de VATRA

Iulian Boldea – Virgil Ierunca la centenar

Virgil Ierunca s-a impus, prin articolele și cărțile sale publicate în exil, ca un „martor” intransigent, echilibrul textelor sale regăsindu-se la limita dintre sarcasm și dor, dintre ocară și mângâiere. Exilul însuși e considerat o cruce răscolitoare de întoarceri, o „cruce de dor”, o stare a ființei ce favorizează privilegiul întoarcerilor în timp și spațiu, revoltă și jertfă, semn al destinului și pecete tragică a unui rigorism moral intransigent. Patetic și acuzator, confesiv fără a cădea în anecdotică, reflexiv și ironic, Virgil Ierunca  și-a asumat, de-a lungul întregii existențe, o ținută etică exemplară, dar și povara confruntării cu propriul destin, dintr-o nevoie clară a mărturisirii, a depoziției. Memoria exilului românesc este, mai ales prin cei doi exponenți esențiali ai săi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, un spațiu al literaturii, dicțiunii și trăirii în care trauma identitară se întâlnește cu nevoia confesiunii, a depoziției inclemente și a rechizitoriului necesar. Autorul volumelor Românește și Subiect și predicat a fost un „martor” inclement care s-a încăpățânat să-și facă publică „depoziția”, transformându-și enunțurile în denunțuri ce dezvăluie jocul mistificator și malefic al imposturii, mărturia sa girând un destin exemplar, în timp ce patosul acuzator se explică prin context, prin anumite circumstanțe în care absurdul se substituise normalității, fiind legitimat de un regim totalitar ce confiscase întreaga societate românească. 

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Twin Peaks (fragmente)

Prima secvență, rămasă memorabilă, a serialului Twin Peaks (Aprilie 1990 – Iunie 1991), realizat de David Lynch și Mark Frost, e consecința unei violențe. Trupul fără viață al unei fete foarte frumoase, învelit în plastic, plutește alene pe undele unui râu, cadavrul fiind descoperit ulterior de către unul dintre locuitorii mai bătrâiori ai urbei, blândul Pete Martel, care nu e numai un pescar renumit, ci și campionul de șah al regiunii, antrenat îndelung pe partidele lui Capablanca. Chiar dacă, pe moment, calitățile de șahist ale lui Pete pot scăpa atenției spectatorului, ele se vor dovedi a fi esențiale de-a lungul primelor două sezoane, fiindcă va deveni limpede, prin retroactivare, că descoperirea șocantă a cadavrului reprezintă prima mutare a unui joc de șah cu implicații inițiatice, la care participă și alte ființe decât cele terestre, tabla însăși prelungindu-se într-un spațiu extrateritorial misterios, numit de către oamenii zonei The Black Lodge (Loja Neagră), contrapondere malefică a unei The White Lodge (Loja Albă), aflată și ea într-un loc greu definibil.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă: „Retroversiuni. Blocaje”

Senida Poenariu – O lume (re)scrisă de femei

Poate mai mult decât în alte cazuri în care factorii coezivi lipseau sau, cel puțin, nu erau atât de clar afirmați – genul exclusiv feminin al autoarelor și tema „blocaje” – citind antologia Retroversiuni1 am avut sentimentul reconfortant, dar și bulversant, al diversității și diferenței. Nu cred că greșesc afirmând: câte autoare, atâtea voci. De ce bulversant? Pentru că, nu de puține ori, lectura este atât de intensă, iar schimbarea survine atât de brusc, încât îți trebuie un moment de respiro, respectiv de părăsire și detașare față de un univers ficțional pentru a putea pătrunde în altul. Este o experiență în sine, un soi de roller-coaster emoțional, și aceasta deoarece multe dintre prozele scurte și foarte scurte implică profund empatic cititorul, lucru deloc ușor de obținut, mai ales pe spații atât de mici. Insist asupra acestei chestiuni deoarece rar mi s-a întâmplat ca texte atât de scurte să aibă asupra mea impact atât de puternic și să mă aflu într-o imposibilitate de a da pur și simplu pagina și de a începe altă poveste.

Citește în continuare →
de VATRA

Cristina Timar – Metamorfoza doamnei M.

Cu Aurul pisicii, Ioana Pârvulescu îmbogățește dicționarul doamnelor literaturii române cu încă o figură: doamna M. E drept că ea nu a scris (încă) un al doilea volum al Alfabetului doamnelor. De la doamna B. la doamna T., care să inventarieze și să deconstruiască cu mare artă alte figuri feminine emblematice ale prozei postbelice și contemporane, dar dacă ar scrie cineva o continuare, va trebui s-o includă acolo și pe doamna M, naratoarea celui mai recent roman al reputatei profesoare și scriitoare Ioana Pârvulescu. În aparență un roman fantasy de dragoste, care se propune ca o lectură estivală plăcută și răcoroasă, un veritabil bestseller al verii 2024 (dacă nu mă-nșel, s-a aflat mai multe săptămâni la rând în topul vânzărilor Humanitas, încă de la apariție), care nu abuzează de strategii și trucuri narative, destul de reverențios cu principiul cronologiei și al povestirii liniare, Aurul pisicii ne pune în fața multor altor enigme, ambiguități și contradicții.

Citește în continuare →
de VATRA

Corin Braga – Impersonificatorul (Când era să mor)

Era o dimineață frumoasă de aprilie, cu soarele strălucind zglobiu pe un cer albastru străbătut de nori subțiri și străvezii ca niște câlți albi de cânepă. Ora nu mai era matinală, să tot fi fost ceasurile 10 sau 11, cu toate acestea strada Horea era pustie. Geamurile clădirilor care o mărgineau erau închise, cu jaluzelele sau cortinele trase, încât nu se întrezărea nimic din agitația unei zile obișnuite de lucru. Din cauza aceasta, deși iluminate zâmbitor de razele piezișe dar puternice ale astrului, casele aveau un aer stingher și oarecum mirat.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Critică literară cu sentimente creștinești

Adică să nu judeci pe nimeni, să nu fii rău, să nu faci observații, să nu arăți eșecurile, să-i vorbești numai de bine pe scriitori și cărțile lor. Exemplul nostru cel mai potrivit în această categorie este N. Steinhardt. Mai pot fi adăugați și alții. Exemplificam altădată și cu Lucian Raicu și plasam acest tip generos și amabil de atitudine în categoria Perpessicius. Convingerea lor fundamentală este că în orice carte, oricât de proastă, există ceva bun ce merită arătat cu generozitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (4)

dintr-un caiet mai vechi

Uneori mi-aș dori ca gândirea să ne fie dureroasă, iar nu automată și fără pauză, haotică și pletorică, cum e în formele ei comune curente. Ci să aibă un gust, o senzație, o apăsare, o durere, pentru fiecare fel de gând, pentru fiecare fel de judecată – ceea ce ne-ar face poate mai atenți, mai conștienți de calitatea și de coloratura morală a celui mai insignifiant zvâcnet mental. Dar mai ales ne-ar obliga să suferim de cele legate de propria noastră viață interioară, care se petrece aproape la fel de automat, în cea mai mare parte a ei, ca și viața fiziologică. Dacă a respira n-ar fi atât de firesc și de inconștient, poate nici gândul n-ar izbucni și curge la fel de ușor, de neproblematic. E poate o legătură între respirație și gândire. Poate că un alt fel de respirație ne poate induce un alt fel de gândire. (1984)

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Poemul din vis

(Adriana Popescu, The Sanitary)

„… iar lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri / pe care nu le-am văzut niciodată.” (Cu supușenie Scardanelli, în Ion Mureșan, Poemul care nu poate fi înțeles). Acest vers îmi pare  a fi „ochiul de liniște ” din mijlocul furtunii. Căci orice discuție cât de cât serioasă despre Poezie îmi aduce aminte de vârtejul unei furtuni tropicale. Vorbesc, desigur, despre – „poezia adevărată” (iar Alexandru Mușina). Furtuna acesta e una de mici dimensiuni și se desfășoară, desigur, doar în capul meu. Ea s-a iscat când am vizitat expoziția unei mari artiste și bune prietene, moarte tânără, Adriana Popescu, „Obiecte dintr-un muzeu imaginar”, găzduită la galeria Quadro din Cluj. Am avut brusc impresia că obiectele create de Adriana Popescu în ceramică și sticlă și lemn atingeau expresivitatea perfectă, că așa le-a lăsat pe lume Dumnezeu, că erau „naturale”, iar obiectele din natură erau doar copii imperfecte executate după cele închipuite de Adriana. Că, de exemplu, călugării care au ridicat în secolul XIV, pe vârfuri de stânci, mănăstirile de la Meteora, au avut precis ca model arhitectonic „Altoiurile” unei Adriana Popescu are a trăit acel secol, că rinocerii și taurii din sălbăticie sunt doar copii prost executate după rinocerii și taurii pe roți de porțelan din expoziție, la fel că ambulanțele de pe stradă sunt niște replici stângace și nereușite după lucrarea Căruța Sanitară a Adrianei. Adevărata artă e mereu într-un raport de primordialitate cu natura. Adică la întâlnirea cu ea ai senzația acută că lumea care te înconjoară e copia imperfectă a unei lumi mai bine alcătuită, iar obiectele de artă sunt doar un eșantion din acea lume, că îți amintesc de lucruri evident familiare „pe care nu le-ai văzut niciodată”, că sunt o mică dovadă vizibilă că lumea aceea, acel Eidos al formelor chiar există. La fel cum vizitând expoziția Brâncuși m-a fulgerat brusc gândul că păsările din natură sunt copii prost executate după Măiastra sculptorului. Dar să lăsăm deoparte anamnesisul platonic și să ne întoarcem la Poezie.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (3)

Simt eu, așa, că nu aveți suficientă încredere în ce vă spun, de parcă m-ați bănui de vreun motiv ascuns ca să vă mint, iar suspiciunea asta a voastră mă cam deranjează. Înainte de orice, dacă vreți să experimentați catharsisul, ar trebui să renunțați la ea. Dacă nu, eu oricum îmi fac treaba. După cum v-am mai spus, sau poate că am uitat să o fac, lectura oricărei povești presupune un acord pentru suspendarea neîncrederii. Oameni mai deștepți decât mine și decât mulți dintre voi au stabilit că, cu cât o minciună e mai gogonată, cu atât mai mare este probabilitatea de a fi crezută, iar acest lucru a contribuit, de-a lungul secolelor, la progresul cunoașterii. În sensul că, din una în alta, omenirea a născocit atomi, molecule, sisteme solare, galaxii și alte chestii care inițial nu existau nici în mintea celui mai deștept dintre strămoșii noștri. Eu însumi, dacă cineva s-ar apuca să-mi vorbească despre Experimentul Terasem, poate că aș fi un pic sceptic și aș întreba: ce mai e și asta? Dar dacă ăla ar adăuga că scopul experimentului este de a prelungi viața umană prin nanotehnologii, revigorarea conștiinței umane și facilitarea învierii din biostazie, aș zice: hei, asta e o chestie interesantă, fiindcă nu mai înțeleg nimic!

Citește în continuare →