Ovio OLARU – Disecții cu drujba
Pentru cititorii familiarizați cu piața editorială românească, schimbarea pe care a suferit-o editura Cartea Românească în ultimele luni nu a fost trecută cu vederea. Departe de a corela această schimbare de conducere (Cartea Românească a fuzionat cu editura Paralela 45) cu o diminuare calitativă a titlurilor scoase sub egida editurii, este foarte clar că a avut loc o mutație și că aceasta are consecințe vizibile pentru coagularea ierarhiilor literare recente. Cele mai aclamate și bine primite volume de poezie din 2017 au evitat editura, iar declasarea ei în favoarea altor edituri mai bine reprezentate în ceea ce privește poezia își va face cu siguranță simțită importanța în viitorii ani. Citește în continuare →
Gabriela Filippi – Comori ascunse: receptarea după 1989 a filmelor interzise în perioada comunistă
Acest text este un fragment din eseul publicat sub același titlu de Gabriela Filippi în volumul colectiv Filmul tranziției. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”, editura Tact, 2017. Pe lângă coordonatorii Andrei Gorzo și Gabriela Filippi, la volum mai contribuie cu eseuri Alex Cistelecan, Raluca Durbacă, Christian Ferencz-Flatz, Mihai Fulger, Bogdan-Alexandru Jitea, Ionuț Mareș, Alexandru Matei, Cătălin Olaru, Andra Petrescu, Iulia Popovici, Costi Rogozanu, Andrei Șendrea, Radu Toderici și Claudiu Turcuș. Citește în continuare →
Alex GOLDIȘ – Pentru o istorie 3D a literaturii române contemporane
Un excelent dosar din „Cultura” coordonat de Ștefan Baghiu în martie 2017 atrăgea atenția asupra caracterului specios al termenului de „literatură contemporană”, care – mai ales în programele universitare și în volumele de critică – n-a mai fost supus revizuirilor de decenii bune. Cam toți respondenții, de la Ion Simuț și Gheorghe Perian până la Andrei Terian sau Bogdan Crețu, observau că noțiunea de „literatură contemporană” – devenită o carcasă goală – se extinde asupra a opt decenii de literatură, de la anii ʼ40 până azi. Pentru a măsura absurdul situației că în majoritatea Facultăților de Litere din țară se studiază realismul socialist la „Literatură contemporană” ne putem imagina că generația lui Nichita Stănescu – aflat pe băncile facultății la jumătatea anilor ʼ50 – ar fi putut bine-mersi să-l studieze pe Eminescu tot la „Contemporană”. Lucru, totuși, de neimaginat și cu atât mai flagrant cu cât din 1945 încoace s-au succedat mai multe generații literare, ba chiar mai multe sisteme de concepere a statutului literaturii în societate. Nu mai amintesc ce înseamnă și ce se studiază sub umbrela de „literatura contemporană” în liceu, acolo situația e într-adevăr dramatică… Citește în continuare →
Cornel MORARU – Viziune şi spirit tragic în literatura română a secolului XX
Cea mai recentă carte a lui Gabriel Petric este rezultatul firesc al muncii unui adevărat specialist în domeniu. Autorul e preocupat de câteva decenii de problema tragicului. A şi publicat unele lucrări (articole, eseuri, cărţi), rod al unei cercetări sistematice pornind de la un program pe care singur l-a elaborat şi urmat, apoi, pas cu pas. Nu e vorba aşadar de nişte opţiuni conjuncturale, de moment. Continuitatea anilor de studiu aprofundat, de căutări şi documentare în bibliotecile din ţară şi din străinătate conferă credibilitate întregului demers întreprins până acum. Şi, din câte ne dăm seama, lucrurile nu se vor opri aici. Cercetarea va continua. Cel puţin proiectul, care pare cam utopic, de a realiza o bibliografie completă, adusă mereu la zi, a temei în discuţie presupune un efort prelungit, practic neîntrerupt, de informare şi lectură. Dar deja autorul lucrării se află pe un teritoriu familiar, pe care-l stăpâneşte în totalitate şi în care se orientează cu uşurinţă. Chiar ar fi o pierdere să plafoneze exegeza la acest nivel atins, oricât de mulţumitor, în volumul pe care ni-l prezintă acum. Citește în continuare →
Caius DOBRESCU – Parazitul prietenos (Seria Vlad Lupu II: Comandorul Fiolă)
Egon, Mona, Tibi, Pilu, Gabi, Valvarez. Seria Vlad Lupu îi face să vorbească pe rînd. Începând cu Egon. În adolescență credeau cu pasiune că umorul negru îi va salva din cenușiul sufocant al societății socialiste multilateral dezvoltate. În noua lume, viața i-a împins în direcții opuse pe scara prestigiilor sociale. Pe unii în sus, pe alții în jos. Totuși, fiecare ascunde un secret, care îl apropie, chiar fără să vrea, ca sub efectul unei forțe magnetice, de cel mai ciudat și mai misterios dintre ei: Vlad. Vlad Lupu, arheologul care se încăpățânează să dezgroape scheletele trecutului. Și care dovedește cum, întotdeauna, crime vechi se întorc ca un bumerang în inima prezentului. Egon, Mona, Tibi, Pilu, Gabi, Valvarez, Vlad: dincolo de orice, au rămas Parazitul prietenos.
Citește în continuare →
Radu VANCU – Mic manual de rezistența materialelor
Bonsoar din nou, „meștere al fulgului de zăpadă”, sunt minus
26 de grade în Sibiu, încerc cu toată bunăvoința să îți
admir arta cu care ai meșterit la fulgul de zăpadă
căzând peste pământ în slow motion (asta fiindcă ai
meșterit ca un instalator polonez meseriaș și la
constanta gravitațională), dar la minus 26
frumusețea e grea, mai grea ca gerul,
în orice caz. Chiar și a Ta,
no offence.
Citește în continuare →
Alexandru VLAD – Hoţii şi vardiştii
N-a fost nici pe departe un joc de data aceasta, dar hoţii dovediseră pentru mine o anume simpatie. Altă explicaţie nu puteam avea. Maşina mea era singura din parcarea improvizată în curtea blocului care n-a fost spartă: o uitasem eu însumi deschisă peste noapte. Dacă nu cumva era deschisă de câteva zile. Nu lipsea nici măcar aparatul de radio (defect acesta, dar în graba lor n-aveau cum să-şi fi dat seama), nu scotociseră în compartimentul de bord, unde păstram, contrar oricărui simţ de prevedere, tocmai actele maşinii. Şi chiar dacă dăduseră de ele, au avut grijă să nu atingă nimic. Doar că nu mi-au lăsat o bancnotă de un leu pe bord. Mi-au lăsat în schimb un bileţel: „E jignitor pentru noi să furăm de la oameni atât de proşti ca tine. Nu ne demitem!”. Citește în continuare →
Ion MUREȘAN – Recuperatorul
E genul acela de om care parcă are leduri în jurul capului. Nu tot timpul, ci doar atunci când se bucură. Ceea ce îl individualizează în gen este că el se bucură tot timpul. Are faţa luminiscentă ca o lună plină. Ledurile îi pâlpâie. Asta mă face să cred că sunt conectate şi la creier: gândire intensă, lumină multă, gândire potolită, lumină mai puţină.
Azi e luminos nevoie mare. Îmi spune conspirativ că el e „recuperator”. Adică, mă lămureşte tot el, văzând câ îl măsor din ochi şi că, probabil, gândesc în sinea mea că înălţimea nu-l recomandă pentru o astfel de periculoasă ocupaţie, lucrează la Spitalul de Recuperare. Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Către Șoseluța nemților
