Categorie / Proză

de VATRA

Constantin Abăluță – Minerul dispărut

Epilog

32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.

Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-Frumos din viitor

A fost odată ca niciodată un baron local, nu contează culoarea. Nici prea tânăr, nici prea bătrân, nici prea gras, nici prea slab și de statură potrivită. Nu mai știu cum îl chema, că a trecut mult timp de atunci, dar lumea îi zicea Rujatu, deși omul nu se rujase niciodată. Așa erau buzele lui, umede de la natură. Umblă vorba că era însurat cu o femeie cu barbă, fiindcă toate au o explicație. Pe vremea când era o fetiță de abia doisprezece anișori, iar primele semne ale pubertății se manifestau haotic, femeia asta s-a gândit că viața ei ar fi mai interesantă dacă, în loc să fie fată, ar fi băiat. Măcar nu ar mai sângera în fiecare lună. Și iată că, după un număr însemnat de ani, dorința ei era pe cale de a se împlini. Nu doar că nu mai sângera, dar începuse să-i crească și păr pe față. Mai bine mai târziu decât niciodată. 

Citește în continuare →
de VATRA

Constantin Arcu – Pe drumul exilului

XXX.

Centrul de gerontologie își ducea ultimele zile. Era în lichidare, cum s-ar zice. Bolnavii de covid fuseseră preluați de alte spitale, iar o parte din vîrstnici erau deja la Poieni. Aici se mai aflau cîțiva handicapați și o mînă de nehotărîți. Handicapații nu puteau fi transportați cu autocarul, iar bătrînii, dintr-un motiv sau altul, nu erau deciși dacă plecau acasă sau acceptau să fie transferați dincolo. În orice caz, se făceau ultimele formalități înainte de predarea clădirilor deținute cu titlu gratuit.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Stadii (fragmente)

(cap. 9)

— Ce se întâmplă? Ce faci? i-am auzit glasul gâtuit de uimire.

Intuiam că îi crescuse pulsul şi că adrenalina îl împiedica deocamdată să priceapă ce i se întâmplă, iar lucrul acesta îl făcea să se zbată şi să încerce să-şi desfacă legăturile de plastic de la mâini. Aproape că se sufoca. Îi urmăream privirea tulbure, aţintită spre mine, care căuta un răspuns, o explicaţie.

Am rămas tăcut, mă străduiam să fiu calm, deşi îmi simţeam inima zbătându-mi-se în gât. Nu puteam scoate niciun cuvânt, ştiam că glasul mi-ar fi tremurat. Mi-am fixat în minte această imagine, înmărmurită în timp, ca un prezent de nespulberat, ca marea care îşi întoarce valurile la mal. Nu eram legat, ca el, dar mă simţeam prizonier, prins în plasa unui scenariu pe care mi-l cream singur, acolo, printre pereţii prăbuşiţi ai halei unei fabrici abandonate de la marginea orașului. Am ştiut că îmi voi aminti clipa aceea pentru tot restul vieţii.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Ora de navetă (în reluare)

Prea cald. Prea cald şi prea lumină. Mergi cu ochii întredeschişi, tot mai repede, şi peronul se depărtează în urma ta: mai întâi chioşcul de ziare, închis, pe urmă arteziana care abia gâlgâie, pe urmă grămada de moloz scorojit în care scrâşneşte o lopată, umplând aerul cu aburi fierbinţi şi albi. Iuţeşti mereu pasul. Alergi şi, în fugă, genunchii ţi se izbesc de sacoşele pline de pâine. Ai faţa congestionată şi gâtul strâmb, întors, ca şi ochii disperaţi, spre băştile prăfuite, spre basmalele legate strâns sub bărbie, spre feţele maronii, tăbăcite de soare, lucind de transpiraţie şi de dinţii de viplă – care alunecă odată cu geamurile aglomerate. Ai ajuns la capătul trenului şi o iei, gâfâind, înapoi, cinci vagoane, patru vagoane, trei vagoane. De undeva dinăuntru se aude Romica Puceanu, io, când am să-mbătrânesc, nu ştiu cum am să trăiesc. De undeva din spatele grămezii de salopete alburii, de pantaloni de supraelastic ieșiți la soare, de rochii de diolen vernil, scămoşate, de serviete jerpelite, burduşite cu pâine, de şlapi și de pantofi prăfuiţi care prind numai cu vârful ultima treaptă a scării. De dincolo de pumnii încleştaţi, unii peste alţii, de bară.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – La Versailles

Pe la ora trei după-amiază ajunseră în fine la Versailles, după o lungă dimineaţă petrecută tandru în pat şi terminată cu un brunch copios. In parcarea de sub platanii înalţi, se simţea deja apropierea toamnei. Cînd ieşiră din maşină, uşor încălziţi, Mina îşi puse ochelarii negri de soare, Daniel îşi puse pălăria albă de pânză cu boruri late și panglică maron. Călcară peste mulțimea de frunze mari şi palmate, cu colţurile uşor îngălbenite şi încovoiate în sus, care căzuseră din abundență pe trotuar, din platani. Observară cu atenție mașinile aliniate ordonat de-a lungul străzii care ducea la palat, ca să-și aducă aminte unde lăsaseră propria lor mașină. Lumina după-amiezii cădea oblic peste parbrizele scânteind, fulgerând.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Vlasie – Fading

O zi obișnuită

         Iliuță doarme cu fața în sus și cu pătura trasă peste cap.

          Doctorul stă turcește în mijlocul salonului și repară mătura îngrijitoarei Zizi. Zizi se simte jenată. Pacient, e-adevărat, dar e doctor.

        — Dom’ doctor, lăsați-o, dom’ doctor, că n-aveți ce-i face! Dați-o la mine că o repar eu.

        — Lasă dragă, ce atâtea mofturi, ți-o fac ca nouă. Bă – îi zice Puștiului –, puștiule, adu-mi ochelarii, vezi că sunt la capătul patului pe pernă.

         Puștiul trece pe lângă el fără să-l privească. Are ochii împăienjeniți. Se grăbește cu pași mărunți, puțin cocoșat, învârtit cu o cheiță, ca o jucărie chinezească. Mâinile i s-au alungit și îi flencăne pe lângă corp.

Citește în continuare →
de VATRA

Lidia Vianu – [1951]

Poetă, prozatoare, critic şi traducător literar. Profesor de Literatură Britanică Modernistă şi Contemporană la Universitatea din Bucureşti. Director al editurii online a Universităţii din Bucureşti, Contemporary Literature Press (http://mttlc.ro). A publicat peste 20 de volume de critică, printre care The AfterMode şi T.S. Eliot: An Author for All Seasons. A publicat de asemenea Metoda Lidia Vianu în şapte volume: Smile and Learn! A tradus în limba engleză şi în limba română aproape 100 de volume. Pentru Marin Sorescu, The Bridge (2004), apărută la Bloodaxe Books, a primit premiul Poetry Society din Londra pentru Traducerea de Poezie. A publicat Censorship in Romania (Central European University Press, 1997).

*

Citește în continuare →
de VATRA

Angela Martin – Microbistul

– Hai, Tati, în bucătărie, nu mai sta acolo că răcești! insistă doamna Otescu.

Era într-o zi de 13 octombrie – vremea era întunecată, bătea un vânt de toamnă urât.

În fine, după un rateu al echipei gazdă la poarta utiștilor, domnul Otescu se ridică satisfăcut de la masa la care asculta meciul pe terasă, își luă tranzistorul și se mută.

— Numai să-l dai, te rog, un pic mai încet, că mă doare capul! Cu cine joacă UTA? își îndulci ea vocea, aducându-i de afară Sportul arădean și Flacăra roșie –  ziare pe care domnul Otescu le citea cu sfințenie –, împreună cu paharul cu bere. Le puse lângă el pe masa din bucătărie.

— Cu Știința Timișoara – apă de ploaie!

— Unde, la noi?

— Nu, pe arenă la Timișoara.

— Dacă timișorenii n-au stadion…

— Mâine-poimâine își fac și ei, stai să vezi!

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Capitolul 1. Nostalgia Moldovei

În copilărie simțeam nostalgia difuză a părinților când își evocau anii petrecuți la Tg. Ocna. O perioadă de timp care, pe măsură ce se îndepărtau de ea, trebuie să le fi apărut drept cea mai luminoasă din întreaga lor viață comună. Iar, cel puțin pentru mama, din întreaga ei existență.

 Nu ne-au spus-o niciodată explicit, mie și fratelui meu,dar o puteam deduce din evocările unei existențe tihnite,cu oameni prietenoși în jur,cu delicioase rețete gastronomice ale bucătăriei locale (borșuri cu smântână, sărmăluțe mici în foi de viță, tochitura cu mămăliguță moale, alivenci și poale-n brâu,baclavale și boules de neiges etc.), cu plimbări relaxate pe dealurile din împrejurimi unde tata, pasionat profesor de istorie, mai descoperea resturi de armament de la celălalt război (doar era zona legendarelor Mărășești și Mărăști), cu denumiri geografice exotice – Trotuș, Măgura sau Adjudul unde se schimba trenul, n-am înțeles spre ce.

Citește în continuare →