Una dintre temele pe care m-a interesat să le explorez în romanele mele este cea a relațiilor de putere, mai cu seamă cele care se stabilesc între străin (în toate sensurile termenului) și ceilalți, cei majoritari. Din orice unghi ai analiza aceste raporturi, ele implică violența în toate formele sale, de la cele aproape imperceptibile, și cu atât mai periculoase, până la cele manifeste, incluzând aici violența colectivă.
Când am citit romanul de debut, O formă de viață necunoscută (2018), eram foarte curioasă dacă formația Andreei Răsuceanu de critic literar, specialist într-un domeniu nu atât de comun la noi, și anume geografia literară, geocritica (Bertrand Westphal) sau geopoetica (K. White & M. Brosseau), își va face simțită prezența, mai ales că îi citisem volumele de critică relativ recent. Cu siguranță, se poate afirma că Andreea Răsuceanu are vocația cartografierilor, fie că ne referim la propriul univers ficțional sau la devoalarea strategiilor prin care anumiți autori au valorificat imaginea orașului în operele lor (a se vedea analizele aplicate, de o acribie care merită salutată, în cazul unor autori precum Eliade, Cărtărescu, Adameșteanu, St. Tănase, Simona Sora, Ioana Pârvulescu ș.a.). Și-a însușit, desigur, foarte bine lecția de la întemeietorii așa-zisului „spatial turn”, care au mutat atenția asupra determinismului geopolitic sau geografic. Sau, cum afirma F. Moretti (Atlas of the European Novel. 1800-1900), literatura conturează pe de o parte așa-zisele geografii (re)cunoscute, și, pe de altă parte, produce propriile geografii, așadar, o abordare „geografică” a literaturii ar presupune analiza spațiului din literatură și a literaturii în spațio. Nu e de mirare că demersul teoretic și hărțile prin care Andreea Răsuceanu a propus o tipologie a locurilor – și aici mă refer în special la București –, reale și/ sau fictive (reprezentările autorilor), i-au oferit autoarei instrumentele și, în același timp, modelele pentru a-și construi, în mod exemplar, universul ficțional „despre inepuizabilele relații” dintre spațiu (sau traseele personajelor) și evoluția lor, ca să o parafrazăm chiar pe autoarea Bucureștiului literar. Cum foarte precis observă Cristina Timar în cazul ultimului roman al trilogiei formate din O formă de viață necunoscută (2018), Vântul, duhul, suflarea (2020) și Linia Kármán (2023), Andreea Răsuceanu este o „discipolă a Gabrielei Adameșteanu” (în Vatra, 1-2/ 2024). Aș mai adaugă însă că, din perspectiva „geografiilor organice”, a „geografiei emoționale” (a vieții și a morții) și a „spațiilor nostalgice” ale „memoriei-oraș”, în termeni de procesualitate, modelul Bucureștiului cărtărescian rămâne o sursă de inspirație esențială.
În interviul acordat Adelei Greceanu în Timpul prezent, ediția din 2 dec. 2023, prozatoarea Andreea Răsuceanu confirma ceea ce mulți din cititorii ei bănuiau: cu Linia Kármán* se încheia o trilogie, începută cu O formă de viață necunoscută (2018)și continuată cu Vântul, duhul, suflarea (2020),toate cele trei romane extrăgându-și substanța din geografia mitică a satului C., un cătun situat nu departe de Galați, pe malul Prutului, un fel de Macondo autohton, ale cărui femei fabuloase și urmașele acestora din contemporaneitate alcătuiesc o linie destinală care acoperă patru-cinci generații.
Problematica anchetei de față vizează, în fond, o întreagă societate actuală, în care predomină destulă confuzie a valorilor care, altădată, impuneau o delimitare clară. Astăzi, trăim într-o cultură a unei apropieri primejdioase, aglutinante, în sensul în care valoarea are în imediata ei vecinătate non-valoarea. Iar, între cele două s-a sedimentat o obișnuință sau un firesc al apropierii, al conviețuirii, de neclintit. Nu degeaba, Mario Vargas Llosa își intitulează una dintre cărțile sale de eseuri, Civilizația spectacolului, o sintagmă cât se poate de potrivită vremurilor actuale, în care, uneori, argumentul, ideea, un anumit program estetic sau filosofic sunt înlocuite cu tot felul de elemente care provin din recuzita zgomotoasă a degringoladei moderne. Toate acestea, să nu uităm, se desfășoară și sub egida ,,dictaturii individualismului”, după o sintagmă a filosofului francez, Gilles Lipovetsky.
Autoare a trei cărţi de critică literară despre geografia Bucureştiului (Cele două Mântulese, Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară și Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului), Andreea Răsuceanu expune, în romanul de debut, destinul a trei femei, într-un spectru al narativităţii în care se împletesc timpul, memoria şi absenţa. Astfel, trei paliere narative structurează relieful romanului O formă de viață necunoscută (2018), paliere ce corespund avatarurilor existenţiale ale celor trei femei aparţinând unor secvenţe temporale diferite (Stanca, Elena, Ioana) şi unui spaţiu comun (strada Mântuleasa). Jocul cu trecutul favorizează emergenţa unor fragmente de istorie, frânturi de viaţă şi trăiri diverse, într-o construcţie epică amplă, în care personajele se confruntă cu propriile limite şi cu experienţa thanatosului.
O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.
Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.
1. Influențele au calitatea unor acțiuni, ne afectează lent, vizibil-invizibil, alteori instant, ușor superficial. Mergând pe firele semantice și etimologice ale influenței observăm cum în franceza veche, pe lângă sensuri precum „inundație”, cuvântul influance desemna forța mistică a stelelor asupra activității omului. Un afect cu descântec celest. În latina clasică: verbul influo avea sensuri motrice concrete – „a scurge/ țâșni/ presa” și abstracte – „a se insinua/ invada”. Este un asamblaj din prepoziția in și verbul fluo– termen care palpează vâscozitatea (fluid) sau trasează meandre (fluviu), dar și bulevarde; există legături ipotetice cu o rădăcină care avea sensul de expansiune, umflare. Procesul „infectării cu celălalt” subîntinde, astfel, practici complicate de lucru cu fiecare. Evidențiez și prezența oscilantă a disponibilității: volatilă și încrâncenată uneori, suculentă și fericit-permeabilă în alte circumstanțe. Am speculat acest micro-prolog în jurul ideii de influență cât să mă pot scuza apriori pentru faptul că nu am liste care să-mi fi „spart” într-un singur fel mod(urile) de scris.
O luăm spre Micro-uri, cum ne-a explicat recepționera, nu cum ne arată GPS-ul, care ne-a dus și ieri pe niște străzi cu sens interzis, de unde abia am mai ieșit. Nu-mi mai amintesc mare lucru despre apartamentul lui Sofi, despre blocuri sau cartier nici atât. Când ajungem, parchez chiar în fața blocului, sunt locuri sub coroanele bogate ale copacilor.
Se remarcă în scrisul Andreei Răsuceanu, începând cu studiile de geografie literară – Bucureștiul lui Mircea Eliade (2013), Cele două Mântulese (2015), Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) – și apoi cu cele două romane – O formă de viață necunoscută (2018) și Vântul, duhul, suflarea (2020) – o coeziune între vocea criticului și cea a prozatorului care depășește eleganța scriiturii și sfera preocupărilor comune. După ce ne convinge prin incursiunile teoretice și lecturile aplicate că spațiul este purtătorul unui mesaj, respectiv că toposurile spațiilor interioare sunt pline de semnificații ascunse, în operele sale de beletristică Andreea Răsuceanu oferă carnație narativă unor concepte teoretice precum „polisenzorialitatea” (Westphal), „peisaj interior ” (Porteous) sau „psihogeografie” (J. M. Besse). A se reține însă că romanele Andreei Răsuceanu ating o complexitatea epică ce depășește caracterul ilustrativ al unor modele relativ noi de valorizare și de receptare a spațiului în literatură. Așadar, autoarea nu mizează pe ingeniozitatea firului narativ, pe întâmplările spectaculoase sau pe răsturnările de situație. Mai degrabă, printr-o „arborescență tentaculară, barocă, de obsesii și senzații cărora faptele li se subordonează; frazare amplă, proustiană, impecabil armonizată, poematică, exactă până la nuanțe infinitezimale, hipersenzorială și, în același timp, reflexivă”, cum afirma Paul Cernat în prefața volumului1, se configurează o extraordinară capacitate de fermecare a cititorului, demnă de o asemuire cu seducțiile Faraonoaicelor atât de des menționate în Vîntul, duhul, suflarea. Tot aici, se cade menționată și o altă amprentă a stilului autoarei, și anume calitatea de a induce stări, emoții, sentimente și senzații în mintea și corpul cititorului.
Sorin Alexandrescu revizitează şi revizuieşte modernitatea în primul rând ori mai ales prin Eliade şi Cioran. În Privind înapoi, modernitatea, 1999, secţiunea Eliade include şase texte (de trei ori cât pentru Cioran) de dimensiuni variabile, depăşind o sută de pagini. Ar putea da o monografie, cu viaţă şi operă. Se rezumă la aceste fragmente aproape sau chiar de-a dreptul ocazionale. Cât şi cum l-a citit nepotul vrednic pe unchiul celebru, fratele mamei sale, fără a face fie şi vreo aluzie la înrudirea lor de sânge? (Dar pe aceea de spirit o justifică elogios în totalitate!)1.
revistavatra.org 