Ștefan MANASIA
Serile de Thoreau
Iară un text despre Thoreau? A fost primul gînd după ce am citit mesajul (și invitația de a participa la noul dosar al revistei Vatra). Avusesem impresia că am vorbit, oricum, prea mult, în anii din urmă, despre nașterea, copilăria, adolescența, maturizarea (zaharisirea?) Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”. Iar ritualizările, muzeificarea îmi strică, de regulă, trebuie să recunosc, digestia. Totuși, trebuie să-i mulțumesc lui Alex Goldiș pentru că, poate fără să vrea, m-a provocat să găsesc altceva, să rememorez tot felul de ciudățenii, coincidențe și întîmplări (vechi & înmormîntate), cît timp am sondat – pentru textulețul de față – străfundurile inbox-ului de yahoo. Ca și cum aș fi trecut, la viteza luminii, printr-un imprevizibil exercițiu de autohipnoză. Sînt acolo, în inbox, conservate pînă astăzi atît de clar:
-
amintirea verii lui 2008, cînd am intrat cu Ion Mureșan – amîndoi la șort & tricou, ca Samuel L. Jackson și Travolta-n Pulp Fiction – în cafeneaua culturală „Insomnia”. Aici Szántai János, directorul artistic, părea să aibă tot timpul din lume la dispoziție;
-
discuția de atunci și, pe urmă, dialogurile enorme, după-amiezi și seri întregi, cu János, care se arătase realmente încîntat să găzduiască un club de lectură româno-maghiar (în paranteză fie spus, nu eram tocmai virgin la capitolul ăsta, dimomence rulasem, de prin 2004, tot felul de protoversiuni ale clubului, în spații diverse, ca redacția Tribunei sau Casa de Cultură a Studenților);
-
discuțiile începuseră să mi se pară un fabulos & temeinic motiv de a bea și bovariza cînd, în a doua jumătate a toamnei, am simțit nevoia să rostogolim bolovanul cel mare.
La prima ședință a Clubului – miercuri, 5 noiembrie 2008 – au citit, în salonul de la „Insomnia” (care curînd avea să devină celebru), poeții Andrei Doboș și Vlad Moldovan, de pe-atunci rivali și prieteni literari. Amfitrioni au fost János (nuvelist, scenarist de film, realizator tv) și François Bréda, personaj ilustru al propriei sale vieți boeme (altminteri, teatrolog, prozator, poet, traducător). Evident, biografemele astea nu-s schițate pentru clujeni. Moderatori ar fi trebuit să fim doi, eu și Ion Mureșan. Muri însă a ratat prima ediție. A apărut la Inso după vreo săptămînă. Încurcase – în stilul lui recognoscibil – zilele, săptămînile. Ca să nu ne mai facă iarăși vreo surpriză, l-am scos de afișe începînd cu ediția a doua, însă – trebuie să mărturisesc – privighetoarea optzecismului transilvan ne-a însoțit apoi, cordial și cu desăvîrșit comentariu, în multe dintre ședințele „Nepotului lui Thoreau”. Ca, de altfel, profesorul Ion Pop, Ruxandra Cesereanu, sau tînăra falangă a criticii clujene: Alex Goldiș (again), Adriana Stan, Cosmin Borza și atîția alții. Pe 19 noiembrie 2008 am avut primul invitat „din afară” al Clubului de Lectură. De la Sibiu a ajuns prietenul meu Radu Vancu, obișnuit să îmblînzească drosofile mistice în lungi poeme discursive. Iar la a treia ediție, miercuri 3 decembrie 2008, a citit prozatoarea Lavinia Braniște, short stories inteligente și – pentru Clujul epocii ăleia – atipice.
Mai trebuie spus că noi sîntem, într-un fel, cenaclul de miercuri: rareori am ținut ședințele în altă zi. Încercînd, de asemenea, să ne vedem la aceeași oră: 18.00. Prin amiciția lui Márkos Tünde & Szántai János, gazdele noastre desăvîrșite, am reușit să ținem toate reuniunile în același salon, rezugrăvit & redecorat la fiecare început de sezon. Mulțumirile sînt ceva neobișnuit în mediul nostru scriitoricesc, dar simt nevoia să le plasez aici, chiar dacă știu că am să atenuez puțin – și nu doar pentru cei mai tineri thoreauriști! – haloul anarhist, subversiv, underground al Nepotului. Oricine vine la/ trece prin Cluj poate simți – în nări, urechi și pe retină – puțină magie thoreau-ristă în salonul de la etajul întîi al Insomniei, de pe Strada Universității nr. 2. Pentru că ne revendicăm de la Henry David Thoreau (Civil Disobedience) și pentru că mi-e silă de patroni spirituali, directori de conștiință, mentori (cel mai adesea forme inabil deghizate ale găunoșeniei morale și cultului personalității), m-am retras de la conducerea/ moderarea Clubului începînd cu sezonul 2009. Cei care eram acolo, ediție de ediție, am votat pentru Valentin Derevlean, librar, echinoxist și, pentru scurtă vreme, cronicar literar al Tribunei. O lungă perioadă, el a dat dinamica serilor de Thoreau, provocînd invitații și publicul imprevizibil, divers, mai niciodată apatic. Așa cum, începînd de doi ani Ștefan Baghiu a devenit interfața (hiper)activă a jazzband-ului nostru.
Ce mă bucură, mai departe, la clubul nostru, locul (și localul) nostru, ceea ce privesc eu ca pe un mic și nesperat miracol, e faptul că, an de an, apar autori noi și interesanți (mă refer aici la volumele thoreauriștilor publicați), apar texte care stîrnesc discuții aprinse, aproape insuportabile. Nu sîntem un curent literar (deși, cine știe, peste un deceniu…), ci mai degrabă un sanctuar al poeților, prozatorilor și criticilor vii, cărora numai spațiul ăsta – din tot Clujul – le poate oferi imboldul, căldura, camaraderia și rivalitatea, în cele din urmă justificarea unor – tot mai diverse și uluitoare – fapte de arme literare.
***
Ștefan MANASIA
Călătoria
Coboară pe malul roșu murdar și lasă în iarbă, fără zgomot, gențile cu tărtăcuțe. Încă se aude gemînd, scîncind ca un prunc de trei luni, în brațele turistului japonez. Dezleagă funia de tulpina înfiptă în mîl la capătul dinspre sat al golfulețului. Cînd s-a trezit, a aprins bețigașe de santal, și-a spălat chipul mic în ligheanul cu apă. Aruncă funia umedă, făcută ghem, în barca pe care o fixase la mal în timpul nopții. Aude și acum, îndepărtate, sunetele din visul matinal. S-a spălat repede și atent, și-a prins părul în coadă, a îmbrăcat maioul turcoaz și pantalonii pescărești gri. A ieșit în fața colibei – peste rîu versantul deja fremăta, verde întunecat, peste versant luminițele stelelor se făcuseră cenușă. A ridicat din cuier bagajele, și le-a pus pe umeri. A plecat fără să mai privească înapoi. Fa Ying aruncă gențile cu tărtăcuțe în barcă și ferigile de lîngă țărm tresar, ca și cum ar trece pe sub ele un somn cu mustăți despletite. Abia pune un picior în apa călduță și iat-o, dintr-un salt, între gențile din piele cafenie, fără să-și piardă o secundă echilibrul. Barca este lungă și subțire – un ficus bătrîn cu ramuri contorsionate sau o rădăcină deasă adventivă. Barca este o inimă lunguiață acoperită de artere și vinișoare umflate, lipsite de puls. Fa Ying pornește fără probleme motorul și fixează direcția de navigație. Iese din golf. În largul Mekongului, ultimii delfini Irrawaddy își saltă din apă boticurile turtite, arcuindu-și spinările într-un ritual de-o frumusețe insolentă, ce se repetă neîntrerupt de zeci de mii de ani. Delfinii Irrawaddy au fost aici înaintea noastră și supraviețuiesc încă, celebrînd zorii care mîngîie fluviul și apăsîndu-ne, în ultimele decenii, conștiința.. Braconajul, tonele de pesticide deversate în ape, năvoadele de plastic, defrișările sînt numai cîteva date din cele ce alcătuiesc tabloul unui Auschwitz al animalelor pentru care nimeni nu dă, pe continentul ăsta, socoteală. La început, i-am considerat zei, protectori ai apelor nesfîrșite pe care nu le înțelegeam, acum ne topim de mila lor, ca în fața unor copii atinși de leucemie. Fa Ying își desprinde privirea de spinările alunecoase și, desfăcînd curelele genților, așază pe puntea îngustă tărtăcuțele uscate, micșorate prin fierbere în uleiuri speciale. Părinții, fratele, o soră moartă curînd după naștere (o mandarină uscată mai repede decît un craniu), bunicii și străbunicii îi zîmbesc, în același fel, dintre pieile zbîrcite ca la rinocer. Ochii le sticlesc în soarele dimineții. Cu iubire tribală o cheamă. O liniștesc și îndeamnă nu-ți fie frică, trebuie să faci ceea ce ai de făcut. Pare mai hotărîtă ca niciodată. Ia craniile miniaturale și le prinde de păr, unul cîte unul, de arterele și vinișoarele, ramurile și rădăcinile care acoperă luntrea. Cele mai multe și mai mari sînt legate la proră, ca și cum ar vrea să ajungă mai repede în amonte, la cascadele unde le cheamă, de cîteva luni, sufletele morților. Pe malul de nisip întins cu rigla, țestoasele cu carapace moale adoră ultravioletele. În perioada asta depun ouă. La numai cîțiva metri distanță, se prăjesc varani idealiști și indiferenți. De pe punte arată ca niște fîșii de tablă îmbinate savant. Pe celălalt țărm se înșiră plantații de arbori de cauciuc, ananas, citrice. Fa Ying transpiră și strălucește, ca mistuită de febră. De o parte și de alta a fluviului vede versanții întunecați, dincolo de care visele avute în ultima săptămînă au refuzat să-i mai spună ceva, oricîte bețigașe a ars, oricîte mantre a recitat. Pe una dintre colinele ceva mai luminoase, un panou domină valea, scris în thai și engleză:
RUMBLE FISH HATCHERY – HOPE FOR A NEW PARADISE
litere ciclamen pictate în mai multe straturi peste auriul care a început să se decojească. Încercaseră ani buni să salveze speciile ce mai puteau fi salvate. Să le izoleze cumva în sanctuare unde ploile acide ajung rar sau nu cad niciodată, unde reziduurile petrochimice nu se fixaseră în solul extrem de fragil. Părea că funcționează. Piețele din Florida și Tokio, Amsterdam și Berlin, Hong Kong și Moscova se alimentau, de aici, cu toate varietățile de peștișori și crustacee exotici. În secțiunile bungalow-ului întins pe trei sute de metri pătrați, apa captată dintr-unul din afluenții minori ai Mekongului ținea în viață miile de bazine, cu masculi reproducători și femele reproducătoare (ambele sexe erau împreunate numai în perioada depunerii), bazine comune pentru alevini și juvenili și, în fine, bazine individuale pentru masculii de calitate superioară. Singurii dezirabili, masculii Betta splendens colorați violent erau comandați online de fanaticii izolați în metropole, sau în ranch-uri din zone controlate de armatele particulare, sau în micile țări hiperdezvoltate și înarmate pînă în dinți (Elveția, curva neutralității!). Adulți încercănați și burtoși studiau ore în șir, pe webcam, organismul dorit, ajungînd deseori să liciteze sume fabuloase pentru un peștișor ce nu crește oricum mai lung de 6-7 centimetri. Lucru perfect explicabil, de altfel, dacă ținem cont de popularitatea pariurilor pe meciurile dintre masculii rumble fish, în zona Asiei de Sud-Est, la rivalitate chiar cu meciurile de Muay Thai – acestea din urmă cu nimic mai feroce, mai aducătoare de moarte. Peștișorul ucigaș este celebrat de stăpînul lui, hrănit cu cele mai bune crevete și larve, are liber la jugulat femele și în afara perioadei de rut – campionul Muay Thai atrage dintotdeauna, ca un magnet, reclamele bănoase, protecția Triadelor, femeile tunate care plutesc pe tocuri înalte, transparente, ca niște uluitoare arteziene de estrogen. Însă bazinul de selecție al varietăților Betta splendens se micșorase, de la an la an. Petrolul otrăvea apele, pădurile de eucalipt ajungeau în dormitoarele capitaliștilor chinezi. Cererea de Betta splendens explodase. La un moment dat icrele eclozau în număr tot mai mic. Și tot mai mulți alevini prezentau malformații. Varietățile Halfmoon și Crown tail ajunseseră să coste sume exorbitante. Pe urmă varietățile comune, Veil tail și Fan tail deveniră scumpe, rare, tot mai rare, de negăsit. Situl magazinului online era tot mai des scos din funcțiune, în curs de actualizare (oferte & prețuri) etc. Ferestrele cu imagini și filmulețe excitante se împuținară. Pe ecran apărea tot mai des sigla aducătoare, aproape un deceniu, de profituri sigure și ușoare. Sigla din care rugina suge acuma încet – ca o tarantulă viscerele rozătoarei înspăimîntate:
RUMBLE FISH HATCHERY – HOPE FOR A NEW PARADISE
Paznicii viselor i-l trimiseseră pe turistul acela japonez blonziu și aproape real, ai zice, după jilăveala și feromonii impregnați în așternut. Japonezul îi acompaniase respirația de căpșună cu respirația lui ritmică și sărată. Spinarea unui pește pisică iese din apă și dispare imediat în adînc. Palmierii își apleacă frunzele de un stat de om peste pînza topită a fluviului. Din înaltul eucalipților maimuțe carmin țipă avertismente. Fa Ying își sterge, cu marginea maioului, picăturile de sudoare. De pe malul estic, camuflat în penumbra versantului, îi simte deja, dar puterile bătrînilor sînt încă active aici, așa că nu-ndrăznesc deocamdată să se arate. Îndărătul ochilor, ea refuză, dintr-o dată, visul de dimineață. Accesează – dintr-un impuls automotivațional – imaginile tsunamiului, exploziilor, epidemiei. Răul care o urmărise constant din vechile televizoare chinezești, din plasmele vîndute mai greu în satele pescarilor din luncă. Asta o ține permanent pregătită. Doar pieptul îi tremură imperceptibil, sînii mici și plini, ca două vietăți fără apărare. Sînii ei din catifeaua unei alte planete, a unei alte lumi. Atunci din desișul de tek apar cei doi, țopăind pe protezele lor metalice înalte, sprijinindu-se-n cozile biomecanice, întorcîndu-și capetele unul către celălalt și pe urmă întorcîndu-și-le către ea. Unul, încă tînăr și înrăit de blestemul calviției premature, poartă o cască albă de football, model NFL 1960, celălalt are părul blond lung, ochii albaștri și blînzi și sadici, în care pîlpîie flacări de etil. Rînjetele lor ucid vipera de bambus în adăpostul nocturn, păianjenul păsărar în gaura săpată-n nisip. O vezi acum, Dennis? Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! Fa Ying se prinde cu hotărîre și deznădejde de cîrmă. Craniile fixate la prora cîntă acum monosilabic, sacadat. Tărtăcuțele fixate pe laturile bărcii continuă să zîmbească și emit un ușor fluierat, ca al liliecilor, ca al delfinilor. Însă dansul și îmbrățișarea amfetaminizată continuă pe mal, cei doi dispar și reapar dintre palmierii gigantici și plantațiile de tek, în așa fel încît ea să-i știe în continuare acolo, amenințători, letali, nevăzuți, să și-i imagineze rînjind într-un rictus care aproape că le despică pielea: O vezi acum, Dennis? Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! Din orezăriile terasate o privesc femei scheletice, neștiutoare. Copilași de sub pălărioare de pai aurii. Simte gîndurile lor bune, mantrele ca niște prăjiturele cu miere, găsește putere să ducă ambarcațiunea mai departe, prin meandrele rîului, fixat ca un șarpe de lumina tot mai orbitoare a amiezii. Diavolii vin acum în viteză pe mal și-și opresc din din alergare picioarele atît de brusc, încît în aer plutește mirosul uleiului încins, metalului incandescent, mai înainte ca pietrele aruncate de ei – deocamdată fără precizie – să alcătuiască un fel de țintar, din ce în ce mai strîns, în jurul ambarcațiunii. Craniile fluieră tot mai puternic, cînd unul dintre ele e atins de o rocă ascuțită și cade în valuri. Fa Ying plonjează îndemînatică în valurile tulburi, de culoarea bananei stricate, abia aude fluieratul sub clopotul apei. Recuperează craniul și-l aruncă pe punte – așa cum vidra dresată aduce pescarului mreana – ca să se scufunde iarăși, pentru că loviturile lor își găsesc acum, tot mai des, ținta. Micile cranii fluieră sub apă, și mai ascuțit, atîta pot face, iar Fa Ying le găsește pe toate, ca-ntr-un joc din ce în ce mai istovitor. Așa încît, atunci cînd fluviul ocolește o stîncă înaltă, pe care nici măcar picioarele lor protetice n-o pot cuceri, ea se tîrăște afară din apă, stoarsă de energie, abia mai văzînd soarele, norii leneși cît portavioanele din oțel, munții printre care barca se strecoară mai departe. Pe fundul bărcii, înconjurată de tigvele pe care se usucă apa, doarme asemenea unui pilot epuizat de aterizarea forțată, care vede pîlpîind luminile de bord și știe că manevra i-a reușit și aparatul, chiar dacă e avariat, mai poate emite, și o săptămînă, semnalul către echipele de salvare, iar luminițele verzi îi spun că rezervoarele de combustibil sînt în siguranță și nu există un pericol iminent de explozie. Ea doarme și greierii țîrîie și milioanele de păsări cîntă și fluieratul strămoșilor se estompează. Îndărătul munților pe care trebuie să-i ocolească acum, într-o cavalcadă reptiliană cum nu s-a mai pomenit, echilibrîndu-și torsul greoi cu cozile enorme șerpuind în aer – cîrme biomecanice – Jack și Dennis înghit pastile și sug din bidoanele de inox bourbonul dezinfectant. Rînjesc. Se prind pe după umeri iarăși și se întreabă O vezi acum, Dennis? Ți-am spus eu că pe-aici are să urce, Jack! S-o urmărim pînă la cataracte dacă trebuie, Dennis, să-i mîncăm rinichii ăia purpurii! Cățeaua asta nu trebuie să apuce să vadă izvoarele fluviului. Motorul vechi, Toyota, nu se mai aude, dar peștii pangasius uriași împing ambarcațiunea în amonte – altădată foișoarele plutitoare ale regilor khmeri –, capetele bătrînilor surîd și ochii le sclipesc, ca după un păhărel cu vin de orez. Cînd liniștea dinaintea serii acoperă totul – siestă pentru sute de mii și moarte pentru alte sute de mii de viețuitoare – iar Mekongul e o panglică nemișcată, Fa Ying se trezește încolăcită pe fundul bărcii, odihnită, proaspătă, încrezătoare că împlinește singurul lucru pe care îl mai are de făcut. Simte dragostea tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un norișor de vanilie. Simte tristețea tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un nor de vanilie. Simte speranța și credința tărtăcuțelor plutind în jurul ei ca un nor, euforizant, de vanilie. La ieșirea din defileu, ține cîrma ca pe o mitralieră sovietică, impunătoare, statuară, încît picioarele celor doi se opresc din alergare stîngaci, balerini de rahat, frîne de rahat, cozile zvîcnesc stînga-dreapta, dreapta-stînga și fac aerul să șuiere, și retează copacii ca niște macete, răutatea, demența și neputința le sînt întipărite pe față, înghit ultimele pastile Crezi că o mai putem prinde, Jack? O să o încolțim pe cățeaua asta la cataracte, Dennis, și-i vom arăta că nimeni n-are cum să scape de-aici după bunul plac. Cățeaua asta s-a apropiat deja prea mult de cascade. Luna luminează casca de fotbalist în mizerie, legată cu o curelușă neagră peste bărbia lui Jack, luna linge părul ca iasca lipit de fruntea lui Dennis, ochii albaștri din care splendoarea adolescenței de mult s-a retras, lăsînd locul – după cisternele de lacrimi & etil – demonului neînțelegerii. Țopăie pe enormele lor picioare biomecanice, pînă ce frunțile ating coroanele arborilor de tek, și ghirlandele galben-verzi spînzurînd din bananieri. Deasupra lor e cerul aproape alb. Aud zumzetul de viespar stîrnit cu bățul, își strîng pleoapele cît să vadă, profilîndu-se tot mai exact, escadrila de Grumman F6F Hellcat, siluetele sinilii ca prunele, pornite la vînătoare de japonezi, depozite și rafinării. În depărtare cresc ciuperci negru-portocalii și se înmulțesc cu repeziciune. Nu se mai aude nimic. Culorile aprinse dispar, fumul e înghițit de plămînul junglei. Cei doi țopăie acuma extatic – astronauți ai companiei VicpaX ieșiți să verifice panourile modulului selenar –, în timp ce Luna mîngîie ochii de ambră ai fetei. Se aude huruitul îndepărtat al cataractelor. Craniile mici reîncep să fluiere melodiile care, în satele de pescari izolate pe fluviu, îi făceau pe turiști să scoată banii din buzunare, iar craniile mari de la proră recită monosilabic, sacadat ceea ce pare un imn religios budist. Crezi că o mai putem prinde pe cățeaua asta vreodată, Jack? O vom încolți pe cățeaua asta la cataracte, Dennis, de-ar fi să ne terciuim măruntaiele biorobotice încercînd. Se bate cu pumnii peste abdomenul sunînd ca un container metalic plin. O să ne întoarcem la Trust să ni le-nlocuiască, pentru numele lui Dumnezeu, Dennis, taci o dată!
***
Stelian MÜLLER
Stelian Muller. A debutat în revista Vatra în 2004. A publicat Aerostat și Scrisori (2011). Fragmentul de față face parte din „S.” ce va apărea anul acesta probabil la Max Blecher.
3.
M-am oprit ieri la jumătatea străzii să arunc un ambalaj în coșul de gunoi și înăuntrul lui se rătăcise o viespe și-n timp ce-l aruncam, viespea m-a simțit și s-a luat după mine așa că am fost nevoit să măresc pasul în speranța că și distanța se va mări (cumva de la sine) și nu voi fi ajuns și nevoit să răspund provocării. Și mai sus era parcat Smart-ul tău și el stătea acolo înlemnit ca un fluture de noapte pe suprafața lămpii, un fluture cu aripile amorțite de oboseală pentru că zburase din emisferă vestică să prindă noaptea în cea estică și reușise pe jumătate. Și m-am gândit că dacă tot am viespea cu mine s-o folosesc cumva împotriva fluturelui care îmi era infinit mai periculos pentru că dacă viespea are înțepătura ce te trezește la realitate, fluturele are aripi care te împiedică s-o vezi dar aici am dat fără să vreau peste problema de veacuri a omenirii, rămasă de veacuri fără soluție și anume cum să folosești un lucru real ca să poți sări peste un obstacol imaginar și din politețe față de omenire și numărul de veacuri am renunțat s-o agăț pe perete. E drept că pe terasă urma să-l zăresc pe domnul Codoban și aș fi putut să-l întreb pe el dar nu l-aș fi întrebat asta pentru că răspunsul mi s-ar fi părut la îndemână ci mai degrabă “Ce mai faceți?” sau “Aici sunteți și dumneavoastră?” și el mi-ar fi răspuns “Mai nimic” sau n-ar fi răspuns deloc și astea ar fi fost semne că hărmălaia e pe cale să înceapă și eu abia închisesem alt tip de hărmălaie la mine în cap după mari eforturi. Și l-am lăsat pe domnul Codoban la masă unde deși înconjurat de multe persoane părea că stă singur ca un om într-o cabină de teleferic ce-l poartă spre ceața din vârful muntelui și eu am intrat și tu stăteai în picioare după tejghea și mestecai o felia de măr și mie mi s-a părut că semănai în clipele acelea cu un arici ce mestecă o felie de morcov și din când în când se linge pe bot. Și eu te-am salutat și tu ai zis “Vrei?” și ai arătat spre mărul din mână ta și eu am zis “Nu” că nu vroiam să mă apuc să mestec lucrurile altora în acel moment. Și tu m-ai salutat înapoi și m-ai întrebat “Ai fost la marș?” și eu am dat afirmativ din cap nu pentru că fusesem ci pentru că înțelesesem întrebarea și m-am gândit că poate fusese într-adevăr un marș de vreme ce dl. Codoban era aici pentru că el iese rar și doar după ce ies mai mulți înaintea lui așa cum unii pești în ocean ies din ascunzătoare doar noaptea și doar după ce anumiți curenți încep să bată în adânc. Și mi-am amintit întrebarea ta și am zis “Nu, nu am fost” pentru că nu m-aș fi dus din pricină că străbunica mea îmi spusese când eram mic că orice marș e o pierdere de vreme și ce nu e pierdere de vreme e războiul din casă în casă sau cum se numește chestia dintre noi doi. Și când m-am așezat m-am uitat repede în ochii tăi și m-am minunat ce grozavi sunt și capul mi-a spus “Par așa mari din pricină că Sorina are capul prea mic” și eu am zis “Dacă l-ar avea mai mare ar fi prea mare” și el a zis “Probabil c-ar fi”. Și tu m-ai întrebat “Ce mai faci?” și am vrut să zic “Am venit să te văd să-mi recapăt puterile pe care tot din pricină ta le-am pierdut” dar n-am zis asta pentru că doar aș fi subliniat un lucru evident ci am ridicat din umeri și m-am uitat în oglindă să văd dacă și imaginea mea se ia după mine și ridica din umerii ei. Ș-apoi am stat cu coatele sprijinite pe masă și i-am zis Sorinei din capul meu “Vreau să-ți spun ceva deși probabil n-o să reușesc” și Sorina din capul meu s-a uitat lung la mine după ce și-a trecut greutatea de pe un picioar pe altul, luându-și pe față expresia aceea pe care unii oameni o au când devin atenți iar alții când încetează să mai fie atenți (tu faci parte din al doilea soi) și eu am continuat “Îmi pare rău că te-am luat atunci de mână, de fapt știi bine că nu-mi pare” și ea a ascultat coborând privirea, ceea ce însemna că neatenția i se întețea, cuvintele mele servindu-i drept combustibil și eu m-am gândit că starea de bine o duce în spate pe cea de penibil și destul de des fac schimb de locuri și dacă să mai spun ceva și mai spusei “Că observai că nu-ți pică bine” și aici Sorina reală luă locul celei imaginare (de fapt ieși din ea așa cum un râu iese din altul s-o ia peste câmp), se așeză la masă și cu-n ultim efort își sprijini coatele în ea. Și eu m-am gândit că ieri (știi bine că n-a fost ieri) a venit o clientă să mă întrebe cât costă albumul ce-l ținea în mână că n-avea prețul pe el și eu m-am uitat la album și i-am zărit fetei vârfurile degetelor și ele mi s-au părut fine și delicate că niște bijuterii și în loc de preț i-am zis “Și ochii Sorinei sunt tot ca niște bijuterii” și ea a zis “O să-l cumpăr” și eu m-am gândit că poate i-am zis prețul totuși și nu cum anume sunt ochii tăi. Apoi, printr-un geam spart m-am târât în camera din care nu ieșisem și m-am uitat afară cum din caldarâm se ridica o ploaie ca funinginea sau poate doar mi se părea. Și tu ai zis “Îți aduc ceva?” și eu am vrut să zic “O cocoașă să mi-o așez pe spate” dar n-am zis asta ci “Nu știu” și încă ceva probabil pahar sau cană sau în ce se ține ce am spus eu. Ș-apoi m-am uitat afară din nou și într-adevăr nu ploua ci doar un cer tulbure lumina lucrurile. Și stăteam în fața ta cum stăteam zilele trecute în față calculatorului, pe jumătate dezolat și pe jumătate inutil, e drept că în al doilea caz din motive întemeiate. Venise cineva la noi să măsoare geamurile (lucruri ce se întâmplă în lumea oamenilor mari cu probleme mici, era să zic copii mici) și eu mă jucăm la calculator și la plecare văzându-mă și dorind să fie curtenitor, a ridicat degetul spre țeava ce înconjoară tavanul și din întunericul holului sau de la înălțimea lui mai degrabă, a proclamat “Spiritul ! Să ni-l păstrăm veșnic tânăr!” (e drept, n-a spus veșnic ci alt cuvânt la fel de idiot) și eu m-am enervat și am arătat cu degetul spre podeaua și ea doldora de țevi și i-am răspuns celui ce vorbea din întuneric “Spiritul nu se poate manifesta dacă nu vă țineți gura” pentru că din pricina blestematului de spirit din gura lui, trăsesem pe lângă un tanc pe care-l pândisem secunde bune și urmările au fost ireversibile și neplăcute. Și în timp ce eu mă băteam cu geamgiul și cu tancul de la el din cap și cu cel din adâncul monitorului, tu mi-ai adus un pahar de vin roșu și eu m-am minunat că aducea foarte bine cu o lampă mică așezată pe masă și vinul din el cu lumina impregnată pe abajur și m-am gândit că probabil e și meritul tău deși n-aș putea explică în ce fel anume. Și când te-ai ridicat, te-am simțit iar ca bătaia unei aripi de fluture pe obraz și iar a reînceput în țeastă, asaltul forțelor ce te vor la mine în cap pentru totdeauna care sunt multe și puternice împotrivă celor ce te vor împinsă înafara capului tot pentru totdeauna care sunt tot multe și tot puternice și iar bătălia s-a dus cu ferocitate și pierderi înspăimântătoare de o parte și de alta. Și cineva de la masa de alături observând și vrând să-mi curme calvarul, a întrebat ceva cu voce tare și tu ai răspuns “Cinteze” și eu am completat în cap “Un fel de găini, adică” și tu ai zâmbit și mie mi s-a făcut rău pentru că mi-am adus aminte ce mi-a zis străbunica când eram mic “Ai grijă, oamenii când le spui lucruri ce nu le pică bine se apucă să zâmbească în loc să se arunce pe jos zvârcolindu-se cum ar fi firesc” și mi-a arătat cum zâmbesc și zâmbetul tău de acum era zâmbetul ei de atunci.
P.S. Când urcam pe Brâncuși în drum spre casă, câteva ore mai târziu, la un moment dat toată strada s-a umplut de miros de fag și eu m-am speriat pentru că mă gândisem că mirosul părului tău m-a ajuns din urmă și n-o să mă părăsească până nu mă rătăcesc dar m-am dezmeticit repede când mi-am adus aminte că un camion încărcat cu trunchiuri de copac trecuse în sus câteva secunde mai devreme.
***
Ştefan BAGHIU
Ștefan Baghiu scrie cronică literară săptămânal pentru Revista Cultura, colaborează cu revistele Familia, Steaua, Tribuna și a fost redactor al revistei studențești Echinox. A debutat cu poeme în 2011 în Revista Familia (Oradea), a publicat poeme în revistele Steaua, Tribuna, Vatra. A debutat editorial cu volumul Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013), distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Debut (Bucureşti, 2014), premiul Mihai Eminescu Opera Prima (Botoșani, 2014), premiul Tânărul Poet al Anului (București, 2014), premul revistei Observator Cultural (Bucureşti, 2014). Este moderator al cenaclului literar Nepotu’ lui Thoreau.
nocturna digitală
ce-i al ei e al ei: vârsta şi dansul ăsta.
ziua, fără muzică, ea va fi în transă.
îi spune: „la corp parcă ai avea 15 ani”,
şi o curăţă cu şerveţele sub sâni.
ce-i al ei e al ei, împrăştiat în minte odată cu memoria afectivă
gemând în semi-obscuritatea dimineţii,
gâfâind epuizată deasupra băiatului: ziua,
mişcarea ei repetitivă
i-ar schimba faţa, articulată. memoria e filmică
şi o excită profund. îi vine să se frece de el îmbrăcată,
ca într-un film pe care, văzându-l, l-a numit european,
şi l-a comparat dimineaţa
cu imaginile din faţa blocului. acolo,
între staţia de tramvai şi magazine,
imaginea mea aşteptând. nu o imagine puternică,
cum se găsesc în realitate, nu are chimia realităţii.
se derulează în interţie.
secvenţe uitate şi adunate,
asta este memoria mea acum: risipită şi ceţoasă,
ceaţă groasă prin care înaintezi greu dimineaţa în Bucureşti,
şi nu apare nimic, şi toate blocurile sunt la fel,
un decor întins şi hipnotizant: dărăpănat.
zilelor, cu precizia lor:
oraşul bogat care-şi afişează terasele,
sărac în cartiere. în Unirii,
ce povestesc ei sunt fragmente din vieţile lor,
separate în cadre – imagine pe care o văd suprapusă
peste un decor straniu, un fel de poză verticală
în care norii ocupă jumătate de ecran,
şi eu, povestind transpirat.
dar apoi merge spre casă,
apoi, în liniştea de la 2 noaptea,
un plâns uşor o năpădeşte. ce-i al ei e al ei,
mişcându-se transpirată deasupra băiatului,
atingându-i braţele încordate şi închizând ochii, repetând aceeaşi mişcare,
mecanică stranie şi fluidă:
imaginile astea nu au nimic
din chimia realităţii.
între lacuri, în decapotabilă,
copacii dispăreau în privirea periferică,
mall-ul se îndepărta
şi arhitectura lui, în panoramă.
trăiesc în grupuri
şi se întâlnesc spontan.
ce pot spune despre privirile lor?
pentru că au ceva în comun, un fel în care
niciunul nu-l înţelege pe celălalt dar îl priveşte cu îngăduinţă,
un fel în care nu se cunosc dar se fut.
coborând aleea campusului am rămas
în faţa vitrinelor înalte ale clubului,
iar dansul lor imita realitatea.
băiatul o atingea şi ea îi lingea urechea,
îi înconjura gâtul gros şi îl zgâria puţin cu unghiile,
îi băga mâna pe sub tricou,
iar faţa mea se suprapunea în reflexia sticlei
peste dansul lor.
între obloane se poate citi mişcarea bizară a oamenilor:
şi ea a fost în alte oraşe,
iar în Praga răsăritul pe acoperiş a agitat-o.
graniţă fină între epuizare şi melancolie
şi ambele se câştigă foarte greu. ad lib permanent:
seară deasupra oraşului şi tot ce pot spune despre valea electrică
e că mă imaginez deseori deasupra ei. ziua, fără muzică, ea ar fi în transă.
mişcările ei derulându-se în linişte,
cu intensitatea cu care maşinile trec pe lângă mine
şi luminile lor care rămân în urmă – undele mişcării ei în aer.
momentul ăsta are câteva secvenţe
care aparţin prezentului: privirea mea
reflectată de vitrine.
[Vatra, nr. 3-4/2015]
