Iulian Boldea – Între probitate şi orgoliu

În Argumentul cărţii Experimentalismul poetic românesc, Marin Mincu expune, cu luciditate şi elan (orgoliu) raţionalizant, condiţia criticului autentic, vorbind, în fapt, despre propriile aspiraţii: „Cel mai mare orgoliu şi cea mai mare pretenţie a unui critic: să intuiască mai înainte cu o clipă căile spre care se îndreaptă literatura şi să poată să influenţeze teoretic şi practic asupra acestei noi literaturi”. Exersat în mai multe genuri ale literaturii (poezie, proză, critică şi teorie literară), Marin Mincu ilustrează, cum s-a spus, elanul spiritului heliadesc, capricios, paradoxal, polemic, contradictoriu şi contrastant, teoretizat, de altfel, de el însuși într-un eseu, spirit exercitat în două spaţii culturale convergente şi afine, în cultura română şi în cea italiană. Exigent faţă de alţii, cu nerv polemic, cu impulsuri capricioase, cu o autentică vocaţie a analizei şi probităţii, Marin Mincu e atras de textualism şi textualitate, exersând, cu orgoliu, modalităţi hermeneutice novatoare, prin care se caută explorarea şi interpretarea naturii poetice, a esenţei lirismului, diferenţiat net de alte dimensiuni ale literaturii. Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O tristimaniacă (Elena P. Iosif)

Ușor scos din sărite de publicitatea făcută Confidențelor Elenei P. Iosif,1 inclusiv la radio (dar și de rugămintea poetei de a fi neapărat recenzată), Romulus Demetrescu i le tratează cu asprime iritată, considerîndu-le ”dovezi patente de lipsa unei viziuni personale,” exprimate, pe deasupra, cu un ”arsenal vechiu,” dar găsind totuși prin ele și ”sclipiri interesante” – însă ”foarte puține.”2 Autoarea i se pare ”foarte tînără” – și bănuiala lui e justificată de starea versurilor, naive numaidecît, dar contrazisă, ca să zic așa, de ”tematica” plîngăcioasă, scoasă toată din jeluitul de dragoste și din spaima anilor ce se adună. O asemenea tristimanie nu s-ar potrivi tinereții, dar cine știe?! (în orice caz eu nu știu, căci n-am dat de nici un cazier al Elenei). Sînt însă și cititori încîntați de versurile Elenei, cum e, bunăoară, Gheorghe Lică-Olt, căruia ”versurile sale” i-au ”plăcut mult”, cu toate că ”are /…/ puțină influență din poezia lui Minulescu”.3 Nu știu unde a văzut Lică această ”influență”, fie și ”puțină” (de nu va fi fost atît de puțină încît eu n-am văzut-o deloc), deoarece Elena e atît de văicăreață încît frivolitatea minulesciană nici nu e de conceput la ethosul ei de pură depresiune sentimentală. Citește în continuare →

Iulian BOLDEA – Critica – formă de ironie

boldea2

Contribuţiile critice de cea mai mare pregnanţă ale lui Ştefan Cazimir se relevă în studiul operei lui Caragiale, operă studiată cu minuţie, într-un registru analitic ce se impune prin rigoare şi aplicaţie, dar şi printr-o indiscutabilă încărcătură empatetică, de identificare afectivă şi electivă cu textul abordat. Alex. Ştefănescu conturează un portret sugestiv, pitoresc, riguros exact al criticului Ştefan Cazimir, subliniind bonomia, gravitatea jucată, turnura ironică şi subtilitatea, considerându-se că autorul atâtor impecabile exegeze caragialiene este un „personaj inclasificabil şi derutant, care îşi rosteşte glumele cele mai trăznite pe un ton grav şi având o privire fixă”, un om „delicat şi prietenos, capabil să devină pe neaşteptate caustic”, un „extraordinar de bun cunoscător al istoriei literaturii române atras însă mai curând de jocurile de cuvinte decât de solemnitatea comunicărilor ştiinţifice”. De altfel, Gheorghe Grigurcu consideră că „zâmbetul” şi „absolvirea” redau cel mai bine profilul temperamental al criticului, ale cărui pagini s-ar caracteriza printr-un „moralism amuzat-comprehensiv”. Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Între reverii și spaime

1-iulie-2016-1

După cum rezultă – eclatant și peremptoriu – din memorialele și jurnalele publicate în regie proprie de fiecare autoare, educatoarele care le-au avut în grijă pe viitoarele poetese optzeciste au fost de-a dreptul șocate – și așa au și rămas – să vadă niște fetițe desăvîrșit decepționate de orice și din capul locului. Deprimarea acestora era atît de iremediabilă încît nu le puteau mișca din ea cu nimic – nici cu dulciuri, nici cu jocuri, nici cu desene animate, nici cu serbări de cîntece și dansuri. Fetițele astea refuzau organic orice prilej de bucurie și orice șansă de farmec sau plăcere, fie ele ale oricui, de la flori la bomboane și mai departe. Cazul a fost atît de general încît o comisie de savanți a studiat imediat fenomenul și a ajuns la concluzia că generația feminină ’80 suferă masiv de anhedonie (una de-a dreptul endemică). Diagnosticul s-a verificat și mai apoi și a devenit evident pentru toată lumea cînd au început să le-apară primele poezii. Toate purtau de flamură o acută alergie la pozitive (și nu doar la clișeele pozitivelor), la exultanțe și la reverie, practicînd deceptivitatea ca stare și deceptivismul ca doctrină. În mod firesc – și compensator -, stilistica devine pamfletară, iar imaginația se autoprogramează pe denunțul de urîțenii și orori. Cînd stătea mai bine, lumea era doar o desfășurare grotescă, desenată în detalii duse pînă în atrocitatea naturalistă cu un fel de vervă a cinismului imaginativ, înflăcărat, la rîndul lui, de o tensiune expresionistă. Peste tot și peste toate (natură, iubire, tinerețe etc.) se purta un duh sarcastic manifestat în apostrofe și denunțuri care scoteau la iveală reversul grotesc al iluziilor. Atît de decepționate au fost toate aceste poete încît abia tîrziu de tot, spre maturitatea în declin, au reușit să se îndrăgostească și să cînte și de bucuriile – ori necazurile – amorului. Marta Petreu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Elena Ștefoi etc. etc. n-au dezvrăjit doar lumea (cum trebuia să procedeze, după manual, orice postmodern), ci au pictat-o de-a dreptul cu vitrion (și nu totdeauna englezesc), desfigurînd-o cu vocație, nu doar cu voluptate. Mici șanse de reabilitare lumea mai păstra, totuși, prin poezia Marianei Codruț (și a altor cîtorva poete mai marginale), din care farmecul – fie cît de precar – nu fusese măturat cu totul. Dar nici repropus prea ofensiv, ci doar prin timide reverii. Citește în continuare →

Cornel NISTEA – O poezie a maturităţii depline

kocsis teste

Bună parte dintre poemele lui Kocsis Francisko*, publicate în volumul Teste de identitate, le citisem o dată primite prin e-mail, iar a doua oară când am fost responsabil de număr al revistei Discobolul a sfârşitului de an 2015. Ţin cartea lui Francisko pe masa de lucru de două luni şi mă tem să mă apuc de citit, pentru că de fiecare dată poemele lui îmi răvăşesc sufletul. Acum nu mai am scăpare şi-ncep cu Povestea de seară de pe ultima copertă, când „Linda se sălta pe genunchii mei/ şi de-acolo striga lumii să se astâmpere,/ de acolo striga buzelor mele să mai aştepte/ cu povestea până se cuminţesc şi greierii”…, o poveste datată 3-4 iulie 1986, ca în volum să citesc poeme recente: Octombrie 2012, Octombrie 2013, Octombrie 2014, iar la pagina 85, Octombrie 2015, ziua 5. Gândul mă duce desigur mult înapoi, provocat desigur de Povestea de seară, în care iubita poetului „râdea de parcă ar fi trecut prin gândul ei/ o orchestră cu o sută de castaniete”, şi „roiul de sunete zglobii se hârjonea/ în auzul meu pe-ndelete”, la poveştile din celelalte volume de versuri ale poetului scăpate să nu fie distruse de furia autorului în anii tinereţii, când Kocsis Francisko îşi făcuse obiceiul, deloc comod, de-a trăi în mod repetat prin poezie, imprevizibil, aducând în volumele sale poezii din diferite perioade de creaţie, unele recuperate din te miri ce dosare, file cu poezii uitate prin vreo carte. Acum însă poemele din această plachetă sunt creaţii recente, titlul volumului Teste de identitate ispitindu-ne la mai multe opţiuni interpretative, din care nu excludem nici autoironia, măcar că în substanţialitatea sa cea mai intimă Kocsis este un poet al transcendenţei, metafizica manifestându-se în tribulaţiile existenţiale dincolo de raţionalul la care adeseori poetul e întâmpinat de „contrariul”, de „nostalgia după un dar pierdut”, ceea ce făcea încă de copil, când vorbea „cu gâzele şi cu firele de iarbă”, cum constată el în poemul Nicidecum nu-i uşor din debutul volumului, cu nu puţine elemente de ars poetica, când vorbeşte despre „colosala diferenţă de limbă” sau când „fiinţa lui nu-i cu totul dincoace de mister”.

Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Armele de luptă ale avangardei

 

Ovidiu-Morar-coperta

Probabil cea mai importantă recuperare a avangardei în literatura română a avut loc în anii 2000. Scuturat, relativ vorbind, de morbul comunismului, precum și de convalescența postcomunistă, spațiul literar autohton reușește, odată cu trecerea în noul mileniu, să reviziteze curente literare cu un profund aspect ideologic (și, mai mult, de stânga), cărora critica imediat post-revoluționară a refuzat sistematic să-i redimensioneze contextul. Revizitarea avangardei românești din perspectivă ideologică a fost un demers început abia în anii 2000, odată cu studiile unor Paul Cernat, Rodica Ilie, Dan Gulea sau Ovidiu Morar. Acesta din urmă demonstrează, în cel mai recent volum al său, Literatura în slujba revoluției* că o relectură a avangardei românești (și a avangardei în general) poate fi posibilă și extra-literar, urmărind nu atât aspectele legitimatoare estetic ale principalelor texte programatice avangardiste (critici precum Adrian Marino, Ion Pop și, mai târziu, pe urmele acestora, Rodica Ilie, au constatat valoarea de literatură a discursului programatic avangardist, precum și felul în care manifestele avangardei românești depășesc limitele discursului de intenționalitate programatică și alunecă în spațiul literarității), cât cele ce țin de strategii de revendicare/cucerire discursivă a puterii. Așadar, o cheie de analiză identitară a manifestelor avangardiste.

Citește în continuare →

Al. CISTELECAN – Contemplația ironică

Ion-Urcan-O-seara-la-restaurant-1000-1000

Melancoliile asediază din toate părțile primele valuri de echinoxiști. Ce-i drept, asediul e cu atît mai insinuant (și mai insidiant, dacă am voie) cu cît terenul era pregătit mai dinainte ba prin culturi melancolice temperamentale, ba printr-o lirică predispusă să se melancolizeze prin reflecție și contemplație. Mai toți echinoxiști timorați în tinerețe de real și refugiați în bibliotecă s-au trezit că realitatea dă peste ei și acolo și s-au văzut copleșiți de o melancolie existențială pe care încearcă s-o valorifice printr-o procesare ironică. Tonul l-a dat, cum era și de datorie, Ion Pop, dar drog melancolic luau, fiecare pe contul lui, și Dinu Flămând și Ioan Moldovan și Traian Ștef și Ion Urcan, ba chiar și cel mai temerar fantezist al Echinox-ului – Viorel Mureșan. Nu sunt departe, în ultimele scene, de melancolizarea propriilor fantasme nici poeții zgîlțîiți de frisoanele informului (Ion Mureșan și Aurel Pantea) sau de cele ale iluminării (Adrian Popescu, Dan Damaschin), dar la ei melancolia e doar de coloratură, nu chiar structurală. Măcar Ion Urcan s-a născut melancolic, după cum remarcam în Ad usum Delphini (Editura Echinox, Cluj, 1994), unde melancolia era ascunsă (cît să se vadă) sub un strat de umor și după o perdea de detașare. Și așa a rămas pînă azi, cînd scoate – în fine!!! – un al doilea volum – O seară la restaurant*. Ce-l va fi ținut pe loc atîta vreme, doar poetul știe, căci felul lui de a scrie nu se bizuie pe dificultăți insurmontabile, ci, dimpotrivă, pe nonșalanță, colocvialitate, narativitate, toate strategii pentru o punere în scenă a melancoliei. N-aș zice că s-au schimbat multe în cei doisprezece ani nici în atitudinea poetică (o contemplație ironică a realului), nici în funcția discretă a imaginarului (Urcan joacă pe notație), nici în viziunea sceptică (deceptivă în fond, dar tonifiată de umor) sau în combinația de candoare și caricatural. Dar firește că organizarea efectelor e acum mai subtilă, ironia contemplativă e mai cu ritual și majoritatea poemelor se constituie într-un ceremonial de ironizare. Ironie cu autoironie, montaj cu umor al secvențelor și – pe sub ele – o mîhnire existențială travestită în vervă. Căci poet de vervă a fost – și a rămas – Ion Urcan; nu o vervă ludică, de pură inventivitate (deși dă și ea probe) sau gratuită, ci o vervă de autoapărare, o sublimare în seninătate a frustrărilor și tristeții de substrat, o eschivă din fața agresiunii cotidiene. Cam asta și e rețeta de melancolie: sublimarea suferinței în surîs, relativizarea a tot ce amenință să devină prea grav și prea greu de dus; pe scurt, șarjarea melancoliei, dar fără a o primejdui.

Citește în continuare →

Cristina TIMAR – ”Se surpă în noi aparențele…”

 cristina timar

Aurel Pantea și blazonul său – modern, hipermodern ori postmodern?

O înserare nepământeană, ultimul volum de versuri marca Aurel Pantea, e totodată şi un debut. Debutul unei ascensiuni. E volumul care pare să fi mişcat poezia lui Aurel Pantea, înţepenită de mult timp în cotloanele întunecate ale fiinţei, în care a fost trasă fără putinţă de împotrivire şi de unde a expediat nenumărate telegrame ale descompunerii către semenii prea siguri de propria vieţuire. El a fost şi este cam singurul nostru  poet care a coborât cu atâta obstinaţie în bolgiile fiinţei, un Iona înghiţit de nenumărate ori de chitul uriaş şi expulzat de tot atâtea ori, punându-i-se în cârcă acelaşi mesaj terifiant. Care, fiind atât de incomod, a fost privit cu uşurătate şi condescendenţă, cel mult cu o înţelegere plină de compasiune pentru sărmanul poet care i-a căzut victimă. Căci lui aşa i-a fost ursita, să fie oficiantul cântecului de sirenă al neantului, până la o identificare aproape totală, cel puţin  despre asta depuneau mărturie  Negru pe negru şi Nimicitorul. Subiectul şi obiectul contemplaţiei se suprapuneau cvasicomplet, dar tocmai acel rest infim de coincidenţă e producător de disidenţă şi generează reafirmrea eului de pe alte poziţii. Când lucrurile păreau clasate în cazul poetului, iată că el se smulge din contemplarea devoratoare a neantului şi încearcă să se ridice, elevaţie ce părea imposibilă pentru un posedat de propriile viziuni nihiliste şi disperate. E o ridicare de-a buşilea, timidă, ce seamănă mai mult a rugăciune. Dar e rugăciunea unui brav soldat rănit şi terfelit în apele mâloase ale Styxului, care cade în genunchi mai mult de epuizare, decât de evlavie,  la capătul unor bătălii crunte, în care nu se mai ştie precis cine e învinsul şi cine învingătorul. Căci el nu e doar  ”ultimul taliban”1, după formula consacrată a lui Al. Cistelecan, al modernismului, sau un ”hipermodern”2, în termenii lui Radu Vancu, ci un poet care transcende categorisirile și etichetările curente, ce pălesc în fața atitudinilor de sorginte mitică pe care le desfășoară pe spații generoase poezia sa.

Citește în continuare →

Alex GOLDIȘ – Harta poeziei douămiiste

goldis

Cu critica provenită din rândurile ultimei generații de scriitori s-a petrecut un lucru bizar. Deși au susținut, în prima jumătate a anilor 2000, prin cronici literare, producția poeților și a prozatorilor douămiiști, când a fost să se așeze la masa de scris, majoritatea criticilor s-au întors la subiecte „grele” de istorie și teorie literară. Nici Andrei Terian, nici Paul Cernat, nici Mihai Iovănel sau Bianca Burța-Cernat (și lista poate continua…), cu toată expertiza lor asupra literaturii actuale, n-au ales să se ilustreze printr-un volum de sinteză dedicat literaturii tinere. Deși ar fi fost mare nevoie de o privire ceva mai sistematică asupra fenomenului.

Astfel încât iată că primul volum de sinteză dedicat literaturii douămiiste vine din partea unui așa-zis outsider, care n-a pus, propriu-zis, umărul la consacrarea generației. Cu un curaj considerabil, Grațiela Benga, cercetătoare la Institutul „Titu Maiorescu” din Timișoara, iese din spațiul oarecum confortabil al studiilor de istorie literară (ea s-a făcut cunoscută în mediile de specialitate prin volume dedicate lui Mircea Eliade și Mircea Dinescu) și pătrunde pe terenul dezbaterilor actuale. Dacă n-ar fi avut o distribuție cu totul deficitară – cam ca toate editurile Universităților de la noi –, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000* ar fi constituit, cu siguranță, un mic eveniment literar.

            Cel mai mare atu al cărții Grațielei Benga provine din exhaustivitatea ei.  Cele aproape 500 de pagini acoperă întregul teritoriu al poeziei douămiiste (ba chiar „post-douămiiste”!), reconstituind credibil harta generației. Fără exagerare, niciun autor reprezentativ nu e lăsat la o parte și o simplă enumerare dă seama de extensiunea extraordinară a teritoriului studiat: Svetlana Cârstean, Ioana Nicolaie, Zvera Ion, Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Dan Sociu, Bogdan Perdivară, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Adrian Urmanov, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Radu Vancu, Ana Dragu, Dan Coman, Ștefan Manasia, Andra Rotaru, Cosmin Perța, Florin Partene, V. Leac, Adela Greceanu, Constantin Virgil Bănescu, Miruna Vlada, T.S. Khasis, Diana Geacăr, Marin Mălaicu-Hondrari, Gabriel Daliș, Gabi Eftimie, Ofelia Prodan, Rita Chirian, Vlad Moldovan, Moni Stănilă, Medeea Iancu, Stoian G. Bogdan, Ștefan Baghiu, val chimic, M. Duțescu, Andrei Dosa, Dmitri Miticov, Teodora Coman, Ana Pușcașu, Krista Szocs, Marius Chivu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Matei Hutopila, Anatol Grosu, Ion Buzu, Ștefan ivas, Victor Țvetov, Bogdan Coșa, Alex Văsieș. Așa încât se poate spune, fără teama de a greși, că cine nu e menționat în volumul Grațielei Benga nu există în poezia actuală.

Strigarea completă a catalogului douămiist e dublată de o bună cartografiere a manifestelor și a spațiilor de consacrare, de la cele concrete la cele virtuale. Cartea oferă o imagine completă a „instituțiilor” douămiismului, în care sunt descrise atât cenaclurile sau cluburile de lectură care au condus la coagularea ei („Euridice”, „Litere 2000”, „Fracturi”), cât și fenomenele ulterioare, de anduranță și continuitate („Zona Nouă”, „Institutul Max Blecher”, „Nepotu lui Thoreau”,) sau de polemici inter-generaționiste (platforma „Canonul”). Așa încât, deși autoarea n-a participat în mod direct la consacrarea poeziei douămiiste, nu i se poate imputa nicio clipă insuficienta cunoaștere a domeniului. Nimic din ce a însemnat poezia douămiistă nu-i e străin și e greu de imaginat o sinteză mai documentată și mai corectă a fenomenului în următorii ani.

De altfel, întreaga carte se naște dintr-o înțelegere ecumenică și relativistă a conceptului de poezie douămiistă. Unei poetici bine precizate autoarea îi preferă metafora „rețelei”: „Grafic, poezia anilor 2000 nu poate fi ilustrată printr-o zonă riguros delimitată. Ceea ce o definește este rețeaua, atât în sensul de sistem de ramificații și întretăieri pein care se definescu mai multe tipuri de poetici (diferite, dar și cu unele elemente comune), cât și în accepțiunea data de evoluția mediului on-line, în care pornesc o multitudine de sub-meniuri dintr-un meniu de bază, cu modificări, reluări și adăugiri, cu un șir lung de link-uuri ce conduc spre alte texte și spre alte orizonturi”. De aceea, ea nici nu operează decât sporadic cu conceptul de poezie douămiistă, preferându-l, în schimb, pe acela de „poezia anilor 2000”. Așa se face că, alături de programul fracturist al lui Ianuș și Dumitru Crudu sau de cel „utilitarist” al lui Urmanov, autoarea plasează manifestele mai puțin radicale ale lui Claudiu Komartin sau Cosmin Perța. Și cred că are dreptate s-o facă. S-a văzut, pe măsura apariției volumelor semnate de tineri, că într-adevăr formula generației nu poate fi redusă la patosul protestatar ai primilor ani din cărțile lui Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac.

Din păcate, însă, această privire ecumenică și extensivă asumată până la capăt dăunează clarificărilor tipologice. Dacă poezia douămiistă e în același timp deschidere spre real și spre ficțional, spre biografism și spre neoexpresionism, spre „profund” și spre „mască”, așa cum argumentează autoarea, atunci nu e foarte clar prin ce se individualizează ea față de paradigmele poetice mai vechi. Din prea multă reverență față de formulele individuale propuse de poeți și față de complexitatea (reală, nici vorbă!) a fenomenului, autoarea nu reușește să definească ce înseamnă, de fapt, „paradigma estetică conturată la începutul anilor 2000” și de ce ea „a avut un impact major asupra poeziei contemporane”. Când nu e o simplă inventariere a opiniilor lui Marin Mincu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache sau Raluca Dună, capitolul „Trăsături generale, semne particulare”, posibil miez conceptual al volumului, se rezumă la generalități precum „Poetul douămiist se bucură de o deplină libertate de creație. Nicicând, până în pragul dintre milenii, nu s-a manifestat o atât de puternică fervoare a libertății. A refuzului refulărilor. A înlăturării totale a barierelor (mentale, sociale, literare etc.)”. Și ar fi fost de clarificat, într-adevăr, destule problematici ale poeziei actuale: în ce constă „noul realism” și biografism față de cel propus de Generația ’80 (de care se desparte radical), în ce ar consta încărcătura socială a noii poezii (cea mai politică promoție de poeți de la pașoptiști încoace),  cum se deschide discursul poetic față de celelalte tipuri de discurs (având în vedere că avem de a face cu prima generație mai influențată de limbajele societății de consum mai decât de tradiția literară), care sunt continuitățile dintre așa-zisul neoexpresionism și minimalism și cum ar putea fi subminate conceptual aceste etichetări nespecifice.

Poate că lipsa de sistematizare a trăsăturilor poeziei tinere ar putea fi trecută cu vederea dacă ea nu s-ar reflecta și în capitolele analitice. Beneficiind uneori de observații pertinente și chiar de o bună priză la texte, autorii discutați de Grațiela Benga în capitole izolate sunt plasați sub etichete aproape întâmplătoare – sau care nu spun nimic esențial despre scriitura lor particulară. Pentru a mă rezuma doar la câteva exemple, e greu de înțeles de ce poezia Mirunei Vlada, a lui T. S. Khasis sau a Dianei Geacăr poate fi reunite sub eticheta „poeziei traumei” când s-ar mai putea adăuga cel puțin 20 de poeți sub aceeași umbrelă generalissimă; după cum nu se știe de ce Dan Coman, Ștefan Manasia sau Cosmin Perța ar fi „neoexpresioniști”, în timp ce Claudiu Komartin, Teodor Dună și Radu Vancu ar fi „autenticiști existențialiști” – și cam care ar fi diferența dintre cele două categorii; ce înseamnă „poezia fără bariere” sub care stă unic Vlad Moldovan ș.a.m.d. Aproape absente sunt, din păcate, judecățile de valoare care să însoțească analizele particulare, așa încât poate reieși oricând că poezia Medeei Iancu sau a lui Gabriel Daliș e la fel de valoaroasă ca poezia lui Ștefan Manasia, ori că potențialul inovator al lui Dan Sociu e egal cu cel al Ofeliei Prodan, despre care aflăm că ar putea inaugura o „nouă estetică”.

A nu se minimaliza, cu toate acestea, demersul Grațielei Benga care, rămâne, repet, unul cartografic: de a delimita un teritoriu autonom al poeziei actuale, demn de luat în seamă tot mai mult și de istoricii literari, nu doar de comentatorii actualității. Se pot spune multe lucruri despre literatura din ultimele două decenii, nu însă și că lipsește o efervescență poetică reală. Eliminând chiar peste jumătate din numele menționate mai sus, tot rămân 10-15 poeți de cursă lungă, comparabili oricând valoric cu autori din generațiile anterioare, gata să furnizeze surprize de acum înainte. Această primă probă, convingătoare, a continentului poeziei noi i se datorează, fără îndoială, Grațielei Benga. Pentru cine vrea să-i stabilească, mai departe, granițele interne, subzonele de influență, fizionomia specifică, locurile privilegiate, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 reprezintă un instrument de lucru inconturnabil.

__________

* Grațiela Benga, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Andreea POP – Analize de laborator. Dinamici existențiale

Analize de laborator

 

cadrul25

Foarte bine puncta Adrian G. Romilă atunci când spunea despre poemele Anei Donţu din Cadrul 25* că „vădesc un hedonism vizual şi tactil, întreţinut de contactul cu suprafeţe, câmpuri şi texturi generoase” (în România literară, nr. 51-52, 2015). Dacă recuzita lirică face abstracţie de un regim tematic generos, ori de o gesticulaţie expansivă, imageria recuperează printr-o senzorialitate luxuriantă.

Exersată într-un perimetru restrâns, ea va declanşa, din când în când, mici implozii vizuale, a căror consistenţă nelămurită face din poezia Cadrului o levitaţie continuă între stări, impresii şi percepţii. De aceea, senzaţia repetată că felul în care se confesează poeta nu e altceva decât un reportaj absent, derulat ca dintr-o cameră izolată, care consemnează cunoaşterea de sine şi pe cea a lumii prin medierea proximităţilor. Îi ies, de aici, câteva imagini care traduc o realitate dacă nu difuză, atunci măcar una iluzorie: „lumina/ ajunge prin zeci de site/ pe podeaua de ciment/ a bucătăriei” vs. „la lumină toate lucrurile// transformă camera/ într-o faţă acoperită de uimire” vs. „geamul/ e un monitor la care te uiţi/ şi crezi că-i adevărat”. Aici îmi pare cel mai precis localizată poezia Anei Donţu, la graniţa dintre o interioritate difuză, vag lămurită, cu accente de film indie, care declanşează radiografia intimă, şi un cadru exterior care nu promite mai mult. Între pliurile acestor două coordonate, sensibilitatea lirică irizează cel mai autentic, supusă unui „tratament” relativizant care adânceşte incertitudinea. Nu surprinde cu nimic, prin urmare, partitura de angoase pe care poeta o pune la bătaie, una care nu echivalează, totuşi, cu o paradă a crizei, ci mai degrabă cu amortizarea ei într-un registru steril. Funcţionează, aici ca şi la mai toate palierele volumului, un soi de ascetism confesiv, care mizează pe sugestie în detrimentul expozeului public. Nu că examenul clinic personal n-ar da, în câteva locuri, impresia unui motor care stă să explodeze sub presiunea surescitării acumulate; suficient a aminti câteva versuri din tot ce am – „inima mea – un ghem de hârtie/ alunecă din palma mea/ în palma şoferului/ şi se desface/ ca un transformer” – ori visceralele din grupajul de final – „Doppler”, care demonstrează, toate, disponibilitatea militantă a poetei. Doar că temperamentul ei mai degrabă pacifist-reflexiv „deturnează” de cele mai multe ori exhibiţia excesivă în favoarea unei retorici minimaliste, care insinuează doar atrocitatea spaimei, fără s-o afişeze în consecinţă. Aşa devine că exerciţiul introspectiv e alimentat, de regulă, de la prelucrarea inefabilelor: „micile frici nu vin niciodată ca să te înspăimânte/ se preling pe obiecte acoperindu-le cu un strat opac/ se pliază pe corpuri/ nu mută niciodată lucrurile/ le schimbă doar culoarea” [strada]. Toată această filosofie a percepţiei estompate trasează în poemele Anei Donţu prerogativele unei coregrafii neobosite a vecinătăţilor.

Aş zice că tensiunea poeziei Cadrului aici e de găsit, în maniera în care poeta „scanează” conturul ce separă graniţele cu o abilitare aproape anatomică, de merceolog avizat: „în miezul fiecărui lucru e o nedumerire/ aşa cum în fiecare strop de ploaie e un fir de praf” [ploaia face să geamă]. Indiferent de orientare, cele mai multe poeme se vor revendica de la astfel de „conspecte” minuţioase, construite după schiţă minimalistă. Dublate în câteva locuri şi de o dinamică temporală fragmentată, ce organizează materialul poetic sub forma unor flash-uri sacadate, cinematografice prin felul în care montează fizionomia distanţelor, ele îşi desfăşoară fitilul convulsiv după o mecanică a spaţiilor-lipsă. Vizibilă e, de pildă, într-un poem ca [între cafeaua ta şi paharul meu cu apă], unde parcurgerea succesivă a cadrelor ce alcătuiesc pelicula amoroasă împrumută ceva din scenaristica unui film mut: „între cafeaua ta şi paharul meu cu apă/ s-au construit blocuri/ au trecut maşini/ au crescut copaci şi soarele a apus şi a răsărit/ la repezeală/ totul e ca în documentarele tale preferate/ unde anii se derulează în câteva minute// între îmbrăţişarea ta din aeroport şi aia din parc/ am părăsit oraşe/ mi-am tăiat părul de atâtea ori/ am citit şi am abandonat cărţi/ acum străbat camera dintr-un capăt în altul/ kilometri/ în câteva clipe”. Versurile dau, în astfel de locuri, impresia unei reverii tulburate, în care visul se îngână cu realitatea.

De aici croiala alienantă a poemelor, care par desprinse, multe dintre ele, dintr-o realitate paralelă, claustrofobă, dacă nu chiar carcerală. Una pe care poeta o subordonează unui portofoliu redus de artificii stilistice, rezumat sub forma notaţiei diaristice şi care face din Cadrul 25 cronica unei implozii personale de rezonanţă autistă.

_______

* Ana Donţu, Cadrul 25, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2015

 

 

***

anca dumitriu

După o logică oarecum asemănătoare funcţionează şi poemele din Piese răsfirate pe o placă electrică*, pe care o diferenţiază, însă, un proiect liric mult mai incisiv, de o fizionomie spasmodică mai pronunţată. Tot de la „şcoala” comună a generaţiei Tom & Jerry se revendică, la o adică, şi poezia Ancăi Dumitru, dar care frecventează, în plus, o „programă” cu metode mai sobre.

O demonstrează croiala accentuat cerebrală a versurilor, supuse unui tratament „ştiinţific”, prin care poeta focalizează cu migală microscopică asupra consistenţei precare a lucrurilor din jur şi pe care le aranjează în mici desene anatomice. Aproape cu o vocaţie ipohondră se va desfăşura tot acest examen minuţios, căruia nu îi scapă nimic şi care „scanează” cu egală rigoare analitică şi meticulozitatea unui om de ştiinţă firele de praf de pe suprafeţe, alcătuirea materială vicioasă a lumii sau radiografia proprie: „corpul stă/ ca firicelele de sticlă spartă înainte să cadă/ păşesc cu încredere de la fereastră/ suluri aurii de praf mi se înşurubează în nări/ mai departe se ascund ca un şoarece în plămâni// deasupra pervazului de la etaj/ poneiul priveşte prin trecători/ coralii de găinaţ verde se înalţă/ în aerul ferestrei mânjite o femeie/ întinde rufe îmbălsămate în balcon// mă umplu cu lichide incolore sebum/ microorganisme incestuoase/ mă holbez la golden retrieverul vecinei/ îşi aprinde ţigara jvicţ! i s-a terminat şamponul/ apa se scurge înapoi ca pe banda lui moebius// cu mine nu dă nimeni noroc/ acum am palmele ude/ picioarele mă duc în subsol/ lângă un turn fără intrare”, În oraşul ăsta n-ai ce căuta. Se vede că tot în perimetrul crizei intime se învârte şi regia acestor poeme, una derulată însă cu nerv şi fibrilaţie intensă şi care nu face caz de expozeul diaristic. Asta pentru că, în mare parte (cu excepţia notabilă a secvenţei de final, se va vedea imediat), „artileria” grea a poemelor va fi antrenată mai degrabă în direcţia procesării dinamicii alienante a lumii înconjurătoare şi a mecanicii ei cangrenate (În oraşul de sticlă şi Seară de weekend). Dacă nu macabră de-a dreptul (Balonul de pânză şi Cutia de aer sunt nişte adevărate exerciţii de coregrafie grotescă, desfăşurate cu abilitare horror), semnificaţia lucrurilor prinde la Anca Dumitru nuanţe tari, de coloratură dramatică. Cu atât mai mult cu cât, de regulă, poeta mizează mai degrabă pe sugestia ei plastică decât pe „exorcizarea” propriu-zisă. Ariciul, unul dintre cele mai bine articulate poeme din volum (puţine îl egalează ca echilibru al viziunii, oricum), desprins dintr-un regim liric expresionist (în culisele căruia poate fi bănuită şi-o subtilă demonstraţie simbolică) ilustrează cu succes nimbul întunecat al versurilor: „ariciul găsit într-o linie/ stă într-o cutie/ pe masa acoperită cu o pătură verde// din când în când/ o deschid/ îi dau iarbă/ muguri de brad// stă ghemuit într-un colţ/ după ce scot mâna din cutie/ miroase petele roşii de pe ziar”. Aici şi peste tot, poeta îşi derulează radiografiile maligne cu o aproape egală stăpânire de sine, mai ales că în cele mai multe poeme reportajul obiectiv e preferat „spovedaniei” directe. Atunci când cedează, totuşi, tentaţiei confesive, teritoriul său personal echivalează cu un domeniu „periculos”, unul de consistenţa nisipurilor mişcătoare. Poemele din „F 451”, care închid volumul, trădează aproape toate o astfel de geometrie labilă a faptelor, peste care pare că pluteşte un soi de ameninţare nedefinită, mai ales că nu odată e susţinută de partitura de tonalităţi puerile, autiste pe alocuri, contrapusă „cerebralelor” de la început.

Metoda proprie de organizare a materialului poetic rămâne, însă, constantă, indiferent de grila tematică: „Să aduni frunzele, să le numeşti,/ să le ordonezi într-un caiet după cât de repede au căzut./ Să găseşti copacii din care au venit merele/ de pe tarabă./ Poate că unele au fost vecine de creangă./ Să salvezi/ frunze înainte de a fi macerate pentru sirop./ Să lipeşti înapoi în/ pini/ toate conurile.”. Bio-ierbar-ul din poezia cu acelaşi nume fixează foarte concret taxonomia cea mai fidelă a acestei poezii. Una care, nelipsită de stridenţe (între care fluctuaţia de tonalitate dintre părţile extreme ale volumului ar fi cea mai evidentă), face din Piese răsfirate pe o placă electrică un debut autentic şi ferit de alte „păcate” mai grave.

_______

* Anca Dumitru, Piese răsfirate pe o placă electrică, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015.

 

***

Dinamici existențiale

 

 

victor tvetov

Foarte corect își definea Victor Țvetov poemele din în lipsa unor lucruri importante (Casa de Editură Max Blecher, 2015) într-un interviu în care le numea un „răcnet în pernă”. Prima și cea mai definitorie impresie pe care o produce poezia sa e tocmai aceea că, lipsite de o vibrație patetică și articulate în multe locuri cu o gesticulație austeră, versurile traduc fluctuațiile travaliului interior sub forma unor mici implozii afective.

Tratate într-un regim imagistic minimalist, acestea echivalează fizionomia cea mai fidelă a volumului cu o autoscopie mereu activă. Una pe care poetul o desfășoară cu naturalețe și dezinhibare și a cărei calitate majore e autenticitatea cu care își urmărește traiectoria introspectivă. Nu e loc nicăieri de improvizații senzaționaliste în poezia lui Victor Țvetov, deși regia tematică a poemelor le-ar putea justifica, fie și parțial. Dovadă stau acelea de „rețetă” 2000-istă, care, departe de o poetică mizerabilistă, totuși, antrenează modulațiile unei existențe prinse în cam toate clișeele vieții (post)moderne – scepticismul față de rutina tehnologizată, critica socială implicită etc. – cu melancolia vetustă a unei „sensibilități de secol XX”. E ceea ce diferențiază poezia lui Victor Țvetov de aceea a lui Ovio Olaru, de pildă, și ce punctează, în versurile celui dintâi, granițele lumii pe care o supune observației dintr-o perspectivă bucolico-lucidă. Iese din tot acest amestec de cerebralitate și inocență un repertoriu de imagini care lămuresc precis esența liricelor din în lipsa unor lucruri importante: „Ecosistemul de sub unghii mâinile murdare/ sub unghii pământ adunat/ de o săptămână/ încet sub ele crește/ o minigrădină cu iarbă verde/ cineva sapă și udă/ prinde contur/ sub unghii un ecosistem/ ce apasă butoane// un ecosistem apasă pământul/ apasă morții/ apasă burțile noastre rotunde”, cu o lanternă în mână. O demonstrează și versurile de inspirație anti-corporate, cu o pondere ceva mai semnificativă în economia generală a volumului, care descriu rodajul zilnic sub forma unui desen dezolant: „[…] după o vreme caniculară spre seară norii/ se adună și atârnă așa negri și grei de obicei merg fără să-mi pun nici o întrebare/ sau să mă gândesc la ceva tot drumul până la stație am fost urmărit/ oameni triști îi urmăresc pe cei mai puțin triști/ e un oraș în care toți se urmăresc insistent cu privirea/ îmi zic mâine va fi la fel mereu va fi la fel în vecii vecilor// am înghițit puf de plop am tras pe nas l-am adăpostit în păr/ în buzunare/ l-am atârnat în piept l-am adus acasă am prăjit 4 cartofi/ o oră am mâncat în liniște cu ochii de roboțel fixați/ pe steaua fosforescentă a unui david bătută într-un cui pe perete”, o să mă fac așa mai bun să țin piept la tot ce înseamnă job. Reportajul social, ale cărui coordonate „geografice” – microbusul în pendularea oraș-sat, biroul, WC-ul rural, monitorul – fac de un film existențialist, e completat de o serie de episoade biografice difuze, pe care poetul le reconstituie cu o știință iscusită a montajului. De aici amănuntele izolate pe fondul cărora își reconstituie cartografia intimă și care surprind, peste tot, o mitologie personală anostă. Ritualurile zilnice ale fiului, fragmente relativ obscure din copilărie, figurile vag conturate ale apropiaților și câteva întâmplări decisive, transpuse toate pe fondul navetei dintre oraș și sat, rezumă concret partitura de angoase ce animă poemele lui Victor Țvetov.

Cantonate astfel în perimetrul crizei, ele traduc convulsia sub forma unor puseuri lucide care le scurtcircuitează fundația. Foarte curat descrie poetul toată această ecuație incandescentă; cu un filament emotiv pe cât de tensionat, pe atât de simplu tratat în geometria sa întunecată, examenul confesiv dezvăluie drama personală în miezul amănuntului prozaic: „și de partea cealaltă// nesiguranța exact ca atunci când în mijlocul lui ianuarie/ cu tot scârțul și ciuda că deja nu mai ai încotro/ dai pantalonii în jos într-un veceu de țară/ și îți zici/ cireșul pe jumătate tăiat de deasupra veceului/ e de o mie de ori mai viu decât tine”, într-o zi o să mă ridic din acest loc. Maniera aceasta dezarmant de francă prin care poetul își pune la bătaie „depoziția” personală dă calibrul superior al proiectului liric din în lipsa unor lucruri importante. Unul fără „program” ostentativ și cu un firesc al frazării care face din poemele lui Victor Țvetov niște exerciții de echilibru mature.

___________

* Victor Țvetov, în lipsa unor lucruri importante, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2015

 

 

***

ionelia

Tot în direcția unei poezii confesive merg și poemele Ioneliei Cristea din Noaptea de gardă (Cartea Românească, 2015). Ceea ce le individualizează, în psihologia lor tulburată, e regimul tematic căruia i se subordonează. Versurile fac aici epopeea cronică a unei sensibilități epuizate, pe fondul dramei zilnice văzute din perspectiva medicului. Rutina canonului profesional naște demoni interiori. Angoasa personală se citește în recuzita științifică de profil. Discursul spitalicesc, desfășurat în câteva schițe tehnice de o temperatură precipitată, alternează, în poeme ca Ținându-ne de mână am traversat orașul, Se stabilește poziția pacientului, În stânga foarfece drept și curb, bisturiu convulsia interioară cu cele mai noi descoperiri medicale. Aici se vede cel mai bine coloratura dramatică a poemelor, în acumularea detaliilor din „fișa postului”; cea mai mare parte a liricelor din Noaptea de gardă va beneficia de un astfel de „tratament” formal. Descrierea cazurilor, consemnarea stării pacienților cu o înțelegere aproape viscerală, sau indicațiile medicamentoase scot la iveală, toate, hiatusul intim. Cele câteva poeme în proză,  oarecum izolate în rândul celorlalte, trimit în subtext la o mecanică similară. Nimic idilic de găsit nici în reportajul biografic, care adâncește proporțiile rănii: dispariția tatălui, geografia sumbră a copilăriei, alienarea personală ce o succedă, dublată de relativismul de zi cu zi etc.

Atunci când își confesează propriu-zis trauma, Ionelia Cristea scrie niște poeme de fibrilație acut dramatică, în care fiorul convulsiv ține de gesticulație esențială. „Filmul” cotidian pe seama căruia e pusă toată această agonie recidivată are ceva din desfășurarea unui spectacol infernal, unul regizat de poetă cu o vocație introspectivă, de-a dreptul clinică în câteva locuri. Survolând realitatea în câteva momente de maximă surescitare, lirica aceasta de criză prinde sonoritatea unui strigăt existențial: „în mijloc nu stă un manechin din plastic/ cu corpul acoperit de praf pentru că la sfârșitul programului/ am fobii, anxietăți și niciodată nu-mi întorc capul/ spre cameră zâmbind cu superioritate pentru că lucrez/ într-un spital și trec prin tot felul de crize/ mă deteriorez ușor îmi revin foarte greu// […] pentru că toți oamenii ăia frumoși relatând vag melancolic/ povești în lift sau pe coridor în timp ce plăgile se închid pur/ și simplu nu există – așa cum nu există compensații/ pentru fiecare lucru abandonat sau pierdut/ revelația/ spaimei care îți înțepenește în cap”, pentru că nu e ca la televizor. Derulat în câteva pelicule ca aceea de mai sus, exercițiul introspectiv se dovedește a fi, în Noaptea de gardă, și unul de autoflagelare și exorcizare, simultan.

Nu fără unele riscuri se va desfășura tot acest purgatoriu personal, care antrenează și o retorică descriptivă pe măsură. Tensiunea poemelor se naște la granița dintre descrierea examenului clinic interior și geometria gesturilor bruște, pentru care poeta are o apetență categorică. Puseurile încordate pe care acestea din urmă le descriu au intensitatea unor radiografii expresioniste („[…] O vază/ cu flori se clatină și cade la pământ” vs. „a rămas doar un rotocol de fum rece” vs. „un aer crud ne izbește/ la intervale regulate/ invadând tomografii/ analize”). Repertoriul imagistic frisonat e dublat și de unele recurențe la nivelul imaginarului – geamul, ninsoarea –, care suprasolicită poemele și le imprimă un aer misterios și sumbru, de parcă ar fi rostite de un cor de muribunzi. Înclinația aceasta pentru efectele speciale cu care poeta operează în interiorul poemelor lasă la vedere, din când în când, și câteva asperități de ordin stilistic; toată această dinamică malignă nu face abstracție de locuri comune ori formulări stângace (se întâmplă în Radu îl privește pe Andrei cum se întinde pe burtă cu capul sprijinit, de pildă: „Atmosfera este încordată ca un elastic.” vs. „Radu continuă în surdină, uimindu-se cu noutatea lucrurilor.”), care nu afectează totuși prea mult ansamblul liric.

O poetică abisală trasează autoscopiile Ioneliei Cristea. Vulnerabilă, existențială, testând granițele dintre viață și moarte cu o precizie chirurgicală și delicată, deopotrivă, poezia Nopții de gardă are fizionomia încremenită a spaimei.

______________

* Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, Editura Cartea Românească, București, 2015

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]