Pe strada care a memorat totul despre mine
acest bărbat cu părul de culoarea merelor coapte
privirea lui mă scoate la suprafață
un înecat după care tu nu te-ai fi aruncat
pentru că, nu-i așa, doar inocenții salvează vieți
Citește în continuare →
Vasile Baghiu
Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat
Florin Iaru a reușit să cucerească la începutul anilor optzeci mediile literare ale criticilor și poeților de la vestitul Cenaclu de Luni (și nu numai) cu o poezie cultivând suprarealisme și tehnici avangardiste și „povestind” în poeme situații și întâmplări absurde de circ și carnaval care veneau „în contra” discursului oficial.
Absurdul realității sociale și politice din ultimul deceniu comunist a fost pentru poet, încă de la debutul cu volumul Cântece de trecut strada (Editura Albatros, 1981, reeditat în 2009 la Editura Liternet), sursa de inspirație și motivul unei revolte interioare auto-reprimate, convertite până la urmă, totuși, ca la mai toți congenerii săi optzeciști, în carate de poezie ironică, sarcastică, de critică aluzivă a realității pe toate planurile, în spirit avangardist.
Citește în continuare →
V. Interpretări
Al. Cistelecan
Cinismul euforic (și vițăvercea)
Dintre miile noastre de poeți în activitate, numai doi nu reușesc (de-o viață întreagă!) să încropească baremi cinci cărți (în vreme mulți alții scriu zilnic la metru – și asta fără să obosească!): Ion Mureșan și Florin Iaru. Vor fi având motivele lor, desigur (poate aceleași, poate diferite), dar nu și temeiuri. Poate nu scriu – așa cum recomanda Rilke – decât atunci când simt că mor dacă n-o fac. Nu m-ar mira, căci frivolitatea lui Iaru nu e mai puțin costisitoare și istovitoare decât himerica lui Mureșan. Pe Mureșan un poem îl costă cam cât trei luni de covid drastic. Pe Iaru însă îl bănuiesc (firește că nu pe drept) că îi dispare adesea cheful – și asta-l poate ține multă vreme. E clar însă că Iaru nu scrie decât atunci când e în mare chef de scris: se vede că scrie cu încântare (și e citit tot cu încântare) și că mai toate poemele lui sunt un fel de petrecere cu amețeală, o șarjă de ebrietate euforică și atunci când juisează în sarcasme. Nu scrie niciodată când e mahmur, ci doar când se îmbată de entuziasm compozițional. Mureșan scrie doar când teroarea poemului e maximă; Iaru – doar când bucuria scrierii e extatică. Pentru unul, principiul e exorcizarea cât mai teatrală a angoaselor; pentru celălalt, principiul e cel al scriiturii ca orgasm. Nici nu-i de mirare că printre lamentațiile de amor răstălmăcite și printre madrigalurile desfigurate și-a făcut loc (și nu doar o dată) orgasmul sexual direct (deși obișnuit poeții scriu doar amintirea lui), sub forma lui cea mai violentă (în Zile de viol și rîs): „Răcnetele gurii mai roșii ca sîngele gîlgîiră/ făcînd să zboare bibelouri din noptieră./ I se sparseră cu plăcere în cap./ O boți ca pe un pachet de caramele/ într-o digestie externă” etc. Iaru nu merge pe cărări ermetice ori aluzive spre rîpa Uvedenrode, ci abrupt și pe față, sfidând manierele pudice (deși nu chiar cu calificarea în domeniu a tinerilor poeți, ci păstrând destule din vraja sugestiilor).
Citește în continuare →
IV. Portrete, evocări, întâmplări
Cristian Teodorescu
Trei instantanee în sepia
Tipul care aduce exuberanță și toate veștile, așa mi se părea Florin Iaru demult în holul cel mare al Universității, la Junimea și la Cenaclul de luni. La facultate, dacă nu-l vedeam pe holul care semăna cu o uriașă corabie întoarsă cu chila în sus, așteptam pînă auzeam un chiot de triumf venit dintre cei ce se revărsau de pe treptele de marmură în mulțimea studenților care ieșeau de la cursuri. Era dom Florin care tocmai aflase ceva, demn de ținut minte. Ceva ce trebuia povestit de urgență prietenilor. Și unde puteam afla mai bine ultimele noutăți, pe care trebuia să le comentăm în grup, cum altfel?, decît la o bere la Union sau la Nehoiu, ori în grădină la Berlin? După acel ceva urmau discuțiile literare – ce mai apăruse prin reviste, ce cărți mai descoperiserăm, care ce mai scrisese un poem, o povestire, apoi clasamentele și previziunile scriitoricești. Ne despărțeam spre seară, cu îmbrățișări ca înaintea unor lungi despărțiri. Dom Florin se îndepărta înalt, în lumina roșietică a apusului, pînă dispărea în mulțimea trecătorilor.
Citește în continuare →
Argument
O schiță de portret dedicată lui Florin Iaru? Nu e ușor. Ca scriitor și ca om, Iaru e incomod. Nu stă locului o clipă, cuvintele eșuează în tentativa de a-i imobiliza un gest, o expresie, un zâmbet. Născut în 1954, la București, Florin Iaru este poet, prozator și publicist. Unul dintre cei mai însemnați scriitori contemporani, este coautor al antologiei Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan. A publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002, Jos Realitatea!, 2019) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013, Sînii verzi, 2017). A predat și predă cursuri de creative writing și, din 2016, coordonează, alături de Cristian Teodorescu și Marius Chivu, revista de proză scurtă Iocan. Textele publicistice, de atitudine, s-au impus prin spirit ironic, lucid și ludic, prin implicare și dinamică perceptivă, prin căutarea adevărului și a autenticității, căci, pentru scriitor, conformismul, adică teama de cuvinte, teme, soluții sau idei nu înseamnă nimic altceva decât o „insurecție a mediocrității”. O trăsătură importantă a omului și scriitorului este generozitatea, voluptatea de a percepe și înțelege lumea, de a se bucura de succesul altora, semn decisiv al dăruirii de sine.
Citește în continuare →
Mama ei o ținea de mână în fața clădirii – o bătrână îngenuncheată de durere. Părea a fi Casa cu Lei din centrul vechi al Constanței. Se uită în jur, marea nu freamătă în orizont, nici vaietele pescărușilor nu se aud. Nu se aflau în orașul-port. Când a atins peretele rece, i se năștea strălucirea, de parcă cineva a vopsit-o proaspăt. Arăta precum tortul unei prințese. Și-a depărtat mâna; iarăși devenise înspăimântătoare. Mama și fiica s-au privit reciproc o clipă și au intrat.
Citește în continuare →
Nicolae Silade
ninsoarea cea mare de pe muntele mic
ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un tablou de da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade în timp ce te privesc ca pe o minune căreia îi sunt martor în timp ce beau un vin frizante secco bianco și fumez havana da și vă vorbesc despre ninsoare pentru că-mi plac zăpezile zăpezile din copilărie zăpezile de pe kilimanjaro zăpezile de la stâna de vale
și mă bucur ca un copil pentru că trebuie să fii un copil ca să poți intra în împărăția cerurilor acum când se întorc zăpezile de altădată acum când se întorc clepsidrele când se albește veșnicia ninge ninge ca în fotografia făcută în cimitirul catolic acum treizeci de ani când aveam treizeci de ani și spuneam că morții sunt ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă și spuneam
Citește în continuare →
Teatrul de Nord din Satu Mare, Trupa „Harag György” a găzduit, pentru a treia oară din seria celor unsprezece ediții, în perioada 14-24 noiembrie 2024, Festivalul de Teatru Interetnic. Startul întâlnirii l-a dat Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara cu Doctorul de Robert Icke, după textul lui Arthur Schnitzler, Profesorul Bernardi în regia lui Andrei Șerban. De la data premierei (16 decembrie 2022) spectacolul a câștigat în profunzime și în subtilitatea relațiilor dintre personaje. La baza poveștii stă conflictul iscat între specialista în medicină, Ruth Wolf și un preot catolic, căruia i se interzice accesul în salonul unei tinere de 14 ani, aflată pe moarte, din pricina unui avort provocat. Cazul este intens mediatizat, doctorița fiind acuzată nu doar de bruscarea preotului (de culoare), ci și de promovarea pe motive etnice a unor persoane din institut, fiind adusă în discuție originea ei evreiască. Diferendul devine atât de grav încât, în cele din urmă, Ruth Wolf, eminent om de știință care a pus bazele institutului, este înlăturată de la conducere, ba chiar i se interzice, pentru o perioadă de zece ani, profesarea medicinei. De astă dată am văzut spectacolul cu Eder Enikő în rolul lui Ruth Wolf (premiera a fost jucată de Fülöp Erzsébet), care a reușit să imprime spectacolului o energie așezată, calmă, și în același timp alertă, un omenesc profund, dar și o exactitate, o directețe, un firesc al atitudinilor în scena filmată a dezbaterii din studio. Reacția publicului sătmărean a fost pe măsura spectacolului: atent la cele mai mici detalii, manifestând o profundă implicare emoțională la lucrurile de o problematică acută, de pe scenă. (Întrucât am scris despre spectacol la data premierei, nu voi mai adăuga aici echipa de realizatori.)
Citește în continuare →
„Eu voi muri-n Paris pe-o zi cu ploaie, de care-aș zice că-mi reamintesc.”
(César Vallejo, O piatră neagră pe o piatră albă)
Considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai întregului secol XX, figura definitorie a poeziei hispano-americane moderne (scriitorul care, de altfel, a influențat cel mai profund generațiile care vor urma) și, cu siguranță, unul dintre cei mai temerari inovatori la nivelul formelor și formulelor lirice adoptate, comparat cu Dante în ceea ce privește capacitatea de transfigurare a unui întreg univers, și pus alături de T.S. Eliot pentru viziunea tulburătoare de care îi e dominată opera, peruanul César Vallejo nu încetează să uimească cititorul, chiar și la mai bine de un veac de la apariția celor două volume de versuri pe care le-a publicat în timpul vieții – Heralzii negri (1919) și Trilce (2022).
Citește în continuare →
revistavatra.org 