, am fost nevoit să renunţ la toate rubricile şi să mă concentrez pe dialoguri lungi, fără pauze muzicale, cu scriitori pe care îi invitam fie pentru a-i aniversa cu ocazia zilei de naştere, fie pentru a dialoga despre recentele lor apariţii editoriale. Din când în când, prin telefon interveneau anumiţi critici literari care adăugau aerului ludic, spontan al emisiunii şi un necesar portret critic, o „încadrare” a invitatului în peisajul literar românesc, sau o scurtă recenzie la cartea aflată în discuţie. Între timp, emisiunea a dispărut din grilă (şi nu din motive de audienţă, dar asta e altă poveste…), dar înregistrările au rămas în fonoteca radioului şi în arhiva mea audio sentimentală.

            Alexandru Vlad mi-a fost oaspete (şi ce oaspete!) de vreo 4-5 ori, aproape după fiecare carte nou apărută, dar şi în alte situaţii. De exemplu, vara, îl sunam pe telefonul mobil al soţiei să ne spună ce a mai citit sau la ce lucrează. Iarna, acasă, la Cluj, îl solicitam iarăşi, din te miri ce motive, fie prin telefon, fie, cu reportofonul, în întâlnirile de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Nu m-a refuzat niciodată. A venit vremea ca măcar o parte din întâlnirile radiofonice cu care m-a onorat să fie transpuse pe hârtie. Din păcate, vremea aceasta despre care vorbesc nu mai e, din păcate, şi fizic vremea lui Alexandru Vlad…

            Mai jos, interviul din 31 august 2009. Am păstrat, inevitabil, o anumită oralitate şi spontaneitate a dialogului, fireşti unei emisiuni radio difuzate în direct, în speranţa că, parcurgând anumite replici, uşoarele ticuri verbale, o inconfundabilă cadenţă a frazării, a rostirii, tipice lui Alexandru Vlad, va fi ca şi cum îi veţi auzi aievea şi vocea. (D.M.)

 

– Domnule Alexandru Vlad, nu ne-am mai auzit la radio de vreun an și ceva. Mai exact, de la apariţia volumului „Curcubeul dublu”, despre care am vorbit pe larg prin iarna anului trecut…

– Aşa o fi. În ultimul an şi jumătate am lipsit din foarte multe locuri.

– Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei noastre, mai ales că aţi venit de la Mihăieşti, judeţul Cluj, localitatea unde v-aţi stabilit peste vară. De altfel, ştiu că vă veţi întoarce imediat după emisiune la Mihăieşti. V-am stricat tihna de la ţară… Ce-aţi mai făcut între timp?

– Păi… am început să lucrez la un roman. Mi s-a reproşat mereu că scriu volume de proze scurte, volume compozite, volume complicate, volume despre care nu se ştie precis ce sunt…

– Cum a fost „Curcubeul dublu”, nu se ştia exact ce e…

– Nici acum nu se ştie, problema a rămas nelămurită. Dar acum m-am apucat de un roman. Am mai publicat unul în 1985, „Frigul verii”, un roman în toată puterea cuvântului, totalmente inventat, plasat într-o perioadă pe care eu n-am cunoscut-o. Era vorba de un roman de război, apărut la Editura Militară. Acum scriu un roman despre colectivizare.

– O perioadă pe care aţi trăit-o!

– A, stăteam la poartă şi pândeam când venea preceptorul…

– Şi cum staţi cu lucrul la roman?

– Nu stau foarte bine, dar nu stau nici foarte rău. E vorba de un proiect mai vechi, pe care l-am abandonat. Între timp, am scris alte lucruri, am tradus foarte multe cărţi, am avut nevoie de bani. Traducerile se fac cu un contract ferm şi aduc nişte bani. Puţini, dar îi aduc conform contractului. Prin urmare, am abandonat acest roman într-un anume stadiu: schiţe, ştiu eu, sinoptice, personaje, fişe ale personajelor, chiar texte, unele le-am şi publicat în presă atunci când, strâns cu uşa, a trebuit să dau revistelor „Familia” sau „Vatra” un text de proză. Şi, atunci când abandonezi un proiect, el moare încet-încet. Se fosilizează personajele, ideile dispar ca apa în ciur. Iar atunci când îl reciteşti, ai impresia unei diagrame, a unei, ştiu eu, foste vieţi. Foarte greu ajungi să resuscitezi personajele, să te aduci şi pe tine la viaţă ca autor al lor. O vreme le mişti ca pe nişte figurine pe o tablă de şah, până când învie şi încep să refuze unele manipulări auctoriale sau să ceară altceva. Ei, atunci au înviat. Chiar dacă devin pretenţioase, chiar dacă apar probleme noi, măcar ştii că ai de-a face cu personaje vii cu care lucrezi. Atunci, când vezi greul care e în faţă, respiri uşurat. Am reuşit să recreez atmosfera romanului. Acuma personajele mele trăiesc, au pretenţii, mă pun să citesc tot felul de cărţi, de exemplu despre zootehnia anilor ’50 ca să văd ce se poate da de mâncare unor găini înfometate într-o fermă care până la urmă va deveni un fel de cimitir avicol… Da, sunt mulţumit. Am probleme, probabil o să mai am încă o jumătate de an, dar romanul e acolo, e la mine, se scrie. Până acum nu eram sigur nici măcar de atât.

– E bine că n-aţi renunţat la proiect, pentru că, citeam undeva că aflat în străinătate, aţi aruncat la tomberon sute de pagini scrise în perioada comunismului. E adevărat?

– Da, e adevărat!

– Cum v-a lăsat inima?

– A, a fost greu… Mi s-a oferit o bursă de câteva luni şi, stând singur, am putut, în sfârşit, să le citesc, să le pun în ordine. Şi mi-am zis: acum e de mine, tot ce mi-am dorit a fost timp. Ei, nu e adevărat. Un autor cu experienţă ştie că nu doar de timp ai nevoie. Ai nevoie de dispoziţie, ai nevoie ca în capacitatea ta de invenţie cuvântul să găsească un sprijin… Eu astăzi sunt criminal, mâine trebuie să fiu mătuşa ţicnită a victimei. Asta cere o anumită mobilitate. Deci nu e vorba numai de timp, ci e vorba chiar de dispoziţie. Să ai cuvinte! Făcând presă atâţia ani de zile, mă goleam în fiecare zi de cuvinte. Nu mai aveam altele. Foloseşti câteva sute în scris, le cauţi, le alegi, te hotărăşti la figuri de stil… seara eşti terminat, eşti gol din punctul ăsta de vedere. Şi, citind acele pagini – proiectul urma să apară prin ’80 şi ceva, ’90, nu bănuiam eu c-o să cadă comunismul ca să pot eu publica un roman foarte răspicat scris – ei, foarte multe lucruri se ascundeau în pagini şi refuzau pur şi simplu să învie în ochii mei de după ’90. Practic, noi, cei care am traversat cu o oarecare carieră literară graniţa dintre ’89 şi ’90, am fost prea tineri astăzi şi prea bătrâni mâine. Eram viitorul literaturii române şi, peste zi, am devenit foste speranţe ale generaţiei ’80. Şi-atunci, trezindu-mă cu aceste pagini scrise mărunt, ordonat, le-am prins cu piuneze pe pereţi şi am tapat o cameră uriaşă cu hârtii scrise de mână. Când m-au vizitat cei de-acolo, de la Cultură, să vadă ce fac, dacă nu-mi lipseşte ceva, au rămas uluiţi văzând pereţii. Am încercat, din nou, să compun schema romanului, sinopticul, capitolele, să creionez personajele… Şi n-am reuşit nimic. Am şi scris câteva pagini la fel de proaste şi de moarte precum cele pe care le adusesem de acasă, şi mi-am dat seama atunci, după vreo trei săptămâni, că eu nu voi face nimic dacă nu arunc paginile vechi, dacă le fac tot timpul respiraţie artificială. Pur şi simplu, într-o zi în care citisem eu în broşura nemţească faptul că în ziua aceea se „predă” hârtie, m-am dus şi am aruncat la gunoi tot manuscrisul.

– O poveste interesantă. Sunt mulţi scriitori care-şi păstrează fiecare pagină scrisă, indiferent de ce au aşternut pe ea. Sunteţi prozator, traducător, eseist, publicist, dar şi poet! Ştiu că n-aţi renunţat la poezie…

– Cu poemele, am mărturisit, fără să mint prea mult, când m-a întrebat un poet italian: cum, scrii poezie? Şi cum scrii poezie? Păi, uite, pun o pagină albă pe birou seara şi uneori dimineaţa, foarte rar, pe hârtia aceea e un poem. Dar de cele mai multe ori, nu e.

– V-aţi născut în 31 iulie 1950. Nu este târziu nici acum să vă urăm La mulţi ani!, mai ales că ieri a fost Sf. Alexandru.

– Am aflat târziu de acest Sfânt. Dar cred că este un Sfânt mai mic. Nu i s-a tăiat capul ca altor Sfinţi mai mari!

– Sunteţi născut în Suceag, judeţul Cluj, dar locul copilăriei dumneavoastră este legat de Mihăieşti.

– Am trăit câteva săptămâni în Suceag, abia dacă m-am născut. Pe urmă, cu maică-mea, ne-am repliat la o distanţă de 15 km, cam acelaşi areal, aceleaşi dealuri…

– În casa bunicilor din partea mamei. Acolo aţi făcut şcoala generală.

– Da. Aveam o mătuşă care era învăţătoare. Practic, din curiozitate şi tot bătând-o la cap, am învăţat literele şi să citesc la 5 ani, la 6 ani… Tot ciclul primar m-am plictisit trăgând cu urechea la clasa paralelă. Eram pe clasa întâi, paralel cu clasa a treia, pe clasa a doua, paralel cu clasa a patra şi eram cu urechile ciulite la ce se preda la clasele superioare.

– Asta înseamnă că nu v-aţi plictisit, totuşi, la şcoală!

– Păi, m-am plictisit când am ajuns eu în clasa a treia, nu mai vorbesc de a patra.

– Ce a urmat după şcoala generală?

– Maică-mea a ţinut neapărat ca eu să fac şcoală. De obicei, oamenii din sat, sărăciţi toţi de colectivizare, făceau toţi o şcoală profesională, ca să aibă din ce trăi, să aibă o meserie, aceasta era mentalitatea, indiferent cât de bun era elevul, urmând ca, dacă el vrea, să mai studieze pe urmă, pe propriii lui bani, fără a mai împovăra familia. Cred că, de fapt, părinţii încercau să ne scoată din mediul acela rural în care colectivizarea devenea din ce în ce mai păguboasă, să muncim, să nu ne mai bazăm pe averea care nu mai era. Ca urmare am făcut liceul la Cluj, un liceu bun, Ady-Şincai, şi pe urmă am urmat studii filologice.

– Cam de când aţi început să cochetaţi cu literatura?

– Versuri scriam de copil. Versuri mimetice, probabil.

– Pur şi simplu, aşa, v-aţi apucat de scris?

– Nu-mi amintesc. Ştiu că aveam caiete prin clasa a IV-a deja în care versificam. Cu rimă, număram silabele, făceam schema ritmului, tot ce văzusem în cărţile celor mai mari că se face când se scrie poezie. Asta a dispărut cam după clasa a VIII-a. Atunci am început să scriu primele proze. Citeam proză foarte mult, deci era cumva normal. Unul din cei care, într-un fel sau altul, m-au făcut să mă hotărăsc pentru proză a fost marele critic Alexandru Cistelecan, pe care nu contenesc să-l “urăsc” de atunci! Eram colegi de liceu, conducea un cenaclu, el deja citea Nichita Stănescu şi era foarte sever şi pretenţios cu versurile care mai aveau rimă. Şi mi-a pus în mână „Elegiile” lui Nichita Stănescu, în care îmi prindeam urechile. Sigur, îmi plăcea Blaga, îmi plăcea Barbu, îmi plăcea Rilke, dar mă depăşea Nichita Stănescu! Şi-atunci am rupt-o cu poezia, după ce am apărut şi într-un volumaş de versuri ca elev de liceu, împreună cu alţi trei colegi, Marius Jucan, Lucian Tamaris şi Gheorghe Pugna. La Bacalaureat, Comisia avea pe masă volumaşul nostru tipărit şi ne-a dat note cu multă indulgenţă.

– Deci întâlnirea cu Alexandru Cistelecan a fost decisivă în alegerea dumneavoastră!

– Ei, n-aş putea spune că a fost chiar decisivă. Dar a grăbit lucrurile. A făcut să tai pisica! Oricum, citeam foarte multă proză şi mai puţină poezie.

– Aţi avut profesori care v-au îndemnat, să spun aşa, înspre poezie?

– Nu, până nu am ajuns la „Echinox” n-am avut oameni care să mă dăscălească. Nici măcar la „Echinox” nu m-au prea dăscălit, fiind eu, în general, foarte pretenţios cu fraza şi cu…

– Da, nici măcar profesorul Mircea Zaciu n-a reuşit să vă „strunească”, o spuneţi dumneavoastră undeva, deşi cred că o spune şi regretatul profesor în Jurnalele lui. Revenind, trebuie să fi avut un moment în care v-aţi spus că ceea ce trebuie să faceţi în viaţă este scrisul, literatura…

– Asta mi-am dorit încă din copilărie. După ce mi-a trecut visul să devin pilot, aviator, încă în şcoala generală, acasă, îmi amintesc scene când cineva care era la noi în vizită zicea: ei, pilot… Tu o să te faci scriitor! Auzind cum recit, cum povestesc, văzând că am caiete cu texte proprii, versuri… A, nu, tu o să te faci scriitor! Dar ai grijă, ăştia beau toţi!”

– Da, „frumoasă” perspectivă! Dar, cu siguranţă, nu aceasta v-a îndemnat înspre scris.

– A, nu, nu asta.

– Aţi ajuns la Cluj, aţi terminat liceul şi aţi urmat Facultatea de Filologie, la fără frecvenţă, mai întâi.

– Da, am început aşa, ratând o primă admitere la engleză unde am luat un 2 sau un 3 cât mine de mare, după ce luasem peste 9 la română şi eram aproape sigur că stau bine… Ei, un profesor care ne-a dictat textul la admitere a vorbit într-o engleză care mi se părea totalmente necunoscută. Noi aveam o profesoară onorabilă, care se străduia să vorbească clar, ca noi s-o putem imita, şi când domn’ profesor a vorbit, credeam eu ca la Oxford, n-am înţeles textul care se dicta. Având un anume temperament, ceea ce trebuie să recunosc, pur şi simplu am refuzat să mai scriu. Şi-am zis, nu-i nimic, o să fac punctul doi şi punctul trei. Numai că punctul doi era să traducem în româneşte dictarea de la punctul întâi. Aşa că n-am intrat „la zi”. Şi-atunci m-am repliat, de frica armatei, recunosc…

– După care aţi trecut la zi!

– Şi-am fost coleg cu Cistelecan, Podoabă, Pantea, Perian… Stăteam în Căminul Avram Iancu, camera 84, toţi din cameră erau cu „P”, numai eu eram cu „V”.

– O generaţie de excepţie. Interesant este că acum câteva săptămâni l-am avut invitat pe poetul Ion Cristofor. Nu intrase din prima la facultate din cauza limbii franceze. Dar acum traduce excelent din limba lui Voltaire.

– Păi, stai aşa, Podoabă a căzut la prima admitere, iar Cistelecan a fost ultimul pe listă. Dacă-ţi spune ceva fraza asta…

– Asta nu v-a împiedicat să ajungeţi nume mari ale literaturii române. În 1973 s-a produs debutul la Echinox. Cum aţi ajuns acolo?

– La Echinox ajungeai chemat. Ca şi în masonerie, nu făceai o cerere să intri. M-au chemat Cistelecan, Podoabă, Perian şi alţi colegi… Ei ajunseseră deja acolo. Sigur, în redacţie ajungeai prin anul trei, patru. Dar, fiind oarecum o lipsă de condeie în anii terminali, au fost chemaţi în mod excepţional cei pe care i-am amintit. Ei s-au uitat în jur şi i-au spus lui Papahagi, lui Ion Pop cine ar mai putea să lucreze şi să scrie la revistă. Acolo nu era neapărat nevoie să-ţi publici prozele sau poemele, ci trebuiau făcute cronici, editoriale, trebuiau făcute eseuri despre tema numărului, trebuia făcută macheta, trebuia mers la tipografie…

– De la debutul din 1973, a urmat un parcurs literar lung, frumos şi fructuos.

Avem acum un invitat în direct, prin telefon, care va vorbi despre prozatorul Alexandru Vlad. Criticul şi istoricul literar Ion Bogdan Lefter, bună seara! Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră. Unde l-aţi situa dumneavoastră pe Alexandru Vlad în contextul prozei româneşti contemporane?

– I.B.L.: Nu e cazul să-mi mulţumiţi. Plăcerea e de partea mea. Sunt onorat să pun şi eu un pic umărul la o emisiune despre Alexandru Vlad, un extraordinar prozator şi, pe deasupra, şi un foarte bun prieten de la distanţă. Am ascultat prin telefon minutele dinaintea intervenţiei mele. Mi se pare foarte interesantă reconstituirea asta de atmosferă, de început al generaţiei noastre în spaţiul Echinoxului. Şi, pentru că Alexandru Vlad a vorbit despre debutul lui cu proză la Echinox, eu pot lega firul şi pot începe prin a spune că în ce mă priveşte am însoţit debutul în volum al lui Sandu Vlad, care s-a produs ceva mai târzior, cu „Aripa grifonului”, în 1980, atunci când prozatorul avea 30 de ani. Bineînţeles că am citit cartea, urmăream deja toate noutăţile editoriale. Eram şi eu la început, nu aveam unde să scriu cronică literară. Întâmplarea a făcut, necunoscându-ne direct, ca un amic comun, Ioan Buduca, dacă nu greşesc, din redacţia „Vieţii studenţeşti” şi a revistei „Amfiteatru”, să-mi solicite o cronică la volum. Am scris atunci rapid şi cu mare plăcere un articol foarte elogios. Mai târziu, ne-am şi cunoscut şi s-a legat o prietenie firească. L-am urmărit în continuare, am citit toate cărţile lui Sandu Vlad şi tot timpul am fost frapat de rafinamentul frazei lui. El nu este un prozator de suflu epic, cum se zicea în generaţiile critice mai vârstnice, nu compune romane care să aibă pretenţii de construcţii narative spectaculoase, nici nu vrea să facă fresce sociale… Proza lui Alexandru Vlad avansează pe spaţii mici. Fraza lui avansează cu percepţii mici pe care le detaliază şi din care scoate profunzimi extraordinare, virtuozitatea cea mai evidentă fiind atinsă în „Curcubeul dublu”. Alexandru Vlad este, în primul rând, un observator al realităţii din jur, al concreteţei din jur, al detaliilor obiectuale sau psihologice pe care le pune sub o lupă şi din care ştie să scoată, cu originalitatea lui, cu unghiul lui foarte special de percepţie şi de analiză, nişte lucruri care ne surprind şi ne mişcă şi ne tulbură.

            – De la acele constatări pe care le-aţi făcut în 1981,  a rămas Alexandru Vlad la fel şi peste ani?

            – I.B.L.: Într-o anumită măsură, bineînţeles că da. Dacă încerc să generalizez şi să vorbesc despre un prozator care face în primul rând notaţie şi analiză de imediat, de existenţă, de percepţie a lumii din jur pe care o traversează, atunci inevitabil ceea ce rezultă ca text este un fel de text-confesiune, un fel de text-jurnal sau text-rememorare, ca să revin la textul meu din juneţe şi unde exact despre asta era vorba, despre faptul că diverse voci naratoriale, narative, îşi asumă trecutul propriu, experienţele personale, observaţiile proprii şi le pun sub lupa de care vorbeam, făcând rememorări, rememorări ale rememorărilor, pentru a încerca să descifreze din detalii sensurile mai profunde, mai ascunse ale existenţei, ale lumii. Proza lui Alexandru Vlad rămâne o proză a rememorării, a notaţiei, a reflecţiei. E un prozator foarte special, e un fel de proustian al postmodernismului, dacă pot construi o asemenea sintagmă.

– Aţi spus că Alexandru Vlad nu a excelat prin suflul epic. Ei, bine, tocmai ne-a mărturisit că lucrează la un amplu roman realist, a cărui acţiune este situată în perioada colectivizării. S-ar putea să avem o surpriză imensă!

– I. B.L.: Să ştiţi că într-o descindere la Cluj de acum aproape un an, la Zilele prozei, am avut ocazia să ascult, citite de Alexandru Vlad, în conclavul în care se retrăsese, câteva pagini din cartea asta nouă la care lucrează şi în care colectivizarea şi fragmentul de epocă furnizează şi materie epică, dar şi o mulţime de alte lucruri, printre care efecte de ironie şi de umor colosale şi, probabil, destul de suprinzătoare în cazul lui Alexandru Vlad, care a făcut până acum figură de prozator foarte serios.

– Aveţi observaţii, domnule Vlad?

– Aş vrea să se confirme vorbele frumoase pe care le-a spus despre mine Bogdan. S-ar putea să aibă dreptate şi de data aceasta, cu acest roman. Nu ascund că pentru mine fantezia are loc într-un fel de mişcare inversă, ca în oglindă. Practic, orice lucru pe care-l inventăm ne închipuim că este o închipuire proprie şi atunci putem să o analizăm în amănunt. Iau invenţia, o privesc ca pe ceva din trecutul meu mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau ca pe ceva trăit, şi atunci eu pot să-i construiesc toate detaliile. La urma-urmei ne inventăm cu toţii până şi biografiile! Nu sunt doamne care spun că nu poartă niciodată maro? În timp ce un stilist ar spune: doamnă, la părul dumneavoastră, la culoarea ochilor, a pielii vi se potriveşte maro. Dar eu nu port maro! Ne inventăm cu toţii biografiile, iar, în situaţia asta, de ce n-ar putea invenţia şi ficţiunea să devină, printr-un mod de creaţie, un fel de, cum să zic, falsă biografie? Altfel cum? Cum pot eu să fiu într-un capitol criminalul şi în celălalt mătuşa lui ţicnită? Poate sunt ipostaze ale propriei percepţii mai mult sau mai puţin… ştiu eu?! Dar nu vă spun mai mult, că pe urmă scrieţi romanul în locul meu!

– Domnule Ion Bogdan Lefter, mulţumim pentru intervenţia dumneavoastră telefonică!

– I.B.L.: Cu mare plăcere!

– Domnule Alexandru Vlad, să parcurgem repede etapele următoare ale vieţii dumneavoastră. Aţi terminat Filologia şi, din păcate, n-aţi reuşit să rămâneţi pe un post pe care bănuiesc că vi l-aţi fi dorit, redactor la o revistă, să zicem.

– Nu-mi doream aşa ceva. Oraşul oferă celor pe care îi apreciază sau celor pe care îi are în dotă, oferă nişte sinecuri, nişte posturi nici prea mari, dar nici prea mici, în care nu trebuie neapărat să tragi chiulul, dar din care poţi să trăieşti şi să-ţi rămână după-amiezile libere.

– Aţi fost în primul rând anticar. Sau ce? 

– Am fost în primul rând profesor, la ţară. Pe urmă am fost, ştiu eu, anticar, bibliotecar, proiecţionist de film, magazioner, impiegat de mişcare, controlor de bilete cu atribuţii de birou, galerist… Am fost şi şomer de câteva ori, deşi atunci nu se folosea termenul. Am spălat şi ghetele fotbaliştilor de la „U” Cluj şi m-am ales cu câţiva prieteni, pentru că mai făceau şi ei studii şi le trebuiau rezumate la „Ion”. Dar câţiva m-au surprins, pentru că îmi declarau că citeau Dostoievski şi vorbeam cu ei despre „Crimă şi pedeapsă”.

– Spuneţi undeva că perioada echinoxistă a fost scurtcircuitată de un securist care v-a cam îndepărtat de acel grup.

– A încercat, da, pur şi simplu le-a spus să nu mă mai publice, pentru că sunt un om cu probleme. Am aflat mai târziu. Mi-a spus acest secret unul din membrii nu chiar de frunte ai redacţiei. Ceilalţi mi-au amânat textele sine die, nu mi-au spus. Am toată stima pentru ei, apărau revista. Că doar nu era vorba să apere un om care era un pui de cuc. Şi aşa am început să public în „Tribuna”, dar până la urmă am fost „ajuns” şi acolo şi-am început să public în reviste din afara Clujului, iar cărţile mi le-am publicat, cel puţin primele, la Bucureşti.

– Aţi publicat şi în „Vatra”, aţi ajuns mai apoi redactor al revistei, cum sunteţi şi astăzi, de altfel… Din punctul acesta de vedere, Clujul nu v-a prea agreat, nu v-a oferit prea multe şanse. Cărţile le-aţi publicat în Capitală. Ştiu că aţi luat manuscrisul de la Editura Dacia şi l-aţi dus la Bucureşti…

– Păi, după două-trei amânări de publicare, ce era să fac?

– Volumul a apărut imediat la Cartea Românească şi a primit Premiul pentru debut al USR. Cum a „înghiţit” Clujul cultural succesul dumneavoastră, un Cluj, afirmaţi dumneavoastră undeva, domninat cultural de D.R. Popescu?

– Nu era doar D.R. Popescu… Mai degrabă era o tripletă. D.R. Popescu era, să zicem, şeful cel mare în literatură. Alţii ocupau funcţii de conducere la postul de radio sau la Universitate. Nu regret treaba aceasta. Nu eram un om comod, aveam replici ascuţite, uneori le mai am şi astăzi, chiar dacă am devenit mai îngăduitor şi prefer să tac şi să trag din pipă. Toate asteau au trebuit plătite. Astea fac parte din viaţa mea. Greşelile şi călcatul în străchini, dintr-o perioadă a vieţii, dacă îţi impui, într-o altă etapă a vieţii, să le repari, să le dregi, te poţi trezi cu o paranteză care poate să fie chiar o viaţă întreagă.

– Spuneţi undeva că aţi trăit 25 de ani ca să ajungeţi la oraş şi alţi 25 ca să vă întoarceţi la ţară. Ce faceţi la Mihăieşti, în afară de scris?

– Aaa… Toată lumea mă întreabă! Nu înţeleg, ce poţi face acolo? Şi eu le spun în glumă: într-o jumătate de zi fac dezordine, iar în cealaltă mă străduiesc să fac ordine. Şi uite aşa sunt toată ziua ocupat. La ţară, toate lucrurile pe care le faci îţi iau timp real: să-ţi aduci apă, să sapi grădina, să tai lemnele. În oraş nu consumăm timp, consumăm bani. Plătim pe cineva să nea dea căldura, plătim pe cineva să nea dea apa… Ei, eu le fac cu mâinile mele. Este un mod destul de plăcut de a-ţi petrece timpul şi de a simţi că eşti om, că nu eşti inutil. Un corp, la vârsta mea, trebuie să se mişte, ca să rămână sănătos.

– Deci vă place! Aveţi doi copii. Vă calcă pe urme?

– Mai degrabă pe umeri (râde). I-am purtat destul pe toate păşunile pe unde căutam ciuperci. Băiatul cel mare a cochetat o vreme cu a scrie cronică, a terminat Filologia. Am fost speriat. Cel mic m-a anunţat la un moment că şi pentru el Filologia ar putea fi o eventuală opţiune. Băieţii ăştia cred că faci Filologie ca să citeşti cărţi. Noi credeam că citeşti întâi cărţile ca să faci Filologie. Ei, cel de-al doilea băiat a dat un examen de admitere la Politehnică şi va deveni un inginer în domeniul ecologic.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc, vă doresc multă sănătate şi inspiraţie. Vă aşteptăm cu ocazia publicării romanului la care lucraţi şi pe care sper să-l duceţi la bun sfârşit în scurt timp. Oricum, din câte am aflat de la prietenii dumneavoastră, el se anunţă de pe acum un eveniment literar.

– Mulţumesc foarte mult şi eu. Să sperăm că n-o să vă dezamăgesc!

 

 

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 31 august 2009

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

 

de VATRA

Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

13.03.1989

            O dramă shakespeariană în 3 părţi, de cîte 5 acte. De fapt, şi cu elemente de tragedie antică (o parte din personaje sînt măşti, apar coruri) şi de teatru absurd (ruperi de semnificaţii, discursuri în gol sau adresate cărţilor, portretelor etc.) Dar tot Shakespeare e cel mai apropiat, prin prezenţa filonului „popular”, prin cruzimea şi ”nepăsarea” personajelor, prin acea trăsătură de oameni de tranziţie, cumva „mari” într-o lume unde nu mai există „măreţie” fiindcă valorile, criteriile, ierarhiile s-au bulversat. Singura valoare „sigură” rămînînd puterea (cu agenţii şi copiii ei: crima şi spaima).

Roluri:

Stalin                                                                         Kirov

Zinoviev                                                                    Ramon Mercadez

Kamenev                                                                   Ilia Ehremburg-alţi scriitori

Troţki                                                                         Patriarhul Rusiei-alţi mari ierarhi

Buharin                                                                      Portretul lui Lenin

Jdanov                                                                                   Valetul lui Stalin

Hrusciov (uneori bufon)                                            Orjokinidzé&comp.

Molotov                                                                     Hitler,Ribbentropp&restul

Beria                                                                          Churchill, Roosevelt, etc.

Mikoian                                                                     Corul muncitorilor

Kaganovici                                                                Corul cazacilor roşii de pe Don

Jagoda                                                                       Corul marinarilor de pe Kronstadt

Jejov                                                                          Corul N.K.D.V.-iştilor

Academicianul V. (doctorul lui Stalin) Corul deţinuţilor, Dimitrov, Gh.Dej, Tito, Thorez etc., Corul medicilor Passionaria, Ana Pauker & figuraţie de tot soiul

Svetlana Alilueva

Vlasov, Frunze, Tuhacevski, Vasosilov, Zukov, Budionîi

            Enorm de lucru…Dar o idee cu adevărat substanţială (frază de raport;nu ştiu de ce n-am curajul să nu mai înşir aici platitudini).

14.04

            Privind, acum cîteva clipe, pe geam: peste drum, adică peste Calea Bucureşti, la alimentară, o coadă. Iar se dă, probabil, o supersintetică margarină. Resturi aruncate unei populaţii înfometate, terminate biologic, ca s-o mai „calmeze”. Răul adus de ruşi, trebuia să culmineze în asemenea fenomene de degradare-n masă,pentru a ne lămuri şi scîrbi de tot. Există, normal, un instinct de supravieţuire individuală, dar cînd ne prăbuşim cu toţii? Culmea degradării: nici măcar cei foarte tineri, structural revoluţionari, nu reacţionează. Sau reacţionează aiurea, africanisch: drog, sex, chefuri, bişniţă, vagabondaj, furturi. Atinsă pînă şi măduva.

            Nu mai ştiu de ce scriu aici: ca să mă simt deştept, ca să mă descarc, ca să nu-mi uit ideile geniale, de spaimă? În fond, a ţine un jurnal n-are cum fi la modă, cît timp uşurează, la o adică, munca securiştilor. Sau e vorba de un jurnal funciarmente nesincer, duplicitar şi/sau „estetizant” (gen Radu Petrescu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu şi cine-o mai fi ţinînd). Toate, în fond, ruşinoase (în toate sensurile  termenului). Nici al meu nu e foarte departe de asta, dar…în fine…să sperăm că…(O frază „lucrată”, estetizantă, cu calcularea – pe cît posibil – efectului asupra eventualului cititor. Ceea ce, evident, nu face decît să falsifice şi mai mult acest „Registru”…)

            Aştept, aşteptăm „primăvara de la Bucureşti”, vorba lui Nedelciu. Nu sînt, evident, pregătit pentru ea, dar de-ar veni odată că aşa nu se mai poate! Cît s-o tot tîrîm? Trec anii, îmbătrînim aiurea, ne măcinăm degeaba. De ce dumnezeu m-am născut deştept şi ţara a investit (într-o primă fază) atîta în mine dacă-s obligat să vegetez, să fac munci sub capacităţile mele? Şi situaţia e, evident, generală.

            Poate că asta, lumile astea, nu e o epocă în care să mai stai de scris? Trebuie făcut ceva! Dar ce? Sînt atîtea şi tu atît de derutat şi prietenii atît de puţin capabili să se pună de acord asupra unor principii minimale. Plus, unii, deja speriaţi bine de securitate (Securitatea cui? În nici un caz a omului onest, de pe stradă).

            Dorinţa de a trăi ia cele mai ciudate forme: la mine, curiozitatea faţă de ce va mai fi, faţă de cum va evolua lumea, ce se va întîmpla cu ea. Dincolo de toate, asta e. De-aici şi nepăsarea mea pentru multe lucruri foarte importante (pentru alţii) de-aici şi-o vinovată neglijare a trupului, singurul suport (dovedit) al minţii mele curioase.

            Să termin cu şcoala. Cu Întorsura, neapărat. Dacă nu se iveşte nici o variantă fericită, la toamnă demisia. Prea m-am complăcut în inerţia generală. O ruşinoasă lipsă de minim curaj (deşi am „scuza” pauperităţii cvasiabsolute, presiunilor celor din jur etc.)

            Faţă de barochismul postmodernist, eu vreau o minimă claritate, „normalitate”, un om frumos aşa cum e, nu dominat de potentarea fantasmelor şi reziduurilor culturale de tot felul, potenţate prin tehnici artistice, amplificate cu ajutorul tehnologiei. În spatele „spectacolelor” postmoderniste (de la film şi carte, pînă la arhitectură) se simte o imensă maşinărie umană, o birocraţie eficientă a spiritului, un creier hiperşmecher, dar sec, cohorte de surogaţi, de invertiţi sau piticuţi intelectuali şi (uneori, singura dată cînd mai au ceva haz) desperados schizo-paranoizi gen Burroughs sau Pynchon (dar şi ăştia cu ceva morbid în ei). În fond, toţi, nişte crepusculari, nişte oameni fără copii (la propriu şi la figurat) indivizi care se cred „la sfîrşit”, care nu au sentiment real al construcţiei, al familiei (în sensul de a face cu gîndul – responsabil – la ceilalţi), curajul de a fi „modeşti”, de a nu crede că lumea se termină în ei şi cu ei. Oricum, ceva maladiv în toţi, dacă nu-i doar artificial (ca la Calvino, pe care – dincolo de artificialitate – îl simt uman, ironic-detaşat, dar uman). Prin ce e „periculos” postmodernismul: lasă loc, se retrage din spaţiile esenţiale ale discursului şi ale culturii, lăsînd locul elementarilor, troglodiţilor „curaţi şi energici”, religiilor „pentru cretini” şi formelor culturale subintelectuale.

                                                                       *

            Ideologii secolului XXI, cei care vor influenţa modul de a gîndi şi a trăi al celor din secolul viitor sînt în mijlocul nostru. Dar cum să fii atent la ei, cum să-i identifici, în zgomotul şi furia destrămării utopiilor născute în secolul trecut. Inerţia specifică oamenilor, ne face să ne luptăm cu moduri de a gîndi şi acţiona care şi-au dovedit deja, fără drept de apel, falsitatea, aberaţia, cruzimea. Trăim prea puţin, sîntem prea puţin informaţi şi – în acelaşi timp – lipsiţi de o minimă modestie. Poate că „progres” în cele umane înseamnă şi a greşi mai puţin, a nu mai uita măcar o parte din lecţiile trecutului, a fi mai prudenţi şi mai modeşti. Renunţarea la „entuziasme”, transformarea conducătorilor, a oamenilor politici din eroi în funcţionari e un proces benefic, e – oricum am lua-o – un „progres”. Desigur, nostalgia tribalismelor, tînjirea după zei…Dar cîtă aberaţie şi cruzime, cîtă arbitrarietate şi ce factor de frînare în spatele „frumoaselor” (în sens strict estetic) construcţii socio-culturale în faţa cărora se extaziază antropologii istoricii (inclusiv ai religiilor), în faţa cărora m-am extaziat şi eu. Desigur, toate erau „funcţionale”, răspundeau unei anumite nevoi de supravieţuire. Dar, era absolut nevoie ca aztecii să ucidă sistematic prizonierii, erau necesare supravieţuirii lor socio-economice uciderile de oameni în cadrul ceremoniilor? Desigur, spaniolii au făcut enorm de mult rău, au ucis şi jefuit, au topit minunate podoabe, au adus boli şi nedreptate, dar au interzis obiceiuri sîngeroase şi – pînă la urmă – mă-ntreb dacă societatea aztecă ar fi permis, economic, înmulţirea populaţiei pînă la 70-80 milioane, cîţi sînt mexicanii. Păi? Desigur, oamenii mor, dar nu în medie la 20-25 de ani, dar nu mîncaţi (cam 10-15%) de alţii sau jupuiţi pe vreun altar. Marile crime nemţeşti sau staliniste sînt tot o manifestare a „vocii tribale”, a acelei cruzimi care derivă din considerarea „celuilalt” ca nefiind om, ci subom, neom, antiom etc. Cîte milioane au murit în Africa, după retragerea „colonialiştilor”? Contează că asasinatele-n masă au fost acoperite uneori „ideologic”? Sînt, evident, pentru civilizaţia apuseană, pentru că a eliminat – treptat, să ne-amintim de războaiele religioase din sec.XVI-XVII – ideea, sentimentul normalităţii crimei în masă, a justificării eliminării fizice a „celorlalţi”. De-abia dincolo de asta mai putem sta de vorbă. Adică să recunoaştem că progresul tehnologic, şansa scăpării din ciclul fără sfîrşit al mizeriei li se datoreşte aproape în exclusivitate. Abia cînd omul a încetat să creadă că cea mai scurtă cale spre bunăstare e nu jefuirea sau exploatarea „celorlalţi” ci înţelegerea şi stăpînirea naturii, munca şi gîndirea, putem vorbi de „progres”. Desigur, s-a ieşit treptat, dar însă totuşi… Am cam pierdut ideea. Oricum: ex Occidente lux. Oricum ai întoarce-o, dacă eşti onest, trebuie s-o recunoşti. Problema-i ce faci: declari că n-ai nevoie de lumină, fugi acolo unde e, sau încerci – o aduci aici, între ai tăi (că doar n-o să fugă tot poporu-n Vest)? Numai că, vezi tu, dragul meu, prostia-i mare, fudulă şi tare.

            Drama „Stalin”, neapărat în versuri (albe probabil, dar cu metrică fixă) Tocmai fiindcă – acolo – e o ultimă manifestare a unei mentalităţi pre-moderne, a unor structuri socio-culturale, mentale arhaice, disimulate dar în haine „ideologice” şi în limbaj (şi structuri organizaţionale) de tip birocratic. Poezia, versul dezghioacă, dă la o parte învelişurile, regăseşte „suflul originar”. Fiindcă, în şi dincolo de istorie, de întîmplări se desfăşoară un „scenariu mitic”. Stalin e un produs al mentalităţii primitive a straturilor „de jos”, răscolite şi aduse la suprafaţă de revoluţie decît al norocului, abilităţii şi tenacităţii lui de politician. El a fost aşa cum a fost, fiindcă aşa era necesar, aşa trebuia să fie cel care vroia să conducă Rusia (şi toate naţiile subordonate, majoritatea şi mai înapoiate) atunci.

            Crimele (şi încă în masă) nasc un asemenea frison încît, pentru a-l stăpîni şi exprima cum trebuie eşti obligat să ajungi la „rădăcini” şi, în scris, la rădăcină e ritmul (poate – sigur! – şi-n celelalte arte); plus că teatrul e o artă „orală”, „tribală”, iar manifestările publice ale spiritului tribal cer – aproape obligatoriu – versul.

            Să renunţ o dată, pentru Dumnezeu, să mă gîndesc cum, cine, cînd, cu ce succes va pune piesa în sine, înainte chiar să fi scris un rînd! Scîrboasă boală de filolog, care se şi vede în paginile unei „istorii literare”. Nu cred că există ceva mai tîmpitor şi mai sterilizant pentru un scriitor. Spaima e nimic pe lîngă nevroza filologică; ba chiar, uneori, spaima e stimulatoare. Pe cînd tîmpenia asta e mumificatoare. Voi ajunge să-i urăsc pe toţi istoricii literari numai pentru că…Alt simptom de decadenţă: importanţa (chiar exagerată) pe care creatorii o acordă „chibiţilor”: critici, istorici literari, teoreticieni. Ca şi cum de ăia ar depinde reuşita vreunei opere literare. Ştiu, la mine-i şi oroarea de trogloditismul creatorilor „puri”, „din topor”, dar de aici pînă la a visa – în amănunte – cum va fi primită, comentată, analizată o piesă pe care nici măcar n-ai început s-o scrii…

            Pînă atunci, poate-ncerc o „feerie”, o comedie (eventual operă-bock) cu subiect didactic. Relativ scurtă. Sau 2-3 nuvele à la „New Yorker”.

            Săptămîna asta nu mai servesc şcoală. Gripa a luat forma unei bronşite, aşa că ieri o foarte simpatică Liliana mi-a dat concediu pe trei zile, suficient ca să scap de calvar pînă lunea viitoare.

17.III

            N-am mai scris nimic. M-am simţit foarte rău: leşinuri, coşmaruri, ameţeli. Probabil ficatul sau fierea. Oricum, a fost la limită: o senzaţie că trec în altă lume, cu alte legi, în care nu mai pot acţiona în nici un fel, o senzaţie de descompunere, de pierdere. Azi-noapte am stat 2-3 ore treaz, cu lumina aprinsă, numai să nu se mai producă „trecerile” respective. Am un gust ciudat, nici o mîncare nu mai are gustul ei normal. Nici măcar proiecte nu-mi mai fac. M-am săturat să mă tot tîrîi prin viaţa asta şi să aştept. Să aştept ce? Realmente am senzaţia că sînt, literariceşte, un tip terminat. Sistemul ăsta de cenzurare (nici da, nici nu) are drept principal efect (scontat sau nu) scîrbirea scriitorului de munca lui (şi nimic nu poate fi mai rău ca asta: de scris scrie-ntr-o doară, de altceva n-are chef să se-apuce…) Şi, ca şi mine, îl transformă într-un văicăreţ. (Poate că sînt – în ultimă instanţă – o natură văicăreaţă, dar cine nu e?)

            Afară e chiar primăvară: soare, cald. Dar nu am nici un chef, nici o bucurie. Deşi sînt meteodependent. Prea mult am stat la fund, prea mult mi-am bătut joc de propriu-mi intelect şi talent (m-a ajutat şi societatea, dar). Cu un minim curaj aş putea tranşa problema: sau mi se dă un post ca lumea, sau stau acasă, la flori. Sau la o adică, cer să emigrez. Deşi…Tocami asta-i, singura soluţie plauzibilă e să plec, dar eu am chef să rămîn aici, între vorbitorii limbii pe care-o cunosc realmente. Deşi (iar deşi!) am abia 35 de ani, sînt încă tînăr.

            Poveşti aiurea. Mai bine m-aş culca.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

15.II.1989

Ora 3, poate 2,30 după-amiaza. Singur acasă, liber. Un fel de rege. Peste cîteva minute, ore, ce va fi, însă? Dureri în genunchi, deja. Reumatism. Pe marginea mizeriei toţi, scufundîndu-ne încet. Soarele arde, ţara se descompune, scene groaznice – pe care le credem numai din filme sau cărţi – au fost şi vor fi. Noi ne purtăm ca şi cum nimic…Nu am fost educaţi astfel, minţiţi din copilărie, cîntece şi vorbe mari şi uniforme, şi iar cîntece şi vorbe mari, mereu aceleaşi vorbe despre paradisul terestru, aici, acum, iată-l! ce, nu-l vedeţi? ăsta-i! iată-l! bucuraţi-vă de el! Şi noi? Ar trebui să scriu în primul rînd despre asta, despre asta să scriu. Despre Utopia şi, în acelaşi timp, „dictatura gestionarilor”, despre satisfacţiile şi mîndria de „a te fi descurcat”. Despre fazani şi despre „şmecheri”, tot fazani în fond. Şi despre disperarea troglodiţilor că sînt semianalfabeţi şi goana lor după titluri şi foncţii şi „putere”, adică dreptul de a ţipa la cei „mai mici”, care vine după obligaţia de a te căciuli, de a lua, zîmbind, şuturi în cur de la „cei mai mari”. Despre cum mi-a penetrat sufletul şi l-a descompus fascinaţia şi spaima birocratică faţă de/pentru birocraţie, faţă de/pentru această „ierarhie” absurdă şi degradantă. Sînt un om liber? Nu, nu, nu! Nici măcar interior, pentru că – deşi par (şi sînt) un „colţos” – nu o fac cu nepăsare, cu naturaleţe. Libertatea – minimă – e ceva ce, am senzaţia – nu mi se cuvine (?!), ceva „ilegal”, pentru care mă lupt şi pe care mi-l doresc, dar ca pe un „viciu”, ca pe o plăcere ruşinoasă. Pentru că – în fond – sînt foarte sensibil la ce şi cum simt şi gîndesc cei din jur, iar pentru majoritatea libertatea e ceva „anormal”, nu doar că nu există şi nu şi-o doresc, dar nici nu o înţeleg, nu înţeleg la ce-i bună, la ce serveşte. Care libertate? Nu mă-ncurc în definiţii, să zicem cea pe care (şi cum) o înţeleg occidentalii, sau o înţelegeau romanii şi grecii din democraţii. Vorbim limba română, dar „sufletul” ni s-a orientalizat.

*

Imnul homosexualilor: „Foaie verde duru-duru/Cea mai bună pizdă-i curu’”

*

Oboseală şi iritare permanentă. Simplu: sindromul sclavului laş.

Nici măcar nu scriu literatură. Doar eseuri, din ce în ce mai ridicole prin distanţa faţă de „viaţa reală”. Sigur, poate pentru asta trăim, să „avanseze” poezia, deşi noi ne degradăm, dar…Prea mulţi de dar. Devin redundant. Previzibil. Il est plicticos. Nu am curajul s-o neg. În fond, femeile simt mai bine: nu mai sînt un bărbat adevărat. Inteligenţa mea nu face decît să amplifice penibilul. O naţie e terminată cînd toţi nu mai vor decît să supravieţuiască fizic, cum o fi, dar numai să mai trăiască, să mai prindă o zi şi încă o zi…Să nu se mai bucure de nimic, dar să aştepte. Ce? Să moară dictatorul? Nici măcar. Să se tîrască pînă mîine şi atît.

22.II

Există, desigur, o minciună „socialmente necesară”. Dar eu, îmbolnăvit de atmosfera din jur (exces de empatie!), am ajuns să mă mint şi să mint şi-n chestii în care nu-i necesar. De exemplu: nu mai sînt în stare (n-am chef) să scriu decît poezii pentru copii. Dar, eu îmi spun (şi spun) că o fac şi pentru bani (dacă nu-n primul rînd pentru bani) care bani, odată, o să-mi permită să scriu opera „mare”. Rahat! O prejudecată atît de comună – lit. pentru copii e „minoră” – pe care o şi preiau, dar nici nu vreau să recunosc că-s atît de comun în prejudecăţi (Ca şi cum ar exista prejudecăţi „de excepţie”, „geniale”).

Nici nu mai ştiu cum s-o-ntorc. Îmi doresc glorie, dar drumurile pînă la ea mă scîrbesc şi, dacă e să fiu sincer, nici gloria nu mă prea atrage. Nu mă atrage ca scop, pentru mine ar fi un mijloc (pentru a ajunge la ce?  să fiu iubit cu naturaleţe, de exemplu, dar gloria tocmai acest tip de afecţiune nu îl presupune, ca tot ce e excesiv intermediat social); dar e evident şi că va veni prea tîrziu, pentru a o mai putea „folosi” la ceva. Egoism excesiv, recunosc. Sau doar umana disperare că îmbătrînesc, că nu-s aşa de important pe cît mă imaginam, că mor…că n-am făcut mai nimic din ce îmi doream, din ce visam. Deşi, iată, am scris poezii mai bune decît aş fi putut visa la 19 ani că voi scrie.

A doua slăbiciune: prea marea importanţă acordată nulităţilor locale şi naţionale, faptelor, textelor şi „succeselor” lor. O lume care se va scufunda, care se va fărîmiţa, fiindcă nu există. Şi-atunci? Nu mai citesc revistele cam de 1 an, dar tot mai sînt sensibil la zvonuri, opinii, etc. Am nevoie de „mediu” şi asta-i lumea (inclusiv literară) în care-am crescut, în care m-am format. Toţi căcaţii, gen Itu, Drăgan, Brumaru, Lăncrănjan, Dumbrăveanu etc. încă mă mai (deşi discret) ating, încă mă mai descurajează cumva noile lor „isprăvi”, „succese” etc. Nici nu ştiu de ce, cînd e evident că tinerii sînt incapabili (sau dezinteresaţi) de o minimă solidaritate combatantă, care să modifice puţin climatul literar, „regulile jocului”. Cu cine, în fond: Buduca, Pecie, Ţăposu etc.? Hai să vorbim să n-adormim. Mai bine treci şi scrie ceva cît de cît viabil pentru copii!

23.II

O joi, în care sînt tot bolnav. O viroză, probabil. Nici nu mai ştii ce să crezi despre lumea asta, orice poziţie e excesivă şi/sau relativă. Pot să scriu despre mizeria zilnică, dar şi despre zîmbetul fetiţei mele, despre iarba care iese de sub zăpadă, despre corpul minunat al femeii, dar şi despre infernul fiziologiei sau cel casnic. Uneori mă simt Tolstoi, alteori Byron, uneori Camus, alteori T.S. Eliot, uneori Shelley, alteori Dostoievski şi, rareori, Kavafis sau Tournier. Îmi plac autori atît de diferiţi, sînt atît de empatic în relaţiile inter-umane încît mă întreb dacă am vreun „centru”, dacă „biografia” mea înseamnă altceva decît o înaintare năucă, cu dese schimbări de macaz, un consum de energie psihică şi inteligenţă risipit în stînga şi-n dreapta, aiurea adică; o înaintare care e, în fond, o împrăştiere. Rămîn poeziile: dar ele reprezintă oare ceva? Le sînt, realmente, de vreun folos celorlalţi? De obicei aş răspunde, fără ezitări, da. Azi însă sînt discret bolnav, afară e senin şi soare, sînt singur, azi, acum, într-o clipă suspendată îmi pot permite să fiu detaşat; şi răspunsul e: nu ştiu, e foarte problematic.

Mai grav e că mă simt blocat, că am fost cuprins de entropia din jur (iată c-am ajuns şi la Pynchon! Apropo: încerc, cu turbare, să-i citesc pe americani, limba n-o prea înţeleg, dar îi dau înainte, cu senzaţia că – acolo – e unul din spaţiile care mă mai pot, spiritual, excita, pot să-mi dea senzaţia participării la o aventură a spiritului. Iluzie, poate, dar nu prea mai am alta de care să mă agăţ, literatura noastră-i blocată şi – sincer să fiu – colegii mei „de generaţie” au început să mă dezamăgească: produc, totuşi, lucruri de mîna a doua sau se repetă, dar se comportă ca şi cînd ar scrie chestii de vîrf. Îşi fac curaj unul altuia, şi ca să nu „vadă” – deşi văd – condiţia lor umilitoare, dispreţul cu care sînt trataţi de „oficiali”, milogeala sau linguşeala pentru publicare, statutul socio-intelectual jalnic etc.).

Dar, e un soare de primăvară! (Efectul de seră, aşa tot repet, am ajuns un papagal înfiorător, repet aceleaşi fraze, propoziţii, sintagme la nesfîrşit, Tania are dreptate să fie exasperată, dar ăsta-i modul meu de a mă răzbuna. Pe cine? Pe lumea din jur, pe mine însumi, cel devenit un fel de ciupercă intelectuală. Un fel de regele-ciupearcă, poetul-ciupearcă, cu mintea bearcă, care geaba încearcă, să se caţere-n barcă. Barca lui Li-Tai-pe, desigur. Barca vieţii de-adevăratelea, nu a celei ca-şi-cum.

*

Am tot citit la un imbecil roman american „The Man from Riondo”. Problema-i: imbecil, imbecil, dar nu m-am putut dezlipi de el, deşi personajele n-aveau nici un chichirez, intriga peticită şi previzibilă, cît despre „filozofia de viaţă”…Totuşi, l-am recitit pe Jane Grey de 3 ori, cu al său asemeni „Nevada” – un dram de stupizenie zace adînc în mine. Ce meditaţie! Ce probleme profunde! Ce atenţie la lumea din jur, ce luptă cu cuvîntul! Un nesăţios cetitor de romane cretinizante, aiăsta-i poetul!! Halal!

  De fapt, degeaba mă agit aici, nici nu prea mă simt vinovat şi, oricum, viciul ăsta mă domină. În loc să stau să lucrez la roman, să citesc ceva ca lumea…Desigur, nu-s un „academic”, dar atunci să scriu şi eu, pe bani, prostioare deastea. Vezi, de asta n-am chef, chiar mă plictiseşte. Numai să citesc. Atît.

  Pe cine interesează acest „Registru”? Exceptînd nenorociţii de funcţionari, preocupaţi să nu gîndească şi să trăiască nimeni cu adevărat…Cumva, ironie a vieţii, în sistemul ăsta ţi se dă mai multă importanţă, chiar dacă numai pentru a te aduce la un numitor comun. Moştenim, degradînd-o, grija „comunitară” a actului faţă de calitatea vieţii şi comportamentului fiecăruia. Un reflex – şi o mentalitate – constructiv „educativ” e întors în cale de deformare, de degradare a individului. Totul, desigur, în numele unor „înalte idealuri”, între care inclusiv libertatea. Banal proces, nu mai puţin stupefiant. Problema e: ce mai ţine-n picioare o lume în care nimeni nu se mai simte cu adevărat bine, nu mai trăieşte cu adevărat? Un coşmar continuu, început cu primul război mondial, continuat cu o revoluţie şi-un nesfîrşit război civil (victime cam 20 milioane), întins şi la noi, rozînd cel puţin trei generaţii, întreţinînd conflicte aiurea de mult rezolvate şi acumulîndu-le şi pe cele din afară…Oh, nu, nu e cea mai rea dintre lumile posibile, se poate (se putea pînă acum 3-4 ani) trăi şi aici, dar după ce-ai dat cu nasul în Europa, cum să te simţi în Asia? Oh, e lejer să stai la Paris şi Chicago şi să demonstrezi valoarea (în ultimă instanţă) fiecărui „model cultural”, dar tare n-aş fi vrut să-l văd pe Eliade trăind într-un trib din Papua – Noua Guinee, sau în Iran, sau chiar la noi!? Vulcănescu a murit cum a murit, Noica ce-a ajuns?!? Mai bine să nu mă gîndesc, că mi se face rău. Pentru că nu vreau să emigrez! Naiba ştie de ce, în fond.

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

de VATRA

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

8.XII.1988

Iarăşi propagandă (subtilă) la „Vocea Americii” – dincolo de decenţa lor (relativă), aceeaşi senzaţie de zădărnicie şi futilitate a politicii „de zi cu zi”. Prea mulţi cu păreri, vorbe, interese. Şi, sub ele, nesfîrşite nenorociri, ticăloşii, exultări, fiecare cu intensitatea sa unică şi repetabilă, cu aura de absolut a oricărei întîmplări şi trăiri umane, pe care – rareori – reuşeşte să ne-o transmită marea literatură. Dar în viaţă – sînt prea multe laolaltă şi, prin aducerea la un loc a tuturor, mass-media le banalizează fără să vrea, le demonetizează. Deşi – sau poate tocmai pentru că – „pompează” în fiecare cît poate, se exaltă şi se strofoacă, titrează cum poate mai şocant, etc. Şi – desigur – copiază literatura cît poate (sau filmul, teatrul etc) pentru a-şi spori prin subtilitate eficienţa emoţională, pentru a prinde acel „efect de absolut” de care vorbeam. Citind – să zicem – o colecţie de bune ziare sau reviste occidentale de acum 10-15 ani, ai – cumva – acest sentiment „shakespeare-ian” al lumii, dar al lumii ca totalitate, peste toată harababura de evenimente „la zi”, plutind – acum – aburul lucrurilor care au trecut ireparabil, care s-au invocat în timp, acoperite de alte şi alte evenimente, fără nici o şansă de a mai ieşi la suprafaţă „calde”, „proaspete”, vii. Ci, cel mult, ca moaşte, ca relicve istorice, ca semne care duc la un prezent, în fond, atît de indiferent la ce-a fost. În ultimă instanţă, „efectul de absolut” derivă tocmai din irepresibilul sentiment al tranzienţei absolute (?!?) a tuturor celor umane, nu discret, dar nu mai puţin de neînlăturat, „vanitas vanitatum”. Cam multă vorbărie chiar aici, recunosc, dar nu mai sînt în formă. Oricum, sper să formulez mai pregnant (şi mai precis), cu o altă ocazie, semirateul de aici fiind calea (şi condiţia necesară) spre „reuşita” de atunci.

Apropo, revin: numai scriind, devii scriitor. Consacru prea puţin timp şi energie scrisului pentru a putea avea vreo pretenţie. Cel puţin în proză, încă sînt un perfect diletant, fără o cunoaştere în adîncime a „meseriei”, fără un set de „unelte” personale absolut necesare. Dacă în poezie mi-au trebuit 12 ani pînă să-ajung să scriu „plauzibil”, ar trebui să devin permanent conştient că perioada de „ucenicie” din proză nu poate fi redusă la 3-4 ani. Şi să am curajul să înfrunt „sterilitatea” (aparentă) a acestor ani. Asta-i! Ce s-o mai lungesc, ca tot românul, ştiu ce am de făcut, dar nu fac. (Poate chiar „Registrul…” e un substitut, o „cauză” că nu stau de adevărata literatură – apropo, şi iar!, Eminescu n-a prea scris jurnal, nici Shakespeare; Tolstoi, da! O să-mi zici mister A.M., dar asta era o convenţie a epocii; era un fel cum eu mă duc la şedinţe de partid sau la meciuri şi, în plus, pentru Tolstoi conta nu „literatura” ci „condiţia umană”, iar jurnalul, ca „exerciţiu de sinceritate” îi servea pentru a se auto-construi – cum ar zice Bulă „a se autohrăni spiritual”.

9.XII

Iar în „Registru…”, grăbit. Mă duc la cenaclu (alt cenaclu!). Nu am curajul să devin scîrbos, să mă rup de toate rahaturile astea şi să scriu ceea ce te termină, în societatea noastră, e nevoia de manifestare socială, care nu se poate manifesta decît condiţionat sau în substitute, surogate, echappoir-uri deliberat permise etc. Dar, în fond şi la vîrsta mea, nevoie am de aşa ceva? Ca să aibă ce să mai raporteze turnătorii, jalnicii complexaţi cultural, acea viermuială peri-literară, din care se constituie „mişcarea literară braşoveană”. Chiar şi oamenii de calitate (chiar şi eu) au (avem) manifestări din care n-au dispărut angoasele şi complexele diletantului, ale provincialului. Ne e greu să ne situăm cu naturaleţe „în centrul lumii” şi, de acolo, să scriem pînă la capăt. Probabil că, dacă asta ar fi la îndemîna oricui, ar mişuna de genii – dar poate că nu facem asta nu pentru că nu ne-ar fi chiar la îndemînă, ci fiindcă ne e teamă că, făcînd-o, am realiza fără dubiu că nu sîntem geniali. Aşa tot visăm, sperăm, ne exasperăm, ne consolăm şi încurajăm unul pe altul etc.

Şi mai e ceva: poţi să te însingurezi cu adevărat cînd asta e opţiunea ta, nu cînd, deliberat şi dinafară, eşti izolat de ceilalţi. Reacţia normală, sănătoasă e în sens invers, deşi – poate – în ultimă instanţă nu de asta ai avea nevoie (pentru a fi „mare”). Dar, înainte de a fi „mare”, trebuie să fii „normal”, să fii. Asta-i! Filozofie ieftină, adevăruri clare, operă ioc!

10.XII

„Două-ş-una,

Schimbă mîna,

Două-ş-două,

Cu-amîndouă”

De ce să fie neapărat un „roman”, cartea? Cum nu scriu pentru rumegători literari, să am curajul să duc experimentul pînă la capăt.

Deci: – visul care se continuă (în „serial”)

  • eseuri din cele mai diverse

  • cronologia legată de orele trecerii prin staţii

*

Nu prea iese nimic. Îmi trebuie un titlu pentru fosta „Alexia”. Dă-i înainte!

16.XII ’88

Desigur, numai o spaimă, difuză, dar foarte puternică, explică incapacitatea mea actuală de a mai scrie, blocarea „progresului” meu literar, vizibil în perioada de pînă-n ’85-’86. A urmat o „sugere a rezervelor” şi, acum, impasul. Dar, literatura nu se face după ce şi-ai consumat ¾ din resurse ca „să-ţi faci curaj”. Am destul de „luptat” în munca propriu-zisă, ca să fie ruinătoare necesitatea de a lupta cu spaimă că oricînd pot năvăli 3-4 haidamaci, care să confişte şi să distrugă tot ce-am scris. Şi care – nepricepînd nimic – să-mi pună, ei mie, întrebări ca unui şcolar (N.B. în cestiuni literare, se înţelege). Ce aştept? Sînt necesar sau nu aici şi acum?

False probleme. Poate. Poate e o scuză a „lenei” şi „sterilităţii”. Dar, evident, am fost crescut într-un anume cod socio-cultural, ca să descopăr că, în realitate, un cu totul altul e în funcţiune. Şi încă tîrziu. Să te schimbi „din rădăcini” la 30 de ani? Haida-de! Poate dacă ai vreo revelaţie. Oricum, ce revelaţie poate fi josul, trogloditismul, retardarea. Sujet de roman poate că ar fi (un tip care are revelaţia „degradării” la 30 de ani şi devine un „apostol” frenetic al acesteia), în cazul meu e – ţăran fiind eu – exclus. Cum 20 de ani am tînjit după orizonturi culturale „pure”, să mă întorc cu mult mai jos decît de unde am pornit (relaţii patriarhale la începutul descompunerii lor, încă puternice, însă)?

Desigur, scriu aici pentru a fi citit. Totu-i să nu-mi pese de cine!

23.XII

Cum am, sper, cam o oră liberă azi, scriu aici. În fond, toate se adună împotriva voinţei (eventual vocaţiei) de a scrie. Începînd cu firea şi cu educaţia mea. Mai întîi firea: pornit spre leneveală şi reverie, proiectînd totul în viitor (inclusiv realizarea „proiectelor”), afectuos şi mămos, dispus să-mi pierd timpul la nesfîrşit învîrtindu-mă-n jurul copiilor mei, a nevestei, pus pe trăncăneală infinită cu prietenii. Contactul uman e – pentru mine – important în sine, dincolo şi chiar după ce s-a consumat „cuantumul de informaţii comunicabile (şi chiar ne). Desigur, am şi ceva atu-uri, o anume tendinţă spre „interiorizare”, capacitatea (devenită, mai nou, aproape boală) de a „uita”, nepăsarea, în ultimă instanţă, vizavi de cine (exact) e alături de mine în conversaţie – ceea ce poate da, şi dă, senzaţia de a fi „rece”, „indiferenţă”. (O aproximare proastă, îmi dau chiar acum seama, dar să continuăm).

Educaţia: crescut într-o singură cameră, (patru persoane!), cu acces la bucătărie şi baie, trăit asemenea pînă la 31 de ani, nu prea pot să stau singur în camera mea. Mă pot izola de ceilalţi, pot să-i ignor perfect, dar încă nu ştiu să stau singur?! Deci, nu-s educat pentru condiţia preliminară a oricărei activităţi scriitoriceşti de durată (cum e proza). Apoi, dădăcit de mic, m-am obişnuit să depind de cei din jur de ceea ce ţine de minima igienă şi supravieţuire a corpului (chiloţi spălaţi, cămăşi, mîncare etc.) Şi cum totul se plăteşte…În plus, taică-meu m-a obişnuit – sau, fără să-şi dea seama, a vrut s-o facă – cu ideea că toţi ceilalţi sînt mai grozavi ca mine, că mă întrec cu cîte ceva (a amănunţi problema, e o treabă de roman); am căpătat astfel tendinţa de a mă risipi, ambiţia de a fi cel mai bun (?!) în cît mai multe domenii. Mai mult, „inferioritatea” mea în cele mai îndepărtate domenii (de exemplu, repararea maşinii) mă umple, trecător, dar puternic, de obidă, de ruşine şi disperare. Consum în gol, întreţinut şi de Tania, care – ca orice femeie care te „iubeşte” m-a detectat cu atenţie şi marşează pe asta de cîte ori are draci sau se simte complexată din cele mai diverse motive. (O sursă permanentă de tensiune, care – mai nou – mă scoate din mine: nu sînt suficient de „gospodar”. Ca şi cum s-ar fi măritat cu un meşterică, nu cu un scriitor – sau care vrea să devină astfel. Tot schimb stilourile – din cauza hîrtiei scriu aiurea.

Dealtfel, o să mă şi opresc aici. În jur, totul se degradează.

2.I.1989

Am început anul prost, cu enervări laterale, provocate de persoane de slabă calitate (Ioana Pîrău), cu care-mi fac de lucru – nici eu nu ştiu de ce – în ultima vreme. Dorinţa mea de afecţiune şi „fineţea”, mă fac victima tuturor frustărilor, complexelor socio-culturale şi veleităţilor agresive ale unor tipi (nu-i numai Ioana, ci şi Anda, 2-3 poetaşi locali, chiar Petrică şi frate-său) care-şi rezolvă pe spatele meu respectivele. Tipi din care nu va ieşi – tocmai fiindcă-s aşa cum sînt – nimic.

O chestie în absolut – cu totul neimportantă, dar care trebuie să fie un semnal să o cam termin cu cei care mă iau drept „fazan” Care mă consideră „de-al lor”, doar fiindcă-s extrem de amical.

8.I. ’89

Am continuat la fel: gripă + criză de fiere. Plus o vizită de 6 ore (ieri) a Anduţei. Nevroza scaiului. Nu e numai boala. Ci şi toate proiectele suspendate , lipsa curajului de a mă apuca de ceva de anvergură. (Lîngă mine pălăvrăgeşte-n limba ei şi se agită fiică-mea, Măria cea mică. Ce să citeşti pe faţa lor? Ce se-ntîmplă-n mintea lor, ce şi cît înţeleg din toate copiii? – Intrebări imbecile, în fond nu mă mai interesează mare lucru. Literregn.)

Chiar, un titlu bun de carte „Literregnul”

10.I

Povestită de madam Broscvary: tipa (isterică), îndrăgostită de Prezy, care cere să fie îngropată cu operele acestuia. Sau: Idomir despre un prof localnic şi un medic veterinar; I.G. Maurer trecea la vînătoare, pe cînd era prim-ministru, la o curbă a încetinit maşina, iar cei doi au scos pălăriile şi l-au salutat; I.G. a răspuns la salut. Veterinarul: „Extraordinar, domnule! Doar o dată m-a mai văzut şi mă recunoaşte!”

În rest, presiune difuză. Stupidităţi, apatie, timp pierdut. Belîi („Petersburg”) şi George mi-au mai dat ceva curaj. Dar, prea obsedat de micile zvîcniri literare (anchete, cronici, interviuri) de „cotele apelor Dunării”. Cînd Dunărea-i o gîrlă comunală, şi aia controlată (la debit şi traiect) de către primar. Ca şi cum. Ca şi cum ar fi de-adevăratelea. Vorba maşcristilor „ca şi cum m-aş scrie”. Păi da! Definiţia mea actualmente (ca literat): o sulă bleagă, cu nostalgii de isprăvi erotice. Întrebare: mă prinde vulgaritatea „sinceră”? Sau e tot un joc mimat?

Prea multe-ntrebări/Fără penetrări.

11.I. ’89

Bovaricul jurnal muşinian,

Iată-l trecut şi-n noul an.

Pe post de fată-n casă. Sau, mai exact, mic-burghez ţinut sub papuc de nevastă. Săraca, nu-i rea, dar cum nu are alt model cultural şi cum mă tot vede tîndălind prin casă, îmi „dă de lucru” (ca să n-ajung, din plictiseală, „la alte alea”). Sînt, posibil, răutăcios, a avut necazuri cu tonele anul trecut, nici eu nu dau semne de „creativitate”, dar…

Cel mai uşor pare, acum, să numeşti „răul”. Dar, în fond, cine mă împiedică să-mi iau destinul în propriile mîini şi să fiu eu însumi? Frica. Adaptarea la mediu, căderea în scîrba pasivă – marea regină a zilei. Măcar în scris. Un risc există: confiscare, interogatorii. Dar nu reprezintă ceva cu-n indice de probabilitate depăşind 10%. Şi chiar şi atunci…Concluzia e clară ca lumina zilei: nu am ce spune, nu am resurse. Toate celelalte-s motivaţii, autoscuze. Prieteni am, „mediu cultural” (cam) am. Desigur, n-am ieşit în lume, risc să redescopăr America şi – ca bun făgărăşan – nu-mi place să lucrez aiurea, degeaba. Nu-s un „idealist”. Dar, dincolo de astea, e şi o nehotărîre în a-mi da drumul, în a porni să lucrez serios. Bovarism sau adolescenţă literară prelungită excesiv de mult? Desigur (iar desigur!) cumva sînt singur în angoasele şi direcţia literară la care visez, epoca e amorfă (cel mult „analitică”, dacă mă refer la cei mai buni: George, Mircea Nedelciu, Caius…), eu însă vreau şi percutanţă şi „sinteză”. Prea devreme pentru „globalisme”, ar zice George, pe mine nu mă interesează altceva; dar sînt în stare?

Cam multă vorbărie. Treabă, ioc. Artiştii prost educaţi – cum sînt eu – dominaţi de complexul (indus) al „creativităţii permanente” sînt adevărate calamităţi cînd nu scriu, cînd nu pot scrie. De trăit „n-au chef” (ei trebuie să scrie!), dacă scriu ies numai lucruri de rahat: devin nişte babe cîrtitoare şi cicălitoare sau zac într-un fel de mahmureală posacă. Ceva viaţă?! Aş! La tipul meu de sensibilitate, deşi mi-a dat un răstimp de 4 ani în care-am citit ce-am vrut şi-am învăţat meserie, filologia mi-a făcut numai rău. (Iar babă sîcîită şi văicăreaţă).

12.I

Transcrierea fidelă – pentru roman – a unui bileţel (foaie de caiet de matematică, lăţime 3-4 cm, lungime 20-22 cm) găsit – şi confiscat – de Aneta, profa de chimie, zisă Cianura, de la o elevă dintr-a X-a de la mine de la liceu: „De ce oare nu sînt fericită şi de ce domnul Isus nu a făcut voia mea” (Pasajul ăsta e tăiat cu o linie). „Doamne eu mă rog ţie prea înalte şi prea bunule ca mîine să nu mă asculte la ora de Chimie nici la ora de Fizică şi săptămîna care vine să ies eu la răspuns şi să i-au numai note bune aş vrea să nu am media generală sub 7,37 doamne ajutămă fă voia mea şi dăi minte profesoarei de fizică şi profesoarei de U.T.L.M. de Chimie să facă cum mă gîndesc eu şi să îmi dea nota care o vreau eu şi pe profesoară de biologie dăi minte să îmi pună cîte un 9 la cele două materi care le fac cu ea. Te rog doamne, doam,ne, ajutămă. Că şi eu am să fac voia ta dacă dumneavoastră veţi ajuta pe subnumita Mititiuc Dana să ia media 8 la romînă 6 la mate 5 la fizică 6 la chimie 7 la biologie 7 la geografie 8 la CSP 5 la franceză 9 la engleză 10 la sport 7 la TLE 8 la Studiu 9 la Desen 7 la Practică şi 10 la purtare, doamne facăse voia mea cum am dorit eu pentru eu te iubesc pe tine în veci vecilor amin şi art pe diavolul în veci, vecilor amin. Doamne ajutămă să iau 5 la Fiz/ aici se termină foaia şi textul, scris îndesat, pe tot spaţiul disponibil. A se observa: cînd trece la cereri „concrete” (mediile şi media generală) adoptă tonul şi formulele („dumneavoastră, veţi ajuta”) din cererile oficiale. Dragoste „la schimb” pentru Dumnezeu etc. etc. Sentiment puternic, destinatar înalt, motivaţia: didactică. Ar trebui să ne simţim mîndri, noi profesorii, jigăriţi şi prost plătiţi, regulaţi de toţi inspectorii şi activiştii locali şi centrali.

„Alo, bebi, madmoasel,

Hai cu mine la hotel”

19.I

Un roman (şi) al fazanilor care am fost, care am crezut în comunism, nu numai că e posibil, ci şi că e foarte apropiat, că – de fapt – chiar trăim în comunism. Odată cu prăbuşirea utopiei, lumea devenită mai săracă, mai ternă, mai fără speranţe. O generaţie non-religioasă, care s-a trezit suspendată. Care a trăit aiurea, mereu aşteptînd: comunismul, dreptatea, marea dragoste, etc., în timp ce alţii, şobolanii cei eficienţi, îşi făceau jocurile. Mecla de congestionat, complexat şi energia a lui Radu L. ajuns mare mahăr la U.T.C., fostul acordeonist cu pretenţii intelectuale, bătînd cu un „carnet”, nervos, pulpa piciorului drept. Voioşia „UTC-istă”, pontoşenia degajată „à la U.A.S.C.R.”, oameni duplicitar-ironici, dar care fac aceeaşi treabă murdară ca şi troglodiţii (entuziaşti sau nu) din anii ’50. Curvele U.T.C., curvulinele U.A.S.C.R., ajunse doamne P.C.R. Acea permeabilitate socială-reală, în fond, care cere, însă, un pact de neţinut, de către un om normal: să renunţi la tine, dar să pari pe mai departe că exişti, că eşti tu însuţi. Nevroza socializată, cinicii şi schizofrenicii, paranoicii şi pescuitorii în ape tulburi, nu atît o lume „rea”, cît o lume „nefericită” care îşi face rău şi sieşi, distrugîndu-i şi pe ceilalţi, în numele celor mai nobile idei. Lucruri pe care – teoretic – le cam ştiu, s-au mai spus. Dar asta trebuie „concretizată”, trebuie o „viziune cu carne”, ceva care să-ţi dea senzaţia că e „totul”, că dincolo de ea nu mai există nimic altceva, că „asta-i lumea, şi basta!”. Ajută-mă, Doamne, s-o pot face!

Azi am scris 2-3 scrisori, mi-am curăţat maşina de scris, am pus la punct şi am umplut cu cerneală cîteva stilouri. Rutină. Sau mania celui care se vrea scriitor, dar nu poate scrie.

1.II.1989

Gripat. La pat. Lipsă de medicamente (în farmacii nu se găseşte nici măcar Vitamina C sau Aspirină). Şi eu trebuie să scriu despre postmodernism – pentru revista „Arta” – şi despre „literatura ca muncă” – pentru amărîta noastră de foaie trimestrială „Deschideri”. Hai să zicem că la „Arta” renunţ, dar cu „Deschiderile”…

Oltea, ieri dimineaţă în tren: „Ştii ce ne-a spus fiică-mea duminică seara (fiică-sa are 7 ani)? Voia să se uite la un film, şi i-am spus că nu e film – era un film românesc prost – şi ea ne-a zis „Eu v-am lăsat pe voi să vă uitaţi la Ceauşescu, la plenară, voi de ce nu mă lăsaţi să mă uit la film?” Discuţii – pe tren şi în cancelarie despre primul-ministru, care ar fi mort şi-ar fi ţinut la congelator, pînă trece „ianuarie aniversar”. Dacă e aşa, i-am bătut pe sud-americani. Dar eu trebuie să scriu despre postmodernism şi despre literatura ca muncă. Auzi ce tîmpenie! Să „demonstreze (cui? de ce?) că literatura e o muncă. Ce aştept? Ce aşteptăm?

Nedelciu mi-a dat informaţia că ar fi un post de corespondent la celebrul ziar „Lupta C.F.R.” Ezitări. Mizerabila existenţă şi necesităţile ei versus mizerabila libertate şi necesităţile ei.

O întrerupere: sosirea Danielei, fată frumoasă, dar monument de prostie, excitată la maximum şi înnebunită să ne povestească ultimul episod al luptei ei cu directoarea (madam Burcică) şi cu şefa de la partid (tovarăşa Gae); ultima „victorie” a Danielei: a pîrît-o pe directoare că n-a înlocuit tabloul „Tovarăşului” spart de copii, şi a răspuns foarte bine la şedinţa de învăţămînt politico-ideologic (subiectul: „Sistematizarea rurală”) !?! Mon Dieu, pînă pe unde-o să ajungem!? Şi cu cine-mi pierd timpul?!

Titlu: „Fazanii”. Medalie: „Erou al cozii socialiste”.

Atrofia instinctului vital, pierderea minimei bucurii de a trăi, a „chefului de viaţă”, ca la animalele dintr-o grădină zoologică. În fond, cine pe cine păzeşte? Şi de ce? Asta ar trebui să se vadă în roman, pe ce se bazează acest echilibru al nontrăirii, care pare veşnic. Epuizarea prin „utopie”.

Muncă, muncă, muncă. Dacă vrei roman.

Aseară un nou acces de pierdere a memoriei. Nu mi-am putut aminti numele lui Nabokov şi al lui W. Burroughs, deşi-mi aminteam titlurile cărţilor lor, scene din „Lolita”, etc. Avitaminoză sau cretinoză? Dominat de vise confuze, de o indecizie maladivă. Aşteptînd ce? Aşteptînd.

4.II.1989

Au fost – ieri şi azi – pe la mine Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Inteligenţi, simpatici, talentaţi…dar ceva lipsea. O senzaţie stranie: că îmi sînt cumva (parţial) superiori, dar că asta nu înseamnă nimic, nu-mi dă senzaţia că există oameni „superiori”. Poate un exces de complicaţie, eterna noastră „abilitate”, compromisurile de tot felul pe care ei, băieţi fermecători şi talentaţi au vrut să le facă (sau au fost obligaţi?!? la aceasta), trei – sferturile de adevăr…Şi talentul, talentul, talentul care nu ştie ce vrea, care nu se plasează total „de partea cea bună”, deşi ştie care este aceasta şi simte că numai aşa va deveni din potenţialitate realitate; frica de a fi alături de om, adică – de obicei – de „luzări”, de „fazani”, acei care se sacrifică pentru a ieşi la liman, în faţă birocraţii, brutele, vicioşii…

Cam multă vorbărie. Dar cărţile? „Frecangiu”.

O mare apăsare, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – nu e nimic rău, e acceptabil. Dar să nu mai poţi să-ţi permiţi să te gîndeşti la viitor.

 [Vatra, nr. 8-9/2014]

 

 

 

de VATRA

In memoriam Nicolae BALOTĂ

Portretul unui cărturar

 250px-Balota_nic

Dispariţia lui Nicolae Balotă lasă un gol nu doar în rândul celor care l-au cunoscut, apreciat şi stimat pe cărturar, ci şi într-un spaţiu important al literaturii române, marcat de prezenţa Cercului literar de la Sibiu. L-am cunoscut pe Nicolae Balotă mai întâi din eseurile, cărţile şi intervenţiile sale la Europa Liberă. Apoi dintr-un dialog epistolar pe care l-am întreprins în anul 2008, atunci când pregăteam un dosar tematic al revistei Vatra intitulat Portret de cărturar: Nicolae Balotă. O parte din acest dialog epistolar (purtat prin mijlocirea poştei electronice) este reprodusă la finalul acestor texte in memoriam. E greu de spus care sunt trăsăturile criticii şi eseisticii lui Nicolae Balotă ce nu au fost enunţate, enumerate, descifrate de receptarea literară până acum. S-a vorbit, pe drept cuvânt, despre erudiţia autorului Literaturii absurdului, despre aspiraţia spre clasicitate a autorului Umanităţilor, de vocaţia sintezei sau de fervoarea analitică, de dramatismul intelectului ce se străvede dedesubtul paginilor cu ţinută apolinică, s-a vorbit de tensiunea spirituală şi de pregnanţa ideatică a enunţurilor. O particularitate de prim ordin a criticii lui Nicolae Balotă e tocmai detenta reflexivă a frazei, capacitatea autorului, cu alte cuvinte, de a orienta chiar observaţiile cu caracter subiectiv, sau cele consacrate contingentului înspre elevaţia semnificaţiei filosofice. Gheorghe Grigurcu sesizează o astfel de caracteristică, atunci când vorbeşte despre „forţa de transfigurare reflexivă” ce controlează viziunile şi enunţurile lui Nicolae Balotă: „Asemeni regelui Midas, «hermeneutul» transformă tot ce intră în raza percepţiei sale în asociaţii filozofico-estetice, în substanţă intelectualizantă. Admirarea unui peisaj desfăşurat dintr-un punct privilegiat al Apusenilor îi îndrumă astfel meditaţia către geometrii eline, către viziuni, printr-o relevantă incidenţă etimologică, universale”. Fără îndoială că putem identifica, în volumele de eseuri ale lui Nicolae Balotă, o limpede apetenţă pentru asocieri, pentru expunerea sintetică şi pentru panoramarea unor tablouri ample ale literaturilor. După cum se remarcă şi un demers superior didactic, în măsura în care frazarea dezvăluie, mai degrabă aluziv, o anume pedagogie a valorilor, a idealurilor estetice şi a modelelor literare şi culturale pe care aceste pagini le expun cu rafinament expresiv. Nicolae Balotă este eseistul prin excelenţă, în sensul asumării unei posturi paradoxale, oarecum maniheice, în cadrul căreia precizia aserţiunilor, rigoarea investigaţiei se conjugă în chip deliberat cu o frenezie a asocierilor, cu o fervoare a analogiilor, cu o elocventă libertate a enunţării şi cu o veritabilă pasiune a digresiunii.

Fără îndoială că există şi o anume gravitate esenţială a criticii şi eseisticii lui Nicolae Balotă. Cărţile sale au ca resort esenţial o tensiune ideatică ce le structurează substanţa, o tensiune ce relativizează aserţiunile prea nete, pune sub semnul întrebării poncifele literaturii, dramatizează sensuri ale operelor literare, îşi asumă îndoiala metodică, ritualul unei nelinişti gnoseologice şi ontologice, ca modalitate privilegiată de acces la esenţa operei literare. De altfel, referindu-se la specificul criticii literare, Nicolae Balotă subliniază fundamentele filosofice, estetice şi antropologice ale acestei discipline a spiritului uman: „Există o dublă fundamentare antropologică şi axiologic-estetică a intenţionalităţii critice. Pe de o parte, conştiinţa critică este solicitată din afară, ascultă un apel şi răspunde. Pe de altă parte, literaritatea operei, în funcţie de valorile pe care le reprezintă şi în primul rând de cele estetice, incită conştiinţa”. Revelarea valorilor umanului prin intermediul excursului eseistic reprezintă o evidenţă în textele lui Nicolae Balotă. Sunt texte ce se raportează nu doar la opere literare concrete, la figurile unor autori mai mult sau mai puţin proeminenţi, dar şi la valorile perene ale culturii universale. Criticul este, aşa cum apreciază Mircea Iorgulescu, „un cărturar cu vocaţie pedagogică, un învăţat care scrie doct şi metodic despre orice în scopul de a instrui, un literat fin care a asimilat numeroase cunoştinţe de pe variate tărâmuri şi le împărtăşeşte cu fervoare”. Pe de altă parte, figura cărturarului, efigia sa ascetică, de alură didacticist-livrescă, e dominată de o atitudine impersonală, de o pregnanţă apolinică a trăsăturilor şi atitudinilor, de moderaţie şi sobrietate. Într-un sugestiv Solilocviu în amurg¸ Nicolae Balotă rosteşte o adevărată profesiune de credinţă, nu numai literară: „Am căutat să slujesc Cuvântul frumos (nu mi-e ruşine de acest epitet azi aparent vetust) în sfera literelor: dar am năzuit (şi, vai, am reuşit prea puţin) să-l slujesc şi în adevăr, căci am avut chemarea Logosului. Cel mai nevrednic am fost în slujba în care mi se cerea o altă, mai înaltă vrednicie, în slujba Verbului divin”.

Cu toată ţinuta apolinică pe care o presupun cărţile sale, Nicolae Balotă s-a implicat şi în polemicile literare curente. De amintit articolul Direcţia nouă şi călinescianismul, în care criticul consideră că modelul călinescian nu mai poate fi urmat, pe latura sa impresionistă, sugerând ideea că o critică estetică şi filosofică, fără a fi dogmatică sau excesiv normativă, e mult mai adecvată generaţiilor noi de scriitori. Evident, opţiunea lui Nicolae Balotă se susţine mai ales prin preeminenţa pe care o acordă eseistul unei fundamentări filosofice a literaturii, care se dezvoltă concomitent cu repudierea confuziei valorilor şi a efluviilor subiectiv-impresioniste în cadrul criticii literare. Metoda critică pe care o asumă, cu supleţe interpretativă, desigur, Nicolae Balotă porneşte de la analiza atentă, minuţioasă adesea, a operei literare sesizată în structurile sale particulare, pentru ca mai apoi, prin analogii, comparaţii, corespondenţe şi filiaţii stabilite cu rigoare să se ajungă la un cadru de referinţă conceptual, la anumite constante ale semnificaţiilor generale în care opera respectivă poate fi circumscrisă. Nicolae Manolescu subliniază, la rândul său, această „înclinaţie filosofică” a eseistului, dar, în acelaşi timp, remarcă şi accentele de „pedagogie critică” pe care cărţile lui Nicolae Balotă le asumă: „Autorul lui Euphorion gustă literatura numai după ce a explorat-o (filosofic, tehnic) şi, înainte de a admira la el un stil, admirăm o metodă, ceea ce ne convinge fiind nu geniul, explozia ideii şi a sensibilităţii, ci aşa-zicând ingeniul, pedagogia critică. El posedă ceva din arta meşteşugarului care construieşte planificat şi temeinic, o desfăşurare masivă de energie intelectuală în cea mai simplă demonstraţie care preschimbă critica într-o foarte serioasă şi metodică disciplină uzând în orice clipă de toate categoriile filosofiei sau ale istoriei culturii”. Eseurile şi studiile critice ale lui Nicolae Balotă conturează, în dimensiunile lor de profunzime, arhitectura personalităţii autorului lor, cu sensibilitatea, ticurile şi preferinţele sale culturale, cu relieful său afectiv dictat, înainte de toate, de o pasiune livrescă incontestabilă, de valorile unui umanism de esenţă iluministă.

Pe de altă parte, formula de jurnal la care aderă Nicolae Balotă nu se bazează atât pe tribulaţiile corporalităţii, pe avatarurile cotidiene ale eului diurn, deşi există şi o astfel de latură, documentară, în Caietul albastru, ci mai curând pe înregistrarea devenirii spirituale. Spasmul cărnii e, de cele mai multe ori, estompat în beneficiul transcrierii unor reflecţii filosofice sau morale, de incontestabilă anvergură şi substanţialitate. Tânărul scriitor resimte, însă, irepresibilă uneori, şi nevoia clarificării propriului demers scriptural. Modulaţiile frazei, paralelismul afect/ scris, dinamica enunţurilor, cu arhitectura lor secretă, cu resorturile greu de bănuit, sunt câteva dintre toposurile pe care diaristul le dezbate, în cel mai neconcesiv şi, în acelaşi timp, sugestiv mod. Caietul albastru este, cu certitudine, una dintre cele mai importante realizări ale literaturii autobiografice ale epocii noastre. E o carte-document, alcătuită din irizaţiile afectivităţii, dar şi din tensiunea unei etici subtextuale, niciodată proclamate retoric. Tulburătoare Şi, în egală măsură, edificatoare, paginile de jurnal ale lui Nicolae Balotă pun în scenă neliniştile, obsesiile şi aspiraţiile unui eu marcat decisiv de spaţiul culturii, al cărţii, de întâlnirile exemplare cu marii autori ai trecutului, dar şi cu câţiva scriitori importanţi ai unui timp precar ca alcătuire, asupra căruia demonia comunismului şi-a aşezat o pecete tragică, dureroasă. Între temele ce străbat, cu semnificativă recurenţă, însemnările lui Nicolae Balotă, îmi par revelatoare tema recluziunii într-o ţară confiscată de anomaliile istoriei şi cea, corelativă, a spaţiilor compensatorii în care tânărul intelectual îşi mai putea afla o modalitate de refugiu. Între jos şi înalt, între claustrarea într-o lume a alienării şi dezumanizării prin exerciţiul dogmelor comuniste şi revelaţia înălţării, a excursului purificator spre spiritualitate se stabileşte o relaţie dialectică, relaţia între contrarii care, până la urmă, se împacă, în dimensiunea conştiinţei nefericite, neliniştite a autorului: „Cum să descifrezi Invizibilul? Ceea ce este monstruos în comunismul ambiant nu e doar neputinţa la care ne reduce, starea de nonlibertate generalizată, ca şi deturnarea adevărului înlocuit prin minciuna proferată sfidător, ci închiderea oricărui orizont. Încotro priveşti, încotro te îndrepţi, ziduri. Dincolo de acestea orizontul? Tocmai acest orizont „de dincolo“ este obturat, interzis, negat prin zidul comunist. Nu putem trăi fără orizont, fără acest dincolo de toate limitele posibile, fără acest nelimitat, singurul care îngăduie orice sens”.

O etică a scrisului şi a adevărului, o etică a refuzului oricărui compromis cu dogmatismul şi impostura comunistă, o etică a autenticităţii creatoare. Un portret alcătuit din linii ferme, insinuant-expresive, datorat lui Gheorghe Grigurcu pare să desemneze cu reali sorţi de adevăr şi autenticitate efigia cărturarului: „Nicolae Balotă are ceva din înfăţişarea unui sacerdot al cărţii, tolerant-sever, cu o mare ambiţie ascunsă sub aparenţe de permeabilitate şi politeţe. E de statură măruntă, subţiratic, negricios, bine ras, în creştet cu o veritabilă tonsure, cu ochi orientali mari, aproape imobili sub arcade hieratice, dar străbătuţi de imperceptibili curenţi de nelinişte, cu o gură subţire, strânsă napoleonian, trădând gustul afirmării (…). Sobru în viaţa de toate zilele (deşi înveşmântat cu mare îngrijire), e un avid sublimat ce-şi rezervă apetenţele pentru zona ideală, cea scriptică. Dar de la altitudinea acesteia pare a jindui existenţialul a-i reface diligenţele şi îndoielile, elanurile şi slăbiciunile. O pendulare continuă între absolut şi contingent, între contemplativ şi practic îl distinge, răsucindu-i marea erudiţie către un anume pitoresc, nuanţându-i osârdia cu note omeneşti-preaomeneşti”. Cărţile lui Nicolae Balotă, alcătuite din irizaţiile afectivităţii, dar şi din tensiunea unei etici subtextuale, niciodată proclamate retoric, reprezintă repere luminoase şi de temeinică alcătuire într-o cultură ce nu conteneşte să-şi caute identitatea şi legitimitatea.

Iulian BOLDEA

 

Ultimul homo universalis al culturii române: Nicolae Balotă

 

Când am pornit spre Sibiu, în mai 2010, pentru a-l cunoaşte pe Profesorul Nicolae Balotă, ca proaspătă doctorandă, încercând să realizez scheletul unei teze despre opera sa, eram deja copleşită de conştiinţa responsabilităţii pe care mi-o asumasem – să deconstruiesc şi să descifrez mesajul unui Op impresionant atât prin dimensiunea sa cât, mai ales, prin conţinutul său de idei. Perspectiva de a-l cunoaşte pe autorul cărţilor care deveniseră provocarea intelectuală a vieţii mele, mă umpluse de o emoţie dublă: pe de-o parte, speram să pot obţine de la Domnia sa o cheie de lectură care să asigure coerenţa demersului meu analitic, iar pe de altă parte mă temeam de o atitudine condescendentă faţă de modesta mea persoană. Mă apropiam, aşadar, cu o sfială aproape nefirească de Aula Universităţii „Lucian Blaga”.

Prezentat elogios, cum era de aşteptat, de către gazde, Profesorul a deschis conferinţa sa, frapându-ne dintru început prin însuşi titlul ei: Cercul câinilor muzicanţi. Splendidă metaforă a Cercului literar de la Sibiu, însă ceea ce m-a impresionat atunci, dincolo de măiestria academică şi tuşa literară a eseului a fost tinereţea şi eleganţa pe care o emana întreaga persoană a vorbitorului: o mimică discretă, desăvârşită printr-un zâmbet şăgalnic, o gestică asemenea magisteriului unui dirijor, ce armoniza ritmul discursului său cu bătăile inimii ascultărilor, o voce caldă şi pătunzătoare de înamorat al cuvântului. L-am privit şi l-am ascultat fascinată, iar senzaţia de stânjeneală cu care intrasem s-a volatilizat, făcând loc unei senzaţii de căldură şi confort interior, pe care rar le-am trăit „în lume”.

Audienţa personală de după conferinţă a fost o nouă revelaţie. Deşi ne vedeam şi vorbeam pentru prima oară, m-a îmbrăţişat cu privirea şi mi-a strâns puternic mâna, parcă ar fi încercat să-mi citească sufletul. Apoi, m-a întrebat firesc: „Despre ce vrei să scrii?” M-am simţit ca unul dintre elevii mei prins cu tema nefăcută, căci nu-mi era deloc clar ce şi mai ales cum voi scrie. I-am prezentat totuşi variantele de plan la care mă gândisem…erau foarte eclectice şi neconvingătoare, ştiu asta acuma, dar Domnia sa m-a ascultat cu o atenţie ascetică, după care mi-a spus: „Văd că ai citit deja mult, dar cred că trebuie să te opreşti şi să-ţi decantezi opţiunile. Îţi voi da un singur sfat: încearcă să-ţi circumscrii foarte bine tema, căci altfel vei scrie despre toate şi nimic.” Apoi a deviat firul discuţiei, punându-mi întrebări personale şi vorbindu-mi despre legăturile sale cu Sibiul. Mi-a permis să-i scriu şi să-i telefonez pentru orice lămuriri de care aş fi avut nevoie şi astfel s-a legat, pas cu pas, o prietenie inegalabilă din punctul meu de vedere. Aşa cum Nicolae Balotă găsise în Profesorul Lucian Blaga pe magistrul său, tot astfel descoperisem eu, la vârsta deplinei maturităţi intelectuale, mentorul pe care-l aşteptasem întreaga viaţă, ceea ce m-a transformat ad hoc într-un novice, având privilegul de a participa la cursuri private de literatură comparată şi filozofie oferite cu inegalabila sa generozitate de către marele cărturar. Am scris apoi cu fervoare şi cu o pasiune nestăvilită „o lucrare ieşită dintr-o mare admiraţie pentru unul dintre spiritele cele mai înalte şi mai cuprinzătoare ale criticii româneşti, care umple un gol inexplicabil în metacritica românească actuală, lipsa unei exegeze dedicată legăturii lui Nicolae Balotă cu literele româneşti”, aşa cum avea să afirme doctorvater-ul meu, Profesorul Ion Simuţ.

Şi totuşi, am plecat atunci de la Sibiu cu un gust amar. Mă aşteptasem ca la un asemenea invitat, sala de conferinţe să geamă de lume avidă de întâlniri academice (atât de rare), iar în realitate audienţa nu a depăşit douăzeci – treizeci de persoane. Am crezut că e, poate, o eroare organizatorică, dar, din păcate, nu a fost aşa căci, iată, recenta sa plecare din lumea celor vii a trecut aproape neobservată, ceea ce vorbeşte desluşit despre răsturnarea valorilor într-o societate aflată într-o profundă criză a identităţii sale. Desigur, vreun cârcotaş va putea contesta ataşamentul deplin al lui Nicolae Balotă la sentimentul naţional. Da, Domnia sa a fost un cetăţean european, însă Patria sa a rămas pe veci limba română, în care şi-a scris întreaga operă. Darul acesta făcut culturii române ar fi meritat, credem, mult mai multă atenţie din partea opiniei publice autohtone. Ceea ce s-a făcut, însă, a fost încercarea josnică de denigrare, prin încadrarea lui în categoria „turnătorilor” Securităţii. Sunt puţini cei care ştiu cât de mult l-a afectat această murdărie, total nefondată, pentru că, în discreţia sa, de perfect gentilom, nu a răspuns niciodată acuzaţiilor, dar a aprobat şi a susţinut activitatea noastră de cercetare a dosarelor, pe care sperăm să le putem publica, spre umilirea definitivă a unor pretinşi intelectuali, pozând în vajnici apărători ai salubrităţii morale a mediului cultural românesc, care ar fi trebuit să aibă minima decenţă de a studia problema în profunzime înainte e a se lansa în astfel de acuzaţii. Însă gestul lor, ca şi tăcerea complice a majorităţii intelectualilor care îl cunoşteau pe Nicolae Balotă nu fac decât să confirme perenitatea satirei eminesciene: „…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii/ Nu lumina ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mâna de pământ.” E timpul totuşi ca cineva să-şi pună întrebarea dacă este întâmplătoare apariţia acelor diatribe tocmai în perioada când numeroase voci ale lumii literare şi academice susţineau cu tărie (opinii parţial făcute publice print-un sondaj al revistei Contemporanul) primirea lui Nicolae Balotă în rândurile Academiei Române. „Bravos naţiune. Halal să-ţi fie!”

„Oricine va citi opera lui Nicolae Balotă în integralitatea ei, se va întreba uimit cum a putut acesta să asimileze şi să prelucreze o informaţie culturală şi spirituală de o asemenea amploare? Să fie oare doar structura sa cognitivă superioară, memoria impecabilă, capacitatea de a sintetiza o copleşitoare informaţie livrescă sau râvna benedictină, pe care a pus-o în slujba Cuvântului? Considerăm că, pe lângă aceste atribute indiscutabile, Opera sa stă cu adevărat sub semnul inspiraţiei transcendente, chiar şi în acele domenii aparent atât de îndepărtate de filonul religios, cum ar fi critica literară. Cărturarul umanist priveşte panorama culturii umanităţii dintr-un loc privilegiat de unde i se deschid perspective nebănuite şi inaccesibile omului neiniţiat, oricât de instruit ar fi. Este un har, însă mai ales un dar pe care Pronia divină i l-a oferit, acela al vizionarului, care ştie firele nevăzute ce leagă veacuri de cugetare şi expresie a umanităţii, pe care Nicolae Balotă, cu generozitatea sa inconfundabilă ni-l oferă nouă spre apropierea de Adevăr, ţelul suprem la care el însuşi aspiră.”, conchidem în volumul Nicolae Balotă şi literele române, Editura Academiei Române, 2014.

Conştiinţa noastră colectivă ar trebui să fie vigilă, căci prin dispariţia lui Nicolae Balotă s-a stins ultimul homo universalis al culturii române. Odihnă veşnică, suflet nobil!

Date biobibliografice: S-a născut sub semnul Vărsătorului, la 26 ianuarie 1925 la Cluj, ca fiu al avocatului Gheorghe Balotă şi al Adelinei Balotă (înainte de căsătorie, Dragoman, pseudonim la care, în publicistica sa, a recurs adeseori). Urmează anii şcolarităţii la Cluj, Blaj, Sibiu, iar în 1943, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, refugiată temporar la Sibiu. Aici are şansa de-a audia cursurile unor profesori de elită, precum Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu sau Yves Auger şi de a fi remarcat de către mai vârstnicii săi viitori prieteni, membrii Cercului Literar de la Sibiu, tineri cu aspiraţii literare şi culturale înalte, dintre care mulţi au devenit nume de referinţă în istoria literaturii române: I. Negoiţescu, Stefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I. D. Sîrbu, Cornel Regman, Radu Enescu ş.a. După terminarea războiului (1945-1947) îşi continuă studiile universitare la Cluj (luându-şi licenţa în filosofia culturii, psihologie, limba şi literatura franceză). Între 1946-1948 a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj. Însă în 1948 este arestat în mod abuziv „pentru deţinere şi raspândire de material subversiv“ şi condamnat la închisoare, fiind eliberat în 1949. Lucrează apoi, în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, dar în 1955 este din nou arestat, anchetat vreme de nouă luni şi condamnat pentru „înalta trădare“ la şapte ani de închisoare (redactase, împreună cu fraţii Boilă, un manifest-memorandum, adresat străinatăţii, privind situaţia din România, aflată sub ocupaţie sovietică). Supravieţuieşte regimului de exterminare rezervat deţinutilor politici, trecând prin închisori cu reputaţie sumbră, precum Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti sau Dej şi ispăşeste în continuare doi ani de domiciliu obligatoriu, la Lăteşti, în Bărăgan, fiind eliberat în 1964, datorită graţierii generale din acel an. Este redactor al revistei orădene Familia între 1965 şi 1969, iar apoi, timp de doi ani, este suplinitor al lui Sorin Alexandrescu la Catedra de Literatura Universală şi Comparată a Universităţii din Bucureşti. Obţine titlul de Doctor în Literatură Comparată în 1970, cu o excepţională teză despre Literatura absurdului, iar din 1971 devine cercetător la Institutul de Istorie si Teorie Literară „G. Călinescu“. În perioada 1979-1981 este invitat ca „visiting professor” la Universitatea din München, iar din 1981 (când se stabileşte definitiv în Franţa) funcţionează ca profesor titular la Universitatea „François Rabelais“ din Tours. În ultimii cinci ani de activitate, predă concomitent şi la Universitatea din Le Mans. După 1990, când revine în ţară, predă literatura comparată, ca profesor invitat, la Universităţile din Bucureşti şi Cluj. Ţine conferinţe la numeroase alte universităţi europene, în limbi de largă circulaţie (inclusiv după pensionarea sa, în 1990). Colaborează la postul de radio „Europa Liberă”. Din 2005 s-a stabilit la Nisa, unde s-a stins din viaţă la 20 august 2014.

Debutul său publicistic are loc abia la vârsta de 40 de ani. Atunci începe să ardă, într-un ritm debordant, etape ale vieţii sale creatoare şi să se integreze firesc în viaţa culturală a momentului. Profitând de acel moment auroral din cultura noastră, după cum însuşi numeşte perioada şaizecistă, publică cu fervoare peste 600 articole de critică literară şi eseuri, mai întâi în revistele Luceafărul şi Familia, iar apoi, în paralel, în toate revistele literare şi de cultură importante ale momentului: Contemporanul, Tribuna, Steaua, Luceafărul, Secolul 20, România literară.

În 1969 are loc debutul său editorial cu monumentalul volum de eseuri Euphorion. Acestuia i se adaugă, în foarte scurt timp, o impresionantă serie de cărţi de eseuri: Despre pasiuni, Labirint, Umanităţi, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze române şi străine, Arta lecturii, Mapamond literar, Parisul e o carte, Eminescu, poet al iniţierii în poezie. Poète de l’initiation à la poésie. Als Poet der Einweihung in die Poesie, De la Homer la Joyce; critică literară: Urmuz, Lupta cu absurdul, Iacob Burkhardt, un umanist modern, Introducere în opera lui Alexandru Philippide, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Opera lui Tudor Arghezi, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre; cărora li se adaugă meditaţiile religioase din Calea, adevărul şi viaţa, precum şi impresionanta sa carte de memorii, Caietul albastru. Timp mort 1954-1955. Remember 1991-1998. Recunoaşterea meritelor sale s-a făcut în mod categoric insuficient: în 1971 i se decernează Premiul ,,B.P. Haşdeu” al Academiei Române, în 1974 Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul De la Ion la Ioanide, iar în 1999 Premiul Naţional pentru Literatură. Este Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Cluj-Napoca, Sibiu şi Baia-Mare.

Carmen Elena ANDREI

EPISTOLAR NICOLAE BALOTĂ

 

Mesajele de mai jos mi-au fost trimise de Nicolae Balotă prin intermediul poştei electronice şi au fost prilejuite de pregătirea unui număr al revistei Vatra care era consacrat personalităţii cărturarului. De aici, unele referinţe la aspecte legate de elaborarea acestui dosar tematic, la posibili colaboratori, la texte personale sau fotografii care trebuiau să ilustreze textele. Reproducem mai jos aceste scrisori, cu unele îndreptări tacite ale unor erori de culegere şi, bineînţeles, cu speranţa că ele vor putea readuce în memorie latura afectiv-umană a scriitorului, eseistului şi criticului literar Nicolae Balotă. (I.B.)

24 martie 2008

 Stimate Domnule Boldea, dragă prietene,

 Întorcându-mă de la Paris şi intrând în sărbătorirea Sfintelor Paşti, am primit cu bucurie mesajul Domniei-tale, pentru care îţi mulţumesc mult. Mă surprinde, desigur foarte plăcut, numărul şi numele colaboratorilor la proiectatul număr al Vetrei. Câţiva dintre ei îmi sunt necunoscuţi. Dar ceea ce mă miră este că, deşi demult departe de ţară în care mă întorc tot mai rar şi pentru mai puţină vreme, deşi închis şi aici în scrisul meu (nu ca un rob, ci întocmai unui monah care a ales sihăstria pentru zilele şi lucrările ce i-au mai rămas cu voia Domnului de îndeplinit), deşi nu mai am decât prea puţini prieteni, şi dintre cei vechi mai niciunul, sunt atâţia care au bunăvoinţa să-mi consacre gânduri şi cuvinte, adică tocmai ceea ce are preţ pentru mine. Ca să nu vorbesc de inimă.

 Dar pentru că veni vorba de inimă, am un vechi, dacă nu cumva cel mai vechi prieten, har Domnului, în viaţă. Este Matei Boilă, prieten bun din copilărie şi mai ales din puşcărie, ca să nu mai amintesc deşartele, deşi inimoasele noastre „lupte” politice duse pe aceiaşi şubredă baricada. Nu ştiu dacă îl ştii. Mărturisesc că m-aş bucura să am din partea lui o fluturare de mâna sau de până. Nu vreau să impun oamenilor sarcini împovărătoare. Aş fi bucuros de o frază-două. Pentru orice eventualitate dau numărul de telefon al lui Matei: (0264) 55.44.88.

 Iar acum despre textele mele. Mă străduiesc să trimit răspunsurile la interviul revistei, răspunsurile revizuite de la emisiunea lui Pecican, ca şi un text din Abisul luminat la care lucrez până la 1 aprilie. Ar rămâne textul confesiv şi încă unul pe care îl propun, dar care este tot ceva ce ţine de inimă. E vorba de câteva pagini închinate Biancăi, soţiei mele, care ar fi fost bucuroasă, ce zic, fericită, în orice caz mult mai fericită decât mine de acest număr al Vetrei, ea care îmi împărtăşea, cu înzecită ardoare necazurile şi împlinirile. Ar fi un text din caietul care îi e dedicat, din care am publicat, cu reticenţe, paginile întitulate ad-hoc Plimbare prin Paris, într-un număr recent din România literară. Aceste ultime texte le veţi avea în orice caz în prima decadă a lui aprilie. Deci doresc să fiu binişor gata înainte de termenul limită de la 20 aprilie. Şi nu voi uita fotografiile.

 Mulţumesc mult pentru orice scrieţi în legătură cu Caietul albastru. Cum cred că spuneam, ţin la această carte mai mult decât la oricare pe care am publicat-o. Din păcate, nu ştiu dacă a fost prea citită (acest „prea” e întrucâtva eufemistic). Poate este prea voluminoasă, dar atunci la ce să mă aştept pentru Abisul luminat? Scrie, îmi zic când mă umbreşte un fel şi negura, şi apoi cititori se vor găsi, chiar dacă nu s-au născut încă şi în orice caz n-ai să-i apuci.

 Primeşte te rog, dragă domnule Boldea, salutările mele cele mai călduroase.

 Nicolae Balotă

20 aprilie 2008

 Dragă Domnule Boldea,

 Am ajuns, iată, şi la data fatidica de 20 aprilie, pe care aţi stabilit-o ca o limită pentru predarea textelor pentru numărul cu pricina. M-am străduit să respect această dată şi am reuşit, slavă Domnului, după cum veţi vedea. Aveţi că texte ataşate la acest mail cele patru emisiuni TV făcute cu prietenul nostru Pecican. Refacerea acestor texte după transcrierile teribil de încâlcite şi deficitare ale studenţilor a fost mai laborioasa decât mă aşteptam şi mi-a luat mai mult timp. Aş fi preferat să scriu aceste texte fără să le am de refăcut. Am păstrat o anumită oralitate a lor, ceea ce implică şi unele repetiţii, dar cred că aceasta ajuta la lizibilitatea şi la inteligibilitatea lor.

 Textul „confesiv”, pe care l-am intitulat Pe marginea abisului îl primiţi ca ataşat la un al doilea mail pe care vi-l trimit îndată după acesta. De fapt, în afară de caracterul său mai general ca un fel de mărturisire, cuprinde un fel de comentar introductiv la Abisul luminat, opul la care lucrez şi despre care vorbesc prin celelalte texte trimise.

 Vor mai rămâne de trimis fotografiile. Am unele din acestea la Cluj, dar va trebui să tratez cu amicii în legătură cu acestea.

 Adevărul este că nu numai data-limită mă grăbea să termin, ci şi faptul că mâine urmează să plec pentru opt zile la Veneţia. Îndată după întoarcere am să vă contactez. Vă rog să-mi scrieţi tot ce credeţi că ar mai trebui făcut pentru acel număr al revistei.

 Vă mulţumesc pentru răbdare şi vă rog să primiţi, dragă Domnule Boldea, salutările mele cele mai călduroase,

 Nicolae Balota

12 mai.2008

Dragă Domnule Boldea,

  Vei spune poate, deschizând acest mesaj: „În sfârşit, a dat Domnul!…” Sper că nu eşti prea supărat pe mine din pricina întârzierii trimiterii imaginilor promise. Mi-ar părea rău, mai ales că am citit, cu mare întârziere, frumoasele pagini pe care ai avut amabilitatea să mi le închini în Apostrof. Ele dovedesc o empatie critică, dar şi amicală pe care n-aş vrea să o tulbur. Îţi mulţumesc pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o. Cred că mă înţelegi că nu cer altceva de la cei a căror opinie contează pentru mine decât să mă citească.

 Dar să trec la obiect. După o destul de lungă întrerupere pricinuită de trei fapte cu totul diferite între ele: naşterea fericită a nepoţelului meu Pierre-Antoine, o şedere de opt zile în magică Veneţie şi terminarea unei lucrări, iată-mă gata cu adunarea, ordonarea şi trimiterea fotografiilor pentru revistă. Mi-a luat şi treaba aceasta, mărturisesc, ceva timp. Bineînţeles, cum era de aşteptat, am făcut şi acum o treabă excesivă. În loc să mă mulţumesc cu câteva ilustraţii, am trecut în revista aproape tot fondul meu de amintiri fotografice şi am făcut nici mai mult dar nici mai puţin decât un sinopsis foto al vieţii mele. Vei fi năpădit de o avalanşă de poze, în patru-cinci e-mailuri succesive. Bineînţeles, ştiu că zecile de imagini n-au cum să intre într-un număr de revista normal. Vei binevoi (îmi pare rău că îţi cer acest efort) să faci o selecţie, după cum vei crede de cuviinţă, după posibilităţile de publicare, după calitatea sau interesul imaginii. Dacă le vei avea pe toate (le trimit succesiv ca texte ataşate la câteva e-mailuri), vei vedea că merg de la mica mea copilărie (inclusiv părinţi, bunica, străbunica) până la nepoţelul meu nou născut (cu imaginea chiar din primele ore după naştere).Te vor amuza unele poze, dar vei fi poate singurul privitor al acestei panorame.

 Încep trimiterea, cu multe şi calde salutări.

 Nicolae Balota

P.s. Te rog confirmă primirea e-malurilor. Fotografiile sunt vizibile chiar în cuprinsul scrisorii, dar dacă deschizi attachement-ele vei avea şi legenda fiecărei imagini. Te rog comunică-mi dacă s-au recepţionat corect. Voi mai reveni cu o scrisoare referitoare la numărul de revista proiectat.

17 mai 2008

Dragă Domnule Boldea,

  Mă bucur că fotografiile au ajuns cu bine şi că vor putea fi de folos pentru numărul proiectat al revistei. Deşi îmi dau seama că „orele fiind înaintate”, nu se mai pot face eventuale adăugiri la un număr şi aşa foarte încărcat, devenit dublu, dar mi-am dat seama că în proiectul nostru, pe care aţi avut deosebita amabilitate de a-l propune şi realiza, lipseşte – poate – ceva, şi anume: Târgu-Mureşul. Să mă explic. Am uitat să menţionez în corespondenţa noastră că am câteva cunoştinţe în oraşul Dumneavoastră care, poate, v-ar fi putut ajuta prin câteva cuvinte, prin vreo informaţie, şi că vor putea fi, probabil, lezate prin faptul că nu le-am pomenit. Să le amintesc. O doamnă profesoară din Târgu-Mureş, Doamna Mirela Dredeţianu este – după cunoştinţa mea – singura persoană care până acum a susţinut (la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu) o teză de doctorat consacrata mie. Am luat cunoştinţă, din nefericire, târziu de această lucrare. Era în faza susţinerii, deci n-am putut să-i dau o mâna de ajutor în cursul elaborării, ceea ce ar fi eliminat o serie de erori şi poate ar fi îmbogăţit perspectiva. Dar să nu critic un efort lăudabil. Şi-apoi, în curând după susţinerea tezei, am intrat în perioada cea mai neagră a vieţii mele, aceea a suferinţelor soţiei mele, deci nu m-am mai interesat câtuşi de puţin de soarta acestei lucrări, nici n-am ţinut legătura cu autoarea ei. Nici nu ştiu dacă va fi publicat ceva din ea. Dar nu la o asemenea publicare mă gândesc acum, ci pur şi simplu la consultarea acestei cercetătoare în legătură cu numărul din Vatra.

 Semnalez apoi ca la Târgu-Mureş am foarte puţini prieteni (sau poate nu-i ştiu eu) dar printre aceştia sunt soţii Dr. Ştef. O întâmplare fastă m-a făcut să-i întâlnesc şi să-i cunosc aici la Nisa, unde veniseră la fiul lor, medic. Acest fiu a fost un adevărat înger păzitor, un medic mai devotat decât oricare altul în tot timpul bolii soţiei mele. Am descoperit între timp că tatăl, medic veterinar, este un pasionat al picturii şi încă unul devotat reprezentării picturale a Ardealului nostru. Am avut plăcerea să scriu un cuvânt înainte la un catalog al expoziţiei sale din Târgu-Mureş consacrate bisericilor vechi din Transilvania.

 În sfârşit – last but not least – este Părintele Ioan Iovan. Am vorbit despre el ca despre unul dintre cei mai dragi, mai apropiaţi fraţi de credinţa ai mei. Cum ştiţi este la Mănăstirea Recea de lângă Târgu-Mureş. Aş fi fericit că, într-un fel sau altul, să fie prezent în această publicaţie, care devine foarte reprezentativă pentru viaţa şi munca mea. În orice caz, vă rog mult să-i transmiteţi din partea mea cea mai călduroasă îmbrăţişare în Cristos, Domnul nostru.

 Vă rog să mă înţelegeţi. Nu doresc texte scrise sau vreun alt efort din partea acestor persoane. Ceea ce cred că ar fi bine venit ar fi poate o prezenţă a lor, o pomenire a lor în acest număr.

 Şi mai e ceva, nelegat propriu zis de Târgu-Mureş. Am mai amintit că aş dori o prezenţă a vreunui confrate maghiar la acest număr. Îl pomenesc pe universitarul şi scriitorul Viski; o preţuiesc de asemenea pe eseista şi scriitoarea Vallasek Julia (traducătoare a mea; a apărut nu prea demult, în traducerea ei, ediţia maghiară a cărţii mele despre Scriitorii maghiari din România (apărută la Mentor Kiado din Târgu Mureş în 2007). Aş dori, cum spun, să fie prezent vreun confrate maghiar în acest număr.

 Şi două ultime observaţii. Pentru date bio-bibliografice referitoare la mine, cea mai sigură sursă este tabelul cronologic întocmit de Bianca, pentru ediţia din BPT a cărţii mele Arte poetice ale secolului XX. E adevărat că, apărută în 1997, lipsesc o serie de date din ultimii 10 ani, dar, în sfârşit… În orice caz, vă rog să mă scutiţi de indicarea informaţiei false repetate de toate dicţionarele (Zaciu, Sasu etc.) cu privire la „debutul meu în poezie” prin volumul Din spuma mărilor” al unui alt Nicolae Balota, comandor de marină, volumaş apărut în prima sa ediţie când aveam vreo trei ani.

 Vă rog, dragă Domnule Boldea, să-mi spuneţi (în afara oricărei legături cu numărul) ce anume din cărţile mele vă lipseşte. Aş putea (chiar dacă nu dispun aici de toate) să vi le pun într-un fel sau altul la dispoziţie. Vă pomenesc, de pildă, o ediţie nouă, cel puţin dublată dacă nu triplata şi refăcuta a cărţuliei mele vechi Despre pasiuni, apărută nu demult la Bistriţa (editura Pergamon).

 Şi acum, permiteţi-mi să vă fac o invitaţie. Sunteţi oricând bine venit aici la Nisa. Aş dori să vă am aici, să stăm de vorbă, să facem plimbări prin localităţile de pe Coasta de Azur. Sunt cu adevărat bucuros de oaspeţi prieteni.

 În aşteptarea unei asemenea ocazii, vă rog să primiţi, odată cu mulţumirile mele, salutările mele cele mai călduroase.

 Nicolae Balota

[Vatra, nr. 8-9/2014]