
*
Port aceleași trei perechi de chiloți
ca acum cinci ani, cînd eram
împreună cu tine
nu de sentimental
din rafinament, marii
bucătari nu spală plita
cu anii, să se amestece
aromele.
Citește în continuare →
*
Port aceleași trei perechi de chiloți
ca acum cinci ani, cînd eram
împreună cu tine
nu de sentimental
din rafinament, marii
bucătari nu spală plita
cu anii, să se amestece
aromele.
Citește în continuare →
Relația mea cu banii a fost mereu una de respect și admirație de la distanță. Îi privesc cu interes dar mă tem de ei. De cîte ori am avut mai mulți decît îmi trebuia, mi-au făcut rău. Au fost ani cînd aveam zero, zero barat, mulțimea vidă și am trăit sănătos și voios. Imediat ce am început să cîștig, chiar și puțin, m-am îndobitocit. Dacă înainte trebuia să împart totul cu tovarăși, băutură, țigări, mîncare și astfel, inevitabil, consumam puțin, cum am dat de salariu, am început să beau mai mult, să mănînc mai mult și mai prost și așa mai departe. Dacă aș fi avut și mai mulți, aș fi luat toate viciile la rînd, de la cocaină la escorte, cum văd la băieții care au. Știu că nu sînt deasupra lor spiritual. Așa că strategia mea de viață e una lăudată de antici, via negativa. Decît să cîștig bani, mai bine nu cheltui. Cîți bani aș putea să cîștig oricum, dacă nu am deja o bază de acasă și nici IT-ist nu sînt, deși aș fi putut fi, că am terminat Informatică. Via negativa e o strategie solidă, antifragilă, îi zice Taleb, traderul devenit filozof, ține și în momentele bune și în cele rele, o iei cu tine oriunde ușor și îți crește puterea față de orice și oricine, e eco, anticapitalistă și creștină, nu știu dacă și universalizabilă, fiindcă oamenii au, genetic, nevoi diferite, dar ca tendință măcar, ca o frînă, poate fi adoptată. Și dacă nu, eu tot o povestesc.
Citește în continuare →
Eduard Florinescu e un om nou al timpurilor noastre, IT-ist preocupat de spiritualitate și dialogul cu el, dincolo de subiectul în sine, cred că spune ceva și despre intelighenția de azi, în sensul mai larg al termenului, de om preocupat de spectacolul informației. (Dan Sociu)
Dan SOCIU: — Ai făcut un soft să transcrie jurnalele lui Philip K. Dick, câte pagini ai scos până la urmă?
Citește în continuare →
Era duminică, am ieșit la plimbare
la parlament era un tîrg de imobiliare
am zis să intrăm, costa numai 10 lei
și-ți dădeau și vin și tartine de ei

La unele ieșiri în aerul serii
cred că mi s-a dat Cheia
la altele că mi s-a dat o cheie
să mă plimb haihui prin ospiciu.
Citește în continuare →
Dan Sociu
O editură americană s-a oferit să-mi publice un volum de poezii, câteva săptămâni mi-am recitit textele, să fac selecția. Editorul mi-a zis că vrea o antologie, cu texte reprezentative pentru diverse perioade, dar ideea mă cam plictisește. Aș vrea o carte unitară, pe un singur ton. Pică oricum câteva zeci de poezii rimate și rămâne mai puțin de ales dar n-am o problemă, vreau o carte subțire. Deși editorul e cam nemulțumit, grosimea contează. Am improvizat diverse criterii, inclusiv o iluzie puritană, să pun doar ce am scris când nu eram stimulat de nici o substanță. Rezultatul era interesant psihologic, majoritatea erau poezii despre alți oameni și se vedea echilibru și modestie. Dar nu degeaba se duceau strămoșii neandertali să picteze în peșteri fără prea mult aer, să delireze puțin. De fiecare dată când selectam, mă atrăgeau cel mai mult trei poeme, cel numit Pavor nocturn, care începe cu „dacă nu te vindecă de tot, nu te vindecă deloc” , cele adunate în cărțulia mea de acum vreo 10 ani, Vino cu mine… , nu antologia cea mare, cărțulia, și un poem lung din Uau fără titlu, care începe așa „În ultima parte a morții mele….” Toate aveau ceea ce Șklovski numește insolitare, mimau retorica solemnă, sentențioasă și se jucau cu semnificația, versurile se apropiau asimptotic de semnificație, fără să o atingă, ca un nebun care vorbește singur în autobuz, pe rândul din spate, despre omul uriaș de aur de sub Casa Poporului. Frazarea e frumoasă, nebunul poate a fost cândva actor la Teatrul Național și e acolo mereu o afectare, o dramatizare fără obiect și chiar și fără subiect, jocul poeziei se joacă singur, cum zicea mama lui Wittgenstein lui Wittgenstein, tu hai la masă, lasă jocul, că el se joacă singur. Artisticitatea nu doar că e anulată în numele autenticității, dar e accentuată, dar la fiecare efect special se faultează singură în mici amănunte ce o aruncă în derizoriu. Invers, derizoriul e ridicat și treptat ne dăm seama că autorul își bate joc de noi. Și totuși nu ne lasă reci.
Citește în continuare →
(continuare anchetă scriitori)
Doina RUȘTI
1. În jurul anilor 2000 la noi s-a produs o explozie epică. Pe-atunci au apărut primele colecții de proză contemporană, iar cititorii, după ce un deceniu devoraseră cărți traduse, în special nonficțiune, mai ales enciclopedii, voiau să afle povești care aveau legătură cu experiențele lor. Se estompase și foamea de relatare jurnalistică, iar actul trăit avea nevoie de un filtru. Proza anilor 2000 a răspuns parțial acestei nevoi. Pentru mine romanul de debut, publicat în 2004, a avut rolul unei confesiuni, după anii lungi ai tăcerii comuniste. Și-am avut surpriza să aflu că mulți dintre cititorii Omulețului roșu s-au regăsit în poveste, chiar s-a creat un fel de mitologie în jurul romanului, din cauză că multe dintre experiențele mele de-atunci erau al tuturor. Nu știu în ce măsură romanele douămiiste dau măsura unei viziuni ori a unei atitudini sociale, dar pot să spun că în ceea ce mă privește, am pornit de la faptul comun, cum ar fi apariția internetului, demonetizarea politicienilor, generalizarea imposturii intelectuale, ca să ajung în zona simbolică. De pildă, unul dintre personajele principale, Albert, face parte din generația decrețeilor. Dar desigur n-am povestit că umbla cu cheia de gât, sau alte futilități de acest gen. Personajul meu decrețel construiește un soft care proiectează o cohortă de omuleți roșii. Nu cred într-o literatură zolistă ori neozolistă, ci într-un act de creație pe terenul atât de ofertant al socialului.
Citește în continuare →