Etichetă / Anamaria Mihaila
Anamaria Mihăilă – Poezia inumană. The stray beast față cu literatura
Poezia românească a ultimilor ani caută, tot mai mult, să schimbe resorturile limbajului și arhitectura imaginarului douămiismului de început. De cele mai multe ori discurs împotriva sensului, fragmentarism gratuit și paseism intențional, poezia „extrem” contemporană rămâne totuși tributară, într-o formă explicită sau nu, neoexpresionismului și/ sau biografismului, cu observația că, pierzând efectul de șoc al experimentului inițial, asumă lucid o ligă alternativă, deseori în construcție minoră. Cel mai recent volum al Olgăi Ștefan, Charles Dickens*, dă seama de o logică programatică a textelor, care cresc în intensitate pe măsură ce pun la bătaie misticismul anarhic, disfuncționalitățile semnificative, refacerea tensiunilor intime până la epuizare. E o poezie care disecă umanitatea și îi desființează agresiv iluziile – sexualitatea/ erotica, miturile alterității, divinitatea izbăvitoare, corporalitatea autosuficientă – un apocalips identitar, un sfârșit inevitabil al formelor relaționale. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Lacunele și „resturile” literaturii. O istorie a facerilor de sens
Dacă alte literaturi (și, mă gândesc, de bună seamă, la cele vestice) și-au dezvoltat o cultură puternică a eseului, în literatura română acesta se confundă adesea cu alte forme de scriitură, în mare parte de nișă. Or, constatarea prezentă nu încearcă să apese pedala asupra defazării estului față de vest și nici nu pretinde că cel mai recent volum al lui Bogdan Suceavă ar schimba în vreun fel situația dată. În condițiile în care studiile recente fac caz de politicile corectitudinii, anulând (cel puțin teoretic) diferențele dintre literaturile majore și cele minore prin interferențele culturale, transnaționalism, postcolonialism ș.a., acceptarea unei astfel de realități – problemele unui gen – iese în afara tendințelor, dar descrie cu onestitate istoria formelor. În acest sens, ceea ce se rămâne la limita evidenței e că o carte de eseuri precum Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute devine, în primul rând, rezultatul unei experiențe a formării scrisului pe teritoriul american care importă, apoi, un background identitar (post)comunist, o trăire pe teritoriul românesc în vremuri revoluționare. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Investigările realismului socialist. O problemă de literatură română recentă?
Al doilea volum al seriei Studii de literatură română recentă coordonate de criticul Gheorghe Perian, Contribuții la istoria realismului socialist*, încearcă să modifice perspectiva canonică istoriei literare asupra unui subiect revizitat frecvent de cercetători, realismul socialist, mai cu seamă în contextul unor mișcări teoretice care pun în discuție tot mai des și în forme diverse relațiile de putere, prin identificarea unor momente alternative în desfășurarea fenomenului. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Poezia în pauze de (re)spiro
Privind retrospectiv, 2016 a fost un an bun pentru poezie. Reinventarea (mai mult sau mai puțin notabilă) a poeților consacrați odată cu noile publicații – multe dintre ele răspunsuri scurte la volumele mai vechi – compensează lipsa debuturilor puternice. Or, spiro, ultimul volum al lui Andrei Doboș*, vine să reconfigureze prin tonalitățile joase, cu conținuturi tari puse pe silent, manifestările douămiismului neo-expresionist, care distorsionează lumea prin limbaj. Cu o atitudine de pelerin în retragere, Doboș mizează pe lentoarea discursivă specifică, dublată de data aceasta de criza eului desfigurat, situat la distanță de realitatea filtrată prin ochi străini. Întregul volum pare scris sub imperativul simțurilor în amorțire, a trăirilor individuale, transferate, în cheie bacoviană, asupra unei alterități fluide.
Replică douămiistă la spleenul și la angoasa simbolistă, dozele de poezie ale lui Doboș, concentrate în puțin peste 50 de pagini, măsoară lumea cu un instrumentar minimalist și reduce spaimele și senzațiile-limită la versiunile lor aparent lejere. Remarcabilă e, aici, capacitatea autorului, cu reflexe postmoderniste, de a imita experiențe deja trăite în contexte noi, de a resimți la intensități perfect actualizate realitatea livrescă. Plimbările prin orașul care înghite individualități, fragmentarea divinității în zei defecți, iubirile ucise prin stereotipii de limbaj sunt efectele unui alt fel de stare de beție: „Mi-am amintit de ea. Era într-o duminică ploioasă de toamnă./ Într-un bar ieftin. Avea părul lung și negru. Mă fixa. Avea degetele/ mânjite de cafea. Îmi șoptea: tu ești zeul meu. Curcubeul peste/ blocuri tremura. Am atins-o în locul dintre sprâncene. Drogurile ei/ amărîte s-au dizolvat. N-o să mă uite niciodat.// […] vinul ăsta îmi alimentează budismul: să-ți privești stările/ interioare cum trec și se transformă ca norii: teama în pasiune/ pasiunea în tandrețe și tandrețea în ambiție și ambiția în teamă/ și teama în depresie și depresia în criză și criza în dragoste// e ceață, ceață de zile, te-neci afară: și nu mai știu dacă tristețea/ asta e a mea sau a ta/ mi-am pierdut granițele” (Cărări prin ceață). Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – O interioritate afectată și un update narativ
Romanul Laviniei Braniște* vine după experimentele reușite de proză scurtă care consacră naturalețea stilului, tranzitivitatea limbajului dusă până la schematisme și fracturi semnificative. Interior zero dublează conținutul la nivelul scriiturii prin accelerarea dinamicii textului, prin lejeritatea construcției narative care produce presiuni asupra oricărei forme de lectură. Remarcabil este modul în care romanul rezistă în absența intrigii, a conflictului, pe care îl reiterează constant prin integrarea unor stări limită recognoscibile. Or, substituirea motorului narativ cu succesiuni de realități mizerabiliste e, de departe, miza de sens a romanului. A scrie un text din narațiuni fragmentate depășite în intensitate de trăirile descrise în tonalitate minoră, a despărți, așadar, romanul de dependența poveștii, a narativului, păstrând neafectat ritmul lecturii dau forță prozei autoarei. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Poezia artificialului și formele trupului-obiect
Ultimul volum al lui Teodor Dună, obiecte umane, forțează la maximum pedala neoexpresionismului douămiist. Aglomerările de obiecte fragmentate în manieră suprarealistă, teribilismul mizerabilist și epuizarea oricărei potențialități salvatoare construiesc noile valențe de poeticitate ale unei formule stilistice, de altfel, cunoscute. Recognoscibil ca scriitură și prin zona obscură, grunge, din care își selectează imaginile, Dună alege să remonteze direcții ocolite în literatura recentă tocmai prin riscul clișeului și al desuetudinii pe care acestea le presupun.
De pildă, spațiul încărcat de obiecte, dezumanizarea și artificiosul existențial pătrund în orizontul literar românesc odată cu proza lui Blecher. Or, a repune în discuție o astfel de temă nu într-o poezie, ci într-un volum ce mizează încă din titlu pe răsturarea raportului dintre uman și obiectual înseamnă, de la bun început, o asumare a scriiturii și o reinventare a modelului de autoritate. Mai aproape de intertextualitatea optzecistă și de construcția pe dos a lumii date, poezia de față contează prin felul în care descalifică asocierea cu o poetică complet tranzitivă și afirmă nevoia de reliricizare, de abstractizare a literaturii. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – O Românie vertebrată: Exerciții de rezistență
Radu Vancu este, de departe, una dintre cele mai reacționare voci ale generației douămiiste. Cu aceeași radicalitate a scriiturii ca în volumele de eseuri sau în cele de poezii, comentariile politice, răspunsurile față de instituția literaturii, tentativele demascate de manipulare socială sunt aprecierile imediate ale intelectualului preocupat de instaurarea stării de normalitate. Printre puținele reacțiile pertinente și greu demontabile față de abuzurile din două sisteme construite în jurul conceptului de putere, fie ea politică ori critică, România vertebrată* e istoria subiectivă a celor mai importante evenimente din ultimii ani: alegerile din prezidențiale și lupta pentru electorat, amenințarea statului de drept și a Constituției, jocurile de interese din spatele literarului sub presiunea autorității.
Volumul cuprinde textele publicate pe laPunkt.ro și Contributors.ro ca manifeste împotriva falsei opțiuni politice (Victor Ponta în lupta electorală cu Klaus Iohannis) și a reușitei lui Nicolae Manolescu de a răsturna rezultatul voturilor pentru decernarea premiului Opera Omnia. Or, Radu Vancu denunță orice atentat la bunul simț civic, la transparență și obiectivitate, cu același discurs mereu tranșant și lipsit de ambiguitate atât în prima parte a cărții, în care analizează starea de fapt a realității imediate, a extraliterarului, cât și în Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Decesul unei instituții de prestigiu, unde vorbește despre eșecul USR-ului și veleitățile criticii de paradă. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Experiențe necenzurate în versuri cuminți
După reușite editoriale remarcabile (Povești cu scriitoare și copii, apărut la Editura Polirom și romanului colectiv Rubik, coordonat de Simona Popescu) în alte genuri, Alina Purcaru optează pentru poezie prin volumul rezistență*. Fără să se despartă de filonul douămiist, eterogen ca tematică și ca scriitură, aceasta continuă, pe de o parte, manifestările unei poezii a crizelor feminității, mult temperate, interiorizate și profund intime. Pe de altă parte, volumul configurează un demers existențial în trei pași, asociați celor trei părți ale scriiturii: o copilărie semiautistă, cenzurată în salonul cu străini, adolescența primelor experiențe conștiente în fetele între ele și scurtcircuitarea evoluției odată cu maturizarea din non sequitur.
Selecțiile retorice minimaliste, segmentarea voită a textului accelerează ritmul „povestirilor în versuri” care se scriu în imediata proximitate a momentului trăit. Vocea lirică aparține unei privitoare inteligente, care înregistrează mișcările celorlalți ca declanșatoare de amintiri, ca posibilități de falsificare a unei experiențe voit personale, autentice. Trăirile ei nu distorsionează percepția asupra lumii, ci modifică relația, oricum tensionată, cu propria interioritate, cu autoreprezentarea: „e ceva de văzut în orașul acesta?/ e doar un loc străin prin care să trecem/ fără să ne uităm înapoi/ (știe vocea din cap)… aici porumbeii devorează tot/ – dar se întâmplă everywhere in europe/ aici, soarta oricărui anunț e să se îngălbenească,/ pe ziduri,/ adresele sunt doar numele unor locuri care au dispărut/ cu mulți ani în urmă,/ îți dai seama?… noi trecem în cercuri, ne ghemuim în hainele noastre/ prea subțiri, ocolim canalele acoperite cu plăpumi,/ ne ferim/ europe isn’t such a big place, after all./ e o noapte neobișnuit de rece pentru noiembrie/ și, în curând, un agent foarte, foarte bine organizat/ o va tăia din program/ cu o dunguliță de o finețe extremă”. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Despre configurarea unui gen: literatura de călătorie
revistavatra.org 