Categorie / Proză
Doina CHERECHEŞ – Cititorul de carduri
… întâmplare hazlie, de care poate avusese parte tocmai ca să înveţe să fie mai puţin critic şi mai îndurător cu cei slabi de minte, care puteau fi păcăliţi uşor.
Trebuia neapărat să-şi cumpere un cititor de carduri. Se săturase câte presiuni făcuseră asupra lui cei de la Casă – o sumedenie de e-mail-uri primite în ultimele zile, toate de o incisivitate camuflată, pentru că începeau cu vă rugăm, dar, prin insistenţa exagerată, căpătau un ton aproape de somaţie – şi se hotărâse să nu mai amâne. Nu înţelegea de ce atâta grabă, de parcă intraseră zilele-n sac sau nu putea să-şi petreacă sărbătorile de iarnă fără să aibă cititorul de carduri de sănătate la purtător, dar dacă era dispoziţie dată de la comănduire, stricându-i ziua de cum deschidea calculatorul, atunci vorba aceea – unde-i ordin, nu-i tocmeală sau – şi mai tare – unde-i ordin, cu plăcere! Citește în continuare →
Alexandru VLAD – De doi lei linişte
Suntem stresaţi şi ne dorim cu toţii linişte. Izolăm pereţii, schimbăm geamurile, plantăm perdea verde (dacă se poate) şi dacă nu ajungem la cine ştie ce rezultat ne mutăm la ţară. Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni – nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Ori noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar mai nou şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie. Citește în continuare →
Marius JUCAN – Persoanele binevoitoare
La numărul de telefon trimis de Angela Anghelache, răspunse o voce de bărbat. Justin închise, cum îl sfătuise Angela, apelă apoi de două ori, și închise iar. Sună, din nou. Vocea celui apelat spuse un „da” scurt, tăios, de parcă ar fi ordonat coborârea unei bariere.
– Vă sun din partea doamnei Anghelache. Aș vrea să vă întreb dacă vă convine să ne vedem azi, zise Justin, și după o clipă de ezitare, își spune numele. Citește în continuare →
Ovidiu Bufnilă – Trei proze scurte
Aici e România!
Aseară pe la doişpe, de fapt, acu’ mi-aduc aminte bine, nu ştiu care a debranşat România de la reţeaua virtuală internațională. Gore a adormit subit pe scări într-o poziţie nefirească. Vardistul din colţ a adormit şi el. Chiar şi Preşedintele României a adormit la brifingu’ de presă de la Palatu’ Prezidenţial. Au adormit pe rând serviciile secrete, biserica, partidu’ cutare şi partidu’ cutare, societatea civilă, mă înţelegi, covrigaru’ Petre, Bodo, barcagiul Petru, Petrache cu Maglavitu’, Bobolina, Gucci Gambino, şotroniştii, blogării, aurolacii din Amzei, toţi primarii din Rurala Naţională, colonelu’ Lubomir, Bardowsky, echipa de fotbal din Giuleşti şi întreaga Ligă, analiștii politici Mache și Pache.
Întreaga Românie, debranşată, s-a pus pe sforăit.
Eu, ce să fac?! Citește în continuare →
Inedite: Radu MAREȘ, ultimul roman: Odesa
Pe marginea unui roman neterminat. Odesa de Radu Mareș
„fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”
Radu Mareș
Există șanse ca romanul neterminat al lui Radu Mareș să se adauge neșanselor tragice care au lovit literatura română din timp în timp. După întârzierea apariției Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, a prozelor lui Ion D. Sîrbu (ambele opere având măcar norocul de a fi fost finalizate de autor), Odesa rămâne o operă schilodită de moartea autorului, dar în care noi simțim capodopera și credem că orice cititor, neprofesionst sau profesionist, va trăi un sentiment asemănător.
Alexandru VLAD – Petre
Imediat după ce mulţimea a început să iasă din capelă, unii luând din coroanele de flori ce se ridicau într-un morman uriaş, alţii praporii sau crucea, alţii ieşind fără să ştie ce să facă cu mâinile, vârându-le în buzunare şi după aceea scoţându-le imediat, unii şoptindu-şi câte două cuvinte, aşteptându-se ca să se înşire în convoi, formând convoiul în urma preotului şi familiei şi au luat-o pe aleea cimitirului, imediat după aceea, cum spuneam, am dat colţul şi l-am găsit pe Petre. Fuma.
– Gata? mă întrebă el.
– Gata, i-am confirmat eu. Citește în continuare →
Cornel DIMOVICI – Pensacola, Florida, 2006
Morfina începu să-şi facă efectul: durerile se topeau, lăsau doar o greutate amară, ceva nedefinit… Important era că durerile acelea sfîşietoare, brutale, constante şi încăpăţînate care îi măcinau vezica şi uretra se odihneau. Nici cateterul nu-l mai sfredelea şi arsurile se calmau. Contempla oceanul, conturul şters al valurilor şi călătorea spre plaiurile copilăriei şi tinereţii, acolo departe, pe Tîrnave, în orăşelul acela pe care nu-l mai văzuse de peste şaizeci de ani şi ar fi vrut să se întoarcă, acum, cît mai repede, disperat, însă ştia că va muri şi nu va mai pleca niciunde, afară de crematoriu.
De undeva, din casă se auzeau vocile celor două Margarete, cea mare şi cea mică. Rîdeau, se distrau, îşi povesteau ceva. Se gîndea că fusese înconjurat de atîtea Margarete… Şi pe mama o chemase Margareta, pe bunica, pe sora cea mică… Si cîndva se căsători cu Margareta şi pe singura lor fată o botezaseră Margareta. Şi verişoara Margareta… Celelalte Margarete zăceau împrăştiate prin cimitirele Transilvaniei… Şi ele se distrau… Şi era bine aşa. Le iubea pe amîndouă, dumnezeieşte, aşa cum iubeşti cînd şti că mori şi n-o să mai ai ocazia să să ştii ce-i aia iubire. Şi le iubise întotdeauna. Blestemat, nebun… Şi n-a reuşit niciodată să comunice cu ele… Ar fi vrut să se descarce… Să le povestească despre tragedia pe care a cărat-o singur, trist şi umilit şi totuşi plin de speranţă. Despre anii în „S. S.”, în „Legiunea străină”, în „Armata poporului” din Republica Democrată Germană, despre trădare, minciună şi fugă… Dar ele nu au avut niciodată timp… Margareta cea mică rîdea: „Tu în S.S?” „Şi ai tras în soldaţi americani? În soldaţii noştri? Glumeşti! Lasă, mai vorbim altădată… Cînd nu ai băut nimic…” Şi le iubea aşa de mult şi le era atît de recunoscător că putea să le iubească… Şi cercul se închidea… Şi avînd certitudinea că va muri, era fericit. În sfîrşit, putea să aştepte liniştea, somnul acela netulburat şi lung şi fără tenebre. Şi va lua cu el SECRETUL, misterul cel mare. Şi nimeni nu va şti şi nici măcar nu va bănui ce a cărat cu el în toţi aceşti ani. În sfîrşit era fericit. Împăcat. Şi singur… Citește în continuare →
Virgil RAŢIU – Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă (fragment)
De o vreme trăia cu moartea. Îi puse pe cap cipcă şi la urechi cerceluşi. Faptul fusese cam de totuluitot. Părea, însă, că o iubeşte.
Vino, moarte! Vino, moarte!… Hai să plecăm împreună… Doar nu voi trăi cât Bănceasca. Bănceasca este un deal imens, ca o măgură, ca un munte, acoperit însă numai cu iarbă rea, fără tufişuri. Face umbră peste localitatea de la poale, când răsare Flăcăroiul. Pe coastele acelea nu creşte decât fâşcă pe care o pasc nişte vaci slăbănoage.
Abia şoptea cuvintele. Era Costan al lui Vântu, zis Căcătoi. Abia şoptea silabele pentru ca să nu fie auzit de străbunică-sa…
Ce femeie era străbunica!… Aşa ceva nu a văzut nici America. Numai în România făptura putea să aibe loc şi desfăşurare.
Moartea este un fel de viaţă mai simplificată. Nu doare cum doare tinereţea. Când apare, moartea vine şi se aşează pe un taburet şi stă năucă. Are o privire lungă, cum au vacile. Numai boii nu au privire, asta din pricina că boii nu au niciun viitor. Viaţa cea mai abitir, energia din boaşe le-a fost luată, ca la eunuci. Ăştia, eunucii, când stau de vorbă cu o persoană – nu are importanţă sexul persoanei – nu sunt în putere să privească în ochii acelei fiinţe. Eunucii privesc în pământ. Aşa privesc şi boii.
De o vreme Costan trăia cu moartea. Însă o privea în ochi. I se uita exact în pupile. Morţii îi venea să-l stupească. Morţii îi venea de-a dreptul să moară… Cum să se uite un viu la moarte, să o străfulgere? Ce chestie, cu trăirile astea! Citește în continuare →
Daniel VIGHI – Povestea ardelenilor emigrați în America: Hanți Kelpius și John Căcăroanța (fragment de roman)
revistavatra.org 