Categorie / Proză
Sergiu Radu RUBA – Semnaţi aici! (fragment)
Frica, da, frica începea să lucreze. Mă temeam că bătrânul meu stătea să-şi piardă minţile. Nu mă slăbea cu telefoanele, implora, se jeluia. Nu înţelegeam nimic. Îmi desfiinţasem postul fix, aşa că mă suna pe mobil, văietându-se că nu-i ies cuvintele vorbind către astfel de drăcovenii, ca apoi să încheie precipitat şi să aştepte să-l apelez eu. Prins cu alergătura după vedete şi interviuri, cu răspunsurile obligatoriu masculine la scrisorile cititoarelor, cu muncile plicticoase căzute firesc în seama singurului bărbat din redacţia unei reviste pentru femei, adică a mea, amânam mereu o întrevedere cu el. Trebuia să-l întâlnesc devreme ce se agita că are să-mi comunice informaţii care nu pot fi transmise prin telefon. Dar mai veneau la rând şi fără milă nevrozele colegelor, fantasmele lor, exaltările, dezamăgirile, secretele secrete doar faţă de bărbaţi, drept care se cădea să se ascundă de mine când şi le împărtăşeau şi toate aceste zgârieturi, fierbinţeli, ciupituri de ţânţar trebuiau oblojite şi încă în regim de urgenţă. Citește în continuare →
Alexandru VLAD – Guraliva
Seara razele soarelui se îmblânzesc, devin lumină pură, lungesc umbrele arborilor din vale până la casa mea, intră prin toate geamurile mele şi scaldă pereţii albi transformându-i și pe aceştia în surse de lumină. Parcă simţind relaxarea ce pluteşte în aer, în aceste momente îşi face apariţia Guraliva, încercând, ca de obicei, să facă o mică afacere. Ştiu că le vinde tinerilor şi beţivilor alcool la orice oră din zi sau din noapte. Mai ales din noapte – ziua sunt deschise şi cele două localuri. Pentru mine are caşcaval de oaie muced şi acru sau ouă stătute, adunate din toate cuibarele pe care le scapă din vedere. Apărea în portiţa mea îngustă şi se strecura în curte, cu basmaua trasă pe ceafă, zâmbindu-mi cu cei doi dinţi care i-au mai rămas. Nu mă las dus de nas: ştiu ce negociator redutabil poate fi când îşi pune în cap că eşti omul potrivit s-o scape pe ea de ceva ce-i prisoseşte. Se aşează pe zidul meu de granit care terasează curtea pe la jumătate, şi pietrele se dizlocă de la loc sub greutatea ei zdravănă de ţărancă. Citește în continuare →
Doina CHERECHEŞ – Cititorul de carduri
… întâmplare hazlie, de care poate avusese parte tocmai ca să înveţe să fie mai puţin critic şi mai îndurător cu cei slabi de minte, care puteau fi păcăliţi uşor.
Trebuia neapărat să-şi cumpere un cititor de carduri. Se săturase câte presiuni făcuseră asupra lui cei de la Casă – o sumedenie de e-mail-uri primite în ultimele zile, toate de o incisivitate camuflată, pentru că începeau cu vă rugăm, dar, prin insistenţa exagerată, căpătau un ton aproape de somaţie – şi se hotărâse să nu mai amâne. Nu înţelegea de ce atâta grabă, de parcă intraseră zilele-n sac sau nu putea să-şi petreacă sărbătorile de iarnă fără să aibă cititorul de carduri de sănătate la purtător, dar dacă era dispoziţie dată de la comănduire, stricându-i ziua de cum deschidea calculatorul, atunci vorba aceea – unde-i ordin, nu-i tocmeală sau – şi mai tare – unde-i ordin, cu plăcere! Citește în continuare →
Alexandru VLAD – De doi lei linişte
Suntem stresaţi şi ne dorim cu toţii linişte. Izolăm pereţii, schimbăm geamurile, plantăm perdea verde (dacă se poate) şi dacă nu ajungem la cine ştie ce rezultat ne mutăm la ţară. Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni – nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Ori noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar mai nou şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie. Citește în continuare →
Marius JUCAN – Persoanele binevoitoare
La numărul de telefon trimis de Angela Anghelache, răspunse o voce de bărbat. Justin închise, cum îl sfătuise Angela, apelă apoi de două ori, și închise iar. Sună, din nou. Vocea celui apelat spuse un „da” scurt, tăios, de parcă ar fi ordonat coborârea unei bariere.
– Vă sun din partea doamnei Anghelache. Aș vrea să vă întreb dacă vă convine să ne vedem azi, zise Justin, și după o clipă de ezitare, își spune numele. Citește în continuare →
Ovidiu Bufnilă – Trei proze scurte
Aici e România!
Aseară pe la doişpe, de fapt, acu’ mi-aduc aminte bine, nu ştiu care a debranşat România de la reţeaua virtuală internațională. Gore a adormit subit pe scări într-o poziţie nefirească. Vardistul din colţ a adormit şi el. Chiar şi Preşedintele României a adormit la brifingu’ de presă de la Palatu’ Prezidenţial. Au adormit pe rând serviciile secrete, biserica, partidu’ cutare şi partidu’ cutare, societatea civilă, mă înţelegi, covrigaru’ Petre, Bodo, barcagiul Petru, Petrache cu Maglavitu’, Bobolina, Gucci Gambino, şotroniştii, blogării, aurolacii din Amzei, toţi primarii din Rurala Naţională, colonelu’ Lubomir, Bardowsky, echipa de fotbal din Giuleşti şi întreaga Ligă, analiștii politici Mache și Pache.
Întreaga Românie, debranşată, s-a pus pe sforăit.
Eu, ce să fac?! Citește în continuare →
Inedite: Radu MAREȘ, ultimul roman: Odesa
Pe marginea unui roman neterminat. Odesa de Radu Mareș
„fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”
Radu Mareș
Există șanse ca romanul neterminat al lui Radu Mareș să se adauge neșanselor tragice care au lovit literatura română din timp în timp. După întârzierea apariției Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, a prozelor lui Ion D. Sîrbu (ambele opere având măcar norocul de a fi fost finalizate de autor), Odesa rămâne o operă schilodită de moartea autorului, dar în care noi simțim capodopera și credem că orice cititor, neprofesionst sau profesionist, va trăi un sentiment asemănător.
Alexandru VLAD – Petre
Imediat după ce mulţimea a început să iasă din capelă, unii luând din coroanele de flori ce se ridicau într-un morman uriaş, alţii praporii sau crucea, alţii ieşind fără să ştie ce să facă cu mâinile, vârându-le în buzunare şi după aceea scoţându-le imediat, unii şoptindu-şi câte două cuvinte, aşteptându-se ca să se înşire în convoi, formând convoiul în urma preotului şi familiei şi au luat-o pe aleea cimitirului, imediat după aceea, cum spuneam, am dat colţul şi l-am găsit pe Petre. Fuma.
– Gata? mă întrebă el.
– Gata, i-am confirmat eu. Citește în continuare →
Cornel DIMOVICI – Pensacola, Florida, 2006
