Gheorghe PERIAN

S-a scris deja de către istorici şi sociologi că declinul economic şi politic al României, tot mai accentuat în deceniul al nouălea din secolul douăzeci, a creat premisele necesare pentru izbucnirea Revoluţiei din 1989, dar s-a vorbit prea puţin până acum despre originile intelectuale ale marelui eveniment. Aş zice chiar că s-a vorbit atât de puţin încât s-a creat impresia, falsă, că ele nici n-au existat. Fapt este că, din punct de vedere cronologic, lucrurile au început să se mişte întâi la nivel intelectual şi doar mai târziu au apărut manifestări în planul acţiunii politice şi al revendicărilor economice. Ideile au avut şi ele un rol în pregătirea Revoluţiei, în măsura în care au produs clarificări şi au radicalizat gândirea şi sensibilitatea românilor, scoţându-i din amorţeala ce-i cuprinsese în deceniul al optulea (un deceniu de anestezie aproape generală). Câtă vreme opoziţia s-a limitat la creaţia ficţională şi la insurgenţa temelor literare, puterea comunistă n-a simţit pericolul unei apropiate schimbări de regim şi n-a reacţionat, dar mai târziu, când aceşti curenţi de adâncime puşi în mişcare de literatură au început să agite spiritele la vedere şi să antreneze nemulţumiri politice şi economice, au apărut primele îngrijorări şi primele măsuri pentru a frâna publicarea scrierilor nonconformiste. Aşadar, înainte de-a se fi ajuns la acţiuni concrete, cu caracter revoluţionar, a existat o reflecţie premergătoare şi un dezgust al unor intelectuali faţă de viaţa ce li se pregătea, dezgust şi reflecţie ce au trecut în cărţile pe care le-au scris şi în temele pe care le-au abordat. Ideile nu s-au numărat printre cauzele directe ale Revoluţiei, aşa cum au fost lipsurile de ordin material, dar importanţa lor în conştientizarea de către publicul larg a situaţiei degradante în care ţara se afla nu poate fi subestimată.

Mişcarea sediţioşilor de la 1980

Restrângând discuţia la domeniul literar, originile intelectuale ale schimbărilor petrecute în 1989 ar fi de căutat (şi de găsit) într-o serie de nuvele şi povestiri publicate atunci, care vorbeau despre gesturile şi atitudinile sediţioniste ale unor tineri proveniţi din categoriile sociale de jos. Sediţiunea a fost marea temă pe care scriitorii din deceniul al nouălea au introdus-o în proza românească de după Al Doilea Război Mondial. Personajele lor erau figuri de oameni intransigenţi, idealişti în felul lor, hotărâţi să-şi păstreze demnitatea în orice condiţii, chiar cu riscul de-a fi rejectaţi de către sistemul social potrivnic. Decât să abdice de la principiile şi exigenţele lor, ei preferă să-şi asume eşecul, înfrângerea, în unele cazuri emigrarea. Nu pot accepta prezentul aşa cum este el, cu multele lui carenţe, şi se gândesc la o altfel de lume, croită după un model occidental, democratic şi capitalist. Mişcarea sediţioşilor a vrut să arate că s-a produs o ruptură în societatea românească şi că sistemul comunist, până atunci în expansiune, a intrat într-o etapă nouă, caracterizată prin apariţia unor tendinţe de împotrivire la regim, deocamdată fără intenţii aboliţioniste. Înainte de-a deveni o acţiune politică şi de-a se ridica la un prag de eroism prin lansarea unor lozinci cu apăsate conotaţii sacrificiale („Suntem gata să murim”, „Mai bine mort decât comunist” etc.), sediţionismul a fost pentru multă vreme un criticism condus de principii etice. El n-are nici o legătură cu marea diversiune a anilor 1990, aşa-numita „rezistenţă prin cultură”, instrumentată după reprimarea Manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti, cu scopul de-a scoate generaţia vârstnică de sub acuzaţia că ar fi colaborat cu regimul totalitar şi de-a justifica în felul acesta restaurarea vechii ordini literare¹. Înţeleasă ca retragere din istorie (sau „boicot al istoriei”, cu vorba lui Blaga) şi refugiu în autonomia esteticului, „rezistenţa prin cultură” se situează la antipod faţă de criticismul sediţionist care a fost de la început o formă de angajare etică (în final, şi politică) împotriva sistemului.

Îndreptări

În timpul când generaţia sediţionistă şi-a publicat primele cărţi, cei care „dădeau tonul” în critica românească şi deţineau rubricile de actualitate ale revistelor erau critici formaţi într-o epocă anterioară, atenţi îndeosebi la elementele de formă ale producţiilor literare. Ei au fost cei care au impus pentru multă vreme o viziune de ansamblu asupra prozei „optzeciste”, pornind de la mai vechile lor experienţe de lectură, nu întotdeauna adecvate creaţiilor de ultimă oră. Tendinţa a fost de-a reduce noutatea la ceea ce era deja cunoscut şi de-a analiza scrierile recente prin categorii estetice deja ilustrate în literatura postbelică. O grilă mult întrebuinţată şi azi a fost cea oferită de prozatorii grupaţi în renumita Şcoală de la Târgovişte, ale căror cărţi apăruseră cu un deceniu înainte şi faţă de care câţiva tineri „optzecişti” şi-au exprimat într-adevăr admiraţia, văzând în ei posibile modele. Analizate cu asemenea instrumente, pe care criticii le aveau la îndemână încă din deceniul precedent, scrierile noilor veniţi au lăsat o impresie de literatură pur experimentală, redusă la preocupări de ordin tehnic, obsedată de intertextualitate şi naratologie, în descendenţa structuralismului şi a poststructuralismului. Primul lucru (nu şi cel esenţial) observat într-o proză a lui Mircea Nedelciu, inclusiv în aceea despre care urmează să vorbim, este dorinţa irepresibilă a povestitorului de-a ieşi în evidenţă, de-a se arăta, de-a fi băgat în seamă şi, eventual, admirat de către cititor. Nu e neapărat un om dăruit cu harul povestirii, aşa cum îl găsim de obicei la prozatorii români, dar e cu siguranţă un povestitor calificat, un naratolog în toată puterea cuvântului, stăpânind bine ştiinţa compoziţiei şi a vocilor narative. Sunt, aşadar, la acest nivel unele asemănări între literatura „optzeciştilor” şi aceea practicată de scriitorii tâgovişteni, dar există şi o mare deosebire, o deosebire mai importantă decât toate asemănările. În cărţile lor cele mai apreciate, târgoviştenii au întors spatele realităţii şi au optat pentru un referent cultural şi estetic, în vreme ce „optzeciştii”, într-un context schimbat, au decis să integreze preocupările de ordin formal şi intertextualitatea într-un demers mai larg, cu finalităţi etice şi sociale.

Interesul pentru întâmplările mărunte ale vieţii zilnice şi pentru figura omului obişnuit, supus inerţiilor şi comodităţii a fost o altă trăsătură nespecifică pe care critica literară a atribuit-o, într-un mod doar parţial justificat, literaturii noi din perioada anilor 1980. Adevărul este că viaţa cotidiană, banală şi mediocră, cu personajele ei nediferenţiate şi adeseori substituibile a pătruns în literatura română puţin mai devreme şi a fost apanajul unor scriitori ca Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, Alexandru Papilian şi alţii. Sunt scriitori care au evitat să pună în discuţie sistemul în interiorul căruia se aflau şi care, în acea perioadă, le oferea un oarecare confort şi un mod de viaţă neproblematic. A lua această particularitate şi a o extinde, fără a decela nuanţele, asupra literaturii publicate cu un deceniu mai târziu a fost o eroare şi totodată un abuz: pe de o parte, scriitorii de la 1970 s-au văzut cumva deposedaţi de una din trăsăturile lor de originalitate, pe care au fost puşi în situaţia să o piardă în favoarea celor veniţi în urma lor, iar pe de altă parte adevărata faţă a literaturii sediţioniste a fost acoperită cu un văl împrumutat dintr-o garderobă străină. Nici până astăzi vălul n-a fost îndepărtat (şi nici restituit), împiedicând să se observe că, datorită scriitorilor „optzecişti”, axa tematică a prozei contemporane s-a schimbat şi că o nouă epocă literară a început odată cu ei. Şi când se întâmplă să pornească de la banalitatea vieţii cotidiene, „optzeciştii” nu rămân la ea, o depăşesc aproape întotdeauna prin aducerea personajelor într-o situaţie de conflict, într-o situaţie extremă, care tensionează epicul şi imprimă naraţiunii un caracter dramatic. Pentru ei viaţa cotidiană a încetat să mai fie o sursă de întâmplări anodine, devenind un spaţiu al nesiguranţei, al neliniştilor şi al dilemelor morale. Personajele lor sunt oameni de acţiune, oameni care trec printr-o cotitură majoră în existenţa lor şi care nu acceptă să trăiască după reguli impuse.

În plan literar (celelalte planuri rămân deocamdată în afara discuţiei), curentul sediţionist poate fi urmărit în câteva scrieri etalon, cum sunt Povestirea eludată de Mircea Nedelciu, Scadenţa de Alexandru Vlad şi Jocuri de societate de Vasile Gogea. Tipărite în aceeaşi perioadă, între 1981 şi 1985, dar fără să existe o filiaţie directă între ele, povestirile denotează o stare de spirit comună şi se înscriu într-o linie tematică bine definită. Cei trei autori, cu toate că sunt foarte diferiţi unul de celălalt, fiecare având unghiul său de abordare a subiectului, îşi pun aceleaşi probleme şi le rezolvă într-un mod asemănător. Tematica pe care au iniţiat-o va fi dusă mai departe şi aprofundată în primul rând de către ei înşişi în scrierile lor ulterioare, în povestiri şi romane, dar şi de alţi scriitori de vârstă apropiată, având aceleaşi convingeri.

Emigranţi

În Povestirea eludată, Mircea Nedelciu scrie despre tinerii de la 1980, izolaţi în sărăcie şi austeritate, în rândul cărora apăruse un adevărat miraj al Occidentului, imposibil de corectat sau de contrazis. Pe un ton puţin mustrător, dar nu lipsit de înţelegere, naratorul taxează această fascinaţie ca pe o formă benignă de snobism: „Erau, pardon, sunt puţintel snobi aceşti copii. Şi se ştie că la noi cea mai frecventă formă de snobism este xenofilia”. Având în minte libertatea şi bunăstarea de care se bucurau oamenii dincolo de Cortina de Fier, personajele caută mijloace pentru a ieşi din constrângere şi pentru a-şi împlini pofta de Occident. Doar unele au posibilitatea să şi-o împlinească şi produc, datorită acestui privilegiu, o atracţie magnetică în jurul lor, în vreme ce pentru altele Occidentul rămâne un jind cu atât mai arzător cu cât şansele de-a se realiza vreodată păreau nule.

 Din categoria celor din urmă este şi personajul lui Mircea Nedelciu, Claudiu, un absolvent de liceu pe care naratorul se întrece în a-l împodobi cu tot felul de calităţi, prea multe pentru a fi purtate de un singur om (şi pentru a fi înşirate aici). Scopul urmărit în ascuns se pare că este acela de a-l face pe tânăr plăcut cititorilor şi de a-i determina pe aceştia să fie de partea lui şi să-l aprobe în faptele pe care le va săvârşi în continuare. Lui Claudiu i-ar plăcea să călătorească, să cunoască lumea, să întâlnească şi alţi oameni, să vadă cum se trăieşte prin alte părţi,  dar îngrădiri felurite îl fac să rămână pe loc, să-şi petreacă vacanţele în apartamentul din Bucureşti al părinţilor săi, ascultând muzică clasică şi urmărind filmele de la Cinematecă. El vine din lumea de jos, din acea mulţime săracă, mereu în lipsă de bani, care nu-şi permite să petreacă două săptămâni pe malul Mării Negre, nicidecum să călătorească dincolo de graniţă.

Aceeaşi atracţie faţă de lumea occidentală o stăpâneşte şi pe Maria, colega lui Claudiu, cu deosebirea că aceasta are şi mijloacele necesare pentru a-şi împlini dorinţele. Provenind dintr-o familie bine plasată în ierarhia socială, ea oferă naratorului ocazia de-a face portretul, nu lipsit de accente ironice, al nomenclaturii comuniste din perioada anilor 1980. Aceasta era un fel de burghezie roşie, cu un nivel de trai foarte ridicat, obişnuită să ducă o viaţă de lux şi de înlesnire, care nu o dată trezea invidia şi admiraţia celor mulţi şi săraci. Şefii partidului locuiau în vile confortabile din centrul oraşului, îşi petreceau concediile în Occident, pe ţărmul Mediteranei sau al Atlanticului, frecventau muzeele şi librăriile din marile capitale europene. Erau oameni în vârstă, constituiţi într-o adevărată gerontarhie, care ţineau societatea în loc, iar în politică aveau o atitudine conservatoare.

Nu vom afla din povestire dacă Claudiu s-a îndrăgostit cu adevărat de Maria sau doar a fost atras de lumea în care aceasta trăia, dar bănuiala că tânărul a avut în vedere şi o mezalianţă nu poate fi exclusă (n-o exclude nici naratorul). Dealtfel, Mircea Nedelciu a reluat tema (plăcută postmodernilor) a mezalianţei în romanul său de mai târziu, Tratament fabulatoriu, făcând din ea un pivot important al naraţiunii. Şi acolo, ca şi aici, mezalianţa precede şi explică actul de sediţiune al personajului principal². Deocamdată să spunem că părinţii Mariei par, în primul moment, să-l accepte pe tânărul sărac, dar inteligent şi harnic la învăţătură, deoarece o stimulează pe fiica lor să înveţe şi ea, astfel încât să reuşească la examenul de admitere la Facultate. Se gândesc chiar mai departe, la posibilitatea ca, după încheierea studiilor, cei doi tineri să se căsătorească. Şi totuşi, nu peste mult timp, tot ei vor fi cei care îi vor spune lui Claudiu, cu dispreţ şi cu intenţia de a-l jigni, că n-ar fi luat niciodată examenul de admitere dacă tatăl Mariei, folosindu-se de poziţia lui înaltă în partid, n-ar fi intervenit pentru el. Acela a fost momentul când tânărul a înţeles că preţul pe care urma să-l plătească pentru a fi admis în lumea nomenclaturii era renunţarea la demnitate. Intransigent, neputând să accepte umilinţa şi degradarea morală, va săvârşi un dublu gest de sediţiune, prin care se va desprinde în mod categoric şi definitiv de întregul sistem: va pune capăt mezalianţei, rupând relaţia cu Maria şi cu familia acesteia, şi îşi va retrage de la Facultate actele de student. După o primă tentativă de acomodare cu regimul, soldată cu un eşec, personajul îşi recuperează adevărul lăuntric şi credinţa în valorile etice, refuzând să se integreze într-o lume care nu era pregătită să-i respecte demnitatea. Scurta şovăire iniţială, care l-ar fi putut scufunda pentru totdeauna în marasmul epocii, a fost urmată de o redresare cu adevărat spectaculoasă, rezultat al unui remarcabil act de voinţă. Naratorul n-a fost niciodată zgârcit cu laudele la adresa personajului său, dar numai acum, după ce Claudiu a devenit „un om de caracter”, acestea se dovedesc pe deplin justificate. Ştim din povestire că tânărul n-are de gând să se angajeze într-o luptă împotriva sistemului, dar va face tot ce îi stă în putinţă pentru a rămâne în afara lui, în libertate. Va încerca în continuare să-şi realizeze idealul occidentalist, pe alte căi, mai onorabile decât cele ale mezalianţei. Ca salariat al unei companii aeriene străine, petrece mult timp în Occident şi nu e tocmai clar dacă în final acceptă sau nu să părăsească ţara şi să se stabilească la Zürich. După ce a decis să stea în afara sistemului, n-ar fi deloc exclus să vrea să trăiască şi în afara ţării.

Mai trebuie explicat prin ce întâmplare o povestire cu un asemenea conţinut, care nu putea decât să displacă ideologilor de partid, a fost publicată fără probleme într-un deceniu renumit pentru înăsprirea accentuată a cenzurii. O explicaţie ar fi că experimentalismul, folosit uneori de Mircea Nedelciu în scopuri diversioniste, a monopolizat într-o asemenea măsură atenţia cenzorilor (ca şi a criticilor mai târziu) încât au pierdut din vedere înţelesurile subversive ale naraţiunii. Pe lângă aceasta, a mai fost şi o stratagemă care s-ar părea că i-a reuşit pe deplin autorului, având exact efectul scontat de acesta, adică salvarea operei de sub foarfecele responsabililor cu cenzura. De la primele pagini, înainte ca povestirea să înceapă, naratorul se arată preocupat să stabilească o legătură directă cu prezumtivul său cititor. I se adresează cu multă deferenţă, îl felicită cu anticipaţie pentru abilităţile sale încă nedovedite, îi vorbeşte ca de la egal la egal, face totul pentru a-i câştiga bunăvoinţa şi pentru a-l atrage de partea sa. Surpriza vine la final, când naratorul iese din nou în faţă şi se adresează de această dată cenzorilor înşişi, cu aceeaşi afabilitate, dar şi pe un ton de resemnare: „Aceasta este, oricum, o povestire interzisă. N-o mai citiţi, tovarăşi, lăsaţi…!”  Provocaţi într-un mod atât de direct şi de neaşteptat, cum nici un alt scriitor nu mai făcuse până atunci, „tovarăşii” au fost, probabil, descumpăniţi şi neştiind cum să reacţioneze, au sfârşit prin a lăsa povestirea „să treacă”.

Refractari

În Scadenţa, Alexandru Vlad scrie şi el despre tinerii de la 1980, dornici să participe la viaţa socială, pe măsura competenţei lor, dar în faţa cărora sistemul s-a închis, toate locurile fiind ocupate. Dificultăţile erau mari îndeosebi pentru cei care proveneau din lumea de jos, pentru că în deceniul al nouălea distanţa dintre categoriile sociale a crescut enorm, orice cale de acces înspre etajele superioare ale societăţii fiind, practic, blocată. Într-o asfel de lume puternic ierarhizată, în care mişcări pe verticală nu se mai făceau, intelectualii tineri, cu precădere cei de formaţie umanistă, aveau puţine şanse de împlinire profesională. Este, la început, şi cazul lui Petra, personajul principal din Scadenţa, al cărui scop era să devină scriitor şi să lucreze în redacţia unei reviste culturale din oraşul său. Demersurile pentru realizarea unui asemenea scop erau însă dificile şi de lungă durată, iar tânărul venit de curând de la ţară nu avea nici priceperea şi nici mijloacele să le facă. Beneficiază însă de generozitatea unui consătean care muncea pe un şantier şi care, impresionat de ambiţiile înalte ale fostului său tovarăş de joacă, se hotărăşte să-l ajute să şi le realizeze. Vreme de trei ani va sprijini cu sume de bani lunare proiectul lui Petra de-a se face cunoscut ca scriitor şi de-a pătrunde în cercul exclusivist al elitelor culturale. Având acest stipendiu, tânărul a putut să se consacre literaturii, fără a fi tulburat de grijile vieţii zilnice şi fără a fi obligat să muncească pentru a se întreţine. La sfârşitul celor trei ani, după ce a trecut cu bine câteva probe de conformism, se simţea destul de pregătit pentru a fi acceptat de sistem şi asimilat în structurile acestuia. În prima fază, precumpănitoare a fost, aşadar, o voinţă de integrare căreia sistemul i-a răspuns favorabil, chiar dacă a făcut-o cu întârziere şi cu unele rezerve. Devenit redactor al unei importante reviste culturale, înzestrat cu talent scriitoricesc şi având de acum asigurate condiţiile necesare afirmării, Petra lasă tuturor impresia „unui tânăr de carieră”. Asiduităţile de lungă durată, susţinute financiar de prietenul său muncitor, au fost în final răsplătite prin acceptarea lui în nomenclatura de rangul al doilea, alcătuită din intelectuali ai partidului comunist: scriitori, redactori ai publicaţiilor culturale, profesori universitari etc³. În descrierea ei, Alexandru Vlad îmbină umorul cu persiflarea, aşa cum face şi Bulgakov în Maestrul şi Margareta, atunci când prezintă gruparea „Massolit”. Există o asemănare între palatul naţionalizat, în care a fost instalată redacţia lui Petra, şi casa Griboedov din romanul scriitorului rus.

Mezalianţa, atât de importantă pentru Mircea Nedelciu, se găseşte şi la Alexandru Vlad, dar ca temă secundară. Ea denotă aceeaşi dorinţă de încadrare în elita intelectuală a timpului şi arată că, în cazul lui Petra, iubirea nu e doar un sentiment, ci şi o politică. În relaţia lui cu Ioana a intrat şi un calcul, probabil şi din partea fetei, care a început să se intereseze de el numai după ce a devenit redactor. Fiică a unui profesor universitar, Ioana este o femeie elegantă şi cultă, care i-a citit pe scriitorii sud-americani, în vogă la noi în deceniul al nouălea, şi care a călătorit în Rusia. Condusă de un puternic sentiment de castă, ea a avut grijă să-şi aleagă un logodnic pe măsură, provenit şi el din acelaşi cerc închis al nomenclaturii.

Povestirea evoluează pe o linie de dramatism, care precipită acţiunea înspre deznodământ, înmulţeşte conflictele şi provoacă răsturnări de situaţii cum nu ne-am fi putut imagina înainte. Apar personaje noi, iar cele vechi îşi schimbă în mod radical conduita şi felul de a fi. Evenimentele iau un alt curs, mai puţin liniştit, în ziua când Petra este căutat la redacţie de un oarecare Beru, personaj burlesc, desprins parcă din lumea comedianţilor de bâlci. Acesta era un trimis, un „ambasador” ciudat, zice autorul aducându-ne aminte de romanul lui Henry James. Beru venea din partea fostului consătean, care acum, la împlinirea celor trei ani, îşi voia banii înapoi, conform înţelegerii. Neobişnuită şi surprinzătoare este însă precizarea ca întreaga sumă să fie cheltuită pe băutură, într-un chef de proporţii rabelaisiene, avându-i ca protagonişti pe cei doi, Petra şi Beru. Ideea pe de o parte îl îngrozeşte pe scriitor, căci nu-i plăcea deloc să bea, iar pe de altă parte îl fascinează, înţelegând că în felul acesta prietenul îndepărtat vrea să-l dezlege pentru totdeauna de un sentiment de obligaţie care ar fi rămas în conştiinţa lui şi după achitarea datoriei. Trecem peste cele câteva pagini de literatură potatorică, scrise pe o notă de umor carnavalesc, dar şi cu unele inserţii clasice (cum ar fi, de pildă, preceptul horaţian că „băutorii de apă nu dau capodopere”⁴), pentru a spune că venirea lui Beru şi mai ales încercarea de a-l elibera de orice datorie, bănească sau morală, sunt fapte tulburătoare, de natură să-l scoată pe tânărul redactor din starea de indiferenţă şi mulţumire de sine, punându-l în situaţia de-a se analiza cu mai multă atenţie. N-avea, într-adevăr, nimic să-şi reproşeze? A fost în toţi aceşti ani şi în toate acţiunile sale un om fără greşeală? N-a săvârşit nici o faptă de care astăzi ar trebui să-i fie ruşine? Petra începe să-şi pună întrebări şi nu mai e atât de sigur de integritatea lui morală. Dacă atunci când a primit banii şi i-a folosit pentru a se face agreat de sistem, acţionase fără a avea nici cel mai mic sentiment de vinovăţie, acum, după trecerea timpului, el se judecă altfel, cu mai multă severitate. Se simte vinovat faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de sine, pentru că a renunţat cu atâta uşurinţă să fie un om liber, optând să se integreze în nomenclatură şi să-şi fărâmiţeze personalitatea în măruntele întâmplări ale vieţii redacţionale. Cu gestul său de generozitate,  Beru îi atrage atenţia asupra necesităţii şi importanţei de-a recâştiga libertatea pe care o pierduse şi de-a redeveni stăpân pe propria viaţă.

Dacă paginile de literatură potatorică am văzut că se remarcau printr-o explozie de veselie şi prin umorul lor popular, niciodată grosier, partea care urmează pune în lumină două registre stilistice noi, specifice discursurilor de luptă. Limbajul critic şi vehemenţa diatribei duc povestirea înspre o literatură a mâniei şi a conflictului, în vreme ce o tendinţă complementară de ridiculizare, cu apariţii sporadice şi mai puţin accentuate, îi conferă unele note satirice. Petra înţelege acum că integrarea lui în sistem, pentru care s-a străduit îndelung, a fost o eroare şi că, de fapt, locul său e în afara acestuia, alături de Beru şi de alţii din aceeaşi categorie. Devine tot mai conştient de faptul că între el şi cei din nomenclatură există multe şi mari incompatibilităţi şi că modul său de-a simţi şi de-a gândi este mai apropiat de acela al oamenilor simpli şi oneşti. În urma unui dificil proces de conştiinţă, se va despărţi de viaţa lui de până acum, caracterizată printr-o delăsare a sentimentului etic, şi va încerca să recupereze valori precum demnitatea şi onoarea, ce păreau uitate pentru totdeauna sub nivelul de confort al vieţii cotidiene. Faptele de sediţiune pe care le va săvârşi sunt asemănătoare cu acelea din povestirea lui Mircea Nedelciu: va rupe mai întâi mezalianţa cu Ioana, iar apoi se va întoarce împotriva regimului autoritar din redacţie („spun lucruri radicale, fac ceea ce poate demult ar fi trebuit să fac, renunţ la vechile compromisuri şi încerc să-mi recâştig libertatea pe care am regretat-o întotdeauna”). Intrat în rândul sediţioşilor, săvârşind faptele acestora, Petra nu e încă un revoluţionar, iar revolta sa „nu e totuşi revolta aceea definitivă la care era îndreptăţit”. Refuză sistemul, e adevărat, dar nu intenţionează să lupte pentru nimicirea lui, riscând să fie el însuşi nimicit.

Analizată cu un plus de atenţie (de care cenzura se pare că n-a fost capabilă), povestirea conţine câteva sugestii interesante cu privire la felul cum va evolua Petra în continuare, după excluderea lui din rândul elitelor. Se subînţelege că, trecând de partea lui Beru, îşi va reînnoi ataşamentul faţă de valorile reprezentate de acesta (egalitatea, camaraderia, simplitatea, firescul), în opoziţie cu lista de valori a nomenclaturii. Oprit în mijlocul străzii, cu înfăţişarea lui clovnescă, Beru ţine un fel de discurs politic, asemănător ca sintaxă cu vorbirea Cetăţeanului turmentat din piesa lui Caragiale, dar care vrea să exprime ideea unei disocieri a muncitorilor de burghezia roşie atotputernică în deceniul al nouălea: „Pe noi nu ne interesează ce faceţi voi, pe noi ne interesează judo, (aberant) nu ştim judo, dar ne interesează”. Sub chipul de refractar al tovarăşului său, Petra are impresia că reînvie figura unui comunard de altădată, chemând la egalitate şi la justiţie socială. În spiritul politicilor de stânga, îşi pune speranţa într-o nouă Comună şi se gândeşte la posibilitatea ca muncitorii, nemulţumiţi de cei care îi conduc şi pretind că îi reprezintă, să redevină într-o zi revoluţionari. Şi într-adevăr, peste puţin timp, revoluţia a avut loc, dar n-a fost o revoluţie în veşminte muncitoreşti, cum şi-a imaginat personajul lui Alexandru Vlad, ci a fost o revoluţie în blue-jeans, adică o acţiune a generaţiei tinere dornice de libertate⁵.

Huligani

Şi în povestirea lui Vasile Gogea, Jocuri de societate, nomenclatura este privită cu spirit critic şi este supusă unei judecăţi aspre, cu scopul de a-i evidenţia neîmplinirile în plan moral. Rigorismul etic al naratorului este înalt, iar învinuirile aduse elitei sunt dintre cele mai serioase. Evoluţia faptelor conduce spre un act de revoltă final, ce pare inevitabil, dar pe care autorul a renunţat să-l povestească, îndemnând cititorul să şi-l imagineze singur. O sediţiune se prefigurează, o putem deduce din logica evenimentelor, e probabilă, chiar dacă n-o găsim nicăieri exprimată în clar. Vasile Gogea a scris o povestire cu subînţelesuri, într-o măsură mai mare decât au scris Mircea Nedelciu şi Alexandru Vlad.

Dacă o analizăm respectând cronologia întâmplărilor (diferită de ordinea în care acestea au fost povestite), vom observa că primele episoade par scoase dintr-un roman despre „obsedantul deceniu”, încă în vogă pe atunci. Nimic nu lipseşte din recuzita acestui tip de roman: dosare politice, delatori, şedinţe de excludere, studenţi îndepărtaţi în mod abuziv din Facultate, reparaţii tardive etc. Şi totuşi, la o lectură atentă, vom vedea că perspectiva din care sunt povestite întâmplările s-a schimbat. Tinerii de la 1980 considerau că românii ar fi trebuit să se elibereze de trecut, să nu mai scotocească după „gunoaie care s-au dus demult” şi să se întoarcă spre problemele prezentului şi ale viitorului. Se înţelege că literatura ar fi trebuit şi ea să urmeze acelaşi drum şi să părăsească o temă epuizată cum era aceea a „obsedantului deceniu”, lansată oficial în 1968 prin denunţarea de către partid a unor acte criminale de tip stalinist petrecute în deceniul al şaselea⁶. Dintr-o scurtă incursiune în biografia profesorului Sever, aflăm că acesta a fost admis la Facultatea de Filosofie în 1950 şi a fost exmatriculat în anul al doilea, dintr-o eroare. A revenit în Facultate după un timp, când eroarea a fost descoperită şi îndreptată. În mintea lui Sever a rămas însă bănuiala, neîntemeiată, că exmatricularea lui s-ar fi datorat unor delaţiuni făcute la partid de către un coleg gelos. Naraţiunea politică se îmbină, aşadar, cu o poveste de dragoste ale cărei implicaţii se vor dovedi mai adânci decât cele ale exmatriculării şi se vor prelungi până târziu în viaţa lui Sever. Ca student, acesta a avut o relaţie de dragoste cu o colegă pe care n-a mai găsit-o în Facultate când s-a întors şi de soarta căreia n-a mai vrut să ştie. Acest episod, construit cu datele unui roman despre „obsedantul deceniu”, are o continuare sub forma unui epilog din care aflăm că fosta iubită din studenţie a lui Sever a murit sub dărâmături la cutremurul din 1977. Jurnalul rămas de la ea (intrat în posesia unui absolvent al Facultăţii de Arhitectură) redesenează portretul la tinereţe al lui Sever, din alte unghiuri şi cu alte culori, mai reci.

    În a doua mare secvenţă a povestirii asistăm la un salt cronologic până în epoca anilor 1980, când personajele de care a fost vorba până acum au ajuns la senectute şi se confruntă cu o generaţie tânără destul de rebelă, cel puţin la prima vedere. După trei decenii, Sever a devenit profesor universitar, s-a integrat perfect în elita epocii comuniste, publică articole în ziarele vremii şi se bucură de bunăstare. Împreună cu familia, frecventează o lume distinsă, marcată de snobism şi de sentimentul apartenenţei la o categorie socială înaltă. E mulţumit de sine şi de viaţa pe care o duce, nu vrea să schimbe nimic, nu se opune şi nu crede că viitorul ar putea fi altceva decât o prelungire a prezentului. În tot ceea ce face e o acceptare a comunismului, o acceptare tăcută, de la sine înţeleasă, fără militantism şi fără declaraţii. Profesorul Sever se ştie integrat în sistem şi protejat de acesta, ceea ce îi dă un sentiment de siguranţă şi de confort burghez. Singurul lucru care îl deranjează întrucâtva este logodna fiicei sale cu un tânăr arhitect, Anton, provenit din afara nomenclaturii. Deşi are deplină încredere în Aurelia, nu e tocmai mulţumit de alegerea pe care aceasta a făcut-o. Din punctul său de vedere, fata a devenit, fără să ştie, victima unei mezalianţe. Nu există în text suficiente indicii că această mezalianţă se va rupe în final, aşa cum se întâmplă la Alexandru Vlad şi Mircea Nedelciu, dar e aproape sigur că va fi supusă la câteva grele încercări.

Ultima parte a povestirii are o formă dialogată şi transcrie conversaţia dintre Anton, logodnicul Aureliei, şi profesorul Sever, o conversaţie nervoasă, explozivă, ce ar fi dus, probabil, la o ruptură între cei doi preopinenţi dacă Aurelia n-ar fi intervenit. În esenţă, Vasile Gogea spune povestea unui tânăr aflat în contradicţie cu nomenclatura deceniului al nouălea pe care n-o poate însă condamna până la capăt din motive ce ţin de propria biografie. Drama tânărului constă în faptul că e prea moral pentru a tăcea, dar e şi prea slab pentru a se angaja într-o sediţiune propriu-zisă. Vizitat de Anton, pe care atunci îl vedea prima oară, fără să-l cunoască, profesorul Sever este surprins de insolenţa acestuia şi are impresia că a primit în casă un huligan. De fapt, Anton venise doar ca să-i spună că respectabilitatea cu care se mândreşte nu e fără cusur şi că au fost destule momente în viaţa lui când a manifestat o lipsă condamnabilă de responsabilitate faţă de cei apropiaţi. Jurnalul fostei sale iubite din studenţie, moartă la cutremur, e o dovadă. Vasile Gogea se întoarce, ca şi colegii săi de vârstă, la temele eticului şi se foloseşte de ele pentru a critica scăderile de ordin moral ale elitelor culturale din anii 1980. Prin nepăsarea acestora şi datorită suficienţei lor, care le împiedica să vadă dincolo de propriile lor interese, adeseori mărunte, s-a produs un clivaj în societate. Generaţia vârstnică, alăturată regimului şi deţinând poziţiile de putere în interiorul acestuia, nu ştia nimic despre cei tineri şi nici nu voia să ştie, preocupată cum era de sine însăşi. Tema povestirii este, până la urmă, aceea a generaţiilor şi a neînţelegerilor tot mai grave dintre acestea. Potrivit autorului, vârstnicii aveau o datorie faţă de generaţia care se ridica şi nu s-au achitat cum se cuvine de această datorie, tratându-i pe tineri cu indiferenţă şi ignorându-le nevoile în perioada cea mai grea pentru ei, aceea a formării şi a integrării sociale.

Concluzii

Povestirile analizate aici, foarte diferite ca formă, vorbesc împreună despre raporturile pe care „optzeciştii” le-au avut cu sistemul comunist sub puterea căruia se aflau. A existat în biografia acestor oameni un moment de răscruce când ei s-au întrebat dacă intră în sistem şi se lasă asimilaţi de acesta sau rămân în afara lui, asumându-şi consecinţele unei asemenea opţiuni. Modelul oferit de generaţiile anterioare a fost, aproape fără excepţie, acela al integrării. Cei mai mulţi dintre predecesori erau în sistem şi nici nu credeau că ar putea să existe o altă cale pentru a se manifesta şi pentru a se face cunoscuţi pe plan intelectual. A proceda în alt mod ar fi însemnat pierderea tuturor facilităţilor şi o eliminare pe timp nedeterminat din cercul restrâns al elitelor. „Optzeciştii” au fost prima generaţie care s-a gândit la o alternativă şi care şi-a pus problema alegerii între a fi în interiorul sistemului şi a-şi prezerva libertatea faţă de acesta. Într-o primă fază, urmând exemplul celor de dinainte, ei au făcut demersuri pentru o aliniere la comunism, cu speranţa că în felul acesta vor avea asigurate condiţiile pentru a-şi împlini aspiraţiile intelectuale. Nu va trece mult timp însă până când vor părăsi acest drum şi, sub presiunea unui simţământ etic, se vor întoarce împotriva sistemului, săvârşind gesturi individuale de opoziţie, neînregistrate în istoria mare, evenimenţială, dar destul de frecvente pentru a constitui, prin acumulare, ceea ce am crezut potrivit să numim curentul sediţionist. Izolate şi cu ecou mai degrabă redus, faptele sediţioşilor n-au avut puterea să clatine câtuşi de puţin stabilitatea regimului, dar i-au erodat prestigiul, au izbutit să-i risipească aura şi să-i diminueze considerabil forţa de atracţie pe care o exercita asupra debutanţilor. Tinerii de la 1980 au fost o generaţie etică, în sensul că personajele lor au pus mare preţ pe rectitudinea morală, afirmând valori ale individului precum demnitatea, onoarea, libertatea, care nu erau deloc respectate pe atunci. Situându-se în mod declarat în extrateritorialitate şi având opţiuni diferite faţă de cele promovate oficial, ei au sfârşit prin a îngroşa rândurile celor fără viitor, ale refractarilor, sau prin a căuta mijloace să treacă dincolo de Cortina de Fier, în ţările Europei occidentale. Tema emigrării, prefigurată în scrierile lor, a revenit în forţă şi a ocupat un loc important în literatură după 1990, mai precis după reprimarea Manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti, când speranţele sediţioşilor s-au năruit încă o dată şi pentru multă vreme. Lipsit de o dimensiune politică explicită, sediţionismul nu face parte din istoria propriu-zisă a Revoluţiei. A fost însă o mişcare de idei viguroasă, etică în primul rând, care a creat o atmosferă favorabilă pentru evoluţiile de mai târziu. Acţiuni revoluţionare de stradă, având ca scop abolirea comunismului, au apărut doar la sfârşitul deceniului şi s-au cristalizat doctrinar în Proclamaţia de la Timişoara, manifestul politic al generaţiei „optzeciste”.

_____

Note:

¹ Restauraţia a obţinut legitimitate prin alegerile care au avut loc la Uniunea Scriitorilor cu ocazia Adunării Generale din 18-21 aprilie 1990. Perpetuarea vechilor structuri a fost exprimată în modul cel mai frust de către poeta Daniela Crăsnaru, realeasă în Consiliul de conducere: „În prezidiu sunt ai noştri, în sală tot ai noştri” (vezi „România literară”, nr. 17, 26 aprilie 1990, p. 5). Restauraţia a produs dezamăgire în rândul scriitorilor „optzecişti” care şi-au anunţat intenţia de-a înfiinţa o uniune paralelă. Aceasta a apărut în 1994 şi s-a numit Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO).

² Am scris despre aceasta în Scriitori români postmoderni, EDP, Bucureşti, 1996, p. 216.

³ Pentru structura şi dimensiunile nomenclaturii, vezi Raluca Grosescu, Fizionomia nomenclaturii, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor comunismului”, I, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 109-140. În acelaşi sens, Eugen Denize, Propaganda comunistă în România (1948-1953), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 17-18, 33-50.

⁴ Nulla placere diu nec vivere carmina possunt, / quae scribuntur aquae potoribus (Epistola XIX. Ad Maecenatem).

⁵ Cel dintâi care a văzut în Revoluţie o mişcare de revoltă a tinerilor a fost Nicolae Ceauşescu însuşi. În teleconferinţa din 21 decembrie 1989, ora 18,00, după ce a spus că agenţii străini „se îndreaptă în primul rând spre tineret, spre a-l influenţa şi a-l atrage în diferite acţiuni”, el a conchis cât se poate de răspicat: „Trebuie să se treacă cu hotărâre la lichidarea oricăror manifestări din rândul tineretului”. Ceauşescu cerea o mobilizare generală a membrilor de partid pentru a pune capăt acţiunilor revoluţionare întreprinse de generaţia tânără. Vezi Stenograma teleconferinţei din 21 decembrie 1989, ora 18, în Grigore Cartianu, Sfârşitul Ceauşeştilor, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010, p. 464-465.

⁶ Vezi Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la reabilitarea unor activişti de partid, în „Scânteia”, nr. 7685, 26 aprilie 1968, p. 1, 3. În acelaşi sens, Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la adunarea activului de partid din Capitală, în „Scânteia”, nr. 7687, 28 aprilie 1968, p. 1, 3. Comisia de partid pentru stabilirea ilegalităţilor comise de Securitate în deceniul al şaselea s-a constituit încă din 1965 (vezi Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, editori, Istoria comunismului în România, volumul II, Documente Nicolae Ceauşescu 1965-1971, Editura Polirom, Iaşi, 2012 , p. 376, 379). Trebuie spus însă că au fost reabilitaţi doar militanţi ai partidului comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş etc.), nu şi victimele, mult mai numeroase, ce proveneau din rândul aşa-numitelor „partide burgheze”. Nicolae Ceauşescu credea în continuare că „lichidarea forţelor reacţionare” a fost o măsură perfect justificată. Romanul despre „obsedantul deceniu” s-a înscris şi el, în cele mai multe cazuri, pe această linie de gândire. Am detaliat problema în Literatura în schimbare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 11-17.

[Vatra, nr. 8-9/2014]