Categorie / Proză
Petru Cimpoeșu – Croaziera. Aventuri în Marea Baltică (partea întâi)
Unu
Foștii mei colegi de facultate sunt bogați. După cum v-am mai spus. Fiindcă sunt petroliști adevărați. Unii au lucrat la firme mari din străinătate. Alții au fost directori pe la Petrom. Alții au firmele lor de servicii în industria petrolului. Au ajuns la vârsta pensionării plini de bani, nu ca mine. Încât nu e de mirare că se duc, an de an, în câte o croazieră, fie în Mediterana, fie în Caraibe, fie, cum au fost anul ăsta, în țările nordice. Ei se duc, eu stau acasă, dau de mâncare la cinci găini și trei rațe, scriu chestii sau joc Solitairepe calculator – ocupația cea mai plăcută, fiindcă nu-mi solicită intelectul. La televizor nu mă uit, că mă enervează. Citește în continuare →
Olimpiu Nuşfelean – Proze scurte
Clopoţelul
Cînd Comisia ajunse în uliţă, buna Ilinca scutură sfoara clopoţelului. Şi clopoţelul îşi trimise-n văzduh clinchetul cristalin şi ameninţător. Comisia îşi zise îndată că e un clinchet ironic, chiar sfidător.
Din Comisie făceau parte preşedintele abia înfiinţatei gospodării agricole colective, Trimisul Partidului, de asemenea un Neica Nimeni din sat, ca vai de el, dar care s-a dat bine pe lîngă autorităţi, şi un miliţian. Miliţianul căra în spate o puşcă lungă şi tăcea. Trimisul Partidului era cel mai bun de gură, încurajat de preşedinte. Citește în continuare →
Petru Cimpoeșu – Cărți cu autograf
Din rândurile care urmează, veți înțelege de ce nu mai dăruiesc nimănui, nici măcar celor mai buni prieteni, cărți cu autograf. Dacă vor într-adevăr să-mi citească gândurile, le găsesc la librărie, contra cost. Dar dacă nu?
Timp de vreo zece ani, am fost director al Direcției Județene pentru Cultură din Bacău. Cineva adus de pe o altă planetă ar putea crede că o direcție pentru cultură se ocupă de cultură, așa cum indică și numele instituției. Este, și de data asta, o chestiune de percepție. Popular spus, acel cineva confundă marfa cu ambalajul. În realitate, direcțiile județene pentru cultură se ocupă de aproape orice, în afară de cultură. Bine, poate exagerez un pic. Nu au nicio treabă cu vreo instituție culturală, în schimb „protejează” patrimoniul cultural. Hai, mă, că am glumit! Am folosit anume ghilimele, ca să fac cu ochiul. Legea e în așa fel făcută încât direcțiile de cultură să nu aibă nimic de făcut, în afară de hârtii. Nu au niciun instrument ca să protejeze ceva, orice. Deciziile sunt în altă parte, la minister, la comisiile acestuia, la partidul de guvernământ. Citește în continuare →
Petru Cimpoeșu – Povești înfricoșătoare cu flexuri
Într-o dimineață a anului 1995, McArthur Wheeler, un american din Pittsburg, a hotărât să jefuiască o bancă. În acest scop, și-a uns mai întâi fața cu suc de lămâie. Citise pe undeva că sucul de lămâie este folosit ca cerneală simpatică, scrisul devenind vizibil numai dacă este expus la o sursă de căldură. Logic, câtă vreme nu este încălzit, sucul de lămâie rămâne invizibil, deci și fața pe care va fi aplicat va rămâne invizibilă. Prin urmare, după ce și-a boit fața cu suc de lămâie, McArthur putea jefui liniștit orice bancă ar fi vrut, căci nimeni n-avea cum să-l recunoască. Cam asta era percepția lui despre lume. Din păcate, nu tocmai adecvată. Când polițiștii i-au sunat la ușă, s-a mirat foarte tare – cum de aflaseră atât de repede? Apoi, când a văzut înregistrările camerelor video ale băncii pe care o jefuise, cu imagini în care figura lui apărea cât se poate de clar, a fost de-a dreptul contrariat. Citește în continuare →
Melania Bancea – Capitolul 6
Făcuseră mai mult de jumătate din şedinţe, dar încă nu era convinsă că o ajutau din cale afară, pentru că jinduia în continuare după NO, mânca în silă şi nu-şi găsea liniştea. Posta pe site-ul de socializare doar articole vesele, fiindcă ştia că el le urmăreşte (îi confirmase asta în unul dintre rarele sale mesaje), nelăsând să se vadă că are sufletul cernit; în viaţa de zi cu zi, însă, se lăsa mult prea des prinsă în sarabanda gândurilor negre. Fiul ei era singurul care reuşea să o aducă cu picioarele pe pământ, dar probabil că se săturase şi el s-o vadă mereu îngândurată şi tristă, aşa că îşi petrecea din ce în ce mai mult timp la bunici, mai ales că aveau acum şi conexiune la internet, aşa că se putea juca pe computer în voie, în timpul liber.
Ion Mureşan – Croaziera. Ritual pentru râs
Croaziera
„Ieri m-am întors dintr-o croazieră pe Mediterana. Am pornit de la Roma cu un vapor american, unul uriaş, cu 14 etaje. Am fost la Neapole, Atena, Istanbul, Haifa, Rodhos, Creta, Roma”. Domnul Şerban este un om masiv, cu un impecabil bun-simţ ţărănesc. Dovadă că la o zi după ce a ajuns în ţară a simţit nevoia să bea o bere într-o cârciumă modestă, de cartier. Şi că, mi-a spus: „imediat ce am intrat în casă, m-am repezit la frigider şi am mâncat o scrijea de slănină cu ceapă verde”. Şi nu este, cu siguranţă, un om sărac. Îmi povesteşte, cu o bucurie copilărească, ce minunăţii a văzut în fiecare loc. Apoi îmi mărturiseşte că a fost şi în SUA, zece zile, după care a făcut o croazieră în Caraibe. Aştept să vină rândul unei amintiri urâte. Aştept degeaba. Domnul Ş. e cuplat pe amintiri frumoase. Citește în continuare →
Petru Cimpoeșu – Am fost în cel mai nasol oraș din Anglia
La un moment dat, era cât pe ce să ajung actor. Pe la jumătatea anilor ’70, eram în Ploiești, student la Institutul de Petrol și Gaze, iar una din sălile noastre de curs funcționa la Palatul Culturii. Și am văzut un afiș acolo, cum că se organizează un curs de actorie condus de actori de la Teatrul de Stat. Nu te primea oricum, trebuia să dai mai întâi un examen. Pentru acel examen am pregătit o recitare din „Surâsul Hiroșimei”, de Eugen Jebeleanu.
Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer. Citește în continuare →
Mircea Pora – Petras…
Niciodată n-am mai făcut un astfel de lucru… Sălile pline, aplauzele prelungi, strigătele de „Bravo, Petras”, rugăminţile de repetare a unor cântări, toate la un loc erau semne că nu începuse să bată nici un vânt rău, aducător de nori, de ploaie. Mă urcam pe scenă plin de energie, ca mâţu când se suie-n pomi să dea atac la cuiburi, după câteva minute cu privirea şi mintea devenind stăpân peste marea de capete care se aşternea sub ochii mei. Orchestra o simţeam în spate gata să explodeze, să aprindă în suflete flăcări mari, capabile să lumineze şi cele mai îndepărtate văi. Mă simţeam bine în costumele mele populare, cu opinci sau cizme în picioare, cu clăbăţ sau pălărie pe o parte, încins pe mijloc cu un brâu ce mă şi strângea, făcându-mi, însă, şi un pântec subţire de fecior. Citește în continuare →
Robert Lazu – Insula fără anotimpuri (fragment)
