Dimineața sfârșitului de august era răcoroasă, o ușoară adiere pătrundea prin hainele prea subțiri, de vară, nepotrivite după ploaia rece din zori, aerul umed dădea senzația că-i încărcat de țepușe minuscule de gheață care pătrund tot mai adânc și mai dureros în pielea obrazului, înroșind-o cu fine nuanțe de violet spre pomeți. Mănușile de călătorie protejau mâinile, dar pălăria ușoară cu boruri largi lăsa cale liberă adierii care înțepa urechile în care sângele a aprins mii de torțe mici, cu flăcări roșii care irizau pielea subțire. Făcuse drumul cu trăsura și n-a simțit schimbarea atât de aspră a aerului, dar drumul destul de scurt pe care îl avea de parcurs până la clădirea gării i se părea de două ori mai lung decât altădată, unde mai pui că prostul obicei al oamenilor era de a sta mereu în calea celui care își grăbește pașii. În plus, casa de bilete avea ghișeul în afara clădirii, puteai intra în sala de așteptare abia după ce-ți cumpărai bilet. A fost condusă de vărul ei, care o ajuta la căratul celor două cufere cu haine și lucruri trebuincioase până când vor ajunge și cele două cutii puse la poștă, în care a împachetat veșmintele de iarnă și de vreme rea, ghetele ușoare și cizmele nemțești cu carâmbi încrețiți. Vărul a lăsat cele două geamantane pe banca de lângă zidul clădirii și s-a așezat la rândul de târgoveți și țărani care așteptau răbdători să-și cumpere bilete. Ea s-a tras și mai aproape de zid, sperând să fie mai ferită de curentul care trăgea de-a lungul străzii.