Nota red.: Povestirea ”Lupul” e dintre cele la care Alexandru Vlad a renunțat (are mai multe astfel de ”jertfe”). Se vede că încă rafinamentul său stilistic n-a cristalizat definitiv, dar se văd și calitățile eminente ale prozei lui de mai tîrziu: descripția extrem de concretă și plastică, tema ”frigului”, ”descentrarea” cronologică și arborescența frazelor (probabil încă, la acea vîrstă, faulkneriană). Din fericire, una dintre dactilograme i-a fost dăruită prozatorului Cătălin Șușu, prin a cărui bunăvoință o și putem acum publica, mulțumindu-i din toată inima.

 

 

Povestea unei dactilograme

L-am cunoscut pe tînărul scriitor Alexandru Vlad în septembrie 1977, la Cluj , în incinta Anticariatului la care lucra. Totul era exact aşa cum a descris, foarte inspirat, locul Constantin Ţoiu într-un articol de prezentare apărut în România Literară din vara acelui an. Mai puţin autorul. Anticariatul era în preajma bisericii gotice şi a statuii ecvestre a regelui Matia Corvin din centrul Clujului.

Lucrasem pe un şantier uzinal din zona periferic – industrială a oraşului meu, un  oraş aflat  în Câmpia de Vest a ţării  şi nu între dealurile  înalte ce împrejmuiau sufocant Clujul.  În pauzele de lucru  citeam şi uneori le citeam şi  câtorva colegi de echipă,   fragmente din revista respectivă… Doream să scriu, şi pentru a fi la curent „trebuie să citeşti reviste literare” îmi spusese o  distinsă şi venerabilă doamnă, mama unei poete celebre  în acea perioadă…..o femeie extraordinară, aşa că-i urmasem întocmai sfatul, cumpărând când Lucefărul, când România Literară. De Vatra, Tribuna, Echinox şi Steaua încă nu aflasem. Şi  reuşind la admiterea de la Politehnica clujeană m-am dus să-l caut. Doream  să cunosc,  în carne şi oase,  un prozator autentic, de succes, aşa cum reieşea din prezentarea scriitorului  Constantin Ţoiu. Pe atunci încă nu-i citisem romanul   „Galeria cu  viţă sălbatică”  apărut în 1976… care îi adusese o eclatantă  faimă.

M-a întâmpinat, când am întrebat-o pe doamna de la ghişeu dacă pot să vorbesc cu Vlad Alexandru, un tinerel  suplu, cu mustăcioară şi plete, pe lângă care trecusem fără  să-l remarc.  Reţinut în gesturi şi rezervat în vorbă… de o eleganţă discretă dar absolut conştient de propria valoare… M-a privit cu  uşoară mirare şi amuzament.

 M-au impresionat mâinile,  delicate şi  mici, cu degetele ţinute lipite, în timp ce le mişca ascendent, netezind parcă o suprafaţă invizibilă când argumenta. ”Şi Eminescu le avea mici”, mi-am amintit că citisem undeva. În timp ce-mi  vorbea, cu voce scăzută, privirile lui mă cercetau fugitiv, atent la cumpărătorii care foiau în jur. Încăperea anticariatului nu era  mare, poate de  4 metri lăţime pe 5, dar cu un tavan înalt şi cu acces direct din stradă. Mi s-a părut atunci că nici  nu avea vitrine, ci numai rafturi înalte, până la  tavan, de jur împrejur. Veneau la ora aceea târzie, până la închidere nu mai era mult, studenţi, fete şi băieţi, mai rar elevi de liceu, dar şi oameni în vârstă, probabil personalităţi ale lumii universitare, pe care aveam să le identific mai târziu. Un bec cu lumină puternică, agăţat sus şi o masă joasă, la mijloc, pe care erau depuse câteva cărţi. Pereţii erau tixiţi cu rafturi burduşite cu fel de fel de albume de artă, reviste, atlase geografice, publicaţii, dar şi cărţi vechi legate în scoarţe somptuoase, într-un anume fel aranjate… Aveai impresia că intrai din stradă direct într-o altă lume. La capătul opus intrării se afla o a doua uşă, ceva mai scundă, cu ancadrament de piatră lustruită, la care aveai acces ca şi la cea din stradă urcând câteva trepte tocite de piatră. Clădirea trebuie să fi avut cel puţin două sute de ani, dacă nu mai mult şi chiar dacă fusese renovată de nenumărate ori păstrase şi bănuiesc că mai păstrează şi astăzi, în mileniul trei, ceva din aerul acela de soliditate greoaie a caselor citadine, medieval – burgheze, de pe la mijlocul secolului XVIII transilvan. În camera din spate am bănuit că se puneau cărţile speciale, pentru persoanele speciale, dar până să ajungi acolo mai era o barieră, un ghişeu cu o casă de marcat şi un singur loc, unde stăteau cu rândul Vlad şi o doamnă  distinsă, discret cărtuntă şi glacială, care te privea de la primele cuvinte cu o anumită suspiciune… Mai târziu, de câte ori îl căutam pe Vlad, care pe moment lipsea şi întrebam de el, doamna care ar fi trebuit să se obişnuiască cu prezenţa mea, lăsa să i se citească pe faţa-i frumoasă o grimasă de deranj, de  reţinere, de nemulţumire… Clujul, spre deosebire de Bucureşti, unde fusesem înainte doi ani, avea un alt stil de viaţă, îmi spuneam, şi trebuia să accept, nu fără o uşoară revoltă interioară, o  anumită morgă citadină a locuitorilor săi. Mai exista şi un al treilea personaj, un omuleţ taciturn care şi el supraveghea clienţii, dar cu acela nu am schimbat prea multe cuvinte… Nu mă interesa, deşi părea mai uman şi mai binevoitor decît „distinsa doamnă”. Abia după treizeci de ani aveam să aflu că de fapt el era „şeful” iar grimasa de nemulţumire de pe chipul doamei era expresia unei mici gelozii, ar fi vrut ca Vlad să aparţină în totalitate Anticariatului şi nu să fie căutat şi de alţii…

Vlad a fost circumspect de la bun început cu „entuziasmul juvenil” al noului vizitator.  Ce dacă eram tineri, avea pe atunci 27 de ani, eu 25, ce dacă veneam intempestiv cu experienţa „studenţească”, „şantierească”, „muncitorească” şi, e adevărat, cu mai puţină zestre livrescă, totuşi  citisem şi cunoşteam pe viu  anumite aspecte ale existenţei, asta nu însemna mare  lucru în opinia sa… Mi-a spus-o de la bun început. Că nu-l interesează, că nu  acordă în alb,  nici un fel de … credit, de „cec de bune intenţii”. Apoi, la a doua sau a treia întâlnire, văzând că insist, mi-a scris pe un petec de hârtie numerele şi anul de apariţie al  revistelor Vatra, Steaua şi Echinox în care îi apăruseră prozele… Să le citesc la sala de lectură a Bibliotecii Unversitare… Apoi „vom mai discuta”. În calitate de proaspăt student aveam acces la respecticva bibliotecă aşa că am acceptat cu entuziasm.

Au mai trecut trei-patru săptămâni, a avut loc festivitatea de deschidere a Noului An Universitar, fără grandoarea celei din Bucureşti, unde nu lipseau prezenţa şi providenţialul discurs al „Tovarăşului”, – „Preşedintele Republicii Socialiste România” – şi erau mobilizaţi cel puţin 10 000 de studenţi, a trebuit să părăsim elegantele cămine ale Observatorului şi să ne mutăm undeva la marginea oraşului spre Someşeni, unde se demolau grădinile hoştezenilor, lângă Piaţa Mărăşti, de nerecunoscut azi prin mulţimea blocurilor de locuinţe îndesite, jur-împrejur,

Noul campus studenţesc se afla lângă sediul întins al unei Şcoli speciale, între strada Fabricii de zahăr şi Expoziţia de Mobilă.  Pe atunci cât cuprindeai cu ochii nu vedeai decât  case cu garduri şi curţi mari, având în incintă grajduri pentru cai şi trainice căruţe cu roţi cauciucate,  atelaje, grădini şi livezi, toate în curs de demolare… În mijlocul acelui şantier somnolent se ridicau două clădiri stinghere de beton cu zece nivele fiecare, cu aspect de ramă de fagure, şi o construcţie scundă şi lată, cu două nivele, cantina cu cinci sute de locuri. Noaptea, luminile aprinse ale căminelor şi coşul termocentralei aferente fumegând, dădeau impresia unor transatlantice uriaşe, ce dominau peisajul, acostate la chei, gata să pornească în croazieră…

În jur, noroaie cât încape şi un drum aiuritor pe care studenţii, în număr de vreo două mii, îl făceau în fiecare zi, de luni dimineaţa până sâmbătă după amiaza, la cursuri şi laboratoare, spre Noul Sediu al Facultăţii de Mecanică. Era amplasată, aşa cum o cereau Directive Partidului. cât mai aproape de  locul de… producţie.

Şerpuind într-o lungă coloană, trecând o cale ferată intens circulată cu bariere mai mult lăsate, studenţimea se angaja pe o pasarelă îngustă peste Someş, lăsând pe stânga curtea unui   D.C.A cu aspect de abator, etalând dimineaţa  mormane de piei de bovină însângerate, şi staţia de epurare a „Terapiei,” Fabrică de Medicamente, care deversa ape reziduale fierbinţi cu mirosuri  care-ţi tăiau răsuflarea. După traversarea Someşului pândeau alte pericole pe o distanţă de aproximativ un kilometru; şuvoiul de basculante şi maşini care alimentau cu material de construcţie şantierul  C.U.G. şi circulaţia tortenţială a zecilor de autobuze şi troleibuze care aduceau personalul tehnic  la… birourile şi halele nou ridicate.

Noroiul frământat de anvelope căpăta consistenţa smântânii mai ales în dimineţile de toamnă târzie când pământul încă nu îngheţa acoperind denivelări, gropi sau resturi metalice ascuţite aşa că în lumina firavă a zilei ce întârzia să capete consistenţă păşeai  în penumbră ca pe un teren minat. Povestesc toate acestea ca să reliefez şi mai mult bucuria produsă de fiecare întâlnire cu Alexandru Vlad. Îl  aşteptam la terminarea programului de la Anticariat şi apoi îl însoţeam pe trotuarele curate ale centrului Marelui Oraş Universitar, până la Cofetăria Tineretului – Arizona – şi apoi pe lungul drum spre casă, pe Horea, până la picioarele unei pasarele peste calea ferată unde cu regret ne despărţeam, el mergând la gazda sa, undeva în cartierul Gării, eu la căminele din Mărăşti.

Era  de o discreţie desăvârşită asupra vieţii sale şi nici eu nu insistam cu întrebările. Dar mă accepta  deja firesc în preajmă şi  eram mai mult decât mulţumit. Se simţea în tot ce spunea şi făcea omul de calitate, omul citit, cu un larg orizont de cultură şi opinii bine fundamentate, dar  mai ales  artistul creator. Foarte rar mă atenţiona: „Nu se face asta, nu se face ailaltă, trebuie să te comporţi la oraş cum se cere la oraş”… ceeea ce mă scotea din sărite, găseam eticheta şi tipicăria asta puţin iezuită, iar pe de altă parte … eram născut şi crescut la …oraş. E drept că nu la … Cluj.

„Nu ai observat că eu nu întreb nciodată nimic despre trecutul dumitale…?” îmi atrăgea atenţia dacă eu interveneam cu o întrebare mai indiscretă legată de … adolescenţă, de primele experienţe… erotice … să spunem… pe care atunci le consideram decisive în viaţa unui tânăr scriitor. O explicabilă şi, credeam eu, scuzabilă curiozitate juvenilă…

Vorbea ceremonios… dar avea grijă să explice, să motiveze  cauza acestui comportament.

Adăstam, după închiderea Anticariatului, la Arizona, la o cafea, unde fumam una sau două ţigări, mai schimbam câte o vorbă cu noii cunoscuţi, vechi prieteni ai săi, câte o ţigără şi părăseam localul modest, nu prea populat la ora acea. Duminica însă îl căutam nerăbdător la Arizona, foarte rar în vecini, la Pescarul, pentru că Vlad nu era amator de…”tării.” Nici de vodcă şi nici de… bere…Cafea şi iar… cafea. Şi tutun, cu măsură, ţigările Carpaţi  fără  filtru îl însoţeau pretudindeni. Începusem să-i cunosc prietenii, dacă nu direct, atunci din povestite şi din povestiri. Vorbea  puţin despre ei dar avea câteva nume care îi reveneau pe buze cu… o uşoară tentă admirativă, „Electricianul”,- „un tânăr de mare vitor,  urma să devină un veritabil scriitor –  asta mă scotea din sărite, dar mai târziu, când am văzut o fotografie a lui Nedelciu, am observat că semăna izbitor cu el, şi asta m-a liniştit,  Vasile Gogea – filozoful, Cristofor poetul,  Marius Jucan – subtilul prozator, Ovidiu, Cis, Podoabă, criticii, Costel, împătimitul de lecturi la care viziona duminică de duminică, după cafeaua de la Arizona, serialul „Linia Onedin” într-o cămăruţă de 2 pe 3 m, cu pereţii tapetaţi cu rafturi de bibliotecă, ”Profesorul” – eminentul anglist  Virgil  (Bil) Stanciu,   „un domn cu care dacă mă vezi la masă, să nu vii… nechemat” ….

Intuiam cu nelinişte că fără prezenţa lui tonică, fascinantă,  viaţa studenţească nu ar mai fi avut savoare şi mi-ar fi fost greu să trăiesc în Clujul superindustrializat la periferii şi  supraaglomerat în centru.

Pe de altă parte eram de păreri contrarii referitoare la creaţia literară dar evitam cât puteam orice conflict. Iubeam romanul, cu toate imperfecţiunile sale stilistice, el – fineţea şi incisivitatea prozei scurte, subtilitatea nuvelei de înaltă clasă. Malamud era unul din modele sale, în acea perioadă lucra cu acribie la traducerea unei povestiri apărute mai târziu în Tribuna. Eu  îl divinizam pe  Nicolae Breban cu „Francisca”, „Îngerul de ghips”, citite la Bucureşti… Era modelul  de scriitor cu personaje şi atmosferă  citadină.

Aşa am ajuns cu lectura din periodicele de la B.U. la povestirea din Steaua – „ Racursiu (Studiu asupra metodei)” – care m-a bulversat. Până atunci toate acele fineţuri de exprimare, atenta construcţie a frazei mi se păreau mai degrabă o pedanterie, o  inutilă complicaţie stilistică,  fiind adeptul scrierii torenţiale, a viziunii ample etc etc.

Când am terminat de citit, în sala de lectură nu prea aglomerată a Bibliotecii Universitare, „Racursiu…” – m-am ridicat tăcut în picioare, fără să-mi pese că alţii puteau considera gestul bizar şi m-am înclinat în semn de omagiu adus autorului. Era terifiantă prin realismul descripţiei, prin amănuntele pe care numai cineva care a fost martor ocular la aşa ceva le putea aşterne pe hârtie. Nu construite din minte, din citite sau auzite de altundeva. Sinuciderea unui puber, a unui elev chinuit şi privat de dragostea părintască,  şi ce se petrece după,  în ordine inversă,  ca o schiţă în…(racursiu)  începând cu momentul coborârii din ştreang şi terminând cu ceea ce poate a dus … la gestul funest.

După un an, în care s-au întâmplat şi altele – a fost bolnav, un ulcer rebel, care l-a trimis pentru două săptămâni  la spital – l-am vizitat acolo, pe strada Clinicilor, nu  puteam trăi  fără ca la două trei zile să-l întâlnesc, să-l ascult, deşi de cele mai multe ori eram împotriva a tot ce-mi spunea, ce-mi descria, ce mă învăţa; mi-a dăruit câteva dactilograme. Asta pentru că eram atras de felul în care scria cu o grafie impecabilă în carnetele sale – Block-notes- Şoimul,  cu pătrăţele – câte un grup de cuvinte, o expresie pe care apoi o adăuga altei notaţii şi aşa până luau naştere fraze mai scurte sau mai lungi, arborescente,  pe care le transcria pe alte file, mototolindu-le în mici cocoloaşe şi aruncându-le pe primele, epuizate. Căutam să le recuperez, ceream să mi le dea  să le duc la coşul de gunoi, dar nu mă înduram să le arunc, chiar dacă el protesta.

Am fost martor la citirea şi rescrierea unor fragmente pe care aveam să le regăsesc treizeci de ani mai târziu în „Ploile Amare” foarte puţin modificate. Am fost martor la sosirea şpaltului de la Bucureşti a volumului de debut, Aripa grifonului,  în toamna anului 1980, tipărit la Cartea Românească, cea mai prestigioasă editură a României socialiste. Am cerut voie să iau teancul de foi tipărite pe o singură faţă pe braţe şi l-am purtat, fericit, ca pe un prunc nou născut,  prin centrul Clujului.

Pe atunci, în anii ’70- ’80, să publici într-o revistă literară era ceva deoebit iar să-ţi apară o carte la o editură – un eveniment cvasi istoric. Erai practic definitiv consacrat printre prieteni şi colegii de cafenea şi de pe  stradă.

Aripa grifonului a fost cea mai reuşită apariţie editorială în Clujul acelor ani. Şi acum, după trei decenii şi jumătate, conţinutul volumului, coperta, tiparul impecabil executat pe coli veline, impun…

Dactilograma acestei scurte dar consistente nuvele, Lupul, scrisă la 22 de ani, (27 de pagini cu infim de puţine greşeli, practic fără corecturi,) mi-a fost dăruită în toamna anului 1978,  şi nu ştiu să fi fost publicată undeva, şi nici nu am avut curajul să o citesc cu de-amănuntul pentru că subiectul povestit de Vlad mi s-a părut … atroce. Mi-a relatat-o  pas cu pas  şi peste 40 de ani aproape,  citind cu sufletul la gură, ultimul roman,  apărut postum, Omul de la fereastră,  am simţit că într-un fel are acelaşi final, în care eroul principal dispare în… neant, în nuvelă devorat de lupi, în roman devorat de un sistem la fel de feroce, dar infinit mai pervers, fără practic putinţă de scăpare.

Cătălin Şuşu

 

Lupul

I

Locul era numit de oamenii din sat Sub Cer şi casa de aici, ridicată acum douăzeci de ani şi mai bine de un moşier şchiop, bărbos şi cam excentric, stingheră, chiar la marginea pădurii, era cu totul înzăpezită; acoperişul zăcea sub zăpadă înăbuşit şi greoi, prăbuşit într-o rînă, nu ieşea nici o şipcă, nici o ţiglă de sub zăpada groasă, în pod se cernuse zăpadă în vînt şi era scoasă de acolo cîteodată, răsucită peste acoperiş sau bătută în jos acoperind fereastra şi de multe ori uşa, ţi-o bătea în faţă de-ţi frigea obrazul şi-ţi intra după guler. Oamenii erau cinci şi păreau mulţi, veniţi aici de vreo trei zile cu un camion vechi cu prelată care a patinat mereu după ce a părăsit şoseaua şi i-a lăsat în sat ca să stea de vorbă cu conducerea cooperativei; i-au găsit pe toţi pe la casele lor, au stat de vorbă şi apoi au urcat încoace pe jos, unul după altul, făcînd cărare prin zăpadă. A venit cu ei pînă aici un flăcău din sat, singurul care avea puşcă de vînătoare, de asta a considerat că e firesc să vină el, unul înalt şi încovoiat sub propria lui înălţime şi care n-a tăcut tot drumul, oprindu-se mereu din mers cînd începea să vorbească. Li s-a spus că în zilele care vin urma să treacă şi pădurarul dus acum prin satele vecine, ocupat cu împărţitul lemnelor, oricum nu ştiau că vor sosi acum şi de aceea i-au găsit nepregătiţi.

Zăpada moale şi pufoasă îmbrăţişa cizma, legându-se de ea, pasul nu se termina şi din cauza asta aveai impresia că propriul mers ţi-e fără vigoare şi obosit.

– De ce aţi făcut grajdurile chiar aici, întrebă Moraru, cînd se puteau face mai aproape de sat?

– Nu-s chiar departe de sat, doar că sînt de partea aceasta a dealului, care e pustie acum. Cîndva erau şi în partea aceasta case. Şi apoi aici au fost şi saivanele contelui.

– Dar probabil că el se împăca mai bine cu lupii, mormăi Moraru. O fi avut metodele lui de a trata cu ei.

Flăcăul crezu că trebuie să rîdă şi rîse tare uitîndu-se pe rînd la toţi, apoi le arătă cu mîna casa încă destul de departe, chiar la marginea pădurii.

Le-a trebuit o zi întreagă pînă s-o aranjeze oarecum, dar nici atunci nu părea deloc locuită sau că urmează să fie locuită; stătuse multă vreme pustie şi părea c-ar fi trebuit să faci foc cu săptămîni înainte ca să nu mai fie frig. Casele acestea rămase multă vreme goale arată parcă toate la fel, în primii ani îşi schimbă brusc înfăţişarea, apoi din ce în ce mai puţin, parcă ar fi ajuns la o esenţă a lor pe care vor să şi-o păstreze.

Scaunele erau făcute acum din butuci groşi de gorun cu scoarţă încă, tăiaţi cu fierăstrăul, prinşi cu trei picioare de carpen luate sus din două părţi cu securea, apoi bătute în cuie, în timp ce oamenii veniţi din sat sau de la saivan, trei acum, priveau sau, mai rar, puneau şi ei mîna nehotărîţi, apoi picioarele tăiate drept cu fierăstrăul şi cioturile rase şi ele cu securea. Paturile, la fel, făcute atunci pe loc din lemne lungi de brad nedate la rindea şi neajustate din secure, ca să mai poată fi folosite după aceea, scînduri prinse pe dedesubt în chingi de carpen şi cu multe cuie, toate în şir şi despărţite prin scîndură de brad, umplute apoi cu fîn adus cu sania de la saivan şi aruncate păturile vechi adunate din sat, cîte trei la fiecare. Masa şi soba au trebuit doar aşezate, soba curăţată de cenuşa veche, apoi au bătut cuie mai lungi în pereţi pentru felinar, pentru arme şi hainele groase; şi astfel în două ore şi jumătate totul era aproape gata, afară doi tăiau lemne de foc şi le cărau în casă, înălţîndu-le lîngă perete, şi jos sub uşă era o blană de oaie cu leţ cu cuie să oprească frigul; Barbu tăie pe urmă o poliţă, îndoi cuie şi-i făcu torţi, o prinse în peretele din spate, aşeză pe ea conserve, sticle, vaselina şi cutiile cu cartuşe departe de foc. Moraru scotea de sub patul lui cutii cu cremă şi perii pentru cizme.

Barbu, cu cicatricea lui la urechea stîngă, cicatrice albă şi ramificată care ţi-l înstrăina şi-ţi atrăgea atenţia în acelaşi timp, ţi-l făcea aproape suspect, dar şi demn de invidiat pentru ce avea ascuns în liniştea lui, avea părul cărunt la tîmple şi faţa măslinie încreţită la colţurile buzelor şi ochilor, ca într-un efort continuu, şi poate de aceea părea mereu ursuz şi încruntat; şi pentru că nu scotea mai mult de treizeci de cuvinte pe zi. Cînd îl vedeai lucrînd tăcut şi îndemînatic, cu mîini mari şi noduroase, fără să poarte niciodată mănuşi cum purtau ceilalţi, înnodînd sfori şi încercîndu-le puterea, cioplind bucăţi de carpen cu toporul care părea mic în mîinile lui şi bătînd cuie cu muchea aceluiaşi topor, ţi se părea, nu ştiu de ce, lipsit de speranţă şi de optimism, mai ales că acel gest al lui cu care scotea ţigările, apoi cutia de chibrituri, gesturile lui erau totale şi se învăluia în primul fum, ca apoi să bată mai departe cuie.

– Afară, la douăzeci de paşi în pădure, trebuie să fie un izvor, vara sigur este, numai să nu-l fi îngropat acum zăpada, spuse lunganul schimbându-şi cureaua slinoasă a armei de pe un umăr pe celălalt. Aproape că uitaseră de el. Desigur, era bine că exista un izvor pe aproape, altfel nici nu se cunoştea că ar fi existat undeva lîngă casă cîndva fîntînă. Pe o astfel de vreme orizont nu aveai nici măcar în jos, dealurile intrau unul în altul ca solzii şi probabil culmile lor străluceau cînd era soare şi nici satul nu putea fi departe, cu toate că nu se vedea, doar dacă te depărtai de casă, la stânga, atunci vedeai cîţiva copaci ieşind cenuşii şi rari de după o poală de deal. În spate era pădurea, ridicîndu-se înaintea privirii cînd te întorceai şi nu foşnea cînd era vînt, cum ar fi făcut toamna, ci mai degrabă scotea un fel de şuierat înfundat, care creştea cu cît te apropiai şi apoi continua pînă cînd vîntul se fărîmiţa printre ramuri subţiri la zece paşi în interior.

Saivanele erau singurele puncte pe care ţi se oprea privirea, de acolo pînă aici nu răzbătea nici un zgomot, de parcă ei ar fi trebuit să păzească nişte saivane goale de cînd a venit iarna, şirele de paie şi de fîn cu totul înzăpezite nu se vedeau decît dacă te uitai atent, dar de cînd ninsoarea s-a înteţit şi asta era în zadar.

Prima zi într-un astfel de loc este o zi de relaxare, la fel poate şi a doua, zile în care timpul măsurat încetează de-a mai fi o dimensiune absolut necesară, orice obicei poate fi abandonat, dacă doreşti, şi parcă el însuşi se cere a fi abandonat, şi toate acestea pot părea o binefacere, dar după a treia zi, şi poate este prea curînd, toate devin aşteptare, îţi dai perfect de bine seama că nu sînt altceva decît aşteptare, te uiţi în jos sau spre pădure ca să vezi ceva, iar timpul începe să fie simţit tocmai prin această aşteptare, parcă ai simţi nu trecerea lui, ci mai mult decît atît, nevoia lui pe care niciodată n-o puteam bănui în noi. Dar nici nerăbdarea nu-şi avea locul, părea să spună liniştea lui Bogdan. Din faţa uşii, imediat ce ai ieşit afară, căutai să găseşti linia dealului undeva în pustiul acesta alb, şi cînd credeai c-ai reuşit, era doar şuviţa vagă a unui nor care nu lăsa mai apoi nici o umbră, şi nici de asta nu puteai fi chiar sigur, la un moment dat aveai impresia obositoare că privirea trece dincolo de albul acesta, în nimic, odată cu senzaţia de ameţeală ce te copleşea pornind de pe retină. Dimineaţa se făcea ziuă încet, ningea greu şi din cauza asta părea că ziua abia poate răzbate, noaptea nu vedeai fulgii, doar îi simţeai în căderea lor iute cum te năpădesc furioşi, cînd te întorceai de la saivane spre dimineaţă cu faţa la vînt, nu puteai să respiri şi trebuia să ţii ochii închişi, cu pleoapele năpădite de zăpadă ca de un roi şi, deşi era trecut de ora şase, nu se vedea încă nici un semn că ziua ar avea de gînd să vină, soseai pînă la casă tot prin întuneric şi cu grijă să nu pierzi drumul în zăpadă, apoi te culcai, cel de lîngă tine se trezea de obicei şi, pînă să se facă cu adevărat ziuă, mai era cam o jumătate de oră şi te culcai prin întuneric, lumina venind brusc parcă exact atunci cînd te trezeai la vorbele cu voce tare ale celorlalţi. Mîncarea era doar conserve, cîte două pe zi la fiecare, pîine, lapte, cîteodată slănină abia afumată pe vremea asta şi chiar ţuică de prune cum se face aici toamna, toate trimise din sat odată la trei zile de cele mai multe ori cu acelaşi flăcău lungan care venise cu ei să le arate casa în prima zi şi care îşi aducea şi acum de fiecare dată puşca lui inutilă, neştearsă şi necurăţată de la începutul iernii. Plăcerea lui de a veni încoace se lega de plăcerea de-a purta puşca în spinare. Cîteodată, cînd nu ningea atît de tare, mai împuşcau iepuri pe care Moraru sau Bogdan îi jupuiau în spatele casei, agăţaţi, aburind, de un lemn la grinda streşinei, ca pe miei, şi de gătit îi gătea tot Moraru, lipseau condimentele şi cîteodată ceapa, sau Mareş cînd Moraru era dus la saivane şi avea obiceiul să stea acolo mai mult decît îi era rîndul, sau era plecat în sat după băutură. Atunci Mareş rămînea să taine lemne şi să ţină focul, tot timpul lemne mai multe decît era nevoie, tăia cu plăcere şi le stivuia lîngă zidul din spate la adăpost de viscol, mătura zăpada care era în două ore la loc năpădind cărarea proaspăt făcută, curăţa zăpada adunată în geamuri şi sub prag de parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să facă acea dărăpănătură sălbăticită să-şi recapete ceva din înfăţişarea necunoscută pe care o avuse înainte, dacă asta se mai putea, sau măcar să aducă pe dinafară cu o casă locuită de oameni, chiar dacă doar pentru două săptămîni. Dacă n-ar fi înzăpezit sau dacă ar fi vară, probabil s-ar fi urcat să repare acoperişul, să îndrepte grinzile căzute şi să astupe găurile. Mergea după apă la izvor şi de fiecare dată, fără să-şi poată forma o rutină, descoperea cu greu drumul prin zăpada care era din ce în ce mai înaltă cu fiecare zi de ninsoare. Apa era rece şi avea gust de zăpadă topită, acel gust moale şi oarecum neplăcut ce-ţi mai şovăie o clipă în gît după ce ai luat cana de tablă de la gură şi care parcă rămase de la un timp în gîtul lor. Venind pe drumul paşilor săi înapoi spre casă, deja vedea cum urmele se şterg sub ninsoare, parcă s-ar topi, şi cînd ajungea aproape de prag nu le mai vedea deloc, erau cu totul năpădite, şi apoi înăuntru multă vreme simţea că-i e frig, chiar acolo în vecinătatea sobei fierbinţi. Afară simţea frigul cum încearcă să ajungă spre şira spinării, sus, iar acum cu greu vroia să se retragă din faţa căldurii care-i biciuia pielea.

Moraru şi Barbu intrau uzi de zăpadă şi se scuturau întotdeauna pe podea lîngă uşă, zăpada rămînea multă vreme acolo, călcată şi netopită, apoi, de obicei la cîteva minute, deschizînd din nou uşa şi lăsînd frigul înăuntru, soseau Bogdan şi Vlad, mereu împreună, unul morocănos şi celălalt veşnic complicînd lucrurile, încurcîndu-se în ele mereu, cu ochii înlăcrimaţi şi privirea nesigură, căci se încăpăţîna să nu-şi poarte ochelarii afară, să-i scoată din buzunar abia cînd păşea înăuntru şi lăsa puşca din mînă rezemînd-o de perete cu ţeava care aburea în sus. De aceea ţi se părea de fiecare dată că nu-l recunoşti pînă cînd nu se dezbrăca de cojoc, după aceea îşi scotea mănuşile şi îşi punea ochelarii, luîndu-şi atunci poziţia lui firească, aplecîndu-se un pic de spinare, parcă devenind brusc el însuşi. Bogdan, masiv şi greoi, era cel mai în vîrstă dintre toţi şi asta se cunoştea, cu barba aspră şi galbenă părea veşnic nebărbierit, se mişca stîngaci oriunde era încît îţi dădea senzaţia că locul e prea strîmt pentru doi, părea întotdeauna nemulţumit de prezenţa celuilalt. Se îmbrăca gros, cu canadiană veche îmblănită, roasă şi încreţită la mîneci, şi mănuşi de piele, cea dreaptă cu trei degete, iar în picioare cizme de piele, şi aşa îmbrăcat părea la fel de incomod afară în cîmp ca şi înăuntru, nu-l vedeai niciodată grăbindu-se, şi căciula rusească de blană făcea să-ţi pară şi faţa lui aspră la fel de imobilă, ochii albaştri erau singurii care se încreţeau atunci cînd ceilalţi rîdeau. Vlad mergea cu el, se grăbea să-l ajungă atunci cînd îl vedea pregătindu-se, lăsa totul baltă şi mergea cu el, de multe ori îmbrăcînd doar o mînecă de la cojoc, căciula în mînă, te mirai cum întotdeauna tolerat.

Aşteptaţi de atîtea zile, lupii nu veneau parcă tocmai de aceea, şi în toate aceste zile zăpada continua să cadă mereu, acum mai măruntă şi mai deasă, seara venea şi ea de fiecare dată parcă aşa cernută des, fulgii deveneau cenuşii şi în cîteva minute se făcea întuneric, pădurea se vedea mai neagră şi parcă mai aproape şi apoi nu se mai vedea, pădurea aceasta care fusese mai mare cîndva şi lupii probabil mai mulţi. Noaptea învăluia totul şi doar zăpada o mai simţeai continuînd să cadă înecăcioasă şi neobosită.

Nu se vedea nici urmă de lup de la ultima lor venire cînd au sfîşiat, după spusele celor de aici, vreo şapte oi, de altfel zăpada le-ar fi acoperit imediat şi tot nu s-ar fi văzut pe dimineaţă, nu se mai aude nici lătrat de cîini, şi după cîteva zile de pîndă la saivan, înveliţi în pături şi fîn, măcar aici era mai cald de la respiraţia oilor cărora le place să se înghesuie una în alta, şi de nopţi cu somn dormit îmbrăcaţi, dacă te puteai obişnui cu mirosul de oaie pe care ciobanii nu-l mai simţeau de-o viaţă, toate acestea păreau inutile şi numai încăpăţînarea lui Moraru sau tăcerea lui Bogdan, legate parcă una de alta, mai păreau aceleaşi. Moraru chiar îşi lua cîinele cu el, un lup roşcat care nu lătra niciodată, şi ieşea dimineaţa singur să împuşte iepuri, deşi ştia cît poate fi asta de riscant, gestul avea ceva de provocare, poate de aceea că prea mult aşteptase, şi după ce ninsoarea s-a oprit se întorcea în fiecare dimineaţă cu un iepure ţinut de picioarele dinapoi şi care ajungea cu urechile pînă în pămînt sub privirea impasibilă a cîinelui lup.

– Unde naiba-i găseşti pe zăpada asta? îl întreba Mareş.

Mareş îl întîlnise pe Moraru prima dată la Asociaţie, el era acolo cînd a intrat acesta şi l-a măsurat făţiş din cap pînă în picioare, prea tînăr şi prea fercheş, se gîndea probabil, şi cine ştie de ce vroia să vină, poate pur şi simplu se plictisea, apoi puse mîna pe armă şi o cîntări cu privire de expert: vreo moştenire de familie? Da. Părea mulţumit că ghicise sau că poate din politeţe fusese aprobat, şi asta înseamnă ceva. Mai spuse: n-o să fie uşor, lupii nu sînt iepuri, şi se citea un oarecare dispreţ în vocea lui, dar funcţionarul se grăbi imediat să intervină ieşind de după ghişeu – cel mai bun trăgător, tocmai de aceea îl trimitem cu voi, nu de altceva –, dar Moraru îl privea făţiş, a primit coţofana asta un bacşiş gras, apoi se întoarse spre tînăr şi-i spuse oarecum camaradereşte: o astfel de armă loveşte singură, şi pe urmă nimeni nu i-a mai dat nici un fel de importanţă pînă la sosirea aici.

Acum Moraru mergea cu cîinele la doi paşi înaintea lui şi Mareş îl urma călcînd pe urmele lăsate în zăpada curată cu urme încrustate de păsări din loc în loc sau încreţituri lăsate de vînt şi încerca să audă tot ce-i spune aşa cum vorbea în faţa lui fără să se întoarcă, aproape fără să-i pese dacă Mareş l-aude. Vorbea despre lupi, era prima dată cînd erau singuri împreună şi auzi că îl întreabă dacă a mai vînat vreodată lupi.

– Nu. Am mai văzut lupi cînd eram mic acasă. Nu i-am uitat. Era şi unul împuşcat, tras apoi cu sania în curte la pădurar, cu blana plină de zăpadă şi îngheţat, şi noi am fugit de la şcoală să-l vedem şi să-l pipăim. Are capul mai mare decît cîinele, ochii mai depărtaţi şi botul ceva mai lung. E ca şi cîinele dumitale, dar mai mare, slab, cu abdomenul supt şi picioarele mai lungi.

Cîinele, simţindu-se privit, se apropie mişcînd coada. Moraru rîse:

– Mda! Nu trăieşte mult timp în acelaşi loc, rătăceşte mai degrabă şi pleacă dintr-o regiune zile sau săptămâni întregi pentru a se întoarce înapoi în cele din urmă, nici eu nu ştiu de ce, la vechiul loc de trai. Vara umblă în grupuri de doi-trei, dar cel mai des umblă singuri. Atunci se hrăneşte cu animale mici pe care le pîndeşte cu răbdare şi nu ocoleşte nici hrana vegetală.

– Iarbă şi mere pădureţe, rîse şi Mareş. Iarna însă e cu totul altul.

– Chiar aşa. Haita întotdeauna e periculoasă şi chiar dacă numărul de lupi morţi e mare de obicei, ea rămîne învingătoare. Aici nu sînt mulţi şi nici prea periculoşi şi cînd vorbesc mă gîndesc mai ales la pădurile din munţi. Se mănîncă unii pe alţii cînd unii dau semne de slăbiciune sau cînd sînt răniţi şi parcurg şaizeci-şaptezeci de kilometri pe noapte, de aceea sînt veşnici flămînzi.

– Cînd ies?

– Se arată rar înainte de căderea nopţii.

– Deci ziua n-are rost să-i aşteptăm. De altfel asta ştiam, spuse apoi Mareş pe gînduri. Cît pot fi de mari?

– Depinde. Pot avea peste un metru şi optzeci, cu coada, şi pot fi de aproape un metru la greabăn, iar de greu aproape cît un om. Lupii bătrîni încărunţesc. Au fost scoşi în afara legii de cîţiva ani, prin 1953.

Moraru vorbea sec, cu pauze între propoziţii, şi Mareş, care încă se aştepta să audă ceva despre vînătorile de lupi la care cel dinaintea lui desigur participase, aşteptă un moment, apoi întrebă:

– Ăsta e lupul?

– Da.

Mareş rîse iar săltînd arma pe umăr.

– Vorbeşti despre ei ca Brehm.

Moraru se uita înainte, pădurea se rărea şi se vedeau subţiri şi albe culmile dealurilor pe cerul de data aceasta mai întunecat, cenuşiu a zăpadă, se vedea coborînd spre vale parcă în întîmpinarea altor culmi care nu se vedeau. Acum, la ieşirea din pădure, întîlniră iar urmele lor de la plecare, se strecurau printr-un desiş de aluni şi Moraru tăcea, probabil terminase tot ce avea de spus. Mareş se opri şi se uită cu luare aminte la tulpinile de alun pe lîngă care trecuseră şi la venire, mlădiţe drepte şi cei mai bătrîni răsuciţi în toate chipurile şi-n timp ce-l asculta încă în gînd pe Moraru se întreba cum reuşesc aceste mlădiţe drepte să se răsucească astfel după ce mai cresc. Moraru se întoarse:

• După mine e singura fiară cu care merită să te înfrunţi.

Copacii erau cu toţii mai subţiri aici la margine, zăpada mai înaltă se ridica în sus pe trunchiurile copacilor îngropîndu-i, erau cu scoarţa îngheţată ca sticla pînă la jumătate, apoi ajunseră la izvor, care nu se auzea decît de la doi paşi şi apoi ieşiră cu totul afară din pădure tot pe urmele lor de dimineaţă. Afară din pădure spre cîmpul deschis vîntul se simţea dintr-o dată arzător, sunetul pădurii se auzea altfel şi în cîteva clipe nu-şi mai simţiră pielea obrajilor şi ochii li se umplură de lacrimi. Era atît de albă zăpada încît cerul părea aproape negru pe lîngă ea şi norii joşi mergeau purtaţi de vînt fără să se destrame şi nefiresc de repede încît îţi obosea privirea încercînd să-i urmăreşti. Parcă totuşi se răreau şi vîntul se ascuţise în ultimele zile.

Zilele următoare, într-o dimineaţă rece, cînd Mareş ieşi cu puşca în jur pentru că rămăsese singur, ceilalţi erau plecaţi în sat, Bogdan şi Vlad undeva în pădure fără să spună la nimeni nimic, se hotărî să treacă şi el mai departe urmînd marginea pădurii care urca peste dealul din dreapta cu panta mai lină, şi-atunci văzu urme de lup. A rămas să le privească şi chiar s-a aplecat într-un genunchi ca să le vadă mai bine. Urmele de lup, clare, mari şi apăsate, se cunoşteau întipărite în zăpadă şi îngheţate, trebuie să fi fost grei, şi se uită înapoi pe unde urcase dinspre casă şi-şi văzu urmele înapoi parcă tîrîte, apoi iar întoarse privirea spre cele de lup, urme care duceau dinspre pădure spre cîmp, la zece paşi erau altele, multe, împletite, primele semne ale prezenţei lupului pe care le vedea de la venirea lui aici. Desigur, şi ei trebuie să fie aici, pierduţi prin pădurea înzăpezită, chiar dacă nu puteau fi văzuţi, umblau toată ziua şi toată noaptea, urmele lor fiind aici şi desigur nu numai aici, trebuie să împînzească toată pădurea prin viroage şi poieni ascunse, zăpada le acoperă numai după cîteva ore, iar vor ieşi şi probabil tot pe aici pe unde sînt urmele lor acum. A mers în continuare cu gînd să ajungă sus pe culmea dealului, dar s-a răzgîndit cînd nu mai avea mult şi s-a întors intrînd în pădure. Copacii erau drepţi şi subţiri cu scoarţă netedă, cerneau lumina zăbrelind-o pe zăpadă, retina durea ca un op-art pe care nu-l puteai ocoli şi trebuia să pătrunzi prin el, gratii albe şi negre, scîrţîit de zăpadă şi zgomot sec de frunze strivite se amestecau sub talpa cizmei într-un zgomot scurt şi înăbuşit, urmele nu se mai cunoşteau în amestecul de alb şi ruginiu, mergînd mult pierdeai noţiunea timpului şi spaţiului, orice direcţie era cu totul asemănătoare celorlalte şi doar cînd te apropiai de marginea pădurii totul căpăta direcţie şi sens, totul revenea acolo unde fusese, ca o revenire dintr-o stare ciudată şi plăcută provocată de o şovăială aşa cum ţi se întîmplă atunci cînd eşti singur. După ce ieşi din pădure, privi atent în dreapta şi stînga, ca să recunoască locul şi constată că nu se depărtase prea mult, apoi coborî cîţiva paşi şi reveni la urmele de lup, le privi iar, aceleaşi, mari cît o palmă de copil, împletite şi primejdioase, semne ale prezenţei lupului aici la doi paşi de locul în care ei îi aşteptau.

Chiar dacă îi aşteptau, acum mai bănuitori, căci văzuseră urmele aproape, în zilele următoare lupii n-au venit, parcă ar fi ştiut de prezenţa lor acolo, pregătiţi şi aşteptînd, mîncînd doar conserve şi slănină, vremea fiind din ce în ce mai rece, vîntul spulberînd de-a binelea zăpada, încît nu ştiai dacă ninge şi acum sau doar o aduce vîntul de pe culmea dealurilor. Vlad chiar pomenea de plecare, ce rost ar mai fi avut să mai stea, cînd într-o seară în care nici nu se aşteptau lupii au atacat cam cu două ore înainte de miezul nopţii. Vlad era singurul plecat la saivane, ceilalţi dormeau, Moraru băuse prea mult seara şi ceilalţi băuseră şi ei şi jucaseră cărţi pînă aproape cu o oră înainte. Cînd a răsunat împuşcătura, au sărit cu toţii, felinarul era atîrnat deasupra sobei, dar a trecut mult pînă ca Barbu să-l găsească şi să-l poată aprinde, rupînd chibrituri, şi cînd, în sfîrşit, s-a făcut lumină, lumină oarbă şi pîlpîitoare, toţi se îmbrăcau, Moraru era de mult îmbrăcat şi ţîşni pe uşă afară, stîrnind zăpada, apoi Mareş, ţinîndu-şi arma de curea şi gîndindu-se dacă a luat cartuşe, în timp ce Barbu trecea pe lîngă el mai repede decît îl crezuse în stare.

Spre saivan ardea un foc, haita deja ajungea fugind spre pădure, umbre cenuşii şi iuţi pe zăpadă albăstrie, urmărită de lătrat schelălăit de cîini şi voci de oameni, mai răsună o împuşcătură, Bogdan şi Moraru o luară drept peste cîmp înainte lăsînd urme adînci, în timp ce Mareş şi Barbu fugeau spre saivan, de unde se auzeau oamenii strigînd şi se vedea, acum mai aproape, focul. Era un lup rănit. De cîteva ori a căzut, împrăştiind zăpada făinoasă de deasupra, şi a făcut un ocol prin faţa oamenilor, vroind probabil s-o ia înapoi spre pădure. Fugeau cu greu prin zăpada prea înaltă, cizmele se afundau pînă la carîmb scîrţîind, şi-i auzeau pe ceilalţi strigînd ca să-l înspăimînte, dar ce se simţea de la început era frica în răcnetele lor, toţi se strîngeau făcîndu-şi loc în jur să poată să se retragă atunci cînd trebuie şi unul punea paie peste cele care cine ştie cui îi venise în minte să le aprindă, zarea lor juca pe zăpadă, umbrele celor care agitau furci se amestecau ca şi răcnetele lor crescînd sau scăzînd după flăcări şi lupul căuta s-o ia în partea cealaltă, ferindu-se mai mult de flăcări decît de ei. Cîţiva au fugit roată, întregind astfel un cerc şi răcnind mereu, agitau furcile, apoi iar se retrăgeau cîţiva paşi ca să răcnească şi mai tare. Cineva punea mereu alte paie pe foc, scoase din şiră sau aduse din grajd, lumina crescu mai puternică şi atunci Mares l-a văzut pe cel de lîngă el cum se repede înainte, un om voinic şi scund cu căciulă neagră, şi Barbu l-a lovit cu patul armei în spinare de s-a prăbuşit într-o parte, a sărit peste el, a ochit şi a tras, apoi, după împuşcătură, s-au mai auzit cîteva strigăte împrăştiate, unii continuau să agite furcile încă şi doi îl ridicaseră pe cel căzut în zăpadă. Oamenii începeau să se apropie şi flacăra scădea din ce în ce mai mult, parcă intrînd în zăpadă şi mirosea a paie arse, apoi Barbu, după ce s-a uitat în jur de cîteva ori, a luat-o înapoi spre casa de lîngă pădure, de unde se apropia şi Vlad, făcînd paşi mari în jos pe creastă.

– Altădată să nu mai ieşi după haită cînd eşti singur. Stai înăuntru şi tragi de acolo sau din uşă, i-a spus el. Cîţi erau?

– Vreo şapte. L-ai omorît?

Barbu dădu din cap.

– Am tras la întîmplare şi din fugă, zise Vlad încă gîfîind. Era imposibil să nu nimeresc vreunul.

– Hai înăuntru, l-a chemat Barbu privindu-l cu atenţie. În noaptea asta sigur nu mai vin.

N-au venit nici în noaptea aceea şi nici în nopţile care au urmat, cînd i-au aşteptat mult mai mult decît de obicei, cîte doi la saivan şi ceilalţi treji în casă pînă tîrziu. Ciobanii au stat şi ei treji la saivan pe rînd, se vedea acum şi aici felinarul clipind legat deasupra şi legănîndu-se, dar n-au mai fost treziţi noaptea nici de răcnete, nici de focuri trase în aer. Lupul împuşcat l-au dus în sat pe-o sanie, a venit lunganul acela cu puşcă după el, şi oamenii s-au strîns să-l vadă, copiii puneau mîna pe el, se uitau la colţi sau la ochii lui deschişi, trăgeau de părul aspru de pe spinare, simţeau mirosul de fiară în nări.

II

Valea asta nu este numai o vale înzăpezită şi aproape pustie pe care nici nu mi-o pot închipui altfel decît albă, cum ar arăta vara, ci e mai mult o stare de spirit, căci altfel n-am căuta mereu cu ochii în jos spre dealurile acestea care se închid acolo în zare, parcă ar intra unul în celălalt pentru a ne opri aici, este desigur o stare de spirit aşa cum este ea cu satul aproape şi totuşi cu momente cînd uiţi de el, nici nu-i bănuieşti prezenţa, cu saivanele puse aici parcă tocmai la cheremul lupilor şi ciobanii veniţi de undeva de pe la Poiana Sibiului şi accentul lor ciudat, cu casa asta dărăpănată în care stăm noi şi dormim ca într-un fel de iesle în loc de paturi şi ne învelim cu nişte pături roase care cred că au fost şi pe cai, mai păstrează şi acum iarna pe frig ceva din mirosul dulceag de sudoare de cal, şi nici unul nu se grăbeşte, nu pomeneşte de plecare de parcă nu am fi venit doar de două zile şi aici am fi putut uita și din ce cauză şi din ce parte am venit, dar nu numai că nu pomenesc, dar plecarea pare imposibilă, nu se gîndeşte nimeni la ea înainte de următoarea revenire a lupilor.

Vremea parcă încerca să se schimbe, vîntul bătea mai tare ca întotdeauna, dar norii se rupseră şi nu se mai puteau lega pe mult timp, de mai multe ori era senin ore întregi, ca apoi să ningă viscolind cîteodată chiar în timp ce soarele strălucea pe cer. După atîtea nopţi şi zile de viscol, vîntul astupase cu zăpadă toate denivelările, răzoarele nu se mai cunoşteau aproape deloc, ameninţîndu-te parcă peste tot sub zăpadă, piciorul intra prin surprindere în troian, jerbe de zăpadă purtată de vînt se răsuceau cu eleganţă peste cîmp în timp ce pe alocuri se vedea iarba uscată şi aspră pe pămîntul îngheţat sau trestii rupte, şi toată înfăţişarea locului părea schimbată acum. Trecuseră mai bine de două săptămîni de cînd eram aici, zilele se uniseră parcă într-un tot continuu şi fluid, dar începeau să pară mai lungi de la ultimul atac al lupilor, mîncarea era mereu aceeaşi, încît cu greu ţi-ai fi putut imagina alta, slănină şi conserve cu pîine din sat în care aici puneau şi făină de mălai, ciobanii treceau din ce în ce mai des pe la noi, vorbind despre una şi alta, rostind cuvintele cu accentul lor de pe la Sibiu şi fără să mai pomenească acum atît de des ca înainte despre lupi, scoţînd de sub bundă, pe care nu şi-o scoteau nici înăuntru, cîte-o sticlă de ţuică tare şi limpede de prune, dar cel mai des stăteam singuri şi nu ne culcam pînă noaptea tîrziu, aşteptînd şi acum să auzim lătrături speriate de cîini şi împuşcături dinspre saivane.

Vlad avu într-una din aceste seri o ieşire, era aproape isteric, în timp ce toţi ceilalţi tăceau şi-şi vedeau de treburi sau tăceau şi-i aruncau cîte-o privire, striga şi zicea să sîntem nebuni cu toţii sau aproape nebuni, ieşise afară şi nu văzuse nimic, îi intrase zăpada în ochi înainte de-a vedea ceva, înainte de-a deosebi cîmp de cer, şi acum ne întreba dacă ştim bine de cîtă vreme sîntem aici şi ce rost are, şi dacă ştim bine unde sîntem şi cîţi kilometri sînt pînă la şosea, şi toate acestea vrînd parcă să spună ce vrem de la el, ce avem cu el, de ce-l ţinem aici. Bogdan l-a întrebat, jucînd mai departe cărţi, dacă vrea cumva să plece de aici şi vrea să plece chiar acum imediat, şi acestea nu conţineau nici o ameninţare, era o simplă întrebare la care s-a înfuriat şi a răspuns că să nu se creadă că nu ştie ce-am gîndit cînd l-am adus aici, ne-a fost silă de ce îndura el acasă şi la slujbă, de situaţia în care ajunsese cu soţia, dar oricum prefera asta de douăzeci de ani, de altfel se şi obişnuise, şi chiar dacă îl dispreţuiau alţii, n-a fost pus pînă acum să se dispreţuiască singur într-un mod cu totul absurd şi inutil, cum i se părea lui toată treaba aceasta.

Poate se aştepta să-l contrazică vreunul sau chiar de aceea vorbea şi poate ca să ne facă să ne simţim vinovaţi de ceva, asta poate să dea o iluzie de superioritate unora sau măcar de stăpînire de sine şi de egalitate cu ceilalţi. Apoi se întoarse spre Bogdan şi Barbu şi vorbi parcă numai pentru ei doi, dar înţelegînd prin ei pe noi toţi, le spunea că are şi el avantajele lui, de care e conştient, şi pe care ei, adică Bogdan şi Barbu, spre care privea, şi prin asta înţelegîndu-ne pe noi toţi, de parcă ei ar fi fost o chintesenţă a noastră a celorlalţi, pe care nu le putem avea nicicum, le ignorăm, dar nu sîntem conştienţi de toate acestea, spre norocul nostru. El observase şi singur că într-adevăr eram o adunătură de oameni desperecheaţi şi după el venisem aici atraşi de dracu ştie ce, căutînd parcă ceva, armele noastre erau vechi şi neînşelătoare, acasă nu lăsa nimeni familie şi nici nu se vedea la careva că ar avea de gînd să plece.

Pe mine toate aceste vorbe mă deranjau, trebuiau oprite, şi probabil şi pe ceilalţi, deşi nu spunea nimeni o vorbă. Pentru el eram ca şi lupii pentru care venisem aici şi nici nu ştiam cît de mult semănăm cu ei, cît de mult căutam puterea lor pe care n-o puteam avea, eram şi noi imperfecţi chiar acolo unde ne-am fi vrut integri. Invidiam lupul în ce avea el mai integru, şi noi stăteam şi ne uitam la el fără să spunem nimic, dar uitîndu-ne la el de data aceasta, spunea că trece peste noi un suflu de sălbatici ca un vînt, un suflu de sălbăticie care pe el îl îngheaţă. N-am fi vînători, ci am fi duşmanii lupilor, cei mai mulţi dintre noi au mai vînat lupi şi, credea el, ne purtăm aşa cum duşmanii noştri ne obligă, el a văzut şi a înţeles, l-a văzut pe Barbu cum l-a lovit pe cel care vroia să dea cu securea în lupul de săptămîna trecută, să nu credem că n-a văzut cum l-a aruncat într-o parte înjurînd, şi ne acuza parcă de complicitate, a tras în lup de la zece paşi omorîndu-l ca să nu fie, aşa rănit cum era, ucis cu bîtele şi furcile grăjdarilor. Ba omul mai crede şi că i-ar fi salvat viaţa. El a înţeles totul, ba chiar l-a invidiat pe Barbu, pentru că a mai văzut oameni care admirau şi în acelaşi timp invidiau, căci este o admiraţie care este pe jumătate invidie, cîinii-lupi frumoşi, cum era cel al lui Moraru, cel care a fugit cu lupii, deşi îl credem mort, sau invidiind puternicele şi liniştitele animale din cuştile menajeriilor sau chiar şerpii pe care-i simţeau apropiaţi de o perfecţiune telurică a răului, dar ce anume poate avea omul pentru ele şi de ce? Nu că am fi vinovaţi de aşa ceva sau am face-o deliberat, nu ne credea el în stare chiar de asta, dar de undeva din noi viaţa e mai puternică decît voinţa spiritului, pe Barbu l-a făcut să lovească un om care vroia să omoare un lup cum nu se cade şi „cavalerismul” acesta e cea mai bună dovadă că este şi adevăr în cele ce spune. Apoi s-a legat de mine şi fără ca măcar să mă privească spunea: „cu Rareş e altceva, lui i-e frică de ei şi îi admiră, acesta este curajul lui despre care vorbiţi atîta”, şi nu ştiam ce să fac, să sar de la locul meu, dar nimeni nu se uita la mine şi-atunci nu m-am uitat nici eu la el şi am rămas mai departe acolo unde eram.

Deja obosise vorbind şi i se înroşiseră ochii şi nu se mişca de lîngă uşă, mai ţinea mîna pe uşcior, luînd parcă putere din el şi uitîndu-se la Bogdan şi Barbu şi în sinea lui văzîndu-ne pe noi toţi şi cînd Moraru îi întinse sticla, simţeam mirosul puternic de alcool pînă la mine, o luă parcă fără s-o vadă, el care nu băuse pînă acum, şi o duse la gură, apoi tuşi şi se înecă şi-i dădură lacrimile şi se lăsă pe scaun, apoi se retrase şi nu l-am mai auzit scoţînd o vorbă toată seara, poate-i părea rău de toate acestea sau poate mai continua cine ştie ce în gînd şi nu mai arunca o privire nimănui de-acolo din patul lui înalt.

Moraru băuse şi el prea mult în seara aceea, mai ales după ce Vlad s-a culcat, se mişca lipsit de siguranţă, se aşeza greoi pe scaunul care nu era destul de sigur pentru lipsa lui de control, vorbea cu greu, înecîndu-şi cuvintele în salivă, parcă dinţii ar fi fost o piedică pentru cuvintele pe care se străduia să le rostească mai departe. Părea acum că dintr-o dată devenise şi el posac şi greoi ca Barbu sau Bogdan, deşi se străduia mereu să vorbească, îşi urmărea gîndurile cu încăpăţînare şi o cută i se adîncise între sprîncene în timp ce încerca cu briceagul ţinut în mîna stîngă, mîna cu care trăgea şi cu puşca, să amestece conţinutul unei cutii de conservă de porc pe colţul lui de sobă. Ceilalţi, roată pe lîngă masă, îşi vedeau de jocul lor de cărţi mai departe şi de discuţii în timp ce el a mîncat în tăcere şi lovind cutia de tablă, apoi l-am văzut cum s-a mişcat spre patul lui, nesigur, cum s-a băgat sub pături după ce şi-a dat jos cu greu cizmele, cu cizmele au cele mai multe probleme bărbaţii după ce beau, s-a dezbrăcat în bluză doar şi s-a culcat întorcîndu-se cu spatele spre lumină în timp ce păturile i-au alunecat deja de pe umeri şi a rămas aşa nemişcat fără să poţi spune dacă doarme sau nu. Dimineaţa îl voi vedea cum îi tremură mîna pe puşcă, şi cu toate acestea greşea ţinta rar, el era acela care venea cel mai des cu iepuri pentru masă, împuşcaţi nu o dată cu gloanţe pentru lup, cum i se usucă buzele însetate de frig şi cum n-o să scoată o vorbă pînă cînd ne vom întoarce şi eu voi pune cafeaua din cicoare să fiarbă şi o voi turna în căni de tinichea şi cutii de conservă tăiate.

Cercul strălucitor de lumină din jurul felinarului mai degrabă îţi ia privirea încît abia poţi vedea chipurile celor din jurul lui, chipuri cu care abia începi să te obişnuieşti şi umbrele joacă prin încăpere cu fiecare mişcare a celor patru bărbaţi, un braţ mişcat, capul aplecat peste o cartuşieră sau peste o cutie de conservă încălzită întunecă o jumătate de perete, ascunde privirii pe rînd tencuiala căzută şi cărămida dezvelită, lemn înnegrit de grinzi şi forme bizare de igrasie. În astfel de momente, cînd stai aşa prea mult privind spre un tavan de scînduri pînă la care lumina felinarului nu poate ajunge, sau te uiţi pe geam şi nu vezi dincolo de el nimic, îţi aminteşti de acele nopţi lungi în tren, cînd nu poţi dormi şi te uiţi în întuneric ghicind după aerul nopţii din ce în ce mai rece că se apropie munţii.

Să stai să asculţi ce vorbesc, să nu auzi întotdeauna ce anume vorbesc, ci doar voci şi zgomote, şi era între noi acel moment cînd bărbaţii încep să-şi vorbească spunîndu-şi pe nume, pentru că nu au de lucru împreună şi încearcă să învingă politeţea care pentru ei înseamnă şi stînjeneală, şi vorbesc despre mai multe, despre femei, Bogdan tocmai spune că femeia are perioade şi vîrste anume pentru dragoste pe care trebuie să le cunoşti, şi apoi despre altele, despre ierni şi lupi, despre băutură, apoi peste toate acestea trec ca peste nişte lucruri bune doar de discutat.

Mă întorc spre felinar şi simt că trebuie să închid ochii pentru cîteva clipe iar din cauza luminii lui şi mă simt astfel de parcă n-aş mai avea nevoie de nimic şi nu numai acum, ci chiar şi de aici înainte, omul are poate ceva ce nici dragoste, nici prietenie nu poate acoperi, nici inteligenţa, nici lipsa ei, amintirile nu-i ajung celui care trăieşte din amintiri, după cum nici visurile celui care se hrăneşte cu visuri şi cîteodată sînt momente cînd totul pare firesc aşa cum este, momente ca acesta, venite pe nepregătite şi de puţine ori.

Felinarul se mişcă orbindu-mă iar şi a trebuit să-mi iau ochii de la el şi cred că ar fi vremea să dorm măcar cîteva ore, căci simt oboseala sub pleoape ca nisipul.

Undeva spre saivane se auzea lătrat de cîini şi Bogdan  înălţă atent capul, acoperind iar zarea felinarului, şi ei au vedenii pe o astfel de vreme şi lătratul lor sporadic şi răzleţ pare mai degrabă liniştitor şi ajunge pînă aici purtat de vînt printre scîndurile acoperişului care, cu siguranţă, nu mai pot să ţină două ierni ca asta, latră şi ei la vîrtejurile de zăpadă care se văd alergînd negre spre marginea pădurii şi care erau frica mea de copil cînd ieşeam noaptea afară.

– N-are nici unul de unde şti că dincolo de pădure, în valea cealaltă, e satul meu, că acolo mai sînt cîţiva oameni care poate m-ar recunoaşte şi acum, dar n-o să le dau ocazia asta, şi nu numai atît, dar mi-aduc aminte că odată am trecut chiar pe aici rătăcit prea departe prin pădure şi-mi amintesc prunele verzi cu care mi-am strepezit dinţii şi mi-am minţit foamea, pe atunci mai erau doi-trei pruni pe jumătate sălbatici şi aproape uscaţi care făcuseră cîteva prune mici şi tari, toate numai sîmbure.

Simţi mirosul fînului în paturi şi-l simţi şi prin somnul cel mai greu, aşa cum simţi frigul de afară strecurîndu-se pe sub uşă şi pe lîngă geamuri, mai puternic atunci cînd bate vîntul, şi asta imediat ce focul din sobă începe să mocnească, şi atunci mă scol şi aleg cîteva lemne, văd cum le biruie focul unul după altul şi stau acolo şi poate că aş ieşi măcar pînă la izvor, nu-ţi simţi întotdeauna precis imboldurile, şi în jur nu văd nimic, doar jarul îmi sclipeşte în ochi, şi nu simţi vremea că ar trece în vreun sens, nu-i simţi pulsul.

Moraru se învîrtea prin somn şi respira adînc, rare momente cînd nu simţi că trece timpul şi de multe ori trebuie să te ridici din somn ca să le prinzi, şi viaţa noastră trece astfel parcă independentă de noi, vie şi sălbatică, şi ne întîlnim cu ea în momente rare pe care le percepem ca pe nişte prevestiri şi pe care le simţim că ard ca jarul atunci cînd nu mai are nevoie de lemne, şi Moraru iar se răsuci scăldat în somnul lui ca într-o sălbăticire.

Viscolul cîteodată se sfîrşeşte pe nesimţite şi apoi se naşte iar în jurul acoperişului şi pereţilor şi dacă atunci te culci îl simţi multă vreme mai tare sau mai slab odată cu somnul strîns sub gene, somn sănătos cu patul tare şi aerul niciodată destul de încălzit, încît dimineaţa te trezeşti în frig, suflarea abureşte şi patul devine prea strîmt, păturile aspre prea scurte şi subţiri.

Cîmpul înzăpezit şi cerul se amestecă albăstrii la ora aceasta şi frigul e ascuţit ca un brici, părul se acoperă cu brumă, cizmele scîrţîie şi zăpada e făinoasă din cauza frigului şi tot din cauza lui vîntul nu mai bate şi uşa scîrţîie şi oţelul puştii frige, şi la ora aceasta încă mai aşteptăm să auzim lătrături înspăimîntate, să auzim împuşcătura care să ne vestească lupii sosiţi în preajmă şi atunci cînd zăpada e albă şi vîntul începe să bată şi ochii să te doară şi să lăcrimeze de lumină, ziua e demult zi pentru noi.

III

 

De trei zile era rece şi senin, norii au trecut cu totul pînă la urmă, frigul intra în toate, impregna toate senzaţiile tale, se alipea lor imposibil de separat, albastrului de sticlă de deasupra dealurilor şi pădurii care mai apoi devenea albastru curat deasupra capului, în deplinătatea înălţimii lui, scîrţîitului zăpezii sub cizme şi albului nemăsurat, uşii care scîrţîie şi ea şi aburilor care năvăleau înăuntru cînd o deschideai, chiar şi zgomotul gemut de fierăstrău cînd tăiai lemne, îngheţate şi înzăpezite şi acestea. Bogdan, Vlad şi Moraru sosiră la zece şi Moraru rezemînd arma de pat şi aruncînd cartuşiera deschisă peste ea îşi frecă mîinile îngheţate:

– Deştepţii, şi-au pus grajdurile la douăzeci de paşi în pădure şi apoi vin să se plîngă că lupii au intrat nu ştiu cînd în saivan şi au sfîşiat şapte oi şi cîinii. Asta aud de cînd am venit aici de parcă am putea să le dăm înapoi sau să le găsim prin pădure. Dar la oamenii din sat cîte oi au sfîşiat, asta nu ne mai spune nimeni, nu e important.

Abia putea ţine cana de cafea fierbinte între palmele îngheţate şi amorţite şi de cîteva zile îi blestema mereu pe ciobani, pe oamenii din sat sau, cîteodată, lupii.

– După masă ieşiţi voi, tu cu Barbu, zise el către Mareş. Trebuie aşteptaţi acum la oricare ceas al zilei cît ţine frigul. Apoi diseară mergem noi sau mai aşteptăm cu toţii aici.

Începu să mănînce singur, aşa cum făcea întotdeauna fără să se uite în ce moment al zilei era sau dacă mai este cineva care vrea să mănînce, mînca singur vorbind cu Vlad, care sta singur lîngă el aproape întotdeauna să-i asculte toate ocările şi blestemele din momentele de furie.

Moraru era mic de statură, cu părul blond mereu răvăşit, trecîndu-şi degetele prin el atunci cînd nu mai avea ce face altceva, cu vorba serioasă şi gravă întotdeauna, dar pe jumătate ironică, chiar şi seriozitatea lui părea o formă de ironie, gata întotdeauna să-şi bată joc de oricine, chiar şi atunci cînd bea, era cel mai iute din fire şi după primul gest îţi dădeai seama ce va urma, simţea nevoia să vorbească şi să se mişte, de multe ori atunci cînd îl trezeai se scula şi se îmbrăca iute, cu mişcări îndemînatice şi precise şi abia apoi întreba ce este, „ce s-a-ntîmplat?” Era îmbrăcat în costum verde de vînător de la care nu lipsea nimic, bocancii cu ţinte şi ciorapii verzi rulaţi peste ei, doar că în loc de pălărie purta căciulă de miel cu pană de sturz prinsă în insigna de vînător, îşi purta hainele de vînător aşa cum un soldat şi-ar fi purtat uniforma, seara le agăţa cu grijă lîngă pat şi-şi lustruia bocancii, iar dimineaţa cînd le îmbrăca, îşi încheia şi ultimii nasturi de la bluză şi de la haină. El şi Bogdan se cunoşteau cu Vlad dinainte şi-l luau întotdeauna cu ei cînd mergeau la pîndă la saivan, adică tot a doua seară sau a treia. Dar oricum lupii nu veneau, era aproape o săptămînă de cînd haita atacase ultima oară, singura dată de la venirea lor, şi ei aşteptau în fiecare seară şi chiar dimineaţa devreme, pentru că o dată văzuseră urme proaspete pînă la marginea pădurii. Cîinii păreau liniştiţi şi nu dădeau semne că lupii ar fi venit în vreo noapte mai aproape, dar Moraru îi blestema şi pe ei, spunea că de frică nu vor lătra doi ani de aci înainte şi în secret simţea lipsa cîinelui său, lupul roşcat, dar tot ce spunea era că oare ştie să-şi ţină coada ca lupii ceilalţi.

Într-una din aceste seri, Mareş ieşi să meargă la izvor şi era atît de senin, dealurile se întindeau în jos cu creasta strălucind, încît părea acelaşi peisaj ca ziua, mai apoi a simţit şi a văzut diferenţele, era atît de senin încît cerul părea negru în jurul lunii. La început nici n-a văzut cărarea în albul imaculat şi a simţit-o abia pe urmă cînd nu mai era mult pînă la izvorul care nu se mai auzea nici acum nici de la doi paşi, parcă s-ar fi înecat în zăpadă şi s-ar fi scurs înapoi în pămînt fără zgomot, aşa cum izvorîse, încît de mai multe ori, mai ales noaptea, trebuia să-l caute. Era de altfel doar la cincisprezece paşi în pădure şi umbrele copacilor subţiri se împleteau peste el şi, cînd cufundă vasul ţinîndu-l de toarta împletită, simţi mîna arsă de răceala apei pînă la oase, apoi îi amorţi şi n-o mai simţi deloc. Abia acum se auzea apa gîlgîind la gîtul de sticlă şi gîlgîitul se înălţa, suia spre mîna lui pînă cînd a simţit vasul mai greu şi ştiu că se umpluse şi gîlgîitul încetă, apoi trase încet afară mîna pe care încă n-o simţea. Atunci îl văzu.

Stătea la zece paşi de el, acolo unde copacii erau mai puţin deşi, cu totul nemişcat în lumină, picioarele înfipte în zăpadă şi coada grea atîrnată, poate fusese acolo înainte de-a sosi el, poate chiar de la începutul serii unul din ei sta şi supraveghea casa, urechile drepte şi nemişcate, dedesubt ochii ţintă, şi sub povara emoţiei mai că-i venea să creadă că nu e acolo, că în faţa lui nu e nimic, şi asta în timp ce se uita la el, ochii lui de lup, mai depărtaţi decît la cîine, erau aţintiţi spre el în timp ce un fior urca sus spre piept, dar nu era fior de teamă, era un alt fior ce-l făcea să stea nemişcat în faţa unui lup aflat la zece paşi şi să nu-i fie frică. Desigur, era acolo, nu putea să se mintă sau să nu-l vadă, şi n-a ştiut cît timp a trecut pînă s-a aplecat să prindă toarta vasului, era cu mîna întinsă şi cu ochii ţintă în faţă, cînd lupul se întoarse încet, făcînd ocol printre copaci, şi el o luă pe cărare spre casă şi cărarea se vedea acum, cînd avea lumina lunii în faţă, urmele de paşi răscolite de vînt, şi a ajuns aproape de pragul casei fără să se uite înapoi. Cînd era mic, avea o senzaţie asemănătoare trecînd noaptea prin pădure, dacă n-ar întoarce capul după o sută de paşi cineva l-ar bate pe umăr, dar totuşi nu întoarse capul pînă ajunse în prag, dar atunci nu mai văzu nimic, pădurea părea închisă înăuntrul ei şi întunecată, şi apoi poate plecase de acolo, era acum departe printre copaci.

Cînd intră înăuntru, îl izbi zgomotul de voci, i se părea că toţi vorbesc tare, fumul şi mirosul ascuţit de ţigară şi lumina slabă a felinarului, toate în acelaşi timp. Pentru că felinarul era agăţat deasupra sobei şi nu era pus la mijloc, toată încăperea se umplea de umbre la cea mai mică mişcare a cuiva, Bogdan aplecat peste sobă făcea să fie întuneric peste tot şi atunci geamul licărea slab de lumina de afară. Barbu cu Moraru jucau cărţi, Vlad cu ochelarii puşi citea într-o carte, iar Bogdan se pregătea de plecare, luîndu-şi arma, cartuşiera pe după gît şi făcîndu-şi păturile sul, să le poată ţine sub braţ. Încăperea era într-adevăr plină de sfară ceţoasă şi miros de slănină încinsă şi arsă, felinarul nu putea să biruie totul, şi Mareş aşeză apa lîngă masă pe butuc, unde-i era locul şi de unde Bogdan, în picioare, o şi luă să bea, ţinînd damigeana grea pe cotul braţului cu degetele trecute pe după toartă.

– Plec şi rămîn pînă la ziuă.

Singur după aceea şi întins pe patul de scînduri, aşa cum stătea în fiecare seară, se gîndise, adică mai mult încercase, să vadă din nou toată imaginea exact ca afară, izvorul înecat în zăpadă, copacii subţiri şi umbrele lor drepte și reci, cerul cu stele mici, şi încerca undeva la mijloc să vadă lupul, dar nu mai reuşea, imaginea se refuza şi în locul ei simţea abia acum tot frigul de afară, de acolo de lîngă izvor, pe care atunci nu-l simţise. Era imposibil să-l poată vedea, să-şi amintească dacă fusese acolo la zece paşi de izvor, nefiresc de aproape, îndoiala de atunci generase una totală, faptul că nu-i fusese frică, nu simţise nimic ce-ar fi adus a frică, îl făcea să se îndoiască şi mai tare, frica rămînea în corp aşa cum rămîne frigul sau reumatismul în oase, dar în acelaşi timp îl şi vedea mereu acolo unde copacii erau mai rari, cu picioarele înfipte, urechile mici şi drepte şi coada grea atîrnată, dar nu putea fixa imaginea, n-o putea opri şi controla.

Ziua trecu fără nimic deosebit, întrutotul asemănătoare celorlalte, nici măcar nu ieşi din casă, decît ca să taie lemne pentru foc şi să le aşeze înăuntru clădite lîngă perete pînă la un stat de om, dar în seara următoare se duse tot el după apă, cîtă mai rămăsese o folosi la cafea, apoi cealaltă o vărsă şi Barbu îi spuse că va merge el, căci e rîndul lui, dar Mareş a ieşit lăsîndu-l să joace mai departe cărţi. Căută să găsească de la început cărarea prin zăpadă, apoi se gîndi că ar mai fi trebuit totuşi să se îmbrace, prea era rece şi cămaşa de pe el părea mai rece decît aerul de afară şi pînă ajunse la izvor îi ardeau urechile, aproape îl usturau. Aplecă vasul în izvor înainte de-a se uita în jur, cufundîndu-şi toată palma, apoi totuşi se uită şi scoase iute vasul din apa rece, lupul era acolo, de data aceasta parcă mai aproape, şi apoi văzu că erau doi şi se retrase spre copacul cel mai apropiat şi-l văzu şi pe al treilea, mai mic, şezînd liniştit mai la o parte. Ceilalţi doi începeau să se mişte neliniştiţi, dar fără zgomot, ocolind izvorul şi întorcîndu-se mereu, trecînd unul pe dinaintea celuilalt. Frate, n-ai jucat cinstit, se gîndi el şi continuă să se retragă. Din marginea pădurii pînă la casă mai erau vrei două sute de paşi, vedea zăpada strălucind şi mai aproape pe urmele sale, dar s-o ia spre cîmp deschis ar fi însemnat moarte sigură, aşa cum era drept, fără nici un copac şi cu urmele sale întipărite în ordinea aceea inversă, spre el. Se hotărî să se retragă spre stînga, unde cam al zecelea copac era un stejar tînăr la care mai c-ar fi ajuns la ramurile de jos, dacă s-ar fi întins, în rest erau carpeni tineri şi deşi, fără prea multe ramuri, care s-ar fi aplecat fiecare sub greutatea lui; toţi erau la fel, pădure tînără. Lupul din dreapta lui făcu o mişcare şi apoi cîţiva paşi spre el. Vasăzică tu o să începi, se gîndi Mareş mai făcînd totuşi un pas şi rămînînd apoi nemişcat, uitîndu-se la lup. Mai că ar semăna cu un cîine, acum se vede clar, doar că nu latră, nici nu mîrîie măcar, nu scot nici un fel de sunet, nici nu se uită unul la altul, cum ar face cîinii, parcă fiecare nu ştie de prezenţa celuilalt. Nu pot fi la fel de deştepţi cum sînt cîinii, se gîndi el şi-i privi cum stau la zece paşi de el cu umbrele clare şi nemişcate pe zăpadă. Cred că au trecut vreo cincisprezece minute de cînd am ieşit şi scotoci în buzunare după brichetă şi o găsi laolaltă cu ţigările. Rupse pachetul, lăsîndu-le să se împrăştie prin zăpadă la picioarele lui, oricum nu mai credea c-o să aibă nevoie de ele, răsuci hîrtia sfoară ca să ţină mai mult, apoi îi dădu foc. Lupii se ridicară toţi trei în picioare şi văzu flacăra strălucind în ochii lor. Aha, vă e teamă, făcu el aproape cu voce tare, şi ei neliniştiţi făcură cîţiva paşi într-o parte, în timp ce pe el hîrtia îl ardea la degete din ce în ce mai mult, pînă cînd simţi că mîna parcă i-a luat foc şi flacăra se prelingea pe încheietură şi durerea răzbătu pînă la luminile ochilor şi pe buze pe care le ţinu strîns, încordîndu-se pînă îi pieriră luminile care îi jucau dinainte. Erau tot acolo. Sfărîmă cenuşa hîrtiei în pumn şi văzu că lupul din mijloc se aşeză iar, primul, şi tu o să fii, ştiu, o să fii cel care va sări la beregată sau la ceafă, ceilalţi n-au de unde şti atîtea, tu ai mai sărit probabil cîndva la om, tu eşti cel pe care l-am văzut la izvor noaptea trecută. Dar se stăpîni, făcu un pas mare în spate şi lupii făcură şi ei, umbrele erau clare şi mobile de data aceasta, făcîndu-i să pară mai mulţi, cel tînăr apropiindu-se mai tare decît ceilalţi. Pînă la stejar mai rămîneau vreo şapte paşi, ultimii trei pot fi străbătuţi în fugă, se gîndi el. Ridică piciorul să mai facă un pas, dar îl puse la loc şi aprinse iute bricheta, care se încălzise în palmă. Singură flacăra era slabă şi străvezie şi o aplecă într-o parte, dar nu era deloc întuneric ca să strălucească, abia se vedea, din cauza lunii şi a zăpezii, bombăni el în gînd. Nu mai am ce să aprind, nu-s la mine nici măcar actele, şi brusc sări doi paşi îndărăt şi atunci se repeziră şi lupii, dar se opri şi se îndreptă, obligîndu-i să se oprească şi ei. Tu, puştiule, ar trebui să mai înveţi, ar trebui să-i laşi pe ceilalţi înainte, ei se pricep mult mai bine, îl apostrofă în gînd în timp ce-şi pregătea ultimul salt. Nu cred c-ai mai văzut aşa ceva şi chiar de aceea n-ar trebui să te grăbeşti, ar trebui să-ţi păzeşti bine pielea pe care oricum tot o vei pierde, chiar dacă acum vei scăpa. Te rog să fii atent, zise el de parcă ar fi urmat un număr din care lupul ar fi avut numai de învăţat. Sări la stejar şi mişcările se dovediră a fi bine calculate şi apucă ramura cu amîndouă mîinile, săltîndu-se în sus, dar ramura era uscată şi simţi cum se rupe şi se prăbuşeşte iar lupii erau deja sub el, toate acestea aveau loc parcă mai iute de a-şi da seama de ele, părul unuia aspru ca la cîine îl simţi sub mîini şi colţii ascuţiţi în umăr, zvîcni cealaltă mînă înainte şi-l prinse de ceafă, trebuie să fie cel tînăr, şi părea mai greu decît se aşteptase, ţi-am zis, puştiule, să ai grijă, şi în acel moment simţi cum altul îi sfîşie mîna dreaptă, nici nu mă doare din cauza gerului, oasele palmei se desfăcuseră sub colţi cu o arsură şi-l izbi pe celălalt cu toată puterea de stejar, auzindu-i icnetul şi încercînd să se ridice în picioare. Şira spinării ruptă, ţi-am zis eu, se gîndi el, mirîndu-se în acelaşi timp că nu simte colţii celui de-al treilea. Reuşi să se ridice în picioare, dar în aceeaşi clipă fu doborît la pămînt, deşi avea senzaţia că ar mai putea să se ridice şi auzi la ureche clămpănit sec de colţi. Fără să se mai poată întoarce, simţi colţii înfigîndu-se şi intrînd şi prin oasele gîtului care trosneau în timp ce urechile-i ţiuiau fierbinţi acolo înăuntrul lor.

Abia peste o jumătate de oră aveau să iasă ceilalţi ca să-l caute, punînd timpul din nou în mişcare, Vlad amintindu-şi că plecase spre izvor, la fel şi Moraru, care se mira că nu-i mai vede nici urmele, în timp ce noaptea se făcea tot mai rece acum după miezul nopţii, un frig nefiresc care parcă aprindea pielea pe tine şi care făcea să împietrească pădurea cu cît se apropie dimineaţa.

(1972-ian. 1973)

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]