Alexandru VLAD – De ce ne pierdem în pădure?

alexandru vlad 8 2017

Până la urmă tot trebuia să mi se întîmple, parcă mi-o căutasem cu lumînarea: m-am rătăcit în pădurile acestea care nu că ar fi ele foarte mari, dar sunt complicate asemenea unei elaborate litere chinezeşti. Abia privite din avion, sau pe Google Earth, îţi dai seama de asta. Dacă te depărtezi de zona de vreo zece kilometri pe care ai învăţat s-o ştii precum îţi ştii buzunarele, cu mult ghinion şi puţină neatenţie poţi umbla toată ziua, rămînînd cu convingerea că ai de-a face cu nişte codri compacţi care au supravieţuit ca prin minune în această epocă a defrişărilor aleatorii. Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Rudolf

vlad

Există împrejurări în care constatăm că am uitat numele celui cu care tocmai stăm de vorbă. Aproape că ne uităm disperaţi după un ecuson pe care să-l poarte în piept, ca la conferinţele internaţionale. Asta ne-ar scoate din situaţie. Adică există oameni cărora le uităm numele, şi când avem nevoie de ele ni se refuză, şi omul ne apare în memorie nebotezat. Chiar dacă stă de fapt în faţa noastră în carne şi oase. Şi indiferent ce vorbeşte aproape că nu auzim, chinuiţi de un singur gând: Şi cum îl cheamă?

Să fim înţeleşi, nu e vorba neapărat de cineva cu care ne întâlnim din an în paşte, suntem într-o relaţie care nu ne permite să întrerupem şi să spunem „Scuză-mă, dar nu-mi vine în minte numele tău.” Ar lua-o drept o glumă proastă, o ofensă premeditată chiar, o obrăznicie, o mitocănie.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – De doi lei linişte

sandu vlad

Suntem stresaţi şi ne dorim cu toţii linişte. Izolăm pereţii, schimbăm geamurile, plantăm perdea verde (dacă se poate) şi dacă nu ajungem la cine ştie ce rezultat ne mutăm la ţară. Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni – nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Ori noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare  îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar mai nou şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie. Citește în continuare →

Romulus RUSAN – La armată

romulus-rusan

În vacanțele anilor II și IV de facultate am fost duși la armată. Se spunea „duși”, deși stagiul militar cu „termen redus” era mult mai convenabil decât cel obișnuit, care dura doi ani, sau decât cel așa-numit DGSM și poreclit „Diribau” (rezervat copiilor de chiaburi, preoți, „dușmani ai poporului”)  care dura trei ani, și nu se efectua în cazărmi, ci în lagăre de muncă militarizată.

Dacă n-aș fi intrat, cu atâtea peripeții, la facultate, aș fi ajuns și eu să robotesc la construcția vreunor drumuri, căi ferate, poduri, tunele sau cazărmi (de pildă, la o bază militară sovietică cum era cea de la Deveselu, localitate pe cât de secretă atunci, pe atât de celebră în zilele noastre). Tata fiind la închisoare, dacă n-aș fi devenit student, n-aș fi avut dreptul să port o armă, ci doar o lopată și n-aș fi îmbrăcat o uniformă kaki, ci m-aș fi numărat printre cei peste 500.000 tineri, echipați cu pufoaice cenușii, cu obiele și uneori cu opinci, încartiruiți în barăci ascunse ochilor lumii. Citește în continuare →

Ovid S. CROHMĂLNICEANU – Avangarda românească şi tabu-urile literare în materie erotică

ovid-crohmalniceanu

Actele de provocare constituie practici caracteristice avangardei care vrea să şocheze spiritele şi să le smulgă astfel din obişnuinţe, să realizeze o ruptură cu tradiţia. „Lavez votre cerveau!” ‒ îşi invită Tristan Tzara cititorii, în des amintita sa poezie-manifest, La chanson d’un dadaiste, preconizînd deci o eradicare a memoriei culturale.

Avangarda tinde, ca urmare, la violarea tabu-urilor literare şi artistice, într-o manieră cît mai spectaculoasă. Încălcarea interdicţiilor, reţinerilor, pudorilor, privind etalarea publică a exerciţiului sexual, i-a furnizat în România un teren predilect pentru asemenea acte provocatoare. Aceasta şi fiindcă societatea românească, destul de tolerantă sub raportul moravurilor, era foarte pudibundă în materie culturală. Dacă numele organelor genitale intervin frecvent în vorbirea obişnuită, aşternerea unor asemenea cuvinte pe hîrtie constituia o necuviinţă fără seamăn şi trebuia evitată neapărat prin indicarea doar a literei lor iniţiale, urmate de puncte, puncte. Limbajul fără înconjur al folklorului şi gigantismul lui rabelais-ian în planul fantasmaticii sexuale n-au avut pînă către începutul veacului XX un corespondent cult analog. Citește în continuare →

Inedite: Radu MAREȘ, ultimul roman: Odesa

radu-mares-1

Pe marginea unui roman neterminat. Odesa de Radu Mareș

„fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”

Radu Mareș

Există șanse ca romanul neterminat al lui Radu Mareș să se adauge neșanselor tragice care au lovit literatura română din timp în timp. După întârzierea apariției Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, a prozelor lui Ion D. Sîrbu (ambele opere având măcar norocul de a fi fost finalizate de autor), Odesa rămâne o operă schilodită de moartea autorului, dar în care noi simțim capodopera și credem că orice cititor, neprofesionst sau profesionist, va trăi un sentiment asemănător.

Citește în continuare →

Dan STANCA – Omor calificat

danstanca

Eram trei. După ani şi ani, odată ce am ajuns în puşcărie, condamnat la 25 de ani pentru crimă cu premeditare sau omor calificat, îmi dau seama că din punctul de vedere al unui scriitor sau cineast experimentat reprezentam triunghiul erotic clasic. Dar între noi nu putea fi vorba de aşa ceva. Doi eram, sigur, virgini, doar al treilea, Daniel Pupăză Gagarin, Doamne, ce nume!, mai avusese de-a face cu vreo fetişcană. Dar nici el nu era bărbat sută la sută. Aşa că am plecat într-o excursie minunată în Maramureş, pe Valea Izei, într-o drumeţie iniţiatică, având, cum ar veni spus, în traistă lecturi mobilizatoare despre regiunea aceea misterioasă a ţării, Graal-ul lui Wolfram von Eschenbach, ehe, Sarasău Sarasate, vârful de munte Pop Ivan, e drept, acum pe teritoriul Ucrainei, adică, vezi Doamne, Le Royaume du pretre Jean, cum spune scriitorul medieval, – oare nu cumva cupa Graal-ului izgonită din Occident înainte de-a ajunge într-un refugiu din Orientul îndepărtat o fi făcut escală şi prin părţile astea? -, am ajuns şi la Rohia, dar habar nu aveam de părintele Nicolae, care atunci, în 1978, se aciuise acolo şi mai avea să trăiască vreo zece anişori, am ajuns şi la Sighet şi, tot aşa, habar nu aveam de temuta puşcărie, ce să mai spun că paşii ne-au dus şi la Săpânţa şi am intrat în cimitirul vesel considerând imediat că este o impietate ce a făcut poetul popular acolo, scrijelind pe cruci versuri de doi bani care mai degrabă şi-ar fi găsit locul în revista „Urzica”…În închisoare am timp berechet să revizuiesc ce am trăit şi, mai mult de atât, mă bucur că, fie şi în asemenea condiţii deplorabile, sunt totuşi în viaţă spre deosebire de ceilalţi doi care nu mai sunt… Maramureşul de odinioară este înecat de aceeaşi mlaştină care a inundat ţara. Aceiaşi delincvenţi, aceiaşi afacerişti corupţi, aceiaşi gospodari care au plecat în străinătate ca să muncească şi să facă bani, regiunea aceea în care altădată bisericile de lemn reprezentau un veritabil simbol arhitectural şi duhovnicesc este dominată acum de nişte hardughii de piatră, clădite de oamenii avuţi care speră că astfel îşi salvează sufletul. De la ce? Apa Izei e neagră, şi Vişeul e înecat de lubrifianţi,fătucile sunt muieri fardate şi aşa se duc la discotecă. Flăcăii moroşeni de odinioară nu se mai taie cu brişca, ci se bat cu bâtele, îşi sparg feţele şi mai au puterea să şi râdă fără să le pese de mutilarea generală. E atâta disperare în lumea şi în ţara asta încât nu mai e loc de nici o vorbă.

Citește în continuare →