Romulus RUSAN – La armată

romulus-rusan

În vacanțele anilor II și IV de facultate am fost duși la armată. Se spunea „duși”, deși stagiul militar cu „termen redus” era mult mai convenabil decât cel obișnuit, care dura doi ani, sau decât cel așa-numit DGSM și poreclit „Diribau” (rezervat copiilor de chiaburi, preoți, „dușmani ai poporului”)  care dura trei ani, și nu se efectua în cazărmi, ci în lagăre de muncă militarizată.

Dacă n-aș fi intrat, cu atâtea peripeții, la facultate, aș fi ajuns și eu să robotesc la construcția vreunor drumuri, căi ferate, poduri, tunele sau cazărmi (de pildă, la o bază militară sovietică cum era cea de la Deveselu, localitate pe cât de secretă atunci, pe atât de celebră în zilele noastre). Tata fiind la închisoare, dacă n-aș fi devenit student, n-aș fi avut dreptul să port o armă, ci doar o lopată și n-aș fi îmbrăcat o uniformă kaki, ci m-aș fi numărat printre cei peste 500.000 tineri, echipați cu pufoaice cenușii, cu obiele și uneori cu opinci, încartiruiți în barăci ascunse ochilor lumii. Citește în continuare →

Ovid S. CROHMĂLNICEANU – Avangarda românească şi tabu-urile literare în materie erotică

ovid-crohmalniceanu

Actele de provocare constituie practici caracteristice avangardei care vrea să şocheze spiritele şi să le smulgă astfel din obişnuinţe, să realizeze o ruptură cu tradiţia. „Lavez votre cerveau!” ‒ îşi invită Tristan Tzara cititorii, în des amintita sa poezie-manifest, La chanson d’un dadaiste, preconizînd deci o eradicare a memoriei culturale.

Avangarda tinde, ca urmare, la violarea tabu-urilor literare şi artistice, într-o manieră cît mai spectaculoasă. Încălcarea interdicţiilor, reţinerilor, pudorilor, privind etalarea publică a exerciţiului sexual, i-a furnizat în România un teren predilect pentru asemenea acte provocatoare. Aceasta şi fiindcă societatea românească, destul de tolerantă sub raportul moravurilor, era foarte pudibundă în materie culturală. Dacă numele organelor genitale intervin frecvent în vorbirea obişnuită, aşternerea unor asemenea cuvinte pe hîrtie constituia o necuviinţă fără seamăn şi trebuia evitată neapărat prin indicarea doar a literei lor iniţiale, urmate de puncte, puncte. Limbajul fără înconjur al folklorului şi gigantismul lui rabelais-ian în planul fantasmaticii sexuale n-au avut pînă către începutul veacului XX un corespondent cult analog. Citește în continuare →

Inedite: Radu MAREȘ, ultimul roman: Odesa

radu-mares-1

Pe marginea unui roman neterminat. Odesa de Radu Mareș

„fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”

Radu Mareș

Există șanse ca romanul neterminat al lui Radu Mareș să se adauge neșanselor tragice care au lovit literatura română din timp în timp. După întârzierea apariției Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, a prozelor lui Ion D. Sîrbu (ambele opere având măcar norocul de a fi fost finalizate de autor), Odesa rămâne o operă schilodită de moartea autorului, dar în care noi simțim capodopera și credem că orice cititor, neprofesionst sau profesionist, va trăi un sentiment asemănător.

Citește în continuare →

Dan STANCA – Omor calificat

danstanca

Eram trei. După ani şi ani, odată ce am ajuns în puşcărie, condamnat la 25 de ani pentru crimă cu premeditare sau omor calificat, îmi dau seama că din punctul de vedere al unui scriitor sau cineast experimentat reprezentam triunghiul erotic clasic. Dar între noi nu putea fi vorba de aşa ceva. Doi eram, sigur, virgini, doar al treilea, Daniel Pupăză Gagarin, Doamne, ce nume!, mai avusese de-a face cu vreo fetişcană. Dar nici el nu era bărbat sută la sută. Aşa că am plecat într-o excursie minunată în Maramureş, pe Valea Izei, într-o drumeţie iniţiatică, având, cum ar veni spus, în traistă lecturi mobilizatoare despre regiunea aceea misterioasă a ţării, Graal-ul lui Wolfram von Eschenbach, ehe, Sarasău Sarasate, vârful de munte Pop Ivan, e drept, acum pe teritoriul Ucrainei, adică, vezi Doamne, Le Royaume du pretre Jean, cum spune scriitorul medieval, – oare nu cumva cupa Graal-ului izgonită din Occident înainte de-a ajunge într-un refugiu din Orientul îndepărtat o fi făcut escală şi prin părţile astea? -, am ajuns şi la Rohia, dar habar nu aveam de părintele Nicolae, care atunci, în 1978, se aciuise acolo şi mai avea să trăiască vreo zece anişori, am ajuns şi la Sighet şi, tot aşa, habar nu aveam de temuta puşcărie, ce să mai spun că paşii ne-au dus şi la Săpânţa şi am intrat în cimitirul vesel considerând imediat că este o impietate ce a făcut poetul popular acolo, scrijelind pe cruci versuri de doi bani care mai degrabă şi-ar fi găsit locul în revista „Urzica”…În închisoare am timp berechet să revizuiesc ce am trăit şi, mai mult de atât, mă bucur că, fie şi în asemenea condiţii deplorabile, sunt totuşi în viaţă spre deosebire de ceilalţi doi care nu mai sunt… Maramureşul de odinioară este înecat de aceeaşi mlaştină care a inundat ţara. Aceiaşi delincvenţi, aceiaşi afacerişti corupţi, aceiaşi gospodari care au plecat în străinătate ca să muncească şi să facă bani, regiunea aceea în care altădată bisericile de lemn reprezentau un veritabil simbol arhitectural şi duhovnicesc este dominată acum de nişte hardughii de piatră, clădite de oamenii avuţi care speră că astfel îşi salvează sufletul. De la ce? Apa Izei e neagră, şi Vişeul e înecat de lubrifianţi,fătucile sunt muieri fardate şi aşa se duc la discotecă. Flăcăii moroşeni de odinioară nu se mai taie cu brişca, ci se bat cu bâtele, îşi sparg feţele şi mai au puterea să şi râdă fără să le pese de mutilarea generală. E atâta disperare în lumea şi în ţara asta încât nu mai e loc de nici o vorbă.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Scadenţa

alexvlad

Schimbările, mai ales cele neaşteptate, au totuşi loc în zilele care nu prevestesc nimic special. Nici hornari ieşiţi în cale, nici pisici, nici emoţia nemotivată care să devină mai târziu ceea ce se numeşte emoţia anticipaţiei. Ce altceva simţea Petra venind la redacţie decât, ca pe o frecţie cu camfor, frigul tonic de afară? Străbătea pe jos parcul înnegrit şi mustind de umezeală (una din ploile acelea reci, limpezi şi sleite de ianuarie), uimit de extraordinara claritate a tuturor imaginilor: automobilele în culori deschise şi precipitarea studentelor spre Universitate îi alertau toate simţurile. Starea lui era mai degrabă optimistă. Frigul îi făcuse întotdeauna plăcere, ca duşurile reci. De fapt nici nu ploua, cum crezuse în parc, unde apa se scurgea în şiroaie subţiri pe trunchiurile negre, lucioase ca ebonitul.

La mezanin se întâlni cu Baronul (eventual acesta putea fi semnul care prevestise ceva), fostul proprietar al clădirii: Petra îl văzuse prin înfloriturile forjate ale liftului şi-l salută ca toţi ceilalţi, cu o politeţe afectată, de operetă. Pentru un om demodat – o politeţe demodată. Abia recepţionă însă o privire de la ochii apoşi, de cobai, care nu mai suportau lumina. Fostul baron locuia, cu toată curăţenia aproape chimică pe care o afişa, într-o cămăruţă insalubră de la ultimul etaj şi era singurul care folosea liftul, cel din urmă privilegiu de clasă pe care şi-l păstrase. De altfel clădirea avea doar două etaje şi liftul din lemn sculptat era un lux. Se considera (mai mult în glumă) ghinion să-l întâlneşti dimineaţa când urci scările, dar cu timpul fiecare s-a convins din experienţă ce poate prevesti o asemenea întâlnire – un reportaj fulger, un material la comandă şi timp limitat, furia colerică şi împănată cu insulte a lui Panaitescu.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – O poveste

Digital StillCamera

1. Când încerc să penetrez acea zonă, acel moment, ajung fără să vreau în centrul derutant al stării, cel care nu are nevoie de cuvinte, ca apoi să alerg la periferie, după amănunte concrete. Amănuntele, în concreteţea lor, rămân singura certitudine şi poate nu întâmplător tocmai împotriva lor luptă timpul şi frica mea. Ce fel de frică? Frica de nefericire. Eram destul de naiv pe vremea aceea să cred că un eşec în dragoste ar însemna nefericire.

Lucram pe atunci la Institutul Meteorologic local, prelucram rapoartele de la staţiile meteo care se aflau undeva în munţii Vlădeasa, Pietrosul, Piatra Craiului şi alţi munţi. Nu fusesem niciodată acolo. Acolo vremea nu e o coloană de cifre şi nici un mănunchi de sinapse. Acolo bate vântul şi ninge indescriptibil. Noi cei de la birouri primeam datele, prelucram cotele apelor Dunării şi cotele râurilor, aveam hărţi sinoptice prelucrate după fotografiile făcute din sateliţii meteorologici francezi şi americani. Acestea aveau statutul de documente secrete. Centrul nostru, modern şi sărac în acelaşi timp, era plasat pe Cetăţuie, deasupra oraşului, de parcă ar fi fost în puterea noastră să monitorizăm climatul rece al acestuia şi ploile capricioase ce-i spălau străzile neglijate.

Aveam ore de primire a mesajelor, ore de prelucrare a datelor, ore de transmisie la celelalte centre – Iaşi, Bucureşti, Timişoara – mereu ore fixe ce-ţi făceau ziua felii. Între ele alte evenimente la ore fixe – dejunul, cafeaua, prânzul şi chiar  discuţiile personale la telefonul de serviciu, pentru care pândeam linia liberă. La unele ore ascultam muzică, furam trei ore de lectură dintr-o carte – şi acestea tindeau să devină la fel de planificate.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Minciuna. O dispariţie anunţată

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu că am fi fost noi cine ştie ce prieteni, dar colegi fusesem timp de ani de zile, ba ajunsesem chiar să fim în aceeaşi clasă pentru o perioadă. Ne-am mai întâlnit apoi din când în când şi ne-am apropiat ceva mai mult, parcă eliberaţi de povara de-a fi prea mult împreună în perimetrul instituţiei aceleia care mai cuprindea sute ca noi. Apoi am auzit că plecase de acasă, şi acesta este faptul care m-a umplut de uimire – pentru că totdeauna îmi făcuse impresia unui sedentar predestinat, şi acum se întâmplase ceva greu de înţeles. La vârsta asta ne considerăm părinţii vinovaţi de a nu fi la înălţimea imaginii pe care ne-o făcusem despre ei în copilărie şi aproape toţi ne dorim să dispărem din viaţa lor – din inadecvare. O fi trecut printr-o oglindă, s-o fi întâlnit c-un iepure? spuse cineva glumind neîncrezător. E un moment în care criza vârstei ne desparte cel mai mult de părinţi, chiar atuncea (sau mai ales atuncea) când aceştia sunt lângă noi. Vârsta când poate că îţi iubeşti cel mai puţin părinţii. Când eu mă ascunsesem, pentru ore întregi, în nucul din grădină. Noutăţile mi le-a spus cineva, aproape jubilând, într-o dimineaţă pe stradă, pe urmă un altul – reţeaua foştilor colegi funcţionează ca un telefon fără fir sau ca o reţea de contrabandişti, sau ceva. Apoi am întâlnit o fată care-l cunoscuse de la bun început, de când venise cu mama lui (niciodată nu l-am întrebat cine a fost taică-său, şi cum se face că nu sunt împreună) ca să stea împreună la oraş. De fapt, mama lui tocmai se recăsătorise la Cluj, venise pe o slujbă într-un birou la Direcţia Comercială şi odată cu ea venise şi acest devorator de cărţi din provincie ca să ne fie coleg şi să răstoarne piramida premianţilor. Nu era un devorator de cărţi în sensul rău al cuvântului, unul din aceia agasanţi care te surprind cu lecturile lor premature şi cu memoria lor copleşitoare, ci unul care părea că citeşte doar pentru sine şi care vorbea destul de rar. Dar poate tocmai de aceea te convingeau cuvintele lui, care păreau că nu mai lasă replică, sunt totdeauna o concluzie. Oricum, pe mine personal nu mă deranja, ba mai mult, mi-a dat satisfacţia să văd deranjate multe reputaţii prea comod instalate. Însă cred că pentru oricine plecarea fără veste a cuiva poate fi motiv de nelinişte, aşa cum ar dispărea brusc un reper familiar din peisaj. Trebuie neapărat să afli motivele celuilalt, să afli unde s-a dus, să dezbraci plecarea celuilalt de mister – altfel rămâne întrebarea dacă a făcut mai bine cel care a plecat sau cel care a rămas. Întrebare care m-a încercat şi pe mine atunci, mai ales că de multe ori simţeam existenţa unei nemulţumiri din acelea care durează, nemulţumire pe care, după ce ne-am apropiat, el mă „ajutase” s-o găsesc pentru prima oară în mine.

Mi-am dat o întâlnire pe la unsprezece cu Manole, singurul care se putea lăuda c-a fost unul din prietenii lui ceva mai apropiaţi, ei îşi împrumutau cărţi şi se angajau în interminabile discuţii. Prietenie trebuie să fi fost, ce altceva? I-am propus o cafea imediat ce am fost sigur că el e la telefon şi el a venit, bucuros că avea cu cine să discute evenimentul care pe el îl surprinsese teribil, şi căruia era sigur că îi cunoştea explicaţia. Iată că se ivise ceva de discutat, o problemă, chiar una nouă, proaspătă, şi asta constituia întotdeauna o mare plăcere pentru Manole.

Mama lui, ştii tu, femeia aceea distantă din cauza căreia nu mergeam noi niciodată să-l vizităm acasă, trecuse pe la el şi-l întrebase insistent dacă nu ştie unde putuse pleca fiul ei cel zălud fără bani. La început crezuse c-a luat bani din casă, dar a constatat că nu luase un sfanţ, s-a dus doar cu ce avea pe el. Sau poate a împrumutat ceva? Şi oare era adevărat că nu mai avea de gând să se-ntoarcă degrabă, a auzit şi el asta?

N-a plâns, de altfel, el, Manole, nici n-o credea în stare de aşa ceva, tot ce încerca era să se convingă că mai devreme sau mai târziu va fi nevoit să se întoarcă, că altă şansă nu avea şi nu putea să se descurce fără ea şi fără banii ei, şi totul devenise o problemă de orgoliu şi el o vedea în faţa lui frumoasă şi orgolioasă (cum o mai admiram toţi pentru frumuseţea ei, aşa cum admiră tinerii femeile în culmea împlinirii fizice, îi aruncam priviri fugare şi cât de stânjeniţi eram în faţa lui din cauza asta!). Nu i-a răspuns, şi ce anume i-ar fi putut el spune, ceva ce ea să nu fi ştiut dinainte sau să nu fi fost cazul să ştie?

Ceva se schimbase de la moartea bunicii lui. De fapt totul începuse, după părerea lui, tocmai acolo, la înmormântarea bătrânei, şi de aici poate că ar trebui urmărit firul pe care nu-l văzuse nimeni şi care dusese la această dispariţie voluntară. Pentru că nimeni n-a sesizat în nici un moment miliţia, nimeni n-a bănuit o clipă că ar fi vorba de altceva mai grav.

Adevărul trebuie să fi fost că ţinuse mai mult la bunică decât la mamă, şi asta i se părea lui Manole firesc după câte ştia el despre copilăria lui, şi tragedia a constat în faptul că nu şi-a dat seama de toate la timp, purtat aşa din loc în loc şi veşnic obligat la ceva. A înţeles abia după ce bătrâna murise, poate chiar acolo la înmormântare, în curtea plină de ţărani necunoscuţi (uitarea începe prin a încurca numele şi feţele) şi babe în negru, a fost constrâns să înţeleagă. Poate că atunci nu avea nevoia de ceea ce se numeşte împăcare, dar a înţeles că rădăcinile lui cu pământul, cu locurile din care provenea, prin ea se realizaseră. Şi nu poate nimeni să nege legăturile noastre atavice, aici mama era doar un fel de legătură, o verigă intermediară – şi el nu-şi ierta că nu înţelesese asta mai devreme, c-a trebuit să ajungă la revelaţia aceasta după multe dezbateri interioare. De unde ştia Manole chestiile astea, dezbateri interioare şi verigi intermediare, sau era totul o scorneală? Dar l-am ascultat mai departe fără să-l întrerup. Deci copilărise cu bunicii, în timp ce ea, mama, văduvă deja, într-o lume aspră despre care deocamdată nimeni nu ştia încotro o luase, era mereu plecată în căutarea unui rost, nu ştiu dacă aici sunt destul de convingător, dar nu am timp să dezvolt teza, şi până la urmă l-a smuls şi pe el din universul lui, s-au dezrădăcinat amândoi venind la oraş. Activiştii obligau oamenii să renunţe la pământ şi să se înscrie în gospodăriile agricole. Lumea începea să se convingă cum că viaţa la oraş e ceva mai uşoară şi pentru asta merita oricând să te muţi. Aici însă dădeau peste alţi activişti, şi asta te făcea să nu fii sigur că ai ales soluţia cea mai bună. Acum cred că poţi să-ţi explici drumurile dintre sat şi oraş timp de ani întregi, care trebuie să fi fost o încercare disperată de aclimatizare. Mai devreme sau mai târziu şi-a dat seama el însuşi de asta, cu sensibilitatea lui ascuţită şi subtilizată de lecturi, sensibilitate care poate duce contradicţiile până la criză. El avea cele mai multe lecturi dintre toţi cei de vârsta noastră, vedea lucrurile şi cu ochii minţii, avea şanse să cunoască munţii atâta vreme cât mai avea şi aripi, după cum spune poetul tău preferat.

Poetul meu preferat?

Bătrâna murise de o boală pe care o purta de mult timp în măruntaie, şi el şi-a dat seama că ea era veriga despre care era sigur că trebuia să existe şi pe care o căutase doar când aceasta s-a rupt. Privind în urmă totul părea mai clar, firesc, dar din păcate un capitol iremediabil încheiat. Găsesc plecarea lui firească şi aproape previzibilă, şi-l admir pentru asta. N-a plecat să se ascundă în porumb şi să se întoarcă pe la miezul nopţii, rebegit de frig. Au trecut deja câteva săptămâni. Am văzut oameni care au plecat de acasă doar pentru a demonstra că sunt capabili s-o facă, pentru a da celor din jur complexe de vinovăţie, pentru a beneficia astfel de încă un instrument de manipulare prin care să-şi impună voinţa capricioasă. Fără să-şi dea seama că întoarcerea lor pripită anula orice plecare. Nu că eu n-aş avea problemele mele cu părinţii, care deja mă privesc cu suspiciune. Cu el pare să fie însă altceva. El a plecat pentru că nu mai avea de ce rămâne, viitorul aşa cum şi-l vedea în acest moment nu-i era acceptabil. Noi avem senzaţia unui viitor oarecum improvizat, mai degrabă o eternă amânare a ceva ce nu ne este încă definit.

La asta am ridicat din sprâncene, dar el continuă şi n-aveam cum să-l scot din transa reconstituirii în care se lansase cu aerul că el este un medium prin care aş fi luat legătura cu cel absent.

Deci e foarte greu să realizezi că a muri înseamnă a nu mai fi, nici pentru tine nici pentru ceilalţi. S-a uitat în jur, în casa aceea a copilăriei, care nu se ştie de ce i se părea acum mai mică şi mai sărăcăcioasă, după cum şi dealurile din jur şi pârâul chiar i se păreau mai mici, distanţele mai scurte, vecinii mai banali. Aceasta era lumea din care fusese smuls, pe care o regretase ani de zile? Văzând totul la această scară s-a gândit dacă nu cumva a trăit până acuma cu un sentiment de dilatare, între ficţiuni care acuma i se păreau indispensabile, care începeau deja să-l chinuie, orice corecţiune fiind dureroasă. Moartea cuiva nu e un lucru simplu pentru cei care rămân, trebuie să se şteargă tot ce prezenţa aceluia condiţiona, şi tot ce brusca lui dispariţie a trezit. Pentru că el, învârtindu-se prin casă, nebăgat în seamă de cei ocupaţi cu acea ciudată punere în scenă pe care o cere moartea în comunităţile mici, îi simţea prezenţa mai mult ca oricând, şi asta acum când văzuse până şi pământul galben lutos al gropii săpate pentru ea. Şi anume prezenţa ei cea de dinainte ca tu să fi plecat, lipsind câţiva ani pe la oraş angajat în studii care trebuiau să te urce pe scara socială, întorcându-te abia atunci când a fost chemat cu o telegramă, prima telegramă pe care o primeai în viaţa ta.

Ca să găseşti un trup ţeapăn şi pământiu aşezat direct pe podeaua de lut, pe un cearşaf alb scos din dulap anume pentru ea, din cearşafurile ei de când fusese fată sau de când se măritase şi care probabil nu mai fusese folosit de atunci, pentru că mai păstra liniile încăpăţânate ale împăturirilor. Să te apleci peste genele trase şi să-ţi dai seama că nu mai e posibil ce vrei tu, şi abia apoi să-ţi dai seama ce ai vrea anume – să cauţi privirea ochilor albaştri a cărei absenţă te chinuie, ar mai fi avut probabil să-ţi spună ceva, numai ţie. Ţi-aminteşti ochii ei albaştri din două sau trei imagini smulse cu greu amintirilor deja eluzive, iar ceilalţi, când au observat că eşti tulburat şi stânjenit, încep să se ocupe şi de tine, să te cuprindă  în ritualul general, de parcă ai fi murit şi tu. Nenorocirea e că avea să-ţi rămână în minte aşa ca în aceste momente, ca o fotografie care prevalează asupra realităţii, ţeapănă şi depozitată pe jos, şi nu cum era atunci când era în viaţă şi te striga din poartă ca să vii şi să aduci şi tu pentru ea o găleată de apă. Când îţi petreceai zilele în internatul igrasios al unui liceu nu era nici o greutate să ţi-o aminteşti cum se mişca, dereticând casa şi curtea. Şi ce te surprinde acum la ea este că pare şi ea mai mică şi mai puţină la trup, dar mai ales capul mult mai mic, şi nu poţi să ştii dacă asta s-a întâmplat imediat după ce-a murit, un fenomen necrotic, sau nu cumva ultimele luni de boală au macerat-o astfel. Absenţa noastră poate întrerupe normalitatea, poate provoca dezastre. Dar mâinile ei noduroase, pe acestea le recunoşti mai bine, acestea parcă sunt la fel, arse de soare pentru veşnicie şi parcă mai mari când erau obosite, apoi cum se spălau după ce frământau pâinea. Nu trebuie să le atingi acum cu mâna ta, nu trebuie să simtă pielea ta că-s reci şi degetele tale să respingă răceala lor. Apoi toţi cei din jur, care n-au nici pe departe aceeaşi motivaţie ca tine să se afle aici, care par a fi venit doar ca să te vadă cum te porţi, şi prin prezenţa lor îţi amintesc cât eşti de obligat, de dator, de restant. Parcă există o absurdă concurenţă în privinţa cotei de regret la care are dreptul fiecare, pe tine nu te bagă nimeni în seamă şi prin asta îţi confirmă statutul tău de nerecunoscător. Toţi par să spună, laolaltă şi fiecare în parte, ce mult am greşit cu toţii faţă de ea, apoi ajung cu toţii la concluzia că ultimul ei gând a fost la tine – vedeţi să se întoarcă băiatul acela, peste vară nu va sta cu mama lui şi va intra prin ape (pomenea mereu despre ceva ape) aşa cum îi stă în fire, se va îneca sau cine ştie ce va păţi… – şi dacă ultimul ei gând a fost la tine, încerci degeaba să-l recuperezi. Simplul fapt că tu urmează să mai trăieşti, că timpul şi viaţa sunt generoase cu tine, şi te face să te simţi culpabil – tinereţea e vinovată de-a avea atâta credit.

Crezi că te-ai întors acasă, adică acolo unde ai copilărit, unde îţi aleargă gândul de câte ori intri în conflict cu mediul urban, doar că de data aceasta dormi la rude sau la vecini, la care n-ai dormit niciodată şi cărora nu le-ai văzut până atunci toată casa. Aceştia deschid o cameră răcoroasă pentru tine, şi te simţi mai străin decât te-ai simţit la oraş. Patul acesta prea mare, în care n-ai dormit niciodată şi probabil nici n-o să mai dormi, nu are nimic din fiinţa ta, cum ar fi de exemplu căldura de noaptea trecută. Cearşafuri scoase din dulap, de multă vreme nefolosite, cu urmele persistente ale împăturirilor şi mirosul vag de naftalină. Naftalina e un fel de formol, ce altceva să fie? Patul e mult prea larg şi până la urmă te dovedeşte somnul de parcă ai fi în cea mai nevinovată zi a vieţii tale iar când te trezeşti e zi în toată legea, şi-ţi aduci brusc aminte unde eşti şi de ce, auzi afară glasuri şi tu mai întârzii în pat de parcă asta ar putea schimba sau măcar amâna realitatea. Dar până la urmă un sentiment de culpă creşte până când te ridici, te îmbraci şi ieşi ca să faci şi tu ceva, să te pierzi printre cei care lucrează.

Se pune o masă pentru preot, se pune o faţă de masă albă pe care preotul gras, cu pungi sub ochi, îşi pune cartea şi crucea de argint, în spatele lui îşi găsesc locul diaconul şi cântăreţul, amândoi mai vârstnici decât femeia care a fost pusă deja în sicriu, în răstimpul când tu te prefăceai că dormi. Preotul vorbeşte, se avântă în discurs, şi nu-i asculţi cuvintele, ci numai desfăşurarea monotonă a vocii, cu suişuri şi coborâşuri, şi intervenţiile răguşite ale diaconului – mare fumător pentru care ai adus de zeci de ori ţigări de la prăvălia satului. Deşi ai pierdut şirul predicii, discursul acela sinuos şi nesfârşit, întrerupt de răguşeala diaconului, o tuse ici şi colo şi respiraţia cuiva din spatele tău, te împiedică să te gândeşti la ceva anume, te face să te pierzi de tine însuţi şi aproape să înţelegi, parcă îţi lipseşte doar un pas. Îţi aminteşti când erai destul de mic ca să fii culcat cu ea în pat, şi te învârteai şi-ţi căutai mereu locul şi ea, trudită de muncă şi de vârstă, nu se mişca deloc, te certa pentru că tuşeai şi încercai să-ţi aţii şi respiraţia până când o credeai adormită, şi mai conştient de spinarea ei fierbinte şi osoasă care în ultima clipă înainte de-a aţipi era parcă a ta. Preferai să dormi în fân imediat ce se încălzea vremea şi începeau să cânte broaştele, pentru că erai la vârsta când nu tolerai să simţi lângă tine atingerea cuiva, cu atât mai puţin trupul ei nemişcat în care probabil boala lucra deja.

Casa e lăsată toată pe mâna ta şi scotoceşti prin cutiile cu acte de la vechile procese de partaj, fotografii din care nu cunoşti pe nimeni, fotografii maronii lipite pe cartoane cu litere ungureşti şi cu veşnicul stativ de flori pe dreapta, stativul împletit din răchită şi florile artificiale. În cutiile în care nu aveai voie să scotoceşti când erai copil se găseau documente împăturite şi roase, scrisori scrise cu creion chimic, şi eternele ei liste de cumpărături pentru care îi lipseau banii. Necumpărate au rămas până astăzi: „1 oală smălţuită de 5 l., linguri de inox, o lingură de lemn mare, farfurii, un cuţit de tăiat pâine, capac”. Peste tot găseşti aceste liste pe care n-ai văzut-o scriindu-le, probabil aşa îşi petrecea vremea când era singură.

Ai mai rămas şi zilele următoare când nimeni nu se grăbea să plece pentru că trebuia umplut vidul rămas după moartea ei. S-a găsit chiar cineva să-ţi reproşeze că nu ai vărsat lacrimi, nu ţi s-a udat faţa, ai stat doar ţeapăn în faţa oamenilor, ai uitat cât erai de dator şi câte s-au făcut pentru tine. Mai mult – ai început să te acuzi tu însuţi de faptul c-ai fost rău şi fugeai de acasă, când veneai era deja noapte şi ceilalţi dormeau, iar tu te strecurai ca o maimuţă în podul tău de fân, iar dimineaţa plecai devreme, înainte de-a pune mâna pe ceea ce trebuia făcut. Ea era atât de bolnavă, ochii i se adânciseră în orbite şi se ridica în capul oaselor să plângă atunci când n-o vedea nimeni, ea plângea uneori până spre dimineaţă şi tu dormeai afară, în fânul aromat şi sfărâmicios. Prefera de fapt şi ea să rămână singură, de parcă ar fi fost ceva ruşinos faptul că se stingea cu zile. Trebuia să-şi facă treburile casei, dar nu se putea ţine pe picioare şi se aşeza mereu pe câte un scaun sau un pat, Iar tu nu erai nicăieri să tai lemne de foc, să aduci apă de la fântână. Nu mai avea putere să te strige şi ai găsit-o uneori aşezată pe un butuc ca să taie un lemn cu toporul prea greu deja pentru mâna ei osoasă.

Şi ştii că dacă ea ar trăi acum ar încerca să te apere şi să te scoată din gura lor. Ea te-ar ajuta iar să te faci nevăzut.

Locurile sunt aceleaşi, şi timp de trei zile ai putut să-ţi dai seama, aproape cu mirare, încă prietenoase, dar indiferente la plecările şi revenirile tale, la dispariţia bătrânei care te dusese de mână de atâtea ori pe potecă în sus. Aceiaşi scaieţi ce se colorau dintr-un verde palid spre albastru, aceiaşi meri sălbatici şi frunzoşi care fac an de an tot mai sălbatice şi mai mici fructele lor, bune doar puse şi ţinute toată iarna în fân, ba chiar şi atunci amărui la coajă. Prunii neîngrijiţi se sălbăticeau şi ei potopiţi de propriii lăstari, viţa de vie lăsată liberă îi strângea ca nişte gheare. Aici te simţeai cu adevărat acasă, nu adia vântul şi nu se auzeau voci.

A fost un adevărat tur de forţă şi mă gândeam că probabil mai târziu va deveni scriitorul care voia să devină. Tot ce-mi spusese el ar fi putut fi o simplă poveste bine încropită, dacă n-ar mai fi fost prietenia lor notorie, orele petrecute împreună şi confidenţele pe care probabil şi le făcuseră. Sau chiar dacă nu-şi făcuseră prea multe, Manole ţinuse instinctiv seamă de ele şi brodase numai în direcţia spre care acestea lăsau cale liberă. În ultima vreme fuseseră aproape nedespărţiţi, de parcă Manole ar fi presimţit ce urma să se întâmple şi ar fi fost atras cumva de ceea ce urma să se întâmple. Ca să rămână singurul care putea da o explicaţie.

– Nu pun la îndoială că lucrurile s-ar fi putut întâmpla chiar aşa cum spui. Voi aţi fost amici, aţi schimbat cărţi de citit…

De fapt eram nehotărât.

– Sigur, ar mai fi câteva lucruri de adăugat, altele de lămurit. Mama lui şi el s-au întors după aceea la oraş în acelaşi autobuz. N-au avut multe de vorbit pentru că mai erau în autobuz rude cu care trebuiau să fie politicoşi, să le ofere acestora imaginea unei familii unite la durere. Doar faptul că jumătate din călători erau îmbrăcaţi în negru şi te făcea să taci. Acasă nu şi-au vorbit o vreme, chiar s-au evitat sub diferite pretexte: ea că are ore suplimentare la serviciu, el că învaţă cu mine pentru examenele ce veneau. Iar seara citeau cărţi până târziu, fiecare cu veioza lui economicoasă, ca în două sfere de lumină care nu se ating. Poate mai trăgeau cu ochiul fiecare la ce anume citeşte celălalt. Şi chiar dacă două persoane citesc aceleaşi cărţi, n-o pot face concomitent, ci doar pe rând. Şi te-ai uitat vreodată peste cotoarele cărţilor, nume şi titluri, şi ţi-ai dat seama că, necitite, ele nu înseamnă nimic, absolut nimic, indiferent cât de vestite ar fi? Apoi au urmat pentru toţi examenele şi nu ne-am văzut două săptămâni. Apoi am mers să ne vedem pe liste. După care ne-am căutat, am dat târcoale prin zona şcolii şi pe la cafenelele din centru, ca să aflăm care am trecut şi care am căzut. Care aveam să fim la universitate, şi care pe la porţile unor firme pe la care părinţii noştri aveau relaţii. El nici măcar nu se prezentase, fiind deja plecat.

Mai târziu, când m-am gândit mai bine, mi s-a părut din ce în ce mai mult că locvacea lui demonstraţie nu lămurea deloc plecarea atât de bruscă a lui Rusu Constantin. Dar atunci am tăcut şi m-am gândit că poate o fi fost valabilă pentru el, dar nu şi pentru mine care-l cunoscusem oarecum altfel. Discuţia noastră îmi părea acum ca o demonstraţie despre un necunoscut. Poate fiecare suntem altceva decât cred ceilalţi despre noi, altceva decât credem noi înşine despre noi. Şi adevărul este un lucru complicat. Iar Manole probabil tocmai construia un portret, un caz, din perspectiva ultimului eveniment – adică a dispariţiei acestea imprevizibile. Voia să spună că ar fi fost, în ce-l priveşte, previzibilă. Eu nu ştiusem toate aceste lucruri, mie nu-mi vorbise de înmormântarea bunicii, de faptul că-i lipsea universul de la ţară, aşa cum nu mai pomenea nici despre Marta ca înainte, nici nu mai apărea cu ea de mână ca să-mi fluiere sub geam. Parcă ar fi renunţat treptat la tot, exact ca înaintea unei plecări.

Nu mi-am pus în tot acest răstimp întrebarea unde a plecat, ci doar de ce o fi părăsit locul şi conjunctura în care părea, de voie de nevoie, că face parte ca noi toţi. Plecase undeva dincolo, un dincolo în care se aflau toate locurile pe care nu le ştiam, unde nu aveam acces sau unde nu credeam că am avea ce căuta. Asta putea fi foarte bine pe un şantier din munţi, la o fermă cu sezonieri din preajma oraşului, sau într-un orăşel mort de provincie.

Mai târziu, spre seară, când oraşul se umplea de lume, deplasându-te agale puteai recunoaşte plimbăreţii de fiecare seară, şi aceştia să te recunoască pe tine. Privirea îţi fugea peste oameni şi chipurile lor se amestecau în lumina de neon ce izvora mai ales din vitrine.

Aici am întâlnit-o chiar pe Marta în faţa unei vitrine cu pantofi pe nişte postamente rotitoare, nişte pantofi care parcă niciodată n-ar urma să fie în picioarele cuiva, tocindu-se de caldarâm. Am recunoscut-o după păr şi după gulerul ei pe jumătate ridicat, aşa cum stătea cu spatele spre toată lumea.

– Ce-ai mai auzit despre Rusu Constantin? am întrebat-o după ce am făcut câţiva paşi împreună, ca să deschid vorba, pentru că aveam senzaţia că aşteaptă momentul ca să-mi pună ea însăşi aceeaşi întrebare.

– Vrei să spui că nu ştii că nu s-a întors?

– Asta ştiu, am recunoscut eu.

– Atunci vrei probabil să mă întrebi de ce o fi plecat. M-au întrebat şi alţii.

– Nu cred că ştii, am spus.

Nu s-a grăbit să mă contrazică, nici n-a căzut în capcană. De altfel eram sigur că nu ştie, dar bănuiam că va încerca şi ea, ca şi Manole cu câteva zile în urmă, să-mi dea o variantă proprie despre evenimente, nu va rezista nici ea la tentaţia asta. N-avea cum s-o fi lăsat indiferentă plecarea lui. Acum, că totul se descătuşase, mândria şi frustrarea puteau şi ele să mai slăbească, putea vorbi despre toate cu mai multă uşurinţă.

– Noi am început a fi prieteni pentru faptul că eram vecini şi colegi, ca apoi câţiva să mă considere marea lui pasiune. Şi tu printre aceştia? Mă întrebă ea direct, şi aici vocea ei se ridică puţin. Tu ştii că nu arăta rău de loc, şi alte fete erau cu ochii pe el, felul lui de-a fi, parcă lejer şi preocupat în acelaşi timp, era atrăgător şi m-a atras şi pe mine, de ce să nu recunosc măcar atât? Era mereu în centrul discuţiilor, când era vorba de ceva serios, şi profesorii îl considerau întotdeauna printre cei mai buni, deşi rar lua nota maximă. În toate acestea vedeam un calm şi o maturitate care mă atrăgeau. Şi mi-a făcut plăcere să-l câştig înaintea altor fete. El nici nu prea observase că era vânat de toate proastele alea, fiice de doctori şi directori, apoi se ferea chiar de ele, parcă apărându-şi o poziţie pe care doar el o ştia. O vreme l-am crezut dificil, dar nu era nici pe departe aşa.

– Se pare că n-aţi fost multă vreme împreună, cu toate acestea.

Era singurul lucru care mi-a venit în minte, şi prin care eram sigur că voi duce discuţia mai departe.

– Tocmai de asta n-am stat. Era acelaşi tot timpul.

– Cum adică?

– Nu ştiu cum să spun mai bine. Parcă nu discuta doar în timpul disputelor, ci mereu. Mă simţeam uneori cu el ca şi cu un profesor, unul de vârsta mea, care ar fi păşit cu mine alături pe stradă. Dar cred că aveam profesori care în nici un caz nu s-ar fi comportat cu mine pe stradă ca de la catedră. Nu vreau să dau nume! adăugă ea zâmbind cu subînţelesuri.

Trebuie să recunosc că era frumoasă, şi simţeam plăcerea de a fi cu ea pe stradă şi a fi văzut de alţii. Cu toate că avea o faţă cam inexpresivă, inexpresivitatea care e uneori dublată o anume frumuseţe cu trăsături prea regulate. Mai expresive îmi păreau a fi picioarele acelea zvelte. Atunci când zâmbea, era însă fără rezerve frumoasă, şi nu aveai prea des norocul s-o întâlneşti singură pe stradă, uitându-se într-o vitrină cu pantofi, fără nici o treabă şi fără însoţitorii aceia insipizi pe care nu se ştie de unde-i scotea. Oraşul avea rezerve de astfel de indivizi. Paşii ei pe lângă mine, câte-o privire din când în când printre cuvinte şi totul parcă se schimba. Îmi aminteam acum cât o considerasem anii trecuţi a fi un privilegiu al lui Rusu Constantin, atunci când noi mergeam încă singuri la film sau stăteam serile acasă ca să ne plictisim în faţa televizorului.

Se întunecase deja şi lumina artificială câştigase total bătălia. Ea nu se arăta prea grăbită să se întoarcă acasă, aşa cum susţinuse în clipa în care ne întâlnisem, şi asta doream şi eu, să uite. Oare tot acolo stătea?

– Şi apoi, reluă ea singură, prea mult îmi tot spunea că după ce ni se întâmplă anumite lucruri, „experienţe” le zicea el, nu mai putem fi ca înainte, cu doi ani înainte, să zicem. Chiar şi creşterea noastră schimba relaţiile dintre noi. Adică noi creşteam, şi el se simţea obligat să-mi atragă atenţia asupra acestui aspect. Parcă m-ar fi făcut responsabilă, ar fi trebuit să-mi asum mai mult ceea ce făceam, chiar şi simplul fapt că eram cu el. Eu cred că lucrurile care se întâmplă de la sine nu ne fac responsabili. Şi încă ceva, prea trebuia să înghit opinii despre cărţile acelea cu care-şi petrecea timpul. Considera că le-aş citi şi eu odată cu el, sau numai prin el, şi nu puteai să relatezi ceva, să povesteşti o întâmplare sau să vezi cu el un film fără să spună „ca-n Fielding” sau „ca-n Dostoiveski”, şi cred că astfel l-ar fi plictisit până la urmă şi pe buchisitorul acela de Manole, care-i sorbea cuvintele ca un îndrăgostit.

Am intrat într-un cafe-bar şi am găsit într-un colţ o masă liberă sub o lumină verde. Fiecare masă era scăldată într-o altfel de lumină – vişinie, albastră, galbenă sau mov. Fumul gros de ţigară omogeniza toată această babilonie cromatică. Nu era un local ieftin, şi acum uitase cu totul că-mi spusese că se grăbeşte. După ce ne-am aşezat şi am comandat coniacuri mici şi amărui, la sugestia ei, s-a uitat în jur şi cred că a recunoscut pe câţiva de la mesele vecine, gesturile ei au devenit mai studiate şi parcă afectuoase, orice mişcare a mâinii ei dovedea că ştie de prezenţa mea aproape. Şi de a celorlalţi. Îşi înmuie buzele în pahar, apoi se aplecă spre mine şi continuă singură. Nu mai trebuia s-o întreb nimic.

– Altă problemă pe care şi-o punea el era despre cunoaşterea femeii. Spunea că ar avea tot atâtea motive ca alţii să creadă că o cunoaşte – nu ştiu de ce-mi spunea mie toate acestea, ca să mă simt la cheremul lui, ca una din cărţile acelea pe care le avea întotdeauna cu el. Ce-l frământase era cine cunoştea cu adevărat femeia, cel cu succes la ea sau dimpotrivă, Cassanova sau Pavese, şi alte nume pe care le-am uitat. În ultima vreme era tot mai tentat să recunoască avantajul acelora care nu-şi puneau problema, al acelora care se luau în general după instinct.

Făcu un semn la ultimele cuvinte şi i-am luat mâna lungă şi frumoasă cu un inel micuţ cu piatră pe degetul din mijloc.

– Aur sârbesc, îmi spuse ea şi-şi trase mâna.

Mai târziu ne-am dus undeva să dansăm, tot la propunerea ei, apoi spre miezul nopţii am condus-o acasă şi mi-a dat voie s-o ţin de mână şi simţeam cum inelul acela mic din aur sârbesc se încălzeşte în palma mea. Am dus-o până în poarta casei, până în preajma locului unde mai fusesem de câteva ori cu Rusu Constantin în focul discuţiilor noastre peripatetice. Recunoşteam locul şi aveam senzaţia că singur aş mai fi fost pe aici, şi am urmărit-o cum fuge pe aleea spre casă, se opri şi-mi făcu un semn cu mâna, apoi am auzit cheia în uşă. I-am cerut, înainte de-a ne despărţi, să ne mai vedem, dar mi-a spus repede că nu se poate, nu are timp, şi apoi m-a sărutat ca să mă consoleze. Ea a făcut cu naturaleţe mai mult decât aş fi îndrăznit eu adunându-mi toată cutezanţa. Apoi îmi propuse, dacă tot voiam s-o văd, ca peste două zile să trec s-o iau de acasă, nu de altceva, dar aveam exact acea înfăţişare care inspiră încredere părinţilor, pentru asta să nu-mi fac probleme.

În drum spre casă am avut dintr-o dată senzaţia că am timp, că tot ce-mi putuse aduce ziua de astăzi deja îmi adusese, nimic nu mă mai grăbea şi dacă aveam senzaţia că până acum aproape că alergasem, acum parcă ajunsesem undeva şi constatasem că acolo nu e nimic. Nu e nimic lămuritor.

Am încercat să-mi amintesc mai în amănunt discuţia care avusese loc între mine şi Rusu Constantin, discuţie ce se întâmplase chiar cu câteva zile înainte de imprevizibila plecare şi căreia nu i-am acordat prea multă importanţă, ocupat cu această detectivistică printre cei pe care i-am considerat a-i fi mai apropiaţi ca mine. Cu el mă consultam înainte de-a intra, cum făceam o dată pe săptămână, în labirintul rafturilor bibliotecii pe care şcoala noastră o avea la subsol. Acum nu părea dispus să-mi dea prea multe sfaturi.

– Nu e foarte bine să citeşti prea mult, îmi spunea el.

Tocmai el spunea asta? Considera oare că prea mult citise? Oricum, dintre noi doi, el era cel care incontestabil deţinea supremaţia numelor şi titlurilor bifate.

– Sigur, am confirmat eu imediat ca un atoateştiutor. Devii şoarece de bibliotecă. Suntem chiar la vârsta la care unii putem deveni şoareci de bibliotecă.

– Nu e asta, spuse el nemulţumit de graba şi superficialitatea mea, şi aborda această nemulţumire şi nerăbdare de parcă ar fi fost între noi cine ştie ce diferenţă de vârstă în avantajul lui. Nu e vorba despre asta, ci de mult mai mult. Nu mai am nici un apetit pentru lecturi, de parcă mi-aş fi dat cumva brusc seama că nu sunt decât un substitut. Un substitut la ce? Nu ştiu. Am ajuns să mă sperii de posibilitatea că până la sfârşitul vieţii aş putea-o ţine din carte-n carte. Trăind vieţile altora. La început n-a fost aşa.

Apoi tăcu o vreme. Cred că regreta că vorbise, că încercase să comunice lucruri care mă depăşeau, sau nu erau încă limpezi nici pentru el.

– După drumul acesta la înmormântarea bunicii s-a schimbat ceva. Nu am mai putut citi şi au trecut de atunci mai bine de două săptămâni. S-a inversat ceva. Fiecare lectură mă deposedează de ceva, mi-arată ceva şi apoi acel ceva se depărtează şi-mi dau seama că era ceva al meu ceea ce mi s-a arătat şi apoi mi-a fost luat. Mă înfrânge în chiar ce aveam eu din ea înainte de-a începe să citesc. Înţelegi?

Nu înţelegeam, şi cred că nici lui nu-i era prea limpede. Dar am tăcut, apoi am dat vag din cap, neîndrăznind mai mult tocmai din cauza nemulţumirii profunde şi chinuite pe care i-o citeam în voce. Se uitase în dicţionar să vadă ce scrie la cuvântul carte. Scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum. Un obiect. Dar felul cum se întrerupea brusc, ezita şi apoi se pornea iar să vorbească mă făcea să cred că, dacă nu-l încurajam în vreun fel, se va opri probabil de tot, se va întoarce pe călcâie şi va pleca acasă.

– Poate că dintr-un Narziss încerci să devii un Goldmund.

Asta am spus eu. În termeni pe care i-am învăţat de la el. Se vede că a considerat întrebarea mea prea  stângace sau prea căutată, pusă mai degrabă ca să scoată în evidenţă o anume lectură, şi nu s-a grăbit să răspundă, dar după câteva clipe a zis da, poate asta, dar evident cu gândurile în altă parte. Se gândea atât de intens încât devenise oarecum criptic, nu mai comunica. Sau vorbea numai pentru el.

– După ce încep o carte, simt o necesitate bolnavă s-o termin cât mai repede, ca pentru a scăpa de ea. Şi a lua alta, mai potrivită cu starea mea. Dar care este starea mea?

Cred că într-adevăr era pe cale să devină un şoarece de bibliotecă şi ajunsese să-şi dea seama.

– Citeşti pentru a şti.

Nu puteam nimeri mai rău.

– Nu e vorba de asta. Dacă ar fi aşa, ar fi totul în regulă. Cred însă că citesc aşa cum alţii se ţin după fete sau le place să înoate – ceea e nu e acelaşi lucru. Câteodată, după ce citesc un timp, aş face orice altceva, dar nu am ce face şi atunci citesc mai departe. Citesc de parcă aş înlocui ceva. Era o vreme când între două cărţi mă simţeam inutil, o senzaţie ca de greaţă, şi mă chinuiam încercând să scap parcă de un viciu.

Străzile erau pustii, nu mai existau localuri deschise, nici măcar cinematografe. Nu exista nici un motiv pentru un grup de tineri să bată străzile decât, eventual, pentru discuţii din acestea prea grave ca să poată avea loc cu oamenii mari de faţă.

– De altfel cărţile nu-ţi pot spune nimic necitite, şi unii aleg să le citească şi alţii să nu le citească.

Deci lucrurile erau simple. Dar nu erau simple, pentru că îmi vorbi apoi despre un proces chipurile de uzură. Cărţile uzau o anume sensibilitate receptivă, de care aveai nevoie chiar în lectură – mai mult decât de memorie, de exemplu. Această uzură, de care el ajunsese să fie conştient, se manifesta ca o anestezie parţială (oboseală, i-ar fi spus probabil alţii mai puţin atenţi), asta chiar în procesul lecturii, când emoţiile lui nu mai erau la intensitatea necesară.

Pentru mine era ceva confuz. Nici pentru el nu era ceva prea clar, şi asta-l irita, faptul că nu putea expune convingător starea prin care trecea. Niciodată nu mi-am închipuit lectura drept ceva atât de sofisticat, ceva atât de complicat dincolo de conţinutul paginii pe care o aveai în faţă. Eram pregătit să uit tot ceea ce-mi spunea, şi probabil aş fi şi uitat dacă n-ar fi urmat apoi gestul dispariţiei lui. Dispariţie anunţată, mi se părea acum. Astfel cuvintele lui mi-au rămas în memorie, le-am recuperat şi le pot repeta cu exactitate. Impresia mea era că testa ceva, aştepta un răspuns sau poate chiar o aprobare. I-am spus că prea mult teoretizează, poate a căzut chiar într-o aporie, şi că lucrurile au aproape întotdeauna şi o faţă simplă de tot, un nivel la care se pot rezolva printr-un gest decis, la îndemâna oricui. M-a privit cu uimire de parcă i-aş fi făcut o surpriză, aş fi spus un lucru mai deştept decât mă crezuse în stare. Mi-a dat dreptate, perfectă dreptate – spunea el, şi asta m-a alarmat o clipă. Înţelesese din cuvintele mele mai mult decât îmi fusese în intenţie şi am încercat să-l trag de limbă. Dar nu mai avea chef să reia lucrurile de la început, mă privi chiar bănuitor.

Dar nici nu-l lăsa inima să tacă. Miza discuţiei fusese pentru el prea mare, şi lăsase reziduuri de care trebuia să scape.

Casele din zona aceasta erau mari şi neîngrijite, depăşeau posibilităţile proprietarilor de drept. În curţile lor se ridicau tufe de plante decorative care crescuseră prea mult, se sălbăticiseră aproape şi se revărsau peste gardurile vechi din fier forjat aruncându-şi umbrele până la trotuarul de peste drum. Luminile stradale erau rare, şi aproape din fiecare curte se repezea la noi, prin gardul de gratii, câte un câine zădărât. Ne-am întors înapoi.

– Din orice situaţie, din care până la urmă ieşi, ar trebui să ştii dacă eşti învingătorul sau cel înfrânt. Cel fel de situaţii sunt acelea în privinţa cărora nu te poţi decide?

N-am mai spus nimic. Mă învăţasem deja minte. Dar nici tăcerea mea nu păru să-l mulţumească.

– Poate că simt nevoia unei vecinătăţi mai primejdioase, cu care să convieţuiesc, cu care să mă măsor şi să mă simt egal cu ea. Poate un duşman, fie şi asta pentru că uneori simţi nevoia unui duşman aşa cum simţi nevoia unui prieten. Inamiciţiile, duşmăniile pe care le avem ne definesc mai bine. Doar că duşmanii nu poţi să ţi-i fabrici, nu sunt ca personajele negative dintr-o carte, pe aceştia trebuie să ţi-i dea viaţa. E o dorinţă…

Vorbea deja singur, şi eu nu făceam decât să fiu de faţă. Dar oricum asta era prea de tot – cine avea nevoie de duşmani?

– Ai fost vreodată aproape de aşa ceva? Ţi s-a desluşit…

Comunicam deja în fraze neterminate.

– Poate că da. Multă vreme de atunci, şi nu poţi fi chiar sigur de dimensiunile reale ale unor evenimente care au avut loc tocmai în copilărie, mai ales că atunci îţi apar supradimensionate, şi în mintea ta continuă să crească. Şi dacă tot eşti curios despre ce e vorba… Hmmm! Era prima oară când vedeam un lup, nu-mi amintesc nici o dată precisă, doar că era o noapte friguroasă de iarnă, uşa era dată de pereţi şi frigul năvălea ca un abur în casă. Îmi amintesc zgribulitul meu desculţ în zăpada de pe trepte şi sudălmile unchiului în izmene şi cu furca în mână, dând târcoale şopronului cu oi, de unde se auzeau behăituri speriate. Lupul a fost, de fapt, cel pe care l-am văzut primul, ca un câine cenuşiu pe zăpada albă, şi a fugit cu paşi mărunţi şi deloc grăbiţi spre fundul grădinii, printre prunii rari, în timp ce unchiul suduia de mama focului şi ne striga, mie şi mătuşii, să intrăm odată în casă şi să nu ne mai zgâim de acolo de pe trepte. Bunica, bolnavă deja, se ridicase în capul oaselor în pat şi tot întreba ce este, ce se întâmplă. „Un lup!”, a răspuns unchiul ştergându-şi tălpile ca să poată intra în aşternut, dar cred că bătrâna n-a auzit nimic şi a continuat să întrebe multă vreme speriată şi fără somn, de acolo de lângă mine, ce se întâmplă. A stat aşa până târziu în capul oaselor. Unchiul deja adormise şi mai eram eu treaz cu bătrâna. Asta era în perioada aceea în care mama mă lăsase acasă, la rude, până când ea va rezolva la oraş cu locuinţa şi celelalte. Nici măcar nu văzusem bine lupul, dar i-am simţit prezenţa, şi nu numai în noaptea aceea, când n-am mai dormit multă vreme, ci şi în noaptea următoare. Dar nu e vorba de lup, cred că înţelegi, ci de cu totul altceva, de acea senzaţie pură avută în preajma lui ca în faţa vieţii înseşi. Şi de spaima bătrânei.

Şi totuşi nu ne-am despărţit chiar în acea clipă, dar nu ştiu despre ce am vorbit mai departe. Probabil nu mai era mult până la apariţia zorilor şi am hotărât, tacit, să nu ne culcăm în noaptea aceea deloc, să vedem cum vine ziua peste oraş, aurind întâi crucea mare de pe catedrala din centru şi apoi acoperişurile roşii, faţadele cu ferestre multe care se aprindeau toate, cele dinspre răsărit ca elementele unor structuri cu celule solare. Nu mai ştiu. Doar că în drum spre casă am făcut ceva ce nu avusesem de gând, anume am sunat la el acasă, la apartamentul unde mai fusesem o dată cu câteva zile înainte de dispariţia lui. Voia atunci să-mi dăruiască un vraf de cărţi, aşa, pentru că le citise deja, spunea el. Am stat atunci puţine minute, mă simţeam stânjenit că mama lui era proaspăt căsătorită şi foarte atentă cu mine, inteligentă şi atât de atrăgătoare. Cum lua el oare lucrurile, cu bărbatul acela străin în casă, pe care trebuie să-l fi surprins uneori în halat în drumul lui între baie şi dormitor. De data aceasta era singură şi mi-am dat seama că pe noul ei soţ nu-l văzusem niciodată, de parcă l-ar fi ascuns de noi de fiecare dată când treceam pe acolo. M-a primit cu o oarecare speranţă în ochi, dar şi-a dat imediat seama că nu-i vorba de nici un fel de noutate. M-a invitat totuşi înăuntru şi m-a poftit să şed, deşi tot ce aveam eu de spus preferam să spun din picioare şi apoi să plec.

– Vrei o dulceaţă?

– Nu vreau nici un fel de dulceaţă, am spus eu.

Ar fi putut poate să-mi ofere mai degrabă o cafea. Nu cred că nu-i era cunoscut faptul că noi beam cafele tari şi negre de câte ori găseam, doar că acestea se găseau tot mai rar până şi prin baruri. Oamenii însă mai aveau pe acasă.

Mă privi nu atât cu surprindere sau ostilitate, cât cu atenţie, aşteptând să vadă ce căutam de fapt acolo. I-am spus că eu ştiusem că fiul ei, şi prietenul meu, avea de gând să plece. Ştiusem cu câtăva vreme înainte, cu zile, săptămâni chiar, doar că nu-mi dădusem seama că ştiu. Noi spunem că ştim doar în momentul în care realizăm că ştim. N-aş fi putut să spun nimănui nimic, oricum. Doar că-mi dădusem acum seama cât de uşor e să lipsim din lumea care ne înconjoară.

– Uşor pentru cine? întrebă ea aprinzându-şi o ţigară.

N-am mai stat să ascult ceea ce eventual mi-ar fi putut spune (ce oare?) şi nici s-o mai văd, aşa distantă şi tristă cum era, şi am ieşit aruncând o ultimă privire spre biblioteca aceea atât de bogată şi care, probabil, era ultimul loc în care aş fi putut afla adevăratul răspuns. Aşa că am plecat lăsând-o împietrită, cu ţigara în mână şi fumul urcând spre tavan. Am trecut podul înalt şi arcuit ce cobora spre parc. Aflându-mă la un moment dat, cu o senzaţie ciudată, pe deasupra castanilor. Nici pe la Marta nu aveam de ce să trec, doar aşa pentru că aveam figura aceea care trezea încrederea părinţilor, ca să iasă cu mine şi să mă părăsească la colţ…

***

Vine vremea când omul regretă că şi-a umplut vremea vieţii cu lecturi, nu s-a uitat mai degrabă la un vişin care face vişine, la o pasăre care-şi face cuibul sau sparge o nucă. Unele cărţi au fost obturate de altele, iar cele mai multe ies unele din altele ca păpuşile ruseşti.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Delmore SCHWARTZ – Responsabilităţile încep în vise

delmore

traducere inedită de Alexandru VLAD

Cred că sîntem în 1909. Parcă aş fi într-o sală de cinematograf, braţul lung al luminii traversînd întunericul şi rotindu-se, ochii mei ţintă spre ecran. E un film mut, un vechi Biograph în care actorii sînt îmbrăcaţi în haine ridicol de demodate, şi imaginile urmează sacadat una după alta. Actorii, şi ei, par să salte încoace şi încolo, să umble prea repede. Imaginile sînt pline de punctuleţe şi linii, de parcă ar fi plouat cînd s-au făcut filmările. Lumina e proastă.

E duminică după-amiaza, iunie 12, 1909, şi tatăl meu păşeşte pe străzile liniştite ale Brooklynului mergînd s-o viziteze pe mama. Hainele lui sînt proaspăt călcate şi cravata lui e prea strînsă în gulerul înalt. Îşi zornăie monedele în buzunar, gîndindu-se la replicile spirituale pe care le va spune. Mă simt cu totul relaxat în întunericul mătăsos al sălii de spectacol; organistul se străduieşte să scoată în evidenţă emoţiile aproximative asupra cărora spectatorii se concentrează indecişi. Sînt un anonim şi am uitat de mine. Întotdeauna se întîmplă aşa cînd mergi la film, este, cum se spune, un drog.

Tata trece de la o stradă la alta, străzi cu copaci, peluze şi case, din cînd în cînd dînd în bulevarde pe care cîte-un tramvai lunecă şi tresare, înaintînd încet. Conductorul, avînd o mustaţă ca un ghidon, ajută o tînără, purtînd pălărie de forma unui castron, să se urce în vagon. Ea îşi ridică uşor fustele lungi cum urcă treptele. El schimbă neglijent mărunţişul şi îşi sună clopoţelul. Este evident duminică, pentru că toată lumea poartă haine de duminică, şi gălăgia tramvaielor accentuează liniştea de sărbătoare. (Se spune că Brooklynul e oraşul bisericilor.) Magazinele sînt închise şi umbrarele lor trase, cu excepţia întîmplătoare a vreunei papetării sau a unui universal cu globuri mari şi verzi în vitrină.

Tata se hotărîse pentru această lungă plimbare pe joc pentru că îi place să umble şi să se gîndească. El se gîndeşte la viitorul său şi astfel ajunge la locul pe care trebuie să-l viziteze într-o stare de uşoară exaltare. Nu dă nici o atenţie caselor pe lîngă care trece, în care tocmai se serveşte prînzul de duminică, nici mulţimii de copaci care păzesc fiecare stradă, ajungînd acum la verdele cel mai intens şi care în curînd vor copleşi întreaga stradă cu umbră rece. Trece cîte-o trăsură întîmplătoare, copitele calului căzînd ca nişte pietre în după-amiaza liniştită, şi din cînd în cînd cîte un automobil, semănînd cu o sofa tapiţată, pufăie şi trece.

Tata se gîndeşte la mama, cît de bine arată şi ce plăcere va fi s-o prezinte familiei lui. Nu sînt încă logodiţi şi nu e încă sigur c-o iubeşte pe mama, aşa că din cînd în cînd intră în panică la obligaţiile care deja s-au ivit. Dar apoi îşi face curaj, gîndindu-se la marii oameni pe care-i admiră şi care sînt căsătoriţi: William Randolph Hearst şi William Howard Taft, care tocmai devenise preşedinte al Statelor Unite.

Tata soseşte la casa mamei. A venit prea devreme şi astfel e dintr-o dată încurcat. Mătuşa mea, sora mai tînără a mamei, răspunde zgomotoasei sonerii cu şervetul în mînă, pentru că familia e încă la masă. Cînd intră tata, bunicul se ridică de la masă şi-şi strînge mîinile cu el. Mama fuge sus să se aranjeze. Bunica îl întreabă pe tata dacă a luat masa şi-i spune că mama va coborî curînd. Bunicul deschide conversaţia remarcînd vremea blîndă de iunie. Tata stă stingher lîngă masă, ţinîndu-şi pălăria în mîna. Bunica îi spune mătuşii mele să ia pălăria tatei. Unchiul, de doisprezece ani, aleargă prin casă, cu părul vîlvoi. Răcneşte un salut către tata, care-i dădu-se mereu cîte-o monedă, şi apoi fuge sus, pe cînd bunica strigă după el. Este evident că respectul cu care este tratat tata în această casă se atenuează în multa veselie. E impresionat, dar totuşi circumspect.

II

Pînă la urmă, mama coboară, şi tata, fiind pe moment angajat într-o conversaţie cu bunicul, devine neliniştit la intrarea ei, dacă s-o salute sau să continue conversaţia. El se ridică stîngaci din fotoliu şi spune hello răguşit. Bunicul se uită, examinîndu-i ca pereche, după aparenţă, cu un ochi critic, şi în acelaşi timp îşi freacă asprul obraz bărbos, aşa cum face întotdeauna cînd reflectează. E îngrijorat; îi e teamă că tata nu va fi un soţ bun pentru fiica lui cea mai mare. În acest moment se întîmplă ceva cu filmul, chiar în momentul cînd tata îi spune o glumă mamei. Astfel sînt trezit la realitate şi nefericire tocmai cînd interesul meu era mai intens. Spectatorii încep să bată din palme nerăbdători. Apoi necazul e remediat, dar filmul a fost reluat de la porţiunea deja văzută şi încă o dată îl văd pe bunicul frecîndu-şi obrazul bărbos şi cîntărind caracterul tatălui meu. E dificil să mă cufund iar în film şi să uit de mine, dar în timp ce mama chicoteşte la cuvintele tatei, întunericul mă copleşeşte.

Tata şi mama pleacă din casă, tata strîngîndu-şi încă o dată mîinile cu bunicul, eliberat de-o nelinişte necunoscută. Mă foiesc eu însumi neliniştit, gîrbovindu-mă în fotoliul greu al cinematografului. Unde-i unchiul mai vîrstnic, fratele mai mare al mamei? Studiază în dormitorul de sus, studiază pentru examenele finale la Colegiul Oraşului din New York, ort de pneumonie galopantă acum douăzeci şi unu de ani. Mama şi tata păşesc încă o dată pe aceleaşi străzi liniştite. Mama îl ţine pe tata de braţ şi-i povesteşte despre romanul pe care l-a citit; şi tata exprimă opinii despre personaje pe măsură ce subiectul îi devine mai clar. Acesta e un obicei pe care-l savurează, pentru că simte superioritate şi încredere cînd aprobă sau condamnă comportamentul altora. Cîteodată el simte nevoia să scoată un „Ah”, de cîte ori povestea devine, cum zice el, dulceagă. Acest tribut e datoria bărbăţiei lui. Mama se simte satisfăcută de interesul pe care l-a trezit; i-a arătat tatălui meu cît de inteligentă este şi cît de interesantă.

Ajung în bulevard; tramvaiul soseşte încetinind. Merg în Coney Island după-amiaza aceasta, deşi mama consideră astfel de plăceri inferioare. Ea s-a hotărît să consimtă doar la o plimbare pe debarcader şi un prînz plăcut, evitînd distracţiile zgomotoase ca fiind sub dignitatea unui cuplu atît de demn.

Tata îi spune mamei cît de mulţi bani a făcut în ultima săptămînă, exagerînd o sumă care nu mai avea nevoie să fie exagerată. Dar tata a simţit întotdeauna adevărurile cumva insuficiente, indiferent cît de frumoase sînt. Brusc, am început să plîng. Doamna neclintită ce stătea lîngă mine e deranjată şi mă priveşte cu o faţă supărată şi, fiind intimidat, mă opresc. Îmi scot batista şi-mi usuc faţa, lingînd picătura ce s-a prelins pe lîngă buze. În acest interval am scăpat ceva, pentru că uite-i pe tata şi pe mama coborînd din tramvai la ultima staţie, Coney Island.

III

Ei merg spre debarcader, şi mama îi porunceşte tatei să inhaleze aerul pătrunzător al mării. Amîndoi inspiră adînc, amîndoi rîzînd în timp ce fac asta. Au comun un mare interes pentru sănătate, deşi tata e puternic şi aspru, iar mama e plăpîndă. Amîndoi sînt plini de teorii despre ce e bine să mănînci şi ce nu e bine să mănînci, şi cîteodată se angajează în discuţii încinse pe acest subiect, totul sfîrşind prin sentinţa tatei, făcută cu un aer zeflemitor, că mai devreme sau mai tîrziu tot mori. Pe catargul debarcaderului, steagul american pulsează în vîntul intermitent al mării.

Tata şi mama merg la balustrada debarcaderului şi privesc în jos spre plajă, unde o mulţime de amatori de baie se plimbă fără treabă. Cîţiva sînt în apă. Fluierul unui vînzător de alune străpunge aerul cu un scîncet plăcut şi atrăgător, şi tata se duce să cumpere arahide. Mama rămîne la balustradă şi priveşte oceanul. Oceanul îi pare vesel; licăreşte vioi şi îşi îmboldeşte iar şi iar mînjii valurilor. Contemplă copiii săpînd în nisipul umed şi costumele de baie ale fetelor care au vîrsta ei, şi tata se întoarce cu alunele. Deasupra capului, lumina soarelui dogoreşte şi dogoreşte, dar nici unul din ei nu pare să bage de seamă. Debarcaderul e plin de oameni îmbrăcaţi în hainele lor de duminică şi plimbîndu-se alene. Mareea nu ajunge pînă la debarcader, dar plimbăreţii n-ar fi fost îngrijoraţi chiar dacă ar fi ajuns. Mama şi tatăl meu se sprijină peste parapetul debarcaderului şi privesc absenţi oceanul. Oceanul devine agitat, valurile vin rar, cu un puternic impuls de departe, din larg. Momentul dinainte de a se cambra, momentul cînd îşi arcuiesc spinările atît de frumos, relevînd striuri albe şi verzi în fondul lor negru, acel moment e irezistibil. Pînă la urmă se sparg, prăvălindu-se violent pe nisip, îmboldindu-se c toată forţa în jos, împotriva lui, balansîndu-se în sus şi înainte, ca să sfîrşească într-un curent subţire ce aleargă înspumat spre plajă, de unde apoi e rechemat. Soarele de deasupra nu-i deranjează pe tata şi pe mama. Ei se uită absenţi la ocean, deloc interesaţi de înăsprirea lui. Dar eu mă zgîiam la teribilul soare care lua ochii şi fatalul, nemilosul, pasionatul ocean. Privesc fascinat şi pînă la urmă şocat de indiferenţa tatei şi a mamei, izbucnesc în plîns încă o dată. Bătrîna doamnă de lîngă mine mă bate pe umăr şi spune: „Uite, uite, toate acestea sînt numai un film, tinere, numai un film”, dar m-am uitat încă o dată la teribilul soare şi la îngrozitorul ocean şi, cum n-am fost în stare să-mi ţin lacrimile, m-am ridicat şi m-am dus la cabina pentru bărbaţi, împiedicîndu-mă în picioarele oamenilor care stăteau pe rîndul meu.

IV

Cînd m-am întors, simţindu-mă de parcă m-aş fi trezit dimineaţa după insomnie, cîteva ore păreau să fi trecut şi părinţii mei călăresc pe căluşei. Tata pe un cal negru, mama pe unul alb, şi par să facă un circuit etern cu singurul scop de-a înşfăca inelele de nichel aninate pe braţul unuia dintre piloni. O flaşnetă cîntă. E flaşneta ce însoţeşte rotirea neîntreruptă a caruselului.

Pentru moment, pare că nu vor abandona niciodată caruselul, pentru că acesta nu se va opri niciodată. Mă simţeam ca unul care priveşte în jos spre stradă de la al cincizecilea etaj al unei clădiri. Dar pînă la urmă s-au dat totuşi jos, chiar şi muzica de flaşnetă încetă pentru moment. Tata are zece inele, mama numai două, deşi mama fusese cea care le dorise cu adevărat.

Ei se plimbă de-a lungul promenadei, în timp ce după-amiaza coboară cu imperceptibile gradaţii în violetul miraculos al amurgului. Totul se stinge într-o lumină slabă, chiar şi neîncetatul murmur al plajei şi rotirile caruselului. Caută un loc în care să cineze. Tata propune cel mai bun restaurant de pe promenadă şi mama ezită, conform principiilor ei de economie şi menaj.

Oricum, pînă la urmă s-au dus la cel mai bun, cerînd o masă la geam, încît pot privi spre promenadă şi oceanul mişcător. Tata se simte omnipotent în timp ce strecoară un douăzeci şi cinci în palma chelnerului cînd îi solicită masa. Localul e aglomerat şi există şi aici muzică, de data aceasta un fel de trio de coarde. Tata face comanda cu o evidentă încredere în sine.

În timp ce se consumă cina, tata vorbeşte despre planurile lui de viitor, iar mama arată cu o faţă expresivă cît este de interesată şi cît de impresionată. Tata devine exuberant, avîntat de valsul ce se cîntă, şi propriul viitor începe să-l îmbete. Tatăl meu îi spune mamei că intenţionează să-şi extindă afacerile, pentru că o groază de bani abia aşteaptă să fie cîştigaţi. Vrea să se stabilească. La urma urmelor, are douăzeci şi nouă de ani, a trăit singur de la treisprezece, cîştigă din ce în ce mai mulţi bani şi e invidios pe prietenii căsătoriţi cînd îi vizitează în intimitatea confortabilă a caselor lor, înconjuraţi, se pare, de calme plăceri domestice, de copii încîntători, şi apoi, cum valsul atinge momentul cînd toţi dansatorii se învîrt nebuneşte, cu un curaj teribil, îi cere mamei să se căsătorească cu el, altfel destul de ezitant şi încurcat, chiar în exaltarea lui, de cum a ajuns la propunere şi ea, ca să agraveze şi mai mult lucrurile, începe să plîngă, iar tata se uită nervos în jur, neştiind deloc ce să facă, şi mama spune hohotind: „Aste-i tot ce mi-am dorit din primul moment cînd te-am văzut”, şi el găseşte toate acestea foarte dificile, deloc pe gustul său, deloc cum se gîndise că va fi, cum îşi imaginase în lungile lui plimbări pe podul Brooklyn, savurînd un trabuc fin, şi-atunci a fost, în acel moment, că m-am sculat în sală şi am strigat: „N-o face! Nu-i tîrziu să vă schimbaţi hotărîrea, amîndoi. Nu va ieşi nimic bun din asta, doar remuşcări, doar ură, scandal şi doi copii cu caracter monstruos”. Toţi spectatorii s-au întors să mă privească deranjaţi, plasatoarea venea grăbită pe interval luminînd cu lanterna, iar bătrîna de lîngă mine mă trase în fotoliu, spunînd: „Linişteşte-te. O să fii dat afară, şi ai plătit treizeci şi cinci de cenţi să intri”. Şi astfel am închis ochii, pentru că nu puteam suporta să văd ce se întîmplă. Am stat acolo liniştit.

Dar după un timp am început să arunc scurte ochiri şi pînă la urmă m-am uitat iar cu însetat interes, ca un copil care încearcă să-şi păstreze îmbufnarea pe cînd i se oferă mita bomboanelor. Părinţii mei îşi fac acum fotografia în ghereta unui fotograf, lîngă promenadă. Aparatul e alături, fixat pe trepiedul lui, şi apare ca un marţian. Fotograful îi învaţă pe părinţii mei cum să pozeze. Tata are braţul trecut peste umărul mamei şi amîndoi zîmbesc insistent. Fotograful îi aduce mamei un buchet de flori să-l ţină în mînă, dar ea-l ţine inestetic. Apoi fotograful se acoperă cu pînza neagră care înveleşte aparatul şi tot ce rămîne din el e un braţ ieşit şi mîna care ţine para de cauciuc pe care o va strînge la urmă, cînd va declanşa. Dar nu e mulţumit de ei cum arată. Simte cu certitudine că undeva ceva nu este cum trebuie în poza lor. Încă o dată şi încă o dată iese din ascunzătoarea lui cu noi instrucţiuni. Fiecare sugestie nu face decît să agraveze lucrurile. Tata începe să-şi piardă răbdarea. Încearcă o poziţie aşezaţi. Fotograful vorbeşte despre mîndria lui, nu e interesat doar de bani în toate acestea, vrea să facă fotografii frumoase.

Tata spune: „Grăbeşte-te, dacă se poate. N-o să stăm toată noaptea”. Dar fotograful se tot fîţîie, cerîndu-şi scuze, şi propune noi poziţii. Fotograful mă încîntă şi îl aprob din toată inima, pentru că ştiu exact ce simte, şi pe cînd critica fiecare poziţie încercată după o concepţie secretă despre artistic, aproape că a început să spere iar. Dar atunci tata spune furios: „Haide, ai avut destul timp, nu mai aşteptăm”. Şi fotograful, oftînd nefericit, se întoarce iar sub învelitoarea-i neagră, îşi scoate mîna, spune: „Unu, doi, trei. Acum!”, şi fotografia e luată, cu zîmbetul tatei devenit grimasă, al mamei strălucitor de fals. Sînt necesare cîteva minute pentru developare şi părinţii mei, în timp cer aşteaptă în lumina ciudată, par deprimaţi.

V

Trec pe lîngă ghereta unei ghicitoare şi mama vrea să intre, dar tata se opune. Încep să discute pe această temă. Mama se încăpăţînează, tata îşi pierde răbdarea. Ce ar vrea tata să facă e să plece şi s-o lase pe mama acolo, dar ştie că nu va face asta niciodată. Mama refuză să se urnească. Aproape că-i dau lacrimile, dar simte o dorinţă irezistibilă de-a auzi ce va spune ghicitoarea în palmă. Tata consimte furios şi intră amîndoi într-o gheretă care este oarecum la fel cu cea a fotografului, doară are o draperie neagră şi lumina e colorată şi scăzută. Înăuntru e prea cald şi tata continuă să spună că acestea-s prostii, arătînd spre globul de cristal de pe masă. Ghicitoarea, o femeie grasă, scundă, în veşminte ce vor să pară orientale, intră în încăpere şi-i salută, vorbind cu accent, dar brusc tata găseşte totul insuportabil; o trage pe mama de braţ, dar mama refuză să se lase tîrîtă. Şi-atunci, cu teribilă mînios, tata lasă braţul mamei şi iese, părăsind-o pe mama năucită. Ea face o mişcare parcă să fugă după el, dar ghicitoarea o prinde strîns de braţ şi-i cere să nu facă asta; şi eu, pe scaunul meu, sînt şocat şi îngrozit. Mă simt de parcă aş păşi pe-o frînghie la o sută de picioare peste mulţimea unui circ şi brusc frînghia dă semne că se rupe, şi mă scol de pe locul meu şi încep să strig încă o dată primele cuvinte ce-mi vin în minte ca să-mi exprim teribila frică şi încă o dată plasatoarea vine grăbită pe interval, aprinzîndu-şi lanterna, şi bătrîna mă roagă, şi spectatorii şocaţi s-au întors să se uite la mine, şi eu continui să strig: „Ce fac? Nu-şi dau seama ce fac? De ce nu se duce mama după tata să-l roage să nu mai fie atît de supărat? Dacă nu face asta, ce-o să facă? Tata nu-şi dă seama ce face?” Dar plasatoarea mi-a dibuit braţul şi mă tîrăşte într-o parte şi, în timp ce face asta, spune: „Ce faci tu? Nu ştii că nu poţi face astfel de lucruri, nu poţi face chiar tot ce vrei, chiar dacă n-ar fi nimeni în jur? O să-ţi pară rău dacă nu faci ce trebuie. Nu poţi continua aşa, nu e bine, o să-ţi dai seama destul de curînd, orice faci contează foarte mult”, şi spunea toate acestea tîrîndu-mă prin holul cinematografului în lumina rece şi m-am trezit în mohorîta dimineaţă de iarnă a celei de-a douăzeci şi una zi de naştere, pervazul strălucind cu buza lui de zăpadă şi dimineaţa deja începută.

(Mulţumiri d-lui Cătălin Şuşu pentru că ne-a încredinţat textul acestei traduceri, unul din exerciţiile pe care Vlad le-a făcut pentru a-şi apropria tehnicile povestirii şi la publicarea căruia a renunţat).

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

8.06.1992

Astăzi ar trebui să fie „ziua partidului” – dar nu e! Fiindcă nu mai e P.C.R. Şi nimeni nu sesizează, nimeni nu suferă – e ca şi cum n-ar fi fost; ca şi cum s-ar fi scufundat 35 de ani de viaţă (la alţii mai mult) şi mă prefac că nu s-a întîmplat nimic. Uneori mă simt ca un saurian ajuns în vremurile de acum. Dar ce sînt vremurile de acum? Nu voi avea, poate, niciodată curajul şi forţa să scriu despre asta: că sînt un fel de varan, o … Cine va reuşi s-o facă, va fi marele scriitor al acestui final de secol. De asta sînt sigur (doar de generalităţi de genul ăsta – imprecise şi neangajante – pot fi sigur în cele literare).

Nevastă-mea (cred că e prima dată cînd folosesc, în scris, sintagma) a ieşit s-o plimbe pe Lessie: ultima achiziţie, o căţeluşă găsită de copii acum cîteva zile. De cînd cu Lessie, am trecut pe planul trei. Oricum eram pe planul doi (copiii, normal! Dar acum?!?!?!)

Iar fumez. Ca un idiot. Şi mă doare capul. Şi mă simt rău. Şi fumez.

9.06.1992

Tot cumpăr şi cumpăr stilouri (ieri, două de 215 lei), pregătindu-mă. Adevărul e că nu mai cred în mai nimic: dacă nu fac porcării e din inerţie, datorită educaţiei şi pentru că şi pentru a face ticăloşii îţi trebuie energie. Poate boala-mi progresează. Nu mai înţeleg nimic din jurul meu – marele poet şi intelectual A.M. e gaga (mai puţin, desigur, decît serialul de desene animate „Superbook”, ce se transmite acum la televizor şi la care se uită Alu şi Piuţa). Ei, şi ce?

Acum vreo jumătate de oră am avut o revelaţie: totul e o poveste, totul trebuie să treacă în poveste. O revelaţie de doi lei – suficientă însă să-l remonteze şi să-l pună la treabă pe un altul. Dar nu pe mine!

Neşansa mea, acum, e că am pierdut încrederea-n mine, exact acum cînd am posibilitatea să fac atîtea.

Conflicte în casă. Dar superficiale. Conflicte la serviciu. Dar fără miză reală pentru mine. Mi-e scîrbă, atîta tot. Şi mă cam plictisesc. Din cînd în cînd mă doare capul.

Idiotule!

                                                             *

Aştept bursa din Franţa. Ca şi cum ea m-ar putea salva! Oricum, o să mai schimb cîmpul de manifestare a nebuniei din mine.

21.05.1992

Bursa din Franţa n-a venit. Aştept, însă, în schimb să se termine anul universitar. „Libertate, scriu numele tău pe toate gardurile, pereţii, inclusiv la W.C.” O săptămînă pierdută/cîştigată la Peleş, cu traducerea a doi poeţi franţuzi. Românii (organizatori): penibil-agresiv-sudici. Francezii: jumate „faini” (…), jumate concurîndu-i pe români (numita Christine M.) în ţopenie, doar că mai harnică. Cei doi poeţi… în fine, fără poezie, că nu mai înţeleg nimic. Băieţi faini, altfel, dar – ca poeţi – nu pe gustul meu (formule solipsiste!?!). Stînjeneala de oameni sensibili (şi „duri”) care provin din lumi atît de diferite. Nu am putut comunica nici cu Claude, care-i excelent ca om (fin, drăguţ, liniştit). Pare „fabricat” pentru „export”. Numai să nu fie homosexual (!!!) Mizeria şi nevroza din jurul meu riscă să mă contamineze şi pe mine. De fapt, sînt gata contaminat (că doar îs produs al socialismului multilateral dezvoltat – groaznic, fără „texte” de-astea ne simţim aşa goi şi neajutoraţi; am ajuns să „le băgăm” de-alea interbelice, gen „Regele şi Patria”, dar parcă… parcă-s pe vremea bunicii – senzaţia că trăieşti fie într-un film al anilor ’50, neorealist, fie într-un „remake” după-un film din anii ’30.

Depeizat. Azi, o grevă făinuţă, de 2 ore, la televizor. Da’ boii nu pică. Senzaţia de şandrama – cu un „şef de şandrama” cretin şi sinucigaş. Comunismul a adus în România boala rusească ce se cheamă clipa/eternitate; acea disperare în faţa spaţiului (cred), care te face să nu-ţi pese. O chestie total atipică. Dar în trecut. Acum… Disperarea resemnată (că de-aia ai trecut şi tu prin „fabrică”) să descoperi tot mai multe semne ale tiers-monde-izării. Cerşetori, ologi, bătrîni mizeri, alcoolici, copii îmbătrîniţi, cerşind, ţigani, maşini luxoase şi figuri de „killeri”… Noroc că nu-şi mai pune nimeni pielea la bătaie pentru nici o ideologie, aşa că n-avem mişcări de tip terorist. E bine. Deşi… Teroriştii sînt bine mersi în diverse fotolii, iar noi trăim ca şi cum am fi uitat de asta.

Noi şi noi stilouri, am cumpărat. Cu unul din ele scriu aici. Şi fumez. Ca un idiot. Dacă m-aş lăsa de fumat, cred că m-aş reechilibra puţin şi psihic (cîtă logică, domnule A.M.!!!). Mă agit mereu, dar nu am senzaţia că „fac” realmente ceva. Nu-s în stare să demarez ceva substanţial: despre proiectele mele literar-existenţiale ce să mai vorbim!?! Stiloul zgîrie hîrtia, ceea ce mă enervează. Am să-l schimb, deşi are un design ca lumea.

22.05.1992

Un fel de a te îmbăta cu apă rece. A fi un conştiincios labagiu existenţial. Pînă ajungi să te dispreţuieşti tu însuţi. Pînă o să ţi se pară normal ca ceilalţi să te dispreţuiască: nu umilinţă, ci obişnuinţă. Frustrări, nevricale, mers în gol… bravul poet apropiindu-se de 38 de ani. Oricum, cifrele nu mai au nici un sens. Suspendat în acest corp, în acest mecanism ce-i dă înainte, între aceste celule străine, tot mai străine: ca un foetus în formol. Numai că formolul e propriul corp. Şi propria viaţă. În care nu te mai bucuri de nimic, nu mai construieşti nimic. De cîţi ani te văicăreşti aici? Universetar! Ei şi? Păi dacă cine? Noi! Ha! Hi! Ho! Ha! Hehehe! Ia te uită la el: A.M., lector. Trebuie să supravieţuieşti? Desigur. Dar dincolo de asta?

De ce să fii inteligent? De ce să fii prost? Dar, în fond, cum eşti realmente? Cataclop, cataclop, cataclop. Dar din ce seară s-a născut această seară? Ce bună-i lumina! Cîţi mor pentru ea. Şi-aceste sunete şi imagini ce trec prin noi. Unde se-opresc? Ce ne spun? Dă-i înainte! Unii nu mai pot, şi mor. Alţii-i ucid, şi trăiesc. Şi noi respirăm, ne bucurăm de liniştea acestei seri. Sîntem normali. Ce şansă ai? Pînă şi a o lua razna e tot o formă de a participa la „joc”. Vorba idioţilor de la T.V. Română: jocuri şi concursuri. Speranţe, fudulie, prostie. Şi ranchiuna. Descărcîndu-se aiurea. O carieră „ascedentă”. Dar am ajuns să-mi fie scîrbă de mine. Să mă cert cu toţi? Ar fi prea complicat. După ce te-ai băgat în rahat (compromisuri elegante cu tona, inclusiv să rămîi în P.C.R. şi după ce te-ai dezmeticit, ştiind că – aşa – eşti cumva mai „protejat”, sau presupunînd asta) să faci acum pe demnul?!

E timp să o iei de la capăt. Da. Teoretic. Dar boala e în tine, inclusiv această incapacitate de a uita. Cu memoria paradită de balastul a ce a fost. Epilepticus. Cam aşa. Poate că al tău creier vrea să scape cumva de balast? Sau e doar o simplă dereglare fiziologică? Să te uiţi în oglindă. Să vezi ce? Un grăscean nebărbierit, chel, cu ochi albaştri. Mare lucru, ochi albaştri! Te tot fuduleşti cu asta, ca şi cum ar fi cine ştie ce scofală. Monsieur des Yeux Bleus vous invite… să-l pupaţi în fund. Şi să recunoaşteţi că-i un tîmpit. Cam aşa ceva.

23.05.1992

Am recitit „Tunelul”, al lui Sabato. Faţă de un asemenea scriitor, fiţele textualiste ale lui George sau pseudo-isteriile post-moderniste ale lui Caius sînt… nu ridicole, ci devitalizate… Se simte-n ele artificiul exagerat, din teama de a vorbi despre lucrurile cu adevărat insuportabile: degradarea fizică, nebunia, incapacitatea de a comunica, moartea… la ei totul e estetizat, înfrumuseţat (prin acoperirea cu o ţesătură ca la George), sau transformat în spectacol (prin exagerare, aberaţie, la Caius). Revistele porno (de exemplu – à la Caius) sau cu fotografii artistice de nuduri (à la George) simplifică, reduc acest „monstru” care e femeia, la ceva exterior. Relaţia cu o femeie, redusă la sex (fie el cu tot felul de „excentricităţi”), la „discurs amoros”, la bani etc., e o simplificare a unei relaţii, o simplificare care o face inteligibilă şi suportabilă.

Nu scriu proză, fiindcă nu am curaj suficient. Şi, totodată, fiindcă mi-ar fi ruşine să simplific „imaginea” asupra lumii (femeii, să zicem) ce ar rezulta din această proză. Premiantul nu are curajul să rişte să fie ostracizat, fiindcă a văzut, înţeles, spus (cît de cît) ceea ce nu se cuvine. Din această tensiune, poate, şi nevroza ta, stilul aberant-agresiv în raporturile cu ceilalţi, senzaţia de trăit în gol, întocmai unui mecanism…

Mă duc să fac o baie.

30.05.1992

Din nou „cocoţat în vîrful patului”, cum ar zice a mea soţioară. O săptămînă de stres continuu, senzaţia că eşti prins în nu ştiu cîte „sisteme” (fiecare, în sine, elegant şi neobositor), care, împreună, te termină. Cum e lumea care tocmai începe? Despre ce fel de „supravieţuire”, despre ce fel de „personalitate” va mai putea fi vorba? A.M. este, concomitent: tată, redactor-şef, lector univ. (?!?) de folclor, comparată, dialectologie, „poet al oraşului”, acţionar la I.N.T. S.R.L., autor de romane de „consum”, plus – ar trebui – luptător pentru democraţie şi drepturile omului într-o lume ce se scufundă…

Un loc oarecare: poezia. Dar îl mai are? Iar marele gînditor? Să fim serioşi! Desigur, am uitat cîteva ipostaze conjuncturale (agent literar pentru romanul parodic ce tocmai l-am scris împreună cu Andrei şi Caius, „comentator” al sistemului cultural postbelic, într-o masă rotundă, organizată de Sorin Matei, plus „conciliator” în tensiunile nesfîrşite dintre „juni”…)

Mai bine să nu mă gîndesc. Şi să-i dau înainte. Program pe săptămîna viitoare: vizită-fulger (o zi) la Bucureşti, şedinţă (minişedinţa de minicatedră, corectat romanul, deplasare de 3 zile la Arad întru scopuri culturale, de prestij (invitat!) – plus rezolvat partea financiară pentru deplasarea în cercetare folclorică.

O cădere psihică, o amnezie sînt chiar un fel de oază cu verdeaţă. Cu verdeţuri hrănitoare: libertatea de dincolo/dincoace de ham. Probabil că – dincolo de vanitate sau modă – cei care ţin jurnale sînt nişte oameni foarte singuri (o posibilă cercetare: cînd au apărut „jurnalele” şi care a fost funcţia lor psiho-socială, culturală? – pentru că, evident, impulsul iniţial nu a fost de ordin estetic).

                                                             *

Graba (disperată) de a uita ce a (am) fost înainte de ’90 – aruncîndu-ne în prezent, complicîndu-l la nesfîrşit. Poate că e normal pentru ceilalţi. Nu şi pentru mine, care mă vreau scriitor. Neapărat: lucrează la „Le Grand Mal”. Nu-ţi poţi „domina” biografia, dacă nu-ţi faci datoria. E un paradox pe care indienii l-au înţeles demult: eşti realmente „liber”, doar cînd ai făcut ceea ce trebuia să faci. Nu prea am cu cine discuta din astea – dintre cei mai inteligenţi din jur, unii sînt fie prea „literaţi” (George, Caius), fie prea băgaţi în politică – jurnalistică (Andrei, Marius), fie sociologi-politologi (Soso, Onuţ, Ungureanu)… „Drama” lui A.M. este că, probabil, avea o vocaţie „socratică”, iar el e văzut ca un fel de Humboldt-Fleischer, din romanul lui Bellow (Soso cel egoist – blocat dixit). Un asemenea tip – eu, par examplu, nu poate „funcţiona” realmente decît cînd există o „cerere” reală pentru ceea ce poate el oferi. Nu sînt dintre cei care „provoacă”, „inventariază”, „generează” cererea. E împotriva unei minţi de acest tip. E ca şi cum ai viola o femeie, ca să-ţi aplici apoi, cu drag, „maieutica” pe ea. Nu se lipeşte! Rămîne literatura – o idee: roman-dialog! Un fel de fals dialog socratic, cu un Socrate gaga, ce le interpretează pe toate aparent cu „tîlc”, dar complet aiurea.

Mai mult, enervaţi de tipul meu de gîndire, Caius şi Andrei îmi „vînează” lapsusurile şi mă acuză că mereu „deformez” – da’ cum să fii obiectiv?! Asta nu mi se mai răspunde. Sînt foarte singur, de-aia scriu la jurnal, e clar. Ei, şi?!!

Recitit cîteva pagini din jurnal, de la început. Concluzia: ce păcat că-s un ratat?! Atîtea lucruri „deosebite” risipite, zău, dom’ Săndel, cum se poate?! Să nu te-apuci mata de proză?!

Idioţilor! Citiţi acest jurnal. Corect! Dar recunoaşteţi că sînteţi nişte imbecili? Dacă da, atunci… Atunci, ce? Că tot nu poţi controla nimic din propriul scris şi propria viaţă, dragă Alexică.

20.XI.1992

Scriu cu un stilou elveţian (?!) Dar care nu-mi place. Totul e atît de complicat, iar eu nu mai am indecenţa, sau inconştienţa, de a simplifica, încît nu sînt bun de scriitor. Orice mare scriitor e un maniac: oricît de „complexă” ar fi lumea din scrierile lui, ea e atît de „parţialistă”, încît numai un maniac (sau un iresponsabil, tot aia-i) poate consacra ani din viaţă pentru o imagine trucată/trunchiată a lumii – deci, crede-n ea, clar, e dus cu pluta! Scuza lor: sînt sinceri! Cei care sînt „vinovaţi” sînt „producătorii”, deşi e greu să distingi între unii şi alţii (unul se poate vedea pe sine ca simplu „producător”, dar, în fond, să fie un „maniac”: gen I. Asimov; şi viceversa, unul poate fi „sincer” în fantasmele sale, dar să nu fie decît un „producător” – vezi Karl May – dar, oricum, inclusiv în „literatura de consum”, tipii tari sînt „maniacii”, mitomani-grafomani, gen May, Simenon, San Antonio – care, din această cauză, ajung la „respectul” celor care studiază (scriu literatura „mare” – de aici admiraţia surrealiştilor pentru „Fantomas” sau zecile de teze de doctorat despre Simenon).

Ca să revin la mine:

1) stiloul scrie prost, o să renunţ la Elveţia pentru China (producătoare)

2) am suficiente scuze pentru incapacitatea-mi de a mai scrie (vezi mai sus!)

3) iar am făcut crize de „grand mal” – trei, în trei luni; cam mult, dar cui îi pasă?! (Poate Taniei şi copiilor, dar în rest… mă întreb ce-o fi însemnînd prietenia pentru alde Caius, George, Andrei – de care mă frec aproape zilnic – mai puţin Bodiu, de 3 luni dus în ale Americii să se „specializeze” în democraţie!)

Îmi vine să rup prezentul stilou! N-o fac, fiindcă e un cadou de la dragul de M.D.P. (ajuns şofer elveţian) şi de la a sa nevastă şviţeră, Cristel.

Probabil că o să mă-apuc de recitit „Darul lui Humboldt”, deşi ar trebui să-mi pregătesc cursurile. Care mă „seacă” – nu-mi mai dau nici o satisfacţie. Nici studenţii. O „variaţie” (dar de care n-am chef, pentru care n-am nici o energie) ar fi un „amor estudiantin” – Dumnezeu, însă, ştie mai bine ce e în mine! O tîrîială; un jurnal suprarealist – neoriginal, dar, bate toba tot mai tare, cine cîntă la patefonul din pivniţă, poate interesant pentru un psihiatru din Supralevant. Stop! Nu-mi place cum scrie nici prezentul stilou, chinezesc. Vreau un stilou de-al nostru, din popor, cu suflet şi peniţă de aur, să simtă aidoma mie şi iute şi-ndemînatic să lunece pe hîrtie! Zău! Nu sînt ironic. Deşi nu-mi fac iluzii: după-o anumită vîrstă eşti „clasat”: eu sînt scîrbos-ironic, filooccidental, dar cu nostalgii rurale, un macho-ist încremenit în proiect, şmecher totodată, care face crize la comandă, cînd are mai mult de lucru şi nu-l poate evita altfel, fiindcă, funciarmente şi dincolo de toate sînt un LENEŞ. Nu un TRÎNDAV, că pe ăsta l-a teoretizat Baudelaire, geniu francez, aia-i altceva, ci un LENEŞ pur şi simplu, un leneş românesc – struţocămilă. Hai la lectură!

De ce mai scriu aici? Ca să-mi fac norma de pagini! Şi de ’oţ! Clar?!

5.I.1993

Am început noul an în stilul caracteristic: disperat-indiferent, patetico-ridicol. Cu „cumnăţica” (Mihaela, fată bună, care pe 31, la orele 8 seara a făcut o criză de rinichi – da’ au dus-o întîi la maternitate, că e în luna a 6-a, sau a 7-a, sau a 8-a, nimeni nu ştie exact, că draga de ea dă mereu alte termene, unde n-au internat-o, ci au injectat-o şi au trimis-o acasă; ca să-i facă vecinele injecţii, înainte chiar de ora 12, apoi dimineaţa la şase, apoi… că durerile n-o lăsau); revelion ca-n filme, în familie, cu-n frate obosit-disperat-resemnat, cu Alu energic, la fel Piuţa, cu Tania pe post de „rob casnic” – da’ i-am luat maşină de spălat automată nemţească, mîndria familiei, şi-am ajuns cu datoriile pe la 160.000 lei, da’ ce contează – iar eu pe post de geniu rablagit, care stă, se uită – inclusiv la televizor, că „e” seriale bune – fumează şi apoi zace pînă după-amiaza-n pat… Mihaela (cumnăţica) s-a internat pe 2.01.1993, zi în care am şi făcut o viroză zdravănă, cu frisoane, tuse, febră de 38,6 – da’ luni 4.01.1993 şi azi am fost la şcoală, că-s tare conştiincios, deşi mi-i tare silă; Tania, la fel, cu rinichii după un glorios Crăciun la Şinca unde a răcit zdravăn – un cuvînt care-mi place, fiindcă exprimă vigoarea noastră, românească.

În fond, deşi mă screm, nu cred că am haz. Dar în felul ăsta mă mai descarc şi eu. O soluţie mai bună, desigur, ar fi să m-apuc dă proză, că tot n-o publică nimeni, azi, la noi. Păi! Un geniu mic şi răutăcios – penibil al autoironiei blajin-agresive (îţi plac oximoronele, nea Alexică – ce cuvînt magic – Alexică – nu mi s-a mai zis aşa de pe vremea cînd eram tînăr şi făceam ca boul naveta la Întorsura şi mă dădeam grande la tot felul de galinacee didactice – şi nu numai!?!). Poate că atît a mai rămas din mine: soluţia ar fi să-mi „textuez” penibilul, doar-doar o să scap de el. Cine ştie!? Şi poate iese şi un ban, ca la „accentuatul” de Karl May (reeditat de revista ce cu drag nu o mai conduc şi cu vitejie nu mai apare de 6 luni, respectiv un an şi 6 luni).

Cred că jurnalul e dincolo de perversitate. Deşi e o perversitate. E dincolo de perversitate pentru că, scriind, din mucilagiul existenţei cotidiene, extragi alcoolurile – mai tari sau mai slabe, mai atractive sau mai plicticoase – ale unei „existenţe” (care ţine, suspendat, cititorul/scrietorul pe tot timpul lecturii, cum te „suspendă” o beţie – aşa cred, aşa-mi amintesc, că de trei ani şi jumătate nu mai beau) – Imensă banalitate! Analizaţi-o bravi cretini ai viitorului! Fiindcă bietul „jurnalier” tot speră că-l va citi – şi analiza cineva – e unul cu o psihologie de tip „viaţa mea e un roman” (fie el şi intelectual), iar noi, voyeur-ii, cu drag ne uităm prin rufele mucegăite ale unuia care de mult e oale şi ulcele, deşi – acum, în clipa în care trăim – pare aici, se agită-n cuvinte. E o stafie nepericuloasă, simpatică. De-aceea tot citim la jurnale şi memorii – inclusiv tipi fără operă notabilă – gen Renart sau Goncourţii – sînt foarte interesanţi (?!!) ca jurnalieri. Doamne-ajută! (Katharktic…), da’ cu jurnalul ăsta s-ar putea să ajung să am şi „operă”. Bună treabă! Hai la nani, că-i ora 12,30 noaptea, iar mîine (azi) eşti iar universitar! Corect.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Alexandru VLAD – Lupul

Nota red.: Povestirea ”Lupul” e dintre cele la care Alexandru Vlad a renunțat (are mai multe astfel de ”jertfe”). Se vede că încă rafinamentul său stilistic n-a cristalizat definitiv, dar se văd și calitățile eminente ale prozei lui de mai tîrziu: descripția extrem de concretă și plastică, tema ”frigului”, ”descentrarea” cronologică și arborescența frazelor (probabil încă, la acea vîrstă, faulkneriană). Din fericire, una dintre dactilograme i-a fost dăruită prozatorului Cătălin Șușu, prin a cărui bunăvoință o și putem acum publica, mulțumindu-i din toată inima.

 Sandu tanar

 

Povestea unei dactilograme

L-am cunoscut pe tînărul scriitor Alexandru Vlad în septembrie 1977, la Cluj , în incinta Anticariatului la care lucra. Totul era exact aşa cum a descris, foarte inspirat, locul Constantin Ţoiu într-un articol de prezentare apărut în România Literară din vara acelui an. Mai puţin autorul. Anticariatul era în preajma bisericii gotice şi a statuii ecvestre a regelui Matia Corvin din centrul Clujului.

Lucrasem pe un şantier uzinal din zona periferic – industrială a oraşului meu, un  oraş aflat  în Câmpia de Vest a ţării  şi nu între dealurile  înalte ce împrejmuiau sufocant Clujul.  În pauzele de lucru  citeam şi uneori le citeam şi  câtorva colegi de echipă,   fragmente din revista respectivă… Doream să scriu, şi pentru a fi la curent „trebuie să citeşti reviste literare” îmi spusese o  distinsă şi venerabilă doamnă, mama unei poete celebre  în acea perioadă…..o femeie extraordinară, aşa că-i urmasem întocmai sfatul, cumpărând când Lucefărul, când România Literară. De Vatra, Tribuna, Echinox şi Steaua încă nu aflasem. Şi  reuşind la admiterea de la Politehnica clujeană m-am dus să-l caut. Doream  să cunosc,  în carne şi oase,  un prozator autentic, de succes, aşa cum reieşea din prezentarea scriitorului  Constantin Ţoiu. Pe atunci încă nu-i citisem romanul   „Galeria cu  viţă sălbatică”  apărut în 1976… care îi adusese o eclatantă  faimă.

M-a întâmpinat, când am întrebat-o pe doamna de la ghişeu dacă pot să vorbesc cu Vlad Alexandru, un tinerel  suplu, cu mustăcioară şi plete, pe lângă care trecusem fără  să-l remarc.  Reţinut în gesturi şi rezervat în vorbă… de o eleganţă discretă dar absolut conştient de propria valoare… M-a privit cu  uşoară mirare şi amuzament.

 M-au impresionat mâinile,  delicate şi  mici, cu degetele ţinute lipite, în timp ce le mişca ascendent, netezind parcă o suprafaţă invizibilă când argumenta. ”Şi Eminescu le avea mici”, mi-am amintit că citisem undeva. În timp ce-mi  vorbea, cu voce scăzută, privirile lui mă cercetau fugitiv, atent la cumpărătorii care foiau în jur. Încăperea anticariatului nu era  mare, poate de  4 metri lăţime pe 5, dar cu un tavan înalt şi cu acces direct din stradă. Mi s-a părut atunci că nici  nu avea vitrine, ci numai rafturi înalte, până la  tavan, de jur împrejur. Veneau la ora aceea târzie, până la închidere nu mai era mult, studenţi, fete şi băieţi, mai rar elevi de liceu, dar şi oameni în vârstă, probabil personalităţi ale lumii universitare, pe care aveam să le identific mai târziu. Un bec cu lumină puternică, agăţat sus şi o masă joasă, la mijloc, pe care erau depuse câteva cărţi. Pereţii erau tixiţi cu rafturi burduşite cu fel de fel de albume de artă, reviste, atlase geografice, publicaţii, dar şi cărţi vechi legate în scoarţe somptuoase, într-un anume fel aranjate… Aveai impresia că intrai din stradă direct într-o altă lume. La capătul opus intrării se afla o a doua uşă, ceva mai scundă, cu ancadrament de piatră lustruită, la care aveai acces ca şi la cea din stradă urcând câteva trepte tocite de piatră. Clădirea trebuie să fi avut cel puţin două sute de ani, dacă nu mai mult şi chiar dacă fusese renovată de nenumărate ori păstrase şi bănuiesc că mai păstrează şi astăzi, în mileniul trei, ceva din aerul acela de soliditate greoaie a caselor citadine, medieval – burgheze, de pe la mijlocul secolului XVIII transilvan. În camera din spate am bănuit că se puneau cărţile speciale, pentru persoanele speciale, dar până să ajungi acolo mai era o barieră, un ghişeu cu o casă de marcat şi un singur loc, unde stăteau cu rândul Vlad şi o doamnă  distinsă, discret cărtuntă şi glacială, care te privea de la primele cuvinte cu o anumită suspiciune… Mai târziu, de câte ori îl căutam pe Vlad, care pe moment lipsea şi întrebam de el, doamna care ar fi trebuit să se obişnuiască cu prezenţa mea, lăsa să i se citească pe faţa-i frumoasă o grimasă de deranj, de  reţinere, de nemulţumire… Clujul, spre deosebire de Bucureşti, unde fusesem înainte doi ani, avea un alt stil de viaţă, îmi spuneam, şi trebuia să accept, nu fără o uşoară revoltă interioară, o  anumită morgă citadină a locuitorilor săi. Mai exista şi un al treilea personaj, un omuleţ taciturn care şi el supraveghea clienţii, dar cu acela nu am schimbat prea multe cuvinte… Nu mă interesa, deşi părea mai uman şi mai binevoitor decît „distinsa doamnă”. Abia după treizeci de ani aveam să aflu că de fapt el era „şeful” iar grimasa de nemulţumire de pe chipul doamei era expresia unei mici gelozii, ar fi vrut ca Vlad să aparţină în totalitate Anticariatului şi nu să fie căutat şi de alţii…

Vlad a fost circumspect de la bun început cu „entuziasmul juvenil” al noului vizitator.  Ce dacă eram tineri, avea pe atunci 27 de ani, eu 25, ce dacă veneam intempestiv cu experienţa „studenţească”, „şantierească”, „muncitorească” şi, e adevărat, cu mai puţină zestre livrescă, totuşi  citisem şi cunoşteam pe viu  anumite aspecte ale existenţei, asta nu însemna mare  lucru în opinia sa… Mi-a spus-o de la bun început. Că nu-l interesează, că nu  acordă în alb,  nici un fel de … credit, de „cec de bune intenţii”. Apoi, la a doua sau a treia întâlnire, văzând că insist, mi-a scris pe un petec de hârtie numerele şi anul de apariţie al  revistelor Vatra, Steaua şi Echinox în care îi apăruseră prozele… Să le citesc la sala de lectură a Bibliotecii Unversitare… Apoi „vom mai discuta”. În calitate de proaspăt student aveam acces la respecticva bibliotecă aşa că am acceptat cu entuziasm.

Au mai trecut trei-patru săptămâni, a avut loc festivitatea de deschidere a Noului An Universitar, fără grandoarea celei din Bucureşti, unde nu lipseau prezenţa şi providenţialul discurs al „Tovarăşului”, – „Preşedintele Republicii Socialiste România” – şi erau mobilizaţi cel puţin 10 000 de studenţi, a trebuit să părăsim elegantele cămine ale Observatorului şi să ne mutăm undeva la marginea oraşului spre Someşeni, unde se demolau grădinile hoştezenilor, lângă Piaţa Mărăşti, de nerecunoscut azi prin mulţimea blocurilor de locuinţe îndesite, jur-împrejur,

Noul campus studenţesc se afla lângă sediul întins al unei Şcoli speciale, între strada Fabricii de zahăr şi Expoziţia de Mobilă.  Pe atunci cât cuprindeai cu ochii nu vedeai decât  case cu garduri şi curţi mari, având în incintă grajduri pentru cai şi trainice căruţe cu roţi cauciucate,  atelaje, grădini şi livezi, toate în curs de demolare… În mijlocul acelui şantier somnolent se ridicau două clădiri stinghere de beton cu zece nivele fiecare, cu aspect de ramă de fagure, şi o construcţie scundă şi lată, cu două nivele, cantina cu cinci sute de locuri. Noaptea, luminile aprinse ale căminelor şi coşul termocentralei aferente fumegând, dădeau impresia unor transatlantice uriaşe, ce dominau peisajul, acostate la chei, gata să pornească în croazieră…

În jur, noroaie cât încape şi un drum aiuritor pe care studenţii, în număr de vreo două mii, îl făceau în fiecare zi, de luni dimineaţa până sâmbătă după amiaza, la cursuri şi laboratoare, spre Noul Sediu al Facultăţii de Mecanică. Era amplasată, aşa cum o cereau Directive Partidului. cât mai aproape de  locul de… producţie.

Şerpuind într-o lungă coloană, trecând o cale ferată intens circulată cu bariere mai mult lăsate, studenţimea se angaja pe o pasarelă îngustă peste Someş, lăsând pe stânga curtea unui   D.C.A cu aspect de abator, etalând dimineaţa  mormane de piei de bovină însângerate, şi staţia de epurare a „Terapiei,” Fabrică de Medicamente, care deversa ape reziduale fierbinţi cu mirosuri  care-ţi tăiau răsuflarea. După traversarea Someşului pândeau alte pericole pe o distanţă de aproximativ un kilometru; şuvoiul de basculante şi maşini care alimentau cu material de construcţie şantierul  C.U.G. şi circulaţia tortenţială a zecilor de autobuze şi troleibuze care aduceau personalul tehnic  la… birourile şi halele nou ridicate.

Noroiul frământat de anvelope căpăta consistenţa smântânii mai ales în dimineţile de toamnă târzie când pământul încă nu îngheţa acoperind denivelări, gropi sau resturi metalice ascuţite aşa că în lumina firavă a zilei ce întârzia să capete consistenţă păşeai  în penumbră ca pe un teren minat. Povestesc toate acestea ca să reliefez şi mai mult bucuria produsă de fiecare întâlnire cu Alexandru Vlad. Îl  aşteptam la terminarea programului de la Anticariat şi apoi îl însoţeam pe trotuarele curate ale centrului Marelui Oraş Universitar, până la Cofetăria Tineretului – Arizona – şi apoi pe lungul drum spre casă, pe Horea, până la picioarele unei pasarele peste calea ferată unde cu regret ne despărţeam, el mergând la gazda sa, undeva în cartierul Gării, eu la căminele din Mărăşti.

Era  de o discreţie desăvârşită asupra vieţii sale şi nici eu nu insistam cu întrebările. Dar mă accepta  deja firesc în preajmă şi  eram mai mult decât mulţumit. Se simţea în tot ce spunea şi făcea omul de calitate, omul citit, cu un larg orizont de cultură şi opinii bine fundamentate, dar  mai ales  artistul creator. Foarte rar mă atenţiona: „Nu se face asta, nu se face ailaltă, trebuie să te comporţi la oraş cum se cere la oraş”… ceeea ce mă scotea din sărite, găseam eticheta şi tipicăria asta puţin iezuită, iar pe de altă parte … eram născut şi crescut la …oraş. E drept că nu la … Cluj.

„Nu ai observat că eu nu întreb nciodată nimic despre trecutul dumitale…?” îmi atrăgea atenţia dacă eu interveneam cu o întrebare mai indiscretă legată de … adolescenţă, de primele experienţe… erotice … să spunem… pe care atunci le consideram decisive în viaţa unui tânăr scriitor. O explicabilă şi, credeam eu, scuzabilă curiozitate juvenilă…

Vorbea ceremonios… dar avea grijă să explice, să motiveze  cauza acestui comportament.

Adăstam, după închiderea Anticariatului, la Arizona, la o cafea, unde fumam una sau două ţigări, mai schimbam câte o vorbă cu noii cunoscuţi, vechi prieteni ai săi, câte o ţigără şi părăseam localul modest, nu prea populat la ora acea. Duminica însă îl căutam nerăbdător la Arizona, foarte rar în vecini, la Pescarul, pentru că Vlad nu era amator de…”tării.” Nici de vodcă şi nici de… bere…Cafea şi iar… cafea. Şi tutun, cu măsură, ţigările Carpaţi  fără  filtru îl însoţeau pretudindeni. Începusem să-i cunosc prietenii, dacă nu direct, atunci din povestite şi din povestiri. Vorbea  puţin despre ei dar avea câteva nume care îi reveneau pe buze cu… o uşoară tentă admirativă, „Electricianul”,- „un tânăr de mare vitor,  urma să devină un veritabil scriitor –  asta mă scotea din sărite, dar mai târziu, când am văzut o fotografie a lui Nedelciu, am observat că semăna izbitor cu el, şi asta m-a liniştit,  Vasile Gogea – filozoful, Cristofor poetul,  Marius Jucan – subtilul prozator, Ovidiu, Cis, Podoabă, criticii, Costel, împătimitul de lecturi la care viziona duminică de duminică, după cafeaua de la Arizona, serialul „Linia Onedin” într-o cămăruţă de 2 pe 3 m, cu pereţii tapetaţi cu rafturi de bibliotecă, ”Profesorul” – eminentul anglist  Virgil  (Bil) Stanciu,   „un domn cu care dacă mă vezi la masă, să nu vii… nechemat” ….

Intuiam cu nelinişte că fără prezenţa lui tonică, fascinantă,  viaţa studenţească nu ar mai fi avut savoare şi mi-ar fi fost greu să trăiesc în Clujul superindustrializat la periferii şi  supraaglomerat în centru.

Pe de altă parte eram de păreri contrarii referitoare la creaţia literară dar evitam cât puteam orice conflict. Iubeam romanul, cu toate imperfecţiunile sale stilistice, el – fineţea şi incisivitatea prozei scurte, subtilitatea nuvelei de înaltă clasă. Malamud era unul din modele sale, în acea perioadă lucra cu acribie la traducerea unei povestiri apărute mai târziu în Tribuna. Eu  îl divinizam pe  Nicolae Breban cu „Francisca”, „Îngerul de ghips”, citite la Bucureşti… Era modelul  de scriitor cu personaje şi atmosferă  citadină.

Aşa am ajuns cu lectura din periodicele de la B.U. la povestirea din Steaua – „ Racursiu (Studiu asupra metodei)” – care m-a bulversat. Până atunci toate acele fineţuri de exprimare, atenta construcţie a frazei mi se păreau mai degrabă o pedanterie, o  inutilă complicaţie stilistică,  fiind adeptul scrierii torenţiale, a viziunii ample etc etc.

Când am terminat de citit, în sala de lectură nu prea aglomerată a Bibliotecii Universitare, „Racursiu…” – m-am ridicat tăcut în picioare, fără să-mi pese că alţii puteau considera gestul bizar şi m-am înclinat în semn de omagiu adus autorului. Era terifiantă prin realismul descripţiei, prin amănuntele pe care numai cineva care a fost martor ocular la aşa ceva le putea aşterne pe hârtie. Nu construite din minte, din citite sau auzite de altundeva. Sinuciderea unui puber, a unui elev chinuit şi privat de dragostea părintască,  şi ce se petrece după,  în ordine inversă,  ca o schiţă în…(racursiu)  începând cu momentul coborârii din ştreang şi terminând cu ceea ce poate a dus … la gestul funest.

După un an, în care s-au întâmplat şi altele – a fost bolnav, un ulcer rebel, care l-a trimis pentru două săptămâni  la spital – l-am vizitat acolo, pe strada Clinicilor, nu  puteam trăi  fără ca la două trei zile să-l întâlnesc, să-l ascult, deşi de cele mai multe ori eram împotriva a tot ce-mi spunea, ce-mi descria, ce mă învăţa; mi-a dăruit câteva dactilograme. Asta pentru că eram atras de felul în care scria cu o grafie impecabilă în carnetele sale – Block-notes- Şoimul,  cu pătrăţele – câte un grup de cuvinte, o expresie pe care apoi o adăuga altei notaţii şi aşa până luau naştere fraze mai scurte sau mai lungi, arborescente,  pe care le transcria pe alte file, mototolindu-le în mici cocoloaşe şi aruncându-le pe primele, epuizate. Căutam să le recuperez, ceream să mi le dea  să le duc la coşul de gunoi, dar nu mă înduram să le arunc, chiar dacă el protesta.

Am fost martor la citirea şi rescrierea unor fragmente pe care aveam să le regăsesc treizeci de ani mai târziu în „Ploile Amare” foarte puţin modificate. Am fost martor la sosirea şpaltului de la Bucureşti a volumului de debut, Aripa grifonului,  în toamna anului 1980, tipărit la Cartea Românească, cea mai prestigioasă editură a României socialiste. Am cerut voie să iau teancul de foi tipărite pe o singură faţă pe braţe şi l-am purtat, fericit, ca pe un prunc nou născut,  prin centrul Clujului.

Pe atunci, în anii ’70- ’80, să publici într-o revistă literară era ceva deoebit iar să-ţi apară o carte la o editură – un eveniment cvasi istoric. Erai practic definitiv consacrat printre prieteni şi colegii de cafenea şi de pe  stradă.

Aripa grifonului a fost cea mai reuşită apariţie editorială în Clujul acelor ani. Şi acum, după trei decenii şi jumătate, conţinutul volumului, coperta, tiparul impecabil executat pe coli veline, impun…

Dactilograma acestei scurte dar consistente nuvele, Lupul, scrisă la 22 de ani, (27 de pagini cu infim de puţine greşeli, practic fără corecturi,) mi-a fost dăruită în toamna anului 1978,  şi nu ştiu să fi fost publicată undeva, şi nici nu am avut curajul să o citesc cu de-amănuntul pentru că subiectul povestit de Vlad mi s-a părut … atroce. Mi-a relatat-o  pas cu pas  şi peste 40 de ani aproape,  citind cu sufletul la gură, ultimul roman,  apărut postum, Omul de la fereastră,  am simţit că într-un fel are acelaşi final, în care eroul principal dispare în… neant, în nuvelă devorat de lupi, în roman devorat de un sistem la fel de feroce, dar infinit mai pervers, fără practic putinţă de scăpare.

Cătălin Şuşu

Digital StillCamera

 

Lupul

I

Locul era numit de oamenii din sat Sub Cer şi casa de aici, ridicată acum douăzeci de ani şi mai bine de un moşier şchiop, bărbos şi cam excentric, stingheră, chiar la marginea pădurii, era cu totul înzăpezită; acoperişul zăcea sub zăpadă înăbuşit şi greoi, prăbuşit într-o rînă, nu ieşea nici o şipcă, nici o ţiglă de sub zăpada groasă, în pod se cernuse zăpadă în vînt şi era scoasă de acolo cîteodată, răsucită peste acoperiş sau bătută în jos acoperind fereastra şi de multe ori uşa, ţi-o bătea în faţă de-ţi frigea obrazul şi-ţi intra după guler. Oamenii erau cinci şi păreau mulţi, veniţi aici de vreo trei zile cu un camion vechi cu prelată care a patinat mereu după ce a părăsit şoseaua şi i-a lăsat în sat ca să stea de vorbă cu conducerea cooperativei; i-au găsit pe toţi pe la casele lor, au stat de vorbă şi apoi au urcat încoace pe jos, unul după altul, făcînd cărare prin zăpadă. A venit cu ei pînă aici un flăcău din sat, singurul care avea puşcă de vînătoare, de asta a considerat că e firesc să vină el, unul înalt şi încovoiat sub propria lui înălţime şi care n-a tăcut tot drumul, oprindu-se mereu din mers cînd începea să vorbească. Li s-a spus că în zilele care vin urma să treacă şi pădurarul dus acum prin satele vecine, ocupat cu împărţitul lemnelor, oricum nu ştiau că vor sosi acum şi de aceea i-au găsit nepregătiţi.

Zăpada moale şi pufoasă îmbrăţişa cizma, legându-se de ea, pasul nu se termina şi din cauza asta aveai impresia că propriul mers ţi-e fără vigoare şi obosit.

– De ce aţi făcut grajdurile chiar aici, întrebă Moraru, cînd se puteau face mai aproape de sat?

– Nu-s chiar departe de sat, doar că sînt de partea aceasta a dealului, care e pustie acum. Cîndva erau şi în partea aceasta case. Şi apoi aici au fost şi saivanele contelui.

– Dar probabil că el se împăca mai bine cu lupii, mormăi Moraru. O fi avut metodele lui de a trata cu ei.

Flăcăul crezu că trebuie să rîdă şi rîse tare uitîndu-se pe rînd la toţi, apoi le arătă cu mîna casa încă destul de departe, chiar la marginea pădurii.

Le-a trebuit o zi întreagă pînă s-o aranjeze oarecum, dar nici atunci nu părea deloc locuită sau că urmează să fie locuită; stătuse multă vreme pustie şi părea c-ar fi trebuit să faci foc cu săptămîni înainte ca să nu mai fie frig. Casele acestea rămase multă vreme goale arată parcă toate la fel, în primii ani îşi schimbă brusc înfăţişarea, apoi din ce în ce mai puţin, parcă ar fi ajuns la o esenţă a lor pe care vor să şi-o păstreze.

Scaunele erau făcute acum din butuci groşi de gorun cu scoarţă încă, tăiaţi cu fierăstrăul, prinşi cu trei picioare de carpen luate sus din două părţi cu securea, apoi bătute în cuie, în timp ce oamenii veniţi din sat sau de la saivan, trei acum, priveau sau, mai rar, puneau şi ei mîna nehotărîţi, apoi picioarele tăiate drept cu fierăstrăul şi cioturile rase şi ele cu securea. Paturile, la fel, făcute atunci pe loc din lemne lungi de brad nedate la rindea şi neajustate din secure, ca să mai poată fi folosite după aceea, scînduri prinse pe dedesubt în chingi de carpen şi cu multe cuie, toate în şir şi despărţite prin scîndură de brad, umplute apoi cu fîn adus cu sania de la saivan şi aruncate păturile vechi adunate din sat, cîte trei la fiecare. Masa şi soba au trebuit doar aşezate, soba curăţată de cenuşa veche, apoi au bătut cuie mai lungi în pereţi pentru felinar, pentru arme şi hainele groase; şi astfel în două ore şi jumătate totul era aproape gata, afară doi tăiau lemne de foc şi le cărau în casă, înălţîndu-le lîngă perete, şi jos sub uşă era o blană de oaie cu leţ cu cuie să oprească frigul; Barbu tăie pe urmă o poliţă, îndoi cuie şi-i făcu torţi, o prinse în peretele din spate, aşeză pe ea conserve, sticle, vaselina şi cutiile cu cartuşe departe de foc. Moraru scotea de sub patul lui cutii cu cremă şi perii pentru cizme.

Barbu, cu cicatricea lui la urechea stîngă, cicatrice albă şi ramificată care ţi-l înstrăina şi-ţi atrăgea atenţia în acelaşi timp, ţi-l făcea aproape suspect, dar şi demn de invidiat pentru ce avea ascuns în liniştea lui, avea părul cărunt la tîmple şi faţa măslinie încreţită la colţurile buzelor şi ochilor, ca într-un efort continuu, şi poate de aceea părea mereu ursuz şi încruntat; şi pentru că nu scotea mai mult de treizeci de cuvinte pe zi. Cînd îl vedeai lucrînd tăcut şi îndemînatic, cu mîini mari şi noduroase, fără să poarte niciodată mănuşi cum purtau ceilalţi, înnodînd sfori şi încercîndu-le puterea, cioplind bucăţi de carpen cu toporul care părea mic în mîinile lui şi bătînd cuie cu muchea aceluiaşi topor, ţi se părea, nu ştiu de ce, lipsit de speranţă şi de optimism, mai ales că acel gest al lui cu care scotea ţigările, apoi cutia de chibrituri, gesturile lui erau totale şi se învăluia în primul fum, ca apoi să bată mai departe cuie.

– Afară, la douăzeci de paşi în pădure, trebuie să fie un izvor, vara sigur este, numai să nu-l fi îngropat acum zăpada, spuse lunganul schimbându-şi cureaua slinoasă a armei de pe un umăr pe celălalt. Aproape că uitaseră de el. Desigur, era bine că exista un izvor pe aproape, altfel nici nu se cunoştea că ar fi existat undeva lîngă casă cîndva fîntînă. Pe o astfel de vreme orizont nu aveai nici măcar în jos, dealurile intrau unul în altul ca solzii şi probabil culmile lor străluceau cînd era soare şi nici satul nu putea fi departe, cu toate că nu se vedea, doar dacă te depărtai de casă, la stânga, atunci vedeai cîţiva copaci ieşind cenuşii şi rari de după o poală de deal. În spate era pădurea, ridicîndu-se înaintea privirii cînd te întorceai şi nu foşnea cînd era vînt, cum ar fi făcut toamna, ci mai degrabă scotea un fel de şuierat înfundat, care creştea cu cît te apropiai şi apoi continua pînă cînd vîntul se fărîmiţa printre ramuri subţiri la zece paşi în interior.

Saivanele erau singurele puncte pe care ţi se oprea privirea, de acolo pînă aici nu răzbătea nici un zgomot, de parcă ei ar fi trebuit să păzească nişte saivane goale de cînd a venit iarna, şirele de paie şi de fîn cu totul înzăpezite nu se vedeau decît dacă te uitai atent, dar de cînd ninsoarea s-a înteţit şi asta era în zadar.

Prima zi într-un astfel de loc este o zi de relaxare, la fel poate şi a doua, zile în care timpul măsurat încetează de-a mai fi o dimensiune absolut necesară, orice obicei poate fi abandonat, dacă doreşti, şi parcă el însuşi se cere a fi abandonat, şi toate acestea pot părea o binefacere, dar după a treia zi, şi poate este prea curînd, toate devin aşteptare, îţi dai perfect de bine seama că nu sînt altceva decît aşteptare, te uiţi în jos sau spre pădure ca să vezi ceva, iar timpul începe să fie simţit tocmai prin această aşteptare, parcă ai simţi nu trecerea lui, ci mai mult decît atît, nevoia lui pe care niciodată n-o puteam bănui în noi. Dar nici nerăbdarea nu-şi avea locul, părea să spună liniştea lui Bogdan. Din faţa uşii, imediat ce ai ieşit afară, căutai să găseşti linia dealului undeva în pustiul acesta alb, şi cînd credeai c-ai reuşit, era doar şuviţa vagă a unui nor care nu lăsa mai apoi nici o umbră, şi nici de asta nu puteai fi chiar sigur, la un moment dat aveai impresia obositoare că privirea trece dincolo de albul acesta, în nimic, odată cu senzaţia de ameţeală ce te copleşea pornind de pe retină. Dimineaţa se făcea ziuă încet, ningea greu şi din cauza asta părea că ziua abia poate răzbate, noaptea nu vedeai fulgii, doar îi simţeai în căderea lor iute cum te năpădesc furioşi, cînd te întorceai de la saivane spre dimineaţă cu faţa la vînt, nu puteai să respiri şi trebuia să ţii ochii închişi, cu pleoapele năpădite de zăpadă ca de un roi şi, deşi era trecut de ora şase, nu se vedea încă nici un semn că ziua ar avea de gînd să vină, soseai pînă la casă tot prin întuneric şi cu grijă să nu pierzi drumul în zăpadă, apoi te culcai, cel de lîngă tine se trezea de obicei şi, pînă să se facă cu adevărat ziuă, mai era cam o jumătate de oră şi te culcai prin întuneric, lumina venind brusc parcă exact atunci cînd te trezeai la vorbele cu voce tare ale celorlalţi. Mîncarea era doar conserve, cîte două pe zi la fiecare, pîine, lapte, cîteodată slănină abia afumată pe vremea asta şi chiar ţuică de prune cum se face aici toamna, toate trimise din sat odată la trei zile de cele mai multe ori cu acelaşi flăcău lungan care venise cu ei să le arate casa în prima zi şi care îşi aducea şi acum de fiecare dată puşca lui inutilă, neştearsă şi necurăţată de la începutul iernii. Plăcerea lui de a veni încoace se lega de plăcerea de-a purta puşca în spinare. Cîteodată, cînd nu ningea atît de tare, mai împuşcau iepuri pe care Moraru sau Bogdan îi jupuiau în spatele casei, agăţaţi, aburind, de un lemn la grinda streşinei, ca pe miei, şi de gătit îi gătea tot Moraru, lipseau condimentele şi cîteodată ceapa, sau Mareş cînd Moraru era dus la saivane şi avea obiceiul să stea acolo mai mult decît îi era rîndul, sau era plecat în sat după băutură. Atunci Mareş rămînea să taine lemne şi să ţină focul, tot timpul lemne mai multe decît era nevoie, tăia cu plăcere şi le stivuia lîngă zidul din spate la adăpost de viscol, mătura zăpada care era în două ore la loc năpădind cărarea proaspăt făcută, curăţa zăpada adunată în geamuri şi sub prag de parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să facă acea dărăpănătură sălbăticită să-şi recapete ceva din înfăţişarea necunoscută pe care o avuse înainte, dacă asta se mai putea, sau măcar să aducă pe dinafară cu o casă locuită de oameni, chiar dacă doar pentru două săptămîni. Dacă n-ar fi înzăpezit sau dacă ar fi vară, probabil s-ar fi urcat să repare acoperişul, să îndrepte grinzile căzute şi să astupe găurile. Mergea după apă la izvor şi de fiecare dată, fără să-şi poată forma o rutină, descoperea cu greu drumul prin zăpada care era din ce în ce mai înaltă cu fiecare zi de ninsoare. Apa era rece şi avea gust de zăpadă topită, acel gust moale şi oarecum neplăcut ce-ţi mai şovăie o clipă în gît după ce ai luat cana de tablă de la gură şi care parcă rămase de la un timp în gîtul lor. Venind pe drumul paşilor săi înapoi spre casă, deja vedea cum urmele se şterg sub ninsoare, parcă s-ar topi, şi cînd ajungea aproape de prag nu le mai vedea deloc, erau cu totul năpădite, şi apoi înăuntru multă vreme simţea că-i e frig, chiar acolo în vecinătatea sobei fierbinţi. Afară simţea frigul cum încearcă să ajungă spre şira spinării, sus, iar acum cu greu vroia să se retragă din faţa căldurii care-i biciuia pielea.

Moraru şi Barbu intrau uzi de zăpadă şi se scuturau întotdeauna pe podea lîngă uşă, zăpada rămînea multă vreme acolo, călcată şi netopită, apoi, de obicei la cîteva minute, deschizînd din nou uşa şi lăsînd frigul înăuntru, soseau Bogdan şi Vlad, mereu împreună, unul morocănos şi celălalt veşnic complicînd lucrurile, încurcîndu-se în ele mereu, cu ochii înlăcrimaţi şi privirea nesigură, căci se încăpăţîna să nu-şi poarte ochelarii afară, să-i scoată din buzunar abia cînd păşea înăuntru şi lăsa puşca din mînă rezemînd-o de perete cu ţeava care aburea în sus. De aceea ţi se părea de fiecare dată că nu-l recunoşti pînă cînd nu se dezbrăca de cojoc, după aceea îşi scotea mănuşile şi îşi punea ochelarii, luîndu-şi atunci poziţia lui firească, aplecîndu-se un pic de spinare, parcă devenind brusc el însuşi. Bogdan, masiv şi greoi, era cel mai în vîrstă dintre toţi şi asta se cunoştea, cu barba aspră şi galbenă părea veşnic nebărbierit, se mişca stîngaci oriunde era încît îţi dădea senzaţia că locul e prea strîmt pentru doi, părea întotdeauna nemulţumit de prezenţa celuilalt. Se îmbrăca gros, cu canadiană veche îmblănită, roasă şi încreţită la mîneci, şi mănuşi de piele, cea dreaptă cu trei degete, iar în picioare cizme de piele, şi aşa îmbrăcat părea la fel de incomod afară în cîmp ca şi înăuntru, nu-l vedeai niciodată grăbindu-se, şi căciula rusească de blană făcea să-ţi pară şi faţa lui aspră la fel de imobilă, ochii albaştri erau singurii care se încreţeau atunci cînd ceilalţi rîdeau. Vlad mergea cu el, se grăbea să-l ajungă atunci cînd îl vedea pregătindu-se, lăsa totul baltă şi mergea cu el, de multe ori îmbrăcînd doar o mînecă de la cojoc, căciula în mînă, te mirai cum întotdeauna tolerat.

Aşteptaţi de atîtea zile, lupii nu veneau parcă tocmai de aceea, şi în toate aceste zile zăpada continua să cadă mereu, acum mai măruntă şi mai deasă, seara venea şi ea de fiecare dată parcă aşa cernută des, fulgii deveneau cenuşii şi în cîteva minute se făcea întuneric, pădurea se vedea mai neagră şi parcă mai aproape şi apoi nu se mai vedea, pădurea aceasta care fusese mai mare cîndva şi lupii probabil mai mulţi. Noaptea învăluia totul şi doar zăpada o mai simţeai continuînd să cadă înecăcioasă şi neobosită.

Nu se vedea nici urmă de lup de la ultima lor venire cînd au sfîşiat, după spusele celor de aici, vreo şapte oi, de altfel zăpada le-ar fi acoperit imediat şi tot nu s-ar fi văzut pe dimineaţă, nu se mai aude nici lătrat de cîini, şi după cîteva zile de pîndă la saivan, înveliţi în pături şi fîn, măcar aici era mai cald de la respiraţia oilor cărora le place să se înghesuie una în alta, şi de nopţi cu somn dormit îmbrăcaţi, dacă te puteai obişnui cu mirosul de oaie pe care ciobanii nu-l mai simţeau de-o viaţă, toate acestea păreau inutile şi numai încăpăţînarea lui Moraru sau tăcerea lui Bogdan, legate parcă una de alta, mai păreau aceleaşi. Moraru chiar îşi lua cîinele cu el, un lup roşcat care nu lătra niciodată, şi ieşea dimineaţa singur să împuşte iepuri, deşi ştia cît poate fi asta de riscant, gestul avea ceva de provocare, poate de aceea că prea mult aşteptase, şi după ce ninsoarea s-a oprit se întorcea în fiecare dimineaţă cu un iepure ţinut de picioarele dinapoi şi care ajungea cu urechile pînă în pămînt sub privirea impasibilă a cîinelui lup.

– Unde naiba-i găseşti pe zăpada asta? îl întreba Mareş.

Mareş îl întîlnise pe Moraru prima dată la Asociaţie, el era acolo cînd a intrat acesta şi l-a măsurat făţiş din cap pînă în picioare, prea tînăr şi prea fercheş, se gîndea probabil, şi cine ştie de ce vroia să vină, poate pur şi simplu se plictisea, apoi puse mîna pe armă şi o cîntări cu privire de expert: vreo moştenire de familie? Da. Părea mulţumit că ghicise sau că poate din politeţe fusese aprobat, şi asta înseamnă ceva. Mai spuse: n-o să fie uşor, lupii nu sînt iepuri, şi se citea un oarecare dispreţ în vocea lui, dar funcţionarul se grăbi imediat să intervină ieşind de după ghişeu – cel mai bun trăgător, tocmai de aceea îl trimitem cu voi, nu de altceva –, dar Moraru îl privea făţiş, a primit coţofana asta un bacşiş gras, apoi se întoarse spre tînăr şi-i spuse oarecum camaradereşte: o astfel de armă loveşte singură, şi pe urmă nimeni nu i-a mai dat nici un fel de importanţă pînă la sosirea aici.

Acum Moraru mergea cu cîinele la doi paşi înaintea lui şi Mareş îl urma călcînd pe urmele lăsate în zăpada curată cu urme încrustate de păsări din loc în loc sau încreţituri lăsate de vînt şi încerca să audă tot ce-i spune aşa cum vorbea în faţa lui fără să se întoarcă, aproape fără să-i pese dacă Mareş l-aude. Vorbea despre lupi, era prima dată cînd erau singuri împreună şi auzi că îl întreabă dacă a mai vînat vreodată lupi.

– Nu. Am mai văzut lupi cînd eram mic acasă. Nu i-am uitat. Era şi unul împuşcat, tras apoi cu sania în curte la pădurar, cu blana plină de zăpadă şi îngheţat, şi noi am fugit de la şcoală să-l vedem şi să-l pipăim. Are capul mai mare decît cîinele, ochii mai depărtaţi şi botul ceva mai lung. E ca şi cîinele dumitale, dar mai mare, slab, cu abdomenul supt şi picioarele mai lungi.

Cîinele, simţindu-se privit, se apropie mişcînd coada. Moraru rîse:

– Mda! Nu trăieşte mult timp în acelaşi loc, rătăceşte mai degrabă şi pleacă dintr-o regiune zile sau săptămâni întregi pentru a se întoarce înapoi în cele din urmă, nici eu nu ştiu de ce, la vechiul loc de trai. Vara umblă în grupuri de doi-trei, dar cel mai des umblă singuri. Atunci se hrăneşte cu animale mici pe care le pîndeşte cu răbdare şi nu ocoleşte nici hrana vegetală.

– Iarbă şi mere pădureţe, rîse şi Mareş. Iarna însă e cu totul altul.

– Chiar aşa. Haita întotdeauna e periculoasă şi chiar dacă numărul de lupi morţi e mare de obicei, ea rămîne învingătoare. Aici nu sînt mulţi şi nici prea periculoşi şi cînd vorbesc mă gîndesc mai ales la pădurile din munţi. Se mănîncă unii pe alţii cînd unii dau semne de slăbiciune sau cînd sînt răniţi şi parcurg şaizeci-şaptezeci de kilometri pe noapte, de aceea sînt veşnici flămînzi.

– Cînd ies?

– Se arată rar înainte de căderea nopţii.

– Deci ziua n-are rost să-i aşteptăm. De altfel asta ştiam, spuse apoi Mareş pe gînduri. Cît pot fi de mari?

– Depinde. Pot avea peste un metru şi optzeci, cu coada, şi pot fi de aproape un metru la greabăn, iar de greu aproape cît un om. Lupii bătrîni încărunţesc. Au fost scoşi în afara legii de cîţiva ani, prin 1953.

Moraru vorbea sec, cu pauze între propoziţii, şi Mareş, care încă se aştepta să audă ceva despre vînătorile de lupi la care cel dinaintea lui desigur participase, aşteptă un moment, apoi întrebă:

– Ăsta e lupul?

– Da.

Mareş rîse iar săltînd arma pe umăr.

– Vorbeşti despre ei ca Brehm.

Moraru se uita înainte, pădurea se rărea şi se vedeau subţiri şi albe culmile dealurilor pe cerul de data aceasta mai întunecat, cenuşiu a zăpadă, se vedea coborînd spre vale parcă în întîmpinarea altor culmi care nu se vedeau. Acum, la ieşirea din pădure, întîlniră iar urmele lor de la plecare, se strecurau printr-un desiş de aluni şi Moraru tăcea, probabil terminase tot ce avea de spus. Mareş se opri şi se uită cu luare aminte la tulpinile de alun pe lîngă care trecuseră şi la venire, mlădiţe drepte şi cei mai bătrîni răsuciţi în toate chipurile şi-n timp ce-l asculta încă în gînd pe Moraru se întreba cum reuşesc aceste mlădiţe drepte să se răsucească astfel după ce mai cresc. Moraru se întoarse:

  • După mine e singura fiară cu care merită să te înfrunţi.

Copacii erau cu toţii mai subţiri aici la margine, zăpada mai înaltă se ridica în sus pe trunchiurile copacilor îngropîndu-i, erau cu scoarţa îngheţată ca sticla pînă la jumătate, apoi ajunseră la izvor, care nu se auzea decît de la doi paşi şi apoi ieşiră cu totul afară din pădure tot pe urmele lor de dimineaţă. Afară din pădure spre cîmpul deschis vîntul se simţea dintr-o dată arzător, sunetul pădurii se auzea altfel şi în cîteva clipe nu-şi mai simţiră pielea obrajilor şi ochii li se umplură de lacrimi. Era atît de albă zăpada încît cerul părea aproape negru pe lîngă ea şi norii joşi mergeau purtaţi de vînt fără să se destrame şi nefiresc de repede încît îţi obosea privirea încercînd să-i urmăreşti. Parcă totuşi se răreau şi vîntul se ascuţise în ultimele zile.

Zilele următoare, într-o dimineaţă rece, cînd Mareş ieşi cu puşca în jur pentru că rămăsese singur, ceilalţi erau plecaţi în sat, Bogdan şi Vlad undeva în pădure fără să spună la nimeni nimic, se hotărî să treacă şi el mai departe urmînd marginea pădurii care urca peste dealul din dreapta cu panta mai lină, şi-atunci văzu urme de lup. A rămas să le privească şi chiar s-a aplecat într-un genunchi ca să le vadă mai bine. Urmele de lup, clare, mari şi apăsate, se cunoşteau întipărite în zăpadă şi îngheţate, trebuie să fi fost grei, şi se uită înapoi pe unde urcase dinspre casă şi-şi văzu urmele înapoi parcă tîrîte, apoi iar întoarse privirea spre cele de lup, urme care duceau dinspre pădure spre cîmp, la zece paşi erau altele, multe, împletite, primele semne ale prezenţei lupului pe care le vedea de la venirea lui aici. Desigur, şi ei trebuie să fie aici, pierduţi prin pădurea înzăpezită, chiar dacă nu puteau fi văzuţi, umblau toată ziua şi toată noaptea, urmele lor fiind aici şi desigur nu numai aici, trebuie să împînzească toată pădurea prin viroage şi poieni ascunse, zăpada le acoperă numai după cîteva ore, iar vor ieşi şi probabil tot pe aici pe unde sînt urmele lor acum. A mers în continuare cu gînd să ajungă sus pe culmea dealului, dar s-a răzgîndit cînd nu mai avea mult şi s-a întors intrînd în pădure. Copacii erau drepţi şi subţiri cu scoarţă netedă, cerneau lumina zăbrelind-o pe zăpadă, retina durea ca un op-art pe care nu-l puteai ocoli şi trebuia să pătrunzi prin el, gratii albe şi negre, scîrţîit de zăpadă şi zgomot sec de frunze strivite se amestecau sub talpa cizmei într-un zgomot scurt şi înăbuşit, urmele nu se mai cunoşteau în amestecul de alb şi ruginiu, mergînd mult pierdeai noţiunea timpului şi spaţiului, orice direcţie era cu totul asemănătoare celorlalte şi doar cînd te apropiai de marginea pădurii totul căpăta direcţie şi sens, totul revenea acolo unde fusese, ca o revenire dintr-o stare ciudată şi plăcută provocată de o şovăială aşa cum ţi se întîmplă atunci cînd eşti singur. După ce ieşi din pădure, privi atent în dreapta şi stînga, ca să recunoască locul şi constată că nu se depărtase prea mult, apoi coborî cîţiva paşi şi reveni la urmele de lup, le privi iar, aceleaşi, mari cît o palmă de copil, împletite şi primejdioase, semne ale prezenţei lupului aici la doi paşi de locul în care ei îi aşteptau.

Chiar dacă îi aşteptau, acum mai bănuitori, căci văzuseră urmele aproape, în zilele următoare lupii n-au venit, parcă ar fi ştiut de prezenţa lor acolo, pregătiţi şi aşteptînd, mîncînd doar conserve şi slănină, vremea fiind din ce în ce mai rece, vîntul spulberînd de-a binelea zăpada, încît nu ştiai dacă ninge şi acum sau doar o aduce vîntul de pe culmea dealurilor. Vlad chiar pomenea de plecare, ce rost ar mai fi avut să mai stea, cînd într-o seară în care nici nu se aşteptau lupii au atacat cam cu două ore înainte de miezul nopţii. Vlad era singurul plecat la saivane, ceilalţi dormeau, Moraru băuse prea mult seara şi ceilalţi băuseră şi ei şi jucaseră cărţi pînă aproape cu o oră înainte. Cînd a răsunat împuşcătura, au sărit cu toţii, felinarul era atîrnat deasupra sobei, dar a trecut mult pînă ca Barbu să-l găsească şi să-l poată aprinde, rupînd chibrituri, şi cînd, în sfîrşit, s-a făcut lumină, lumină oarbă şi pîlpîitoare, toţi se îmbrăcau, Moraru era de mult îmbrăcat şi ţîşni pe uşă afară, stîrnind zăpada, apoi Mareş, ţinîndu-şi arma de curea şi gîndindu-se dacă a luat cartuşe, în timp ce Barbu trecea pe lîngă el mai repede decît îl crezuse în stare.

Spre saivan ardea un foc, haita deja ajungea fugind spre pădure, umbre cenuşii şi iuţi pe zăpadă albăstrie, urmărită de lătrat schelălăit de cîini şi voci de oameni, mai răsună o împuşcătură, Bogdan şi Moraru o luară drept peste cîmp înainte lăsînd urme adînci, în timp ce Mareş şi Barbu fugeau spre saivan, de unde se auzeau oamenii strigînd şi se vedea, acum mai aproape, focul. Era un lup rănit. De cîteva ori a căzut, împrăştiind zăpada făinoasă de deasupra, şi a făcut un ocol prin faţa oamenilor, vroind probabil s-o ia înapoi spre pădure. Fugeau cu greu prin zăpada prea înaltă, cizmele se afundau pînă la carîmb scîrţîind, şi-i auzeau pe ceilalţi strigînd ca să-l înspăimînte, dar ce se simţea de la început era frica în răcnetele lor, toţi se strîngeau făcîndu-şi loc în jur să poată să se retragă atunci cînd trebuie şi unul punea paie peste cele care cine ştie cui îi venise în minte să le aprindă, zarea lor juca pe zăpadă, umbrele celor care agitau furci se amestecau ca şi răcnetele lor crescînd sau scăzînd după flăcări şi lupul căuta s-o ia în partea cealaltă, ferindu-se mai mult de flăcări decît de ei. Cîţiva au fugit roată, întregind astfel un cerc şi răcnind mereu, agitau furcile, apoi iar se retrăgeau cîţiva paşi ca să răcnească şi mai tare. Cineva punea mereu alte paie pe foc, scoase din şiră sau aduse din grajd, lumina crescu mai puternică şi atunci Mares l-a văzut pe cel de lîngă el cum se repede înainte, un om voinic şi scund cu căciulă neagră, şi Barbu l-a lovit cu patul armei în spinare de s-a prăbuşit într-o parte, a sărit peste el, a ochit şi a tras, apoi, după împuşcătură, s-au mai auzit cîteva strigăte împrăştiate, unii continuau să agite furcile încă şi doi îl ridicaseră pe cel căzut în zăpadă. Oamenii începeau să se apropie şi flacăra scădea din ce în ce mai mult, parcă intrînd în zăpadă şi mirosea a paie arse, apoi Barbu, după ce s-a uitat în jur de cîteva ori, a luat-o înapoi spre casa de lîngă pădure, de unde se apropia şi Vlad, făcînd paşi mari în jos pe creastă.

– Altădată să nu mai ieşi după haită cînd eşti singur. Stai înăuntru şi tragi de acolo sau din uşă, i-a spus el. Cîţi erau?

– Vreo şapte. L-ai omorît?

Barbu dădu din cap.

– Am tras la întîmplare şi din fugă, zise Vlad încă gîfîind. Era imposibil să nu nimeresc vreunul.

– Hai înăuntru, l-a chemat Barbu privindu-l cu atenţie. În noaptea asta sigur nu mai vin.

N-au venit nici în noaptea aceea şi nici în nopţile care au urmat, cînd i-au aşteptat mult mai mult decît de obicei, cîte doi la saivan şi ceilalţi treji în casă pînă tîrziu. Ciobanii au stat şi ei treji la saivan pe rînd, se vedea acum şi aici felinarul clipind legat deasupra şi legănîndu-se, dar n-au mai fost treziţi noaptea nici de răcnete, nici de focuri trase în aer. Lupul împuşcat l-au dus în sat pe-o sanie, a venit lunganul acela cu puşcă după el, şi oamenii s-au strîns să-l vadă, copiii puneau mîna pe el, se uitau la colţi sau la ochii lui deschişi, trăgeau de părul aspru de pe spinare, simţeau mirosul de fiară în nări.

II

Valea asta nu este numai o vale înzăpezită şi aproape pustie pe care nici nu mi-o pot închipui altfel decît albă, cum ar arăta vara, ci e mai mult o stare de spirit, căci altfel n-am căuta mereu cu ochii în jos spre dealurile acestea care se închid acolo în zare, parcă ar intra unul în celălalt pentru a ne opri aici, este desigur o stare de spirit aşa cum este ea cu satul aproape şi totuşi cu momente cînd uiţi de el, nici nu-i bănuieşti prezenţa, cu saivanele puse aici parcă tocmai la cheremul lupilor şi ciobanii veniţi de undeva de pe la Poiana Sibiului şi accentul lor ciudat, cu casa asta dărăpănată în care stăm noi şi dormim ca într-un fel de iesle în loc de paturi şi ne învelim cu nişte pături roase care cred că au fost şi pe cai, mai păstrează şi acum iarna pe frig ceva din mirosul dulceag de sudoare de cal, şi nici unul nu se grăbeşte, nu pomeneşte de plecare de parcă nu am fi venit doar de două zile şi aici am fi putut uita și din ce cauză şi din ce parte am venit, dar nu numai că nu pomenesc, dar plecarea pare imposibilă, nu se gîndeşte nimeni la ea înainte de următoarea revenire a lupilor.

Vremea parcă încerca să se schimbe, vîntul bătea mai tare ca întotdeauna, dar norii se rupseră şi nu se mai puteau lega pe mult timp, de mai multe ori era senin ore întregi, ca apoi să ningă viscolind cîteodată chiar în timp ce soarele strălucea pe cer. După atîtea nopţi şi zile de viscol, vîntul astupase cu zăpadă toate denivelările, răzoarele nu se mai cunoşteau aproape deloc, ameninţîndu-te parcă peste tot sub zăpadă, piciorul intra prin surprindere în troian, jerbe de zăpadă purtată de vînt se răsuceau cu eleganţă peste cîmp în timp ce pe alocuri se vedea iarba uscată şi aspră pe pămîntul îngheţat sau trestii rupte, şi toată înfăţişarea locului părea schimbată acum. Trecuseră mai bine de două săptămîni de cînd eram aici, zilele se uniseră parcă într-un tot continuu şi fluid, dar începeau să pară mai lungi de la ultimul atac al lupilor, mîncarea era mereu aceeaşi, încît cu greu ţi-ai fi putut imagina alta, slănină şi conserve cu pîine din sat în care aici puneau şi făină de mălai, ciobanii treceau din ce în ce mai des pe la noi, vorbind despre una şi alta, rostind cuvintele cu accentul lor de pe la Sibiu şi fără să mai pomenească acum atît de des ca înainte despre lupi, scoţînd de sub bundă, pe care nu şi-o scoteau nici înăuntru, cîte-o sticlă de ţuică tare şi limpede de prune, dar cel mai des stăteam singuri şi nu ne culcam pînă noaptea tîrziu, aşteptînd şi acum să auzim lătrături speriate de cîini şi împuşcături dinspre saivane.

Vlad avu într-una din aceste seri o ieşire, era aproape isteric, în timp ce toţi ceilalţi tăceau şi-şi vedeau de treburi sau tăceau şi-i aruncau cîte-o privire, striga şi zicea să sîntem nebuni cu toţii sau aproape nebuni, ieşise afară şi nu văzuse nimic, îi intrase zăpada în ochi înainte de-a vedea ceva, înainte de-a deosebi cîmp de cer, şi acum ne întreba dacă ştim bine de cîtă vreme sîntem aici şi ce rost are, şi dacă ştim bine unde sîntem şi cîţi kilometri sînt pînă la şosea, şi toate acestea vrînd parcă să spună ce vrem de la el, ce avem cu el, de ce-l ţinem aici. Bogdan l-a întrebat, jucînd mai departe cărţi, dacă vrea cumva să plece de aici şi vrea să plece chiar acum imediat, şi acestea nu conţineau nici o ameninţare, era o simplă întrebare la care s-a înfuriat şi a răspuns că să nu se creadă că nu ştie ce-am gîndit cînd l-am adus aici, ne-a fost silă de ce îndura el acasă şi la slujbă, de situaţia în care ajunsese cu soţia, dar oricum prefera asta de douăzeci de ani, de altfel se şi obişnuise, şi chiar dacă îl dispreţuiau alţii, n-a fost pus pînă acum să se dispreţuiască singur într-un mod cu totul absurd şi inutil, cum i se părea lui toată treaba aceasta.

Poate se aştepta să-l contrazică vreunul sau chiar de aceea vorbea şi poate ca să ne facă să ne simţim vinovaţi de ceva, asta poate să dea o iluzie de superioritate unora sau măcar de stăpînire de sine şi de egalitate cu ceilalţi. Apoi se întoarse spre Bogdan şi Barbu şi vorbi parcă numai pentru ei doi, dar înţelegînd prin ei pe noi toţi, le spunea că are şi el avantajele lui, de care e conştient, şi pe care ei, adică Bogdan şi Barbu, spre care privea, şi prin asta înţelegîndu-ne pe noi toţi, de parcă ei ar fi fost o chintesenţă a noastră a celorlalţi, pe care nu le putem avea nicicum, le ignorăm, dar nu sîntem conştienţi de toate acestea, spre norocul nostru. El observase şi singur că într-adevăr eram o adunătură de oameni desperecheaţi şi după el venisem aici atraşi de dracu ştie ce, căutînd parcă ceva, armele noastre erau vechi şi neînşelătoare, acasă nu lăsa nimeni familie şi nici nu se vedea la careva că ar avea de gînd să plece.

Pe mine toate aceste vorbe mă deranjau, trebuiau oprite, şi probabil şi pe ceilalţi, deşi nu spunea nimeni o vorbă. Pentru el eram ca şi lupii pentru care venisem aici şi nici nu ştiam cît de mult semănăm cu ei, cît de mult căutam puterea lor pe care n-o puteam avea, eram şi noi imperfecţi chiar acolo unde ne-am fi vrut integri. Invidiam lupul în ce avea el mai integru, şi noi stăteam şi ne uitam la el fără să spunem nimic, dar uitîndu-ne la el de data aceasta, spunea că trece peste noi un suflu de sălbatici ca un vînt, un suflu de sălbăticie care pe el îl îngheaţă. N-am fi vînători, ci am fi duşmanii lupilor, cei mai mulţi dintre noi au mai vînat lupi şi, credea el, ne purtăm aşa cum duşmanii noştri ne obligă, el a văzut şi a înţeles, l-a văzut pe Barbu cum l-a lovit pe cel care vroia să dea cu securea în lupul de săptămîna trecută, să nu credem că n-a văzut cum l-a aruncat într-o parte înjurînd, şi ne acuza parcă de complicitate, a tras în lup de la zece paşi omorîndu-l ca să nu fie, aşa rănit cum era, ucis cu bîtele şi furcile grăjdarilor. Ba omul mai crede şi că i-ar fi salvat viaţa. El a înţeles totul, ba chiar l-a invidiat pe Barbu, pentru că a mai văzut oameni care admirau şi în acelaşi timp invidiau, căci este o admiraţie care este pe jumătate invidie, cîinii-lupi frumoşi, cum era cel al lui Moraru, cel care a fugit cu lupii, deşi îl credem mort, sau invidiind puternicele şi liniştitele animale din cuştile menajeriilor sau chiar şerpii pe care-i simţeau apropiaţi de o perfecţiune telurică a răului, dar ce anume poate avea omul pentru ele şi de ce? Nu că am fi vinovaţi de aşa ceva sau am face-o deliberat, nu ne credea el în stare chiar de asta, dar de undeva din noi viaţa e mai puternică decît voinţa spiritului, pe Barbu l-a făcut să lovească un om care vroia să omoare un lup cum nu se cade şi „cavalerismul” acesta e cea mai bună dovadă că este şi adevăr în cele ce spune. Apoi s-a legat de mine şi fără ca măcar să mă privească spunea: „cu Rareş e altceva, lui i-e frică de ei şi îi admiră, acesta este curajul lui despre care vorbiţi atîta”, şi nu ştiam ce să fac, să sar de la locul meu, dar nimeni nu se uita la mine şi-atunci nu m-am uitat nici eu la el şi am rămas mai departe acolo unde eram.

Deja obosise vorbind şi i se înroşiseră ochii şi nu se mişca de lîngă uşă, mai ţinea mîna pe uşcior, luînd parcă putere din el şi uitîndu-se la Bogdan şi Barbu şi în sinea lui văzîndu-ne pe noi toţi şi cînd Moraru îi întinse sticla, simţeam mirosul puternic de alcool pînă la mine, o luă parcă fără s-o vadă, el care nu băuse pînă acum, şi o duse la gură, apoi tuşi şi se înecă şi-i dădură lacrimile şi se lăsă pe scaun, apoi se retrase şi nu l-am mai auzit scoţînd o vorbă toată seara, poate-i părea rău de toate acestea sau poate mai continua cine ştie ce în gînd şi nu mai arunca o privire nimănui de-acolo din patul lui înalt.

Moraru băuse şi el prea mult în seara aceea, mai ales după ce Vlad s-a culcat, se mişca lipsit de siguranţă, se aşeza greoi pe scaunul care nu era destul de sigur pentru lipsa lui de control, vorbea cu greu, înecîndu-şi cuvintele în salivă, parcă dinţii ar fi fost o piedică pentru cuvintele pe care se străduia să le rostească mai departe. Părea acum că dintr-o dată devenise şi el posac şi greoi ca Barbu sau Bogdan, deşi se străduia mereu să vorbească, îşi urmărea gîndurile cu încăpăţînare şi o cută i se adîncise între sprîncene în timp ce încerca cu briceagul ţinut în mîna stîngă, mîna cu care trăgea şi cu puşca, să amestece conţinutul unei cutii de conservă de porc pe colţul lui de sobă. Ceilalţi, roată pe lîngă masă, îşi vedeau de jocul lor de cărţi mai departe şi de discuţii în timp ce el a mîncat în tăcere şi lovind cutia de tablă, apoi l-am văzut cum s-a mişcat spre patul lui, nesigur, cum s-a băgat sub pături după ce şi-a dat jos cu greu cizmele, cu cizmele au cele mai multe probleme bărbaţii după ce beau, s-a dezbrăcat în bluză doar şi s-a culcat întorcîndu-se cu spatele spre lumină în timp ce păturile i-au alunecat deja de pe umeri şi a rămas aşa nemişcat fără să poţi spune dacă doarme sau nu. Dimineaţa îl voi vedea cum îi tremură mîna pe puşcă, şi cu toate acestea greşea ţinta rar, el era acela care venea cel mai des cu iepuri pentru masă, împuşcaţi nu o dată cu gloanţe pentru lup, cum i se usucă buzele însetate de frig şi cum n-o să scoată o vorbă pînă cînd ne vom întoarce şi eu voi pune cafeaua din cicoare să fiarbă şi o voi turna în căni de tinichea şi cutii de conservă tăiate.

Cercul strălucitor de lumină din jurul felinarului mai degrabă îţi ia privirea încît abia poţi vedea chipurile celor din jurul lui, chipuri cu care abia începi să te obişnuieşti şi umbrele joacă prin încăpere cu fiecare mişcare a celor patru bărbaţi, un braţ mişcat, capul aplecat peste o cartuşieră sau peste o cutie de conservă încălzită întunecă o jumătate de perete, ascunde privirii pe rînd tencuiala căzută şi cărămida dezvelită, lemn înnegrit de grinzi şi forme bizare de igrasie. În astfel de momente, cînd stai aşa prea mult privind spre un tavan de scînduri pînă la care lumina felinarului nu poate ajunge, sau te uiţi pe geam şi nu vezi dincolo de el nimic, îţi aminteşti de acele nopţi lungi în tren, cînd nu poţi dormi şi te uiţi în întuneric ghicind după aerul nopţii din ce în ce mai rece că se apropie munţii.

Să stai să asculţi ce vorbesc, să nu auzi întotdeauna ce anume vorbesc, ci doar voci şi zgomote, şi era între noi acel moment cînd bărbaţii încep să-şi vorbească spunîndu-şi pe nume, pentru că nu au de lucru împreună şi încearcă să învingă politeţea care pentru ei înseamnă şi stînjeneală, şi vorbesc despre mai multe, despre femei, Bogdan tocmai spune că femeia are perioade şi vîrste anume pentru dragoste pe care trebuie să le cunoşti, şi apoi despre altele, despre ierni şi lupi, despre băutură, apoi peste toate acestea trec ca peste nişte lucruri bune doar de discutat.

Mă întorc spre felinar şi simt că trebuie să închid ochii pentru cîteva clipe iar din cauza luminii lui şi mă simt astfel de parcă n-aş mai avea nevoie de nimic şi nu numai acum, ci chiar şi de aici înainte, omul are poate ceva ce nici dragoste, nici prietenie nu poate acoperi, nici inteligenţa, nici lipsa ei, amintirile nu-i ajung celui care trăieşte din amintiri, după cum nici visurile celui care se hrăneşte cu visuri şi cîteodată sînt momente cînd totul pare firesc aşa cum este, momente ca acesta, venite pe nepregătite şi de puţine ori.

Felinarul se mişcă orbindu-mă iar şi a trebuit să-mi iau ochii de la el şi cred că ar fi vremea să dorm măcar cîteva ore, căci simt oboseala sub pleoape ca nisipul.

Undeva spre saivane se auzea lătrat de cîini şi Bogdan  înălţă atent capul, acoperind iar zarea felinarului, şi ei au vedenii pe o astfel de vreme şi lătratul lor sporadic şi răzleţ pare mai degrabă liniştitor şi ajunge pînă aici purtat de vînt printre scîndurile acoperişului care, cu siguranţă, nu mai pot să ţină două ierni ca asta, latră şi ei la vîrtejurile de zăpadă care se văd alergînd negre spre marginea pădurii şi care erau frica mea de copil cînd ieşeam noaptea afară.

– N-are nici unul de unde şti că dincolo de pădure, în valea cealaltă, e satul meu, că acolo mai sînt cîţiva oameni care poate m-ar recunoaşte şi acum, dar n-o să le dau ocazia asta, şi nu numai atît, dar mi-aduc aminte că odată am trecut chiar pe aici rătăcit prea departe prin pădure şi-mi amintesc prunele verzi cu care mi-am strepezit dinţii şi mi-am minţit foamea, pe atunci mai erau doi-trei pruni pe jumătate sălbatici şi aproape uscaţi care făcuseră cîteva prune mici şi tari, toate numai sîmbure.

Simţi mirosul fînului în paturi şi-l simţi şi prin somnul cel mai greu, aşa cum simţi frigul de afară strecurîndu-se pe sub uşă şi pe lîngă geamuri, mai puternic atunci cînd bate vîntul, şi asta imediat ce focul din sobă începe să mocnească, şi atunci mă scol şi aleg cîteva lemne, văd cum le biruie focul unul după altul şi stau acolo şi poate că aş ieşi măcar pînă la izvor, nu-ţi simţi întotdeauna precis imboldurile, şi în jur nu văd nimic, doar jarul îmi sclipeşte în ochi, şi nu simţi vremea că ar trece în vreun sens, nu-i simţi pulsul.

Moraru se învîrtea prin somn şi respira adînc, rare momente cînd nu simţi că trece timpul şi de multe ori trebuie să te ridici din somn ca să le prinzi, şi viaţa noastră trece astfel parcă independentă de noi, vie şi sălbatică, şi ne întîlnim cu ea în momente rare pe care le percepem ca pe nişte prevestiri şi pe care le simţim că ard ca jarul atunci cînd nu mai are nevoie de lemne, şi Moraru iar se răsuci scăldat în somnul lui ca într-o sălbăticire.

Viscolul cîteodată se sfîrşeşte pe nesimţite şi apoi se naşte iar în jurul acoperişului şi pereţilor şi dacă atunci te culci îl simţi multă vreme mai tare sau mai slab odată cu somnul strîns sub gene, somn sănătos cu patul tare şi aerul niciodată destul de încălzit, încît dimineaţa te trezeşti în frig, suflarea abureşte şi patul devine prea strîmt, păturile aspre prea scurte şi subţiri.

Cîmpul înzăpezit şi cerul se amestecă albăstrii la ora aceasta şi frigul e ascuţit ca un brici, părul se acoperă cu brumă, cizmele scîrţîie şi zăpada e făinoasă din cauza frigului şi tot din cauza lui vîntul nu mai bate şi uşa scîrţîie şi oţelul puştii frige, şi la ora aceasta încă mai aşteptăm să auzim lătrături înspăimîntate, să auzim împuşcătura care să ne vestească lupii sosiţi în preajmă şi atunci cînd zăpada e albă şi vîntul începe să bată şi ochii să te doară şi să lăcrimeze de lumină, ziua e demult zi pentru noi.

III

 

De trei zile era rece şi senin, norii au trecut cu totul pînă la urmă, frigul intra în toate, impregna toate senzaţiile tale, se alipea lor imposibil de separat, albastrului de sticlă de deasupra dealurilor şi pădurii care mai apoi devenea albastru curat deasupra capului, în deplinătatea înălţimii lui, scîrţîitului zăpezii sub cizme şi albului nemăsurat, uşii care scîrţîie şi ea şi aburilor care năvăleau înăuntru cînd o deschideai, chiar şi zgomotul gemut de fierăstrău cînd tăiai lemne, îngheţate şi înzăpezite şi acestea. Bogdan, Vlad şi Moraru sosiră la zece şi Moraru rezemînd arma de pat şi aruncînd cartuşiera deschisă peste ea îşi frecă mîinile îngheţate:

– Deştepţii, şi-au pus grajdurile la douăzeci de paşi în pădure şi apoi vin să se plîngă că lupii au intrat nu ştiu cînd în saivan şi au sfîşiat şapte oi şi cîinii. Asta aud de cînd am venit aici de parcă am putea să le dăm înapoi sau să le găsim prin pădure. Dar la oamenii din sat cîte oi au sfîşiat, asta nu ne mai spune nimeni, nu e important.

Abia putea ţine cana de cafea fierbinte între palmele îngheţate şi amorţite şi de cîteva zile îi blestema mereu pe ciobani, pe oamenii din sat sau, cîteodată, lupii.

– După masă ieşiţi voi, tu cu Barbu, zise el către Mareş. Trebuie aşteptaţi acum la oricare ceas al zilei cît ţine frigul. Apoi diseară mergem noi sau mai aşteptăm cu toţii aici.

Începu să mănînce singur, aşa cum făcea întotdeauna fără să se uite în ce moment al zilei era sau dacă mai este cineva care vrea să mănînce, mînca singur vorbind cu Vlad, care sta singur lîngă el aproape întotdeauna să-i asculte toate ocările şi blestemele din momentele de furie.

Moraru era mic de statură, cu părul blond mereu răvăşit, trecîndu-şi degetele prin el atunci cînd nu mai avea ce face altceva, cu vorba serioasă şi gravă întotdeauna, dar pe jumătate ironică, chiar şi seriozitatea lui părea o formă de ironie, gata întotdeauna să-şi bată joc de oricine, chiar şi atunci cînd bea, era cel mai iute din fire şi după primul gest îţi dădeai seama ce va urma, simţea nevoia să vorbească şi să se mişte, de multe ori atunci cînd îl trezeai se scula şi se îmbrăca iute, cu mişcări îndemînatice şi precise şi abia apoi întreba ce este, „ce s-a-ntîmplat?” Era îmbrăcat în costum verde de vînător de la care nu lipsea nimic, bocancii cu ţinte şi ciorapii verzi rulaţi peste ei, doar că în loc de pălărie purta căciulă de miel cu pană de sturz prinsă în insigna de vînător, îşi purta hainele de vînător aşa cum un soldat şi-ar fi purtat uniforma, seara le agăţa cu grijă lîngă pat şi-şi lustruia bocancii, iar dimineaţa cînd le îmbrăca, îşi încheia şi ultimii nasturi de la bluză şi de la haină. El şi Bogdan se cunoşteau cu Vlad dinainte şi-l luau întotdeauna cu ei cînd mergeau la pîndă la saivan, adică tot a doua seară sau a treia. Dar oricum lupii nu veneau, era aproape o săptămînă de cînd haita atacase ultima oară, singura dată de la venirea lor, şi ei aşteptau în fiecare seară şi chiar dimineaţa devreme, pentru că o dată văzuseră urme proaspete pînă la marginea pădurii. Cîinii păreau liniştiţi şi nu dădeau semne că lupii ar fi venit în vreo noapte mai aproape, dar Moraru îi blestema şi pe ei, spunea că de frică nu vor lătra doi ani de aci înainte şi în secret simţea lipsa cîinelui său, lupul roşcat, dar tot ce spunea era că oare ştie să-şi ţină coada ca lupii ceilalţi.

Într-una din aceste seri, Mareş ieşi să meargă la izvor şi era atît de senin, dealurile se întindeau în jos cu creasta strălucind, încît părea acelaşi peisaj ca ziua, mai apoi a simţit şi a văzut diferenţele, era atît de senin încît cerul părea negru în jurul lunii. La început nici n-a văzut cărarea în albul imaculat şi a simţit-o abia pe urmă cînd nu mai era mult pînă la izvorul care nu se mai auzea nici acum nici de la doi paşi, parcă s-ar fi înecat în zăpadă şi s-ar fi scurs înapoi în pămînt fără zgomot, aşa cum izvorîse, încît de mai multe ori, mai ales noaptea, trebuia să-l caute. Era de altfel doar la cincisprezece paşi în pădure şi umbrele copacilor subţiri se împleteau peste el şi, cînd cufundă vasul ţinîndu-l de toarta împletită, simţi mîna arsă de răceala apei pînă la oase, apoi îi amorţi şi n-o mai simţi deloc. Abia acum se auzea apa gîlgîind la gîtul de sticlă şi gîlgîitul se înălţa, suia spre mîna lui pînă cînd a simţit vasul mai greu şi ştiu că se umpluse şi gîlgîitul încetă, apoi trase încet afară mîna pe care încă n-o simţea. Atunci îl văzu.

Stătea la zece paşi de el, acolo unde copacii erau mai puţin deşi, cu totul nemişcat în lumină, picioarele înfipte în zăpadă şi coada grea atîrnată, poate fusese acolo înainte de-a sosi el, poate chiar de la începutul serii unul din ei sta şi supraveghea casa, urechile drepte şi nemişcate, dedesubt ochii ţintă, şi sub povara emoţiei mai că-i venea să creadă că nu e acolo, că în faţa lui nu e nimic, şi asta în timp ce se uita la el, ochii lui de lup, mai depărtaţi decît la cîine, erau aţintiţi spre el în timp ce un fior urca sus spre piept, dar nu era fior de teamă, era un alt fior ce-l făcea să stea nemişcat în faţa unui lup aflat la zece paşi şi să nu-i fie frică. Desigur, era acolo, nu putea să se mintă sau să nu-l vadă, şi n-a ştiut cît timp a trecut pînă s-a aplecat să prindă toarta vasului, era cu mîna întinsă şi cu ochii ţintă în faţă, cînd lupul se întoarse încet, făcînd ocol printre copaci, şi el o luă pe cărare spre casă şi cărarea se vedea acum, cînd avea lumina lunii în faţă, urmele de paşi răscolite de vînt, şi a ajuns aproape de pragul casei fără să se uite înapoi. Cînd era mic, avea o senzaţie asemănătoare trecînd noaptea prin pădure, dacă n-ar întoarce capul după o sută de paşi cineva l-ar bate pe umăr, dar totuşi nu întoarse capul pînă ajunse în prag, dar atunci nu mai văzu nimic, pădurea părea închisă înăuntrul ei şi întunecată, şi apoi poate plecase de acolo, era acum departe printre copaci.

Cînd intră înăuntru, îl izbi zgomotul de voci, i se părea că toţi vorbesc tare, fumul şi mirosul ascuţit de ţigară şi lumina slabă a felinarului, toate în acelaşi timp. Pentru că felinarul era agăţat deasupra sobei şi nu era pus la mijloc, toată încăperea se umplea de umbre la cea mai mică mişcare a cuiva, Bogdan aplecat peste sobă făcea să fie întuneric peste tot şi atunci geamul licărea slab de lumina de afară. Barbu cu Moraru jucau cărţi, Vlad cu ochelarii puşi citea într-o carte, iar Bogdan se pregătea de plecare, luîndu-şi arma, cartuşiera pe după gît şi făcîndu-şi păturile sul, să le poată ţine sub braţ. Încăperea era într-adevăr plină de sfară ceţoasă şi miros de slănină încinsă şi arsă, felinarul nu putea să biruie totul, şi Mareş aşeză apa lîngă masă pe butuc, unde-i era locul şi de unde Bogdan, în picioare, o şi luă să bea, ţinînd damigeana grea pe cotul braţului cu degetele trecute pe după toartă.

– Plec şi rămîn pînă la ziuă.

Singur după aceea şi întins pe patul de scînduri, aşa cum stătea în fiecare seară, se gîndise, adică mai mult încercase, să vadă din nou toată imaginea exact ca afară, izvorul înecat în zăpadă, copacii subţiri şi umbrele lor drepte și reci, cerul cu stele mici, şi încerca undeva la mijloc să vadă lupul, dar nu mai reuşea, imaginea se refuza şi în locul ei simţea abia acum tot frigul de afară, de acolo de lîngă izvor, pe care atunci nu-l simţise. Era imposibil să-l poată vedea, să-şi amintească dacă fusese acolo la zece paşi de izvor, nefiresc de aproape, îndoiala de atunci generase una totală, faptul că nu-i fusese frică, nu simţise nimic ce-ar fi adus a frică, îl făcea să se îndoiască şi mai tare, frica rămînea în corp aşa cum rămîne frigul sau reumatismul în oase, dar în acelaşi timp îl şi vedea mereu acolo unde copacii erau mai rari, cu picioarele înfipte, urechile mici şi drepte şi coada grea atîrnată, dar nu putea fixa imaginea, n-o putea opri şi controla.

Ziua trecu fără nimic deosebit, întrutotul asemănătoare celorlalte, nici măcar nu ieşi din casă, decît ca să taie lemne pentru foc şi să le aşeze înăuntru clădite lîngă perete pînă la un stat de om, dar în seara următoare se duse tot el după apă, cîtă mai rămăsese o folosi la cafea, apoi cealaltă o vărsă şi Barbu îi spuse că va merge el, căci e rîndul lui, dar Mareş a ieşit lăsîndu-l să joace mai departe cărţi. Căută să găsească de la început cărarea prin zăpadă, apoi se gîndi că ar mai fi trebuit totuşi să se îmbrace, prea era rece şi cămaşa de pe el părea mai rece decît aerul de afară şi pînă ajunse la izvor îi ardeau urechile, aproape îl usturau. Aplecă vasul în izvor înainte de-a se uita în jur, cufundîndu-şi toată palma, apoi totuşi se uită şi scoase iute vasul din apa rece, lupul era acolo, de data aceasta parcă mai aproape, şi apoi văzu că erau doi şi se retrase spre copacul cel mai apropiat şi-l văzu şi pe al treilea, mai mic, şezînd liniştit mai la o parte. Ceilalţi doi începeau să se mişte neliniştiţi, dar fără zgomot, ocolind izvorul şi întorcîndu-se mereu, trecînd unul pe dinaintea celuilalt. Frate, n-ai jucat cinstit, se gîndi el şi continuă să se retragă. Din marginea pădurii pînă la casă mai erau vrei două sute de paşi, vedea zăpada strălucind şi mai aproape pe urmele sale, dar s-o ia spre cîmp deschis ar fi însemnat moarte sigură, aşa cum era drept, fără nici un copac şi cu urmele sale întipărite în ordinea aceea inversă, spre el. Se hotărî să se retragă spre stînga, unde cam al zecelea copac era un stejar tînăr la care mai c-ar fi ajuns la ramurile de jos, dacă s-ar fi întins, în rest erau carpeni tineri şi deşi, fără prea multe ramuri, care s-ar fi aplecat fiecare sub greutatea lui; toţi erau la fel, pădure tînără. Lupul din dreapta lui făcu o mişcare şi apoi cîţiva paşi spre el. Vasăzică tu o să începi, se gîndi Mareş mai făcînd totuşi un pas şi rămînînd apoi nemişcat, uitîndu-se la lup. Mai că ar semăna cu un cîine, acum se vede clar, doar că nu latră, nici nu mîrîie măcar, nu scot nici un fel de sunet, nici nu se uită unul la altul, cum ar face cîinii, parcă fiecare nu ştie de prezenţa celuilalt. Nu pot fi la fel de deştepţi cum sînt cîinii, se gîndi el şi-i privi cum stau la zece paşi de el cu umbrele clare şi nemişcate pe zăpadă. Cred că au trecut vreo cincisprezece minute de cînd am ieşit şi scotoci în buzunare după brichetă şi o găsi laolaltă cu ţigările. Rupse pachetul, lăsîndu-le să se împrăştie prin zăpadă la picioarele lui, oricum nu mai credea c-o să aibă nevoie de ele, răsuci hîrtia sfoară ca să ţină mai mult, apoi îi dădu foc. Lupii se ridicară toţi trei în picioare şi văzu flacăra strălucind în ochii lor. Aha, vă e teamă, făcu el aproape cu voce tare, şi ei neliniştiţi făcură cîţiva paşi într-o parte, în timp ce pe el hîrtia îl ardea la degete din ce în ce mai mult, pînă cînd simţi că mîna parcă i-a luat foc şi flacăra se prelingea pe încheietură şi durerea răzbătu pînă la luminile ochilor şi pe buze pe care le ţinu strîns, încordîndu-se pînă îi pieriră luminile care îi jucau dinainte. Erau tot acolo. Sfărîmă cenuşa hîrtiei în pumn şi văzu că lupul din mijloc se aşeză iar, primul, şi tu o să fii, ştiu, o să fii cel care va sări la beregată sau la ceafă, ceilalţi n-au de unde şti atîtea, tu ai mai sărit probabil cîndva la om, tu eşti cel pe care l-am văzut la izvor noaptea trecută. Dar se stăpîni, făcu un pas mare în spate şi lupii făcură şi ei, umbrele erau clare şi mobile de data aceasta, făcîndu-i să pară mai mulţi, cel tînăr apropiindu-se mai tare decît ceilalţi. Pînă la stejar mai rămîneau vreo şapte paşi, ultimii trei pot fi străbătuţi în fugă, se gîndi el. Ridică piciorul să mai facă un pas, dar îl puse la loc şi aprinse iute bricheta, care se încălzise în palmă. Singură flacăra era slabă şi străvezie şi o aplecă într-o parte, dar nu era deloc întuneric ca să strălucească, abia se vedea, din cauza lunii şi a zăpezii, bombăni el în gînd. Nu mai am ce să aprind, nu-s la mine nici măcar actele, şi brusc sări doi paşi îndărăt şi atunci se repeziră şi lupii, dar se opri şi se îndreptă, obligîndu-i să se oprească şi ei. Tu, puştiule, ar trebui să mai înveţi, ar trebui să-i laşi pe ceilalţi înainte, ei se pricep mult mai bine, îl apostrofă în gînd în timp ce-şi pregătea ultimul salt. Nu cred c-ai mai văzut aşa ceva şi chiar de aceea n-ar trebui să te grăbeşti, ar trebui să-ţi păzeşti bine pielea pe care oricum tot o vei pierde, chiar dacă acum vei scăpa. Te rog să fii atent, zise el de parcă ar fi urmat un număr din care lupul ar fi avut numai de învăţat. Sări la stejar şi mişcările se dovediră a fi bine calculate şi apucă ramura cu amîndouă mîinile, săltîndu-se în sus, dar ramura era uscată şi simţi cum se rupe şi se prăbuşeşte iar lupii erau deja sub el, toate acestea aveau loc parcă mai iute de a-şi da seama de ele, părul unuia aspru ca la cîine îl simţi sub mîini şi colţii ascuţiţi în umăr, zvîcni cealaltă mînă înainte şi-l prinse de ceafă, trebuie să fie cel tînăr, şi părea mai greu decît se aşteptase, ţi-am zis, puştiule, să ai grijă, şi în acel moment simţi cum altul îi sfîşie mîna dreaptă, nici nu mă doare din cauza gerului, oasele palmei se desfăcuseră sub colţi cu o arsură şi-l izbi pe celălalt cu toată puterea de stejar, auzindu-i icnetul şi încercînd să se ridice în picioare. Şira spinării ruptă, ţi-am zis eu, se gîndi el, mirîndu-se în acelaşi timp că nu simte colţii celui de-al treilea. Reuşi să se ridice în picioare, dar în aceeaşi clipă fu doborît la pămînt, deşi avea senzaţia că ar mai putea să se ridice şi auzi la ureche clămpănit sec de colţi. Fără să se mai poată întoarce, simţi colţii înfigîndu-se şi intrînd şi prin oasele gîtului care trosneau în timp ce urechile-i ţiuiau fierbinţi acolo înăuntrul lor.

Abia peste o jumătate de oră aveau să iasă ceilalţi ca să-l caute, punînd timpul din nou în mişcare, Vlad amintindu-şi că plecase spre izvor, la fel şi Moraru, care se mira că nu-i mai vede nici urmele, în timp ce noaptea se făcea tot mai rece acum după miezul nopţii, un frig nefiresc care parcă aprindea pielea pe tine şi care făcea să împietrească pădurea cu cît se apropie dimineaţa.

(1972-ian. 1973)

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]