11.XII.1989

No chance! Ştiu, simt precis cum trebuie scris romanul, dar nu-s în stare să scriu. De ce? Naiba ştie! Nu-s temerile lui Caius (cred că un „contact” – pe care nu-l doresc – cu Secu m-ar întărîta (…) şi sînt gata să merg pînă-n pînzele albe dacă se leagă cineva de mine – asta au înţeles-o prea bine, e drept, după trei ani, cei de la şcoală). Poate dintr-o aberantă „pudoare”. Chiar şi-n acest „Registru…” falsific: accentuez latura „intelectuală” şi cea „slobod la gură”, deşi sînt un sentimental nenorocit. La cele mai jalnice filme, la cele mai stupide cărţi, plîng (sau îmi vine să plîng) la scenele siropoase. Cînd sînt cu alţii, o trag pe umorul agresiv, pe grotesc, ca să nu se-observe că-mi dau lacrimile. Poate nu sînt eu convins de scenele respective, îmi dau seama că-s confecţionate (şi încă prost), dar cert e că-mi vine să plîng. La fel cu Alu şi Piuţa: par ursuz şi nepăsător, îi tratez cu – relativă, deliberată – severitate, dar ei m-au simţit, mai ales Piuţa, şi-şi cam fac „jocurile”. Rar – cînd mă gîndesc că se-nvaţă rău într-o privinţă sau alta – mă înfurii cu adevărat şi devin „eficient” ca educator.

Asta-i una. Apoi: citesc tot timpul, nevrotic, şi – astfel – am tot timpul mintea împrăştiată în zece locuri deodată. Îmi tot propun să nu mai citesc – e şi nesănătos, dăunător mai ales la boala mea, ieri am stat pînă la 2 noaptea – dar… Prea multe „dar”-uri.

Sentimentalismul, însă, e combinat cu un real egoism: nu sînt realmente atent cu cei din jur; sînt şi „lăcrimos-participativ” şi excesiv de „autocentrat”. Plus, sterilizanta obsesie de a deveni scriitor, care tinde s-o anihileze chiar pe aceea de a scrie.

Plus: obsesia că-s superdeştept, că le ştiu cam pe toate… dar n-a venit timpul să le exprim (?!?). În fond, o reacţie normală: mi-e teamă să descopăr că una e senzaţia că ştii, că eşti în stare şi alta e să o dovedeşti scriind. E diferenţa între senzaţia că ştii un lucru, un număr de telefon şi posibilitatea de a le spune, de a le actualiza. Poate că întreg sistemul meu intelectual e „fisurat”, poate că chiar am atins limita posibilităţilor mele şi, încercînd să trec dincolo, totul s-a pulverizat şi nimic nu se mai încheagă.

În fine, teorii, teorii, teorii…

15.XII

Adevărata treabă a unui scriitor este literatura, nu jurnalul (cu excepţia, desigur, cînd vrea să facă din jurnal o formă literară, o ficţiune – ceea ce nu e cazul la mine; jurnalele care devin involuntar literatură cu o valoare minimă – poate cu excepţia unui Tolstoi, care era scriitor în „orice”, iarăşi nu e cazul la mine). De ce mai scriu aici? Ca un fel de terapie, ca să-mi demonstrez mie însumi că exist, că am existat. De sinceritate excesivă – singura „salvatoare” în plan psihic – nu e în nici un caz vorba aici: e un jurnal de întreţinere (a unei minime iluzii de existenţă).

Oricum, scris cu conştiinţa că oricînd poate fi citit de imbecili incompetenţi, care vor căuta în el „probe”, nu-mi permit să trec decît opiniile mele, nu şi discuţiile cu ceilalţi, lucrul cel mai interesant în ce mă priveşte (m-ar plictisi un fel de „jurnal al corpului”, cum face George, iar fantasmele şi ideile – niciodată perfect „dezlipite” – mor în chiar momentul în care se nasc, sau nu aşteaptă pînă am eu timpul să le trec aici; cred că „fantasmele literare” – literatura sînt, deşi înrudite, de cu totul altă natură cu cele „reale”, nescrise, care se „nasc” şi „trăiesc” mai repede şi mai uşor, sînt mult mai complexe şi „depline” – fantasmele scrise sînt o împietrire a lor, o încercare de a le surprinde, care însă trebuie să ţină seama, vrea-nu vrea, de material (de limbă), de fantasmele tribului (deja materializate de alţii) etc. Literatura e mai trainică, dar şi mai schematică şi cumva lentă, bleagă. Şi jurnalul? Nicăieri. Un hibrid al hibridului.

Ieri a fost Andrei pe la mine. Vag în curs de îmburghezire. Alaltăieri, George (cu Mana) şi Toma (cu Ioana şi Andrei): a fost ziua Taniei (33 ani). O discuţie tensionată vag, dar care nu se lega. Senzaţia că fiecare e pe drumul lui, că avem prea puţine lucruri în comun. Ce e cu Toma? La un moment dat vorbea ca un propagandist, deşi n-are mania microfoanelor. Chiar e prins de jumătăţile de adevăr, de sofismele ieftine vizavi de ce aduce şi nu bunăstare, chiar crede semi-semi-semi-semilumea care ni se propune? Asta cînd toţi îngheaţă, cînd au, de zile întregi, 3-4 grade în apartament, cînd toţi sînt terminaţi fizic şi psihic. Dar eu ştiu ce vreau? Un activ pentru cauzele drepte nu prea-s. Dar nici conformist, aşa încît forţele răului se cam uită chiorîş la mine, nu ştiu la ce să se-aştepte. Evident, adevărul e unul şi-atît de clar! Dar nimeni nu mişcă! Ce aşteptăm, ce aştept? Psihologie de popor amărăştean, a cărui soartă au decis-o mereu alţii. Ştii şi-asta „Si, Monsieur Muşina?!?” „Păi eu, să vedeţi, eu, scriitor, cu ale literaturii…” De-aia n-are ursul coadă şi noi puţină libertate. Oricum, ce să te-aştepţi de la un produs 100% comunist. Celui-là c’est moi.

17.XII

Aflu, de la „Vocea Americii”, că ieri a fost o mare demonstraţie la Timişoara; aproape nu mai pot să mă emoţionez. Sînt prea obosit chiar pentru a mai avea speranţe. Dar şi pentru a-mi fi frică: joi mi-a spus cineva că „băieţii” (adică Securitatea) iar s-au interesat de mine, iar unul dintre ei – care se-ocupă de Muzeul Judeţean de Istorie – şi-a exprimat „dorinţa” să stea de vorbă cu mine. Ieri, după-amiază, a apărut Călin Duma şi cînd m-a văzut la uşă (Tania-i pe la Lujerdiul ei ca s-aducă o parte din porcul crescut de rude) a fost vizibil uşurat: la Întorsură s-a zvonit că aş fi murit (?!?) Ce să mai cred? Un individ atît de alienat ca mine nu mai reacţionează în nici un fel, fiindcă nu mai simte nimic. Azi a fost Caius pe la mine şi am discutat despre responsabilităţile „sociale” ale scriitorilor şi despre frică – n-am stat să-i explic că sînt pasiv şi pentru că-s atît de epuizat şi nepăsător încît nici frică nu prea mai îmi e.

Iar s-a făcut tîrziu – e trecut de 11 seara. Am avut tot soiul de vise cu carne (care vrea să zică boală), dar nu era foarte clar că o să mă-mbolnăvesc. Nu mă simt grozav, dar sper să treacă şi asta cu bine. Lîncezesc – sindrom specific socialismului multilateral dezvoltat. Memoria mi-e la pămînt. N-ar trebui să mai citesc deloc, dar citesc ca un apucat (ieri, de exemplu, „Megatendinţe” a lui Naisbitt – la ce mi-o mai fi folosind?). De fumat, am reuşit să mă abţin, începînd cu 14 curent (o excepţie, ieri, cînd „am tras” două ţigări cu M.D. Popescu, june poet student silvicultor, suflet de aur şi o mare figură). Scîrboşenia asta de situaţie, în care nici în jurnalul propriu nu poţi scrie degajat! Am senzaţia că nu numai eu, dar chiar şi un muncitor oarecare e „blocat”, nu mai poate – psihic – munci din cauza situaţiei prezente: exasperare, aşteptare. (Sînt atît de cretinizat, încît singurul lucru ce mă obsedează realmente e să fac rost de cerneală chinezească: au adus prin papetării, dar în cantităţi atît de mici, încît se dau exclusiv „pe sub mînă”).

19.XII

Astăzi, la B.B.C. au anunţat că la Timişoara, duminică, Securitatea a tras în mulţime, la întîmplare, omorînd peste 200 de oameni. Un masacru pe care-l credeam posibil doar în Africa, America de Sud sau China. În faţa unei asemenea crime, ce să mai zic? Şi ce să fac? Aproape am plîns cînd am auzit şi, pe urmă, pe stradă, îmi venea să plîng de unul singur aiurea. Orice acceptare, fie şi tacită, a crimei e descalificantă. Cum să înfrunţi, totuşi, monştri în aşa fel încît să fie cît mai eficientă acţiunea? Vorbesc – scriu aici – prea mult şi nu fac nimic. Au murit sute de oameni! Femei şi copii! Neînarmaţi! Împuşcaţi în stradă, străpunşi cu baionetele! Şi asta la noi, în Timişoara. Ne putem aştepta la orice de la monştri ăştia. La Braşov, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic (doar patrule de 7-8 miliţieni cu automate şi cîini peste tot).

Criminali, criminali, criminali! Ce să mai aştepţi de la ei? Ce să mai discuţi cu ei? Voi accepta pasiv situaţia? Cum să nu ţi se facă ruşine de tine dacă nu faci nimic, dar ce faci cu familia şi ambiţiile…?

9.09.1991

Am recitit, ore întregi, din „Registru” Concluzia: merită să mai scriu în el. Îmi face bine (inclusiv lectura la tot ce am scris înainte – ca să reiau o metaforă, cînd scociorăşti prin hainele vechi dintr-o debara, redevii, pentru un scurt timp, mai tînăr; obiectele conţin în ele şi o bucăţică de timp, dintr-un anume timp).

Cum să continui? Cel mai simplu ar fi să-i dau înainte! Dar nu azi, e prea tîrziu şi mi-e somn.

Totuşi:

– să nu mai fumez (ha! ha!)

– să fiu mai bun şi mai calm cu cei din jur (ha! ha!)

– să mă apuc de scris, măcar de pus la punct volumele şi antologiile pe care acum le pot publica (ha! ha!)

Iată-mă-s şi personaj public. Redactor-şef etc. Mai perfid nu se putea. Generos (mulţumesc Domnului!, am scăpat, totuşi, de dictatura pe faţă), dar tot perfid. Pentru că, iată, de aproape 2 ani nu am mai scris nimic şi am citit realmente maximum 4 cărţi (?!!  Munţi vă cutremuraţi, oameni vă miraţi, de ce azi aflaţi!)

Nani, geniule braşovean redactor-şef!

Dar nu înainte de a vă readuce aminte: orice cititor al acestui „Registru…” e un imbecil. Pe bune! Im-be-cil! Imbecil.

28.04.1992

E primăvară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar s-a întîmplat, oare, ceva? Stau în dormitor, sub plapumă, ca de obicei, şi scriu. De ce scriu? Urmează, ar trebui să urmeze un răspuns:

1. a) existenţial, sau

2. b) ironic, sau

3. c) ironic-existenţial, sau

4. d) textuant – textuat – taxtualizat ş.a.m.d.

Mai bine s-o iau prin păpuşoi (moldovenism – mai nou, la marea filologie braşoveană, ţin cursul de „Dialectologie” !?! Zeii au umor, nu glumă. În principiu, orice aberaţie aş putea imagina în scrisul meu „ficţional” ar fi o jucărie faţă de ce se-ntîmplă „de-adevă’” – ar trebui să fiu dezinhibat! Dar nu sînt! O.K.?)

Deci: am un cerc baban de folclor, în care studiem mai ales „Oracolele” şi „Caietele de amintiri”. Avînd nostalgia „originilor” (vezi „mitul eternei reîntoarceri”) am proiectat o expediţie folclorică în judeţul Sălaj. Deie Domnul să reuşesc! Deşi… Deşi parcă refac acelaşi circuit. Mai urmează să m-apuc, cam într-un an, iar de poezie şi totu-i pe roate: id est, o maşinărie. O Muşinărie! (joc de cuvinte idiot, dar necesar – înţelept oriental cum tind să devin, încep să înţeleg locul şi rolul tîmpeniei în lume. Fără asta, zău, ne-ar fi tare greu, dom’ cititor imbecil al acestui „registru”).

Acuş, o întrebare: sînt eu acileaşi „textualist”? Răspuns: rahat, sînt doar disperat-plictisit. Singura asemănare: am, uneori, ambiţia în sine de a scrie, de a umple şi a umple pagini, à la butoiul Danaidelor (sau care naiba o fi! Stai liniştit, la anul o să ştii din nou, că o să predai la comparată, literatura antică!)

Deci, puţină acţiune: am luat concursul, în ianuarie, şi sînt lector universitar!!!??? Deocamdată!?!?!? În februarie am fost în Franţa (pe banii lor, invitat şi cu „Air France”) la Paris şi la Royaumont, unde s-au tot căznit (vreo 4-5 zile) să traducă din capodoperele subsemnatului care, cică, vor fi şi editate în volum (Bravos, nea Săndele, o luaşi pe urma lui Zaharia Stancu şi Marin Sorescu!) Prin cea bunăstare franceză întîlniţi: Ghiu (nevrotic, neras-cărunt şi tapeur – ca în ţară), Vişniec (crispat-interesat, finuţ-angoasat – ca în ţară), Magda Cârneci (vioaie, brunetă, băgăcioasă şi angoasată că nu e destul de băgată în seamă, altminteri fată bună şi care, dacă ai „poziţie”, te chiar „are la inimă” – ca în ţară). Întrebare patriotic-demnă: de ce te mai cari pînă-acolo (exceptînd mîncarea şi mici facilităţi), dacă măcar mai degajat nu devii? Nu zic să fii fericit sau să te schimbi… nu… să fii degajat. Fac pe moralistul şi de oftică, voi/vei zice, că după zece zile m-au expediat „chez soi” (e drept, elegant, tot cu „Air France” şi n-am prins şi eu măcar o bursă, colea… Ba, sincer să fiu, poate-o să am una la toamnă, de vreo trei luni… atunci să te văd iubite Diogene de pe Calea Bucureşti!?! Să vedem cît de degajat eşti. Oricum, drag cititor imbecil, de-un lucru sînt mîndru: cît am stat la Paris, am dormit tot cît acasă (cam 14 ore pe zi), n-am făcut vizite (exceptînd una la Victor – bursier, desigur, pe-un an, la Pasigi şi una – penibilă – la „Centrul Cultural Român” ca să primesc o recomandaţie pentru bursă de la un sobru şi afectat Béart, specialist în dadaism şi suprarealism, se pare. Biet Tzara, te-ai agitat degeaba, că sistemu-i mai tare şi te-au editat, ediţie Béart, în 6 volume!)

                                                             *

Iar stau pînă la ore tîrzii. Azi m-am uitat la scîrboase „actualităţi” şi la o finală a Cupei U.E.F.A. la fotbal: pentru posteritatea critică – F.C. Torino-Ajax Amsterdam 2-2; noroc cu comentatorul, care mi-a explicat (ne-a explicat) că numele de Ajax vine de la numele zeului vîntului la Homer, care l-a salvat în luptă pe Ahile (?!?) Să tot trăieşti şi să nu-mbătrîneşti! Ar trebui să las baltă orice iluzii literare şi intelectuale şi să trec pe droguri: S.F. fantasy, poliţiste. Nimeni nu poate, pînă la urmă, înţelege o inimă fină de poet. Nani! Că mîine iar muncim de ne spetim.

[Vatra, nr. 10-11/2015]

29 XI.1989

Astăzi iar am pierdut vremea, zăcînd în pat şi citind două romane, unul acceptabil, dar pînă la urmă fără haz, al lui Thackeray şi unul tîmpit al lui Iris Murdoch. Romancierii, exceptîndu-i pe cei mari, în fazele lor bune, îţi dau o groaznică senzaţie de meştereală, sînt ca o mobilă de care ai nevoie, deşi vederea ei nu-ţi face mare plăcere, ba chiar, cumva, te face să simţi întreaga presiune a seriei asupra bietei noastre existenţe, a faptului că, pînă la urmă, „consumi şi eşti consumat”. Lectura neînfrînată a tot ce-mi cade-n mînă e încă un simptom al nevrozei: în fond, citind, nu mai învăţ nimic, ori aş citi mersul trenurilor sau un prospect turistic (ceea ce şi fac deseori!), ori un roman ca cele de mai sus, tot aia ar fi.

Cărţile, care cîndva m-au ajutat, încep să mă apese, mă cretinizează. Pentru că au devenit un refugiu, nu un mijloc de a înţelege mai bine lumea şi oamenii. (Intrigile tîmpite din romane mă ţin „legat”, semnul clar al decăderii: le citesc mai departe ca să văd ce se mai întîmplă, deşi mă plictisesc).

Dar, oare am fost vreodată „o forţă” (intelectuală, poetică), cum îmi place să mă cred? Sau e o formă de compensare a ratării, a acceptării sclaviei, a laşităţii? Dar, pentru a fi curajos, cu adevărat, nu bezmetic, trebuie să crezi în ceva. Eu în ce cred? În poezie, să zicem. Pînă unde, cît sînt gata să sacrific pentru ea? (Par examplu intrigile prostiilor pe care le citesc aproape zilnic îmi ocupă creierul aproape exclusiv pînă la proxima lectură de acelaşi calibru; înainte aveam cît de cît „personalitate”, eram cît de cît autocentrat, acum trăiesc dominat de ultimul stimul/semn exterior ca un alienat sau un submediocru).

Am 35 de ani şi ceva! Desigur, şanse mai am, dar:

– nu sînt constant;

– mi-am pierdut „idealismul”;

– sînt prea speriat de boala mea ca să mă mai angajez serios în ceva.

Am 35 de ani! Plus ceva ce poate fi numit „operă” poetică. De o valoare – pentru mine – neclară. În sensul în care dacă un poet nu e printre cei mari, care sînt citiţi cu pasiune şi după 2-3 generaţii, e ca şi cum nu ar fi. (În epocă, cîţi nu păreau egali, ba chiar superiori – să zicem Gauthier – lui Baudelaire şi-acum nu mai au haz pentru nimeni; bietul Gauthier – ca poet – e ilizibil, noroc cu proza-i „de consum”).

Stiloul – mai bine zis cerneala neagră, românească – a început să mă enerveze: tot timpul trebuie să-l scutur ca să mai scrie. (Cam aşa ar fi şi viaţa-mi intelectuală). Mă duc să-i schimb cerneala (albastră, tot românească, dar parcă nu la fel de proastă).

                                                             *

Ieri, de exemplu, am citit un roman cretin al lui Fr. Sagan. Aşa-şi petrece timpul marele geniu A.M. Gospodar nu sînt, activ social nu sînt, bani nu cîştig, de scris nu mai sînt în stare… Tania are şi ea dreptatea ei. O aproape epavă – eu. De-aia nici nu mai am chef să văd pe nimeni. Toţi mă plictisesc şi cred că şi eu pe ei, deşi – uneori – încerc să fac pe clovnul. Nici măcar pentru copii nu mai am poftă să scriu.

Totuşi, ar trebui să mă apuc şi de proză: e o şansă pentru mine, nu doar ca scriitor. Totul e să nu mă coboare tendinţa – mai veche şi mai nouă – la „conformism”, la decenţă, derivată din complexul stupid al „lucrului bine făcut”, adică meseriaş în proză (în poezie mi-au trebuit ani grei pînă să scap de el, fie şi parţial) – complex generat şi de faptul că-s obsedat că-s într-o cultură „mică”, „marginală”, la care „nu se uită nimeni” (obsesie tipică provincialului – deşi eu, normal, mă cred un geniu universal!)

Boala mea nu cred că poate fi altfel tratată decît prin găsirea unei pasiuni şi a ambiţiei – generozitatea ce-mi e nativă poate lua uşor formele meschinăriei şi egoismului imbecil în lipsa unui ideal care să-i dea „substanţă” şi „formă” – generozitatea un fel de pre-materie din care se pot alcătui/sau nu marile opere sau spirite. (Putem numi generozitatea, al cărei merit nu-mi aparţine, şi „energie”, un fel de negentropie, dar… indienii au dreptate, deşi nu-ţi poţi alege „locul” în care te naşti eşti responsabil şi pentru ce eşti şi, mai ales, pentru ce se va alege din tine în viitor – poate că acest simţ al responsabilităţii l-am pierdut, prins în mizeria din jur, obsedat de ce se vede, de pîrdalnicele şi demonicele aparenţe, de imediat; cred că la 20 de ani eram undeva relativ sus, de-aia am şi avut relativ „succes”, problema-i: mai am resurse la 35? Mă mai pot ridica la loc?)

Atenţie:

– mai generos şi atent cu cei din jur (mai ales Tania şi copiii)!

– să nu mai fumez! (azi iar am tras trei ţigări);

– să-mi educ răbdarea şi să redescopăr plăcerea de a vedea ce-i frumos şi bun în jur şi-n cei de lîngă mine („văzînd” răul, îl şi „inventezi”)!

30.XI

Văicăreala asta continuă (de care sufăr şi eu) vizavi de „micimea” spaţiului nostru cultural, literar e penibilă (Rabelais, par examplu, cîţi cititori previzibili atunci avea?) – spaţiul nostru nu e „mic” (ce să zică suedezii, danezii, norvegienii?), spiritul nostru e „mic”, adică neîncrezător în sine şi uitîndu-se în gura celorlalţi mai mult decît ar trebui. Astea s-au tot spus, dar de complex tot nu scăpăm; eu însumi, cumva imun pînă acum, am început să mă „integrez”, sub influenţa celorlalţi şi din cauza unei anume uzuri a înseşi personalităţii mele.

Uitîndu-mă prin „Registru…”, constat că, din dorinţa de a fi „natural” mă prostesc mai mult decît trebuie, mă arăt mai imbecil şi mai vulgar decît sînt în realitate.

8.XII

Bineînţeles că am fumat. O tensiune crescîndă în aer, dar cei care ar trebui s-o atenueze – spre binele lor – fac, cu inconştienţă, totul ca s-o crească. Ce să fac eu, atunci?! Azi am fost iar la tribunal, cu procesul lui mămica: am văzut cum judecătorii te fură, dar – normal – nu ai ce să zici, cui să te plîngi. Statu-quo-ul se mai păstrează doar pe baza unei crescînde corupţii, a creşterii nedreptăţii.

De aceea la noi nu va fi o tranziţie, ci o ruptură (din păcate – ei, şi ce dacă zic eu „din păcate”?! Oricum nu pot schimba mare lucru). Inconştienţa e maximă: „averile” au sens dacă sînt legitime, adică intră în codul afirmat şi sînt acceptate ca normale de cei din jur; altminteri nu se alege din ele nimic. Atmosferă de final. Dar…

Exasperarea furioasă cu care mămica se descarcă pe mine pentru ticăloşia celor de la judecătorie, nu face decît să mă dezechilibreze şi mai tare: o luptă oarbă cu Vetuţa (şi instituţiile corupte, în care aceasta pompează bani), în timp ce totul se prăbuşeşte în jur, eu mă degradez şi ratez, ea îmbătrîneşte. De multe ori, oamenii te obligă să te gîndeşti la nişte mecanisme stricate.

Pînă la urmă, nu sînt suficient de egoist (deşi toţi îmi reproşează că sînt egoist) pentru a ajunge un mare poet. Şi prea „cuminte”. Dar şi pentru a fi „imoral” îţi trebuie o minimă hărnicie (din punctul de vedere al leneviei – poet total).

Mă învîrt precum vulpea în jurul cozii. Problema-i altundeva: în mizeria crescîndă din jur, în teama tot mai amestecată cu exasperare, în presimţirea unei „explozii” – lucruri despre care, însă, nu scrii nimic. Nici nu te apuci, măcar, de „Le Grand Mal”, singura „scuză” pentru toată căcănăria în care te complaci.

Într-o lume de funcţii, ai curajul să fii un „particular”? Am fost crescuţi într-o „mistică” a mecanismului social, credem în „funcţii”, cum credeau străbunii în imaculata concepţiune: nu întîmplător dictaturile sînt „nereligioase” sau se bazează pe religii care presupun o minimă „mistică” – energia „mistică” a fiecăruia e folosită, orientată spre înseşi structurile totalitare, spre Marele Mecanism.

                                                             *

Clanul mi se duce la ziua lui Tiberiu (7 ani), fiul celebrei Danieluţa. Eu, la cenaclu. De ce mă mai ţin de cenacluri la vîrsta asta? Fiindcă am nevoie de o minimă comunicare şi casnic fiind… Şi oricum e gratis. De-aş avea bani, aş călători.

10.XII

Aproape hotărît să emigrez (lucru la care nici nu m-aş fi gîndit acum o lună chiar), dacă nu se rezolvă cîteva chestii elementare (buletinul Taniei, serviciul meu) şi chiar şi aşa… S-au adunat prea multe nedreptăţi, discrete umilinţe, m-am plictisit să fiu ţinut pe tuşă şi/sau pe la uşile lor de tot felul de proşti sau lichele. Desigur, mă gîndesc că copiii n-au să mai vorbească româneşte, că au să se înstrăineze de mine, dar măcar am o şansă! Să trăiască normal. Şi eu, ca poet, măcar o să cunosc lumea, am şansa de a mai umbla, vedea, de a mai trăi (poate) aşa cum e demn să trăiască un om. Vorbe mari, aiurea. Dar parcă mă simt mai uşurat de cînd iau în consideraţie şi „alternativa” asta. Decent ar fi să lupt aici pentru a fi mai bine, dar prea sînt tocit şi obosit în idealismu-mi social: prea mult am fost păcălit, ca să mă mai lansez în noi entuziasme, chiar dacă acum sînt ceva mai lucid. E groaznic la 35 de ani să descoperi ce fazan erai la 21 şi ceva (cînd am intrat în P.C.R.) şi ce laş după aceea (nici măcar drepturile – fie ele şi limitate – de a acţiona „din interior”, ca m.d.p. nu le-am folosit). Ne văităm, dăm vina pe alţii, aşteptăm să acţioneze şi rişte alţii, fiindcă sîntem un neam bătrîn şi hîrşit, care-a luat prea multe plase şi n-are nici măcar un minim „orgoliu”. (Ce-a mai avut, au distrus ruşii şi oamenii lor – atît de bine găsiţi!!!)

Un jurnal imbecil. Substitut. Prost şi ăla.

[Vatra, nr. 9/2015]

14.VI.1989

Ar trebui să mă preocup mai puţin de cele imediate şi din jur, şi-aşa nu pot schimba mare lucru. Dacă vocaţia mea e de scriitor, scriind voi acţiona cu adevărat. Desigur, cei din jur nu mă înţeleg (discret), dar dacă nu scriu vina e exclusiv a mea (în general, oamenii nu ştiu precis ce vor şi, pînă la urmă, se obişnuiesc aproape cu orice, inclusiv c-un scriitor). Rareori, în societăţi şi sărace şi autoritare (cum e a noastră) vor exista stimulente pentru creaţia literară. Practic, cererea (potenţială) nu este admisă/codificată social, astfel încît scrisul e fie o întreprindere „inutilă”, fie chiar una „periculoasă” (pentru precarul echilibru existent şi pentru cei care profită de el).

Dar să revin la subiect: dacă nu scriu şi-o lălăiesc, vina îmi aparţine în exclusivitate. Chiar fără „inspiraţie”, ce-ar trebui să fac în imediat?

1) să-mi definitivez şi să pun la punct volumele de poezii: Poeme cotidiene (pe structura celui dat în ’79 la editură, dar cu toate „întîmplările”; Didactica nova (în formula deja existentă), Duminica blondă (poeziile de dragoste, dar găsindu-le o nouă arhitectură) şi – cele rămase – într-un alt volum, căruia să-i găsesc un titlu, poate chiar „Manualul tînărului liniştit”); apoi „Şi animalele sînt oameni!”, plus, separat, poemul cel lung „ecologist”, să rearanjez, adunînd la un loc toate „piesele” existente, volumul de eseistică. Suficient de lucru, chiar în absenţa „muzei”.

15.VI

Fond, crescînd, de nervozitate. O societate cu perspective sumbre, sufocîndu-se sub tentaculele birocratice, în delirul generalizat al unei pseudocomunicări (singurii vectori sociali: frica şi interesul imediat, orb, sinucigaş). Sînt, au fost celelalte societăţi altfel (la nivelul la care mă aflu, undeva spre partea de jos a „mijlocului). Desigur, eterna lozincă: să scriu! Dar pentru asta trebuie o speranţă sau o furie sau/şi o „comandă socială”. Singura „comandă socială” în circulaţie liberă e o labă pe hîrtie. Corect. Asta fac aici. Ei şi? (E îngrozitor de greu să fii sincer şi – în acelaşi timp – să ai haz, să fii interesant. Toate astea presupun un minim „artificiu”, un indice de atenţie de captare/dominare/modificare a celorlalţi – măcar una din cele trei, dacă nu toate deodată; dar „ceilalţi” nici nu doresc altceva de la un text, mai ales cu pretenţii literare).

16.VI

Dacă vreau să fiu scriitor, să nu mă mai preocupe atît meschinăriile exterioare (inclusiv publicatul). Să scriu.

17.VI

Scriu aici ca să mă aflu-n treabă. Nici măcar operaţiile elementare de a-mi pune ordine în poeziile deja scrise n-am chef să le fac. Stupide tensiuni cu Tania. E nemulţumită că sînt exact cum ştia foarte bine că sînt cînd ne-am căsătorit (?!?). Vrea să facă din mine-un meşterici şi-un robotici, pe modelul lui taică-său, probabil. Modelele socio-comportamentale, pattern-urile „neexplicite”, dar cu atît mai puternice, sînt – se pare – mai tari decît propria raţiune sau realitatea mai mult decît „evidentă”. Deşi ştie că sînt poet – şi şi pentru asta m-a iubit – nu se poate stăpîni să nu încerce să instituie o relaţie identică cu cea văzută de ea în familia ei. Şi degeaba-i explic asta! În primul rînd că nu recunoaşte, pe faţă, că-i aşa, apoi se simte extrem de frustrată, suferă sincer că nu ne încadrăm în „modelul” subconştient. Nu sufăr – cred – de mania persecuţiei. De-altfel nici nu pot explica altfel permanenta stare conflictuală dintre noi, fără o motivaţie „imediată” (Lipsa de bani nu-i o cauză plauzibilă – cel mult are un efect de amplificare -, iar ipoteza unui amant – de neexclus, în principiu – e, cred acum, foarte puţin probabilă). Evident că are nevoie de afecţiunea mea, dar o vrea într-un „pattern” străin realităţii şi, în plus, cu „mijloacele” bietei soacră-mea. (Care, în fond, nici n-a prea reuşit: dragul de „tataie” o înşela aproape sigur şi o minţea – culmea degradării ar fi să-ajung ca el şi în latura asta!). Principiul „soţul nu trebuie lăsat să lenevească”, mi se pare atît de ridicol şi mic-burghez, atît de naiv, în fond, că mă mir că Tania, deşi gîndeşte altfel, se poartă conform lui (cel puţin în ultima vreme, în relaţia cu mine). Desigur, fiecare caută să-şi extindă „spaţiul vital” în detrimentul celuilalt şi căsnicia are latura ei de „polemos” – dar asta-i calea cea mai catastrofică pentru Tania: obţine un scriitor ratat, sîcîit, un soţ tot mai leneş şi mai plin de resentimente. Evident, ea ţine la mine (sau, cel puţin după cum se poartă, sînt obligat să cred asta), dar are manifestări atît de aberante în viaţa de zi cu zi încît… naiba ştie! (Mai bine m-aş apuca de proză, acolo-i mai uşor să „înţelegi”, „să fii dăştept”). Dincolo de moartea lui Paul, de condiţia de robi pe care-o avem, chestia asta mă roade mai tot timpul. Trebuie găsită o soluţie (fie şi provizorie). Dar ţin la ea şi sînt şi copiii. Dramă mic-burgheză tipică. Şi literatura?!? Păi?!?

                                                             *

Situaţia e ruinătoare pentru mine, ca scriitor. Nu mă pot concentra mai mult de cîteva ore. Tensiunea psihică mi-a terminat memoria şi cheful de a mai face ceva. Nici nu mă mai bucur de nimic (asta, de-altfel, ar irita-o pe Tania, care mă cunoaşte suficient pentru a şti cum să mă facă să-mi treacă orice euforie „ilegitimă”). În plus, toată atenţia, toate preocupările mele trebuiesc concentrate asupra familiei (orice „evadare” e o dovadă de lipsă de afecţiune şi responsabilitate de soţ şi tată!?! Şi literatura, nu-i aşa?, n-are cum să fie altfel! E o „evadare”. În fond, a mă preocupa de cele literare a devenit cea mai gravă manifestare a „egoismului” meu, a „iresponsabilităţii” mele. Ridicol şi înnebunitor).

28 VI

Exact acum 5 luni fără o zi, pe 29 VI, am făcut criza: epilepsie, cu debut întîrziat. O frumoasă criză de „grand mal”, cum scrie în tratate şi prin cărţi, minus balele de la gură. Se pare că, de fapt, nu-s un fel de epileptic „obişnuit”, ci unul… vorbe! Poate e pe bază de hipocalcemie (cum zice maică-mea), poate-s sechele ale meningitei de la un an şi ceva, poate… Oricum, situaţia e cum e: întreruptă şcoala (un an), tratament permanent, lăsat total de băut (nu şi de fumat!), sărăcie lucie (sau aproape, am început să-mi vînd din cărţi, dubluri, cărţile „de dragoste”, „aventuri” etc.).

Deci: am făcut-o şi pe asta! Sînt genial! Ei şi? De scris nu prea mai scriu, deşi am timp; în fond, nu timpul a fost la mine problema, ci lipsa energiei şi curajului de a merge pînă la capăt în literatură – lipsă ce-mi prisoseşte şi acum. Un paradox, care poate subliniază cel mai bine latura mea „veleitară”: nu m-am îndoit nici o clipă că sînt genial, dar nici nu m-am gîndit să mă angajez cu totul în ceea ce fac şi scriu (?!). (Între timp a năvălit Alu, ca să-mi cînte un cîntec nemţesc, învăţat la grădiniţă „Alle meine Fingerlein”, cred că aşa-i zice).

Blocaj. Pauză.

Recitit de prin „Registru…”: cred că îmi e realmente necesar, ca să nu mă mediocrizez sau alienez, chiar dacă-mi consumă din „energia creatoare” (pe care oricum n-am curajul s-o folosesc cum trebuie). E – cumva – o asumare a singurătăţii spirituale, pentru că, în cele „de vîrf”, sînt singur. Un fel de „exerciţiu de respiraţie”: noi, cei născuţi în margini de civilizaţii, trebuie să ne inventăm tehnicile de echilibrare, de fortificare pentru a putea depăşi „zgomotul de fond”. Un dezavantaj? Nu contează, asta e!

Primo: să nu mai fumez.

Secundo: să fiu mai afectuos şi mai puţin nervos şi grăbit cu cei foarte apropiaţi; mai atent – să fac un efort să-mi depăşesc „clişeele” comportamentale şi verbale, care s-au adunat în număr cam mare.

Tertio: să nu mai pierd timpul, din exces de politeţe, cu tot felul de persoane care n-au treabă (poate simpatice, în doze mici): Anduţa, Danieluţa etc.; mai bine să dorm.

                                                             *

S-a făcut 3 după-amiază. O zi în care, iar, am lîncezit. Poate că ar trebui să mă apuc – orbeşte – de un roman, să umplu zeci şi sute de pagini cu tot ce-mi trece prin cap şi după aia să mai văd… Oricum, ceva care să mă smulgă din nevroza pseudopolitică în care au intrat aproape toţi românii: mizeria a ajuns maximă, oamenii sînt terminaţi fizic şi psihic – nu-s în stare de nimic toată ziua, iar seara ascultă la radio („V. of A.”, Bucureşti 4, etc.) şi comentează, comentează, comentează. Sau înjură, mai ales la beţie. În ultimele 2 săptămîni în Braşov a fost veritabilă stare de asediu: nesfîrşite patrule de militari, miliţieni cu cîini, plus hiene tipice: „pictorul” Modîlcă-Nodîlcă? Păi fata pare de treabă, săritoare… Cloaca. Asta ne termină. „Convieţuim” prea uşor cu jigodiile, lingăii, ticăloşii şi/sau „nevinovaţii” care profită de pe urma lor! Practic, nu există o minimă separare socio-culturală între profitori şi cei buliţi; această „imprecizie” e cultivată deliberat – muncitorul X mai degrabă m-ar urî pe mine, un amărît decît pe fratele prietenului Z, care bea cu el, dar e securist şi – la o adică – ar trage în el fără milă. Dar eu? Eu – la fel. Dar… să nu mai discut cu Dan, băiat minunat şi prieten din copilărie numai fiindcă taică-său a fost (zeci de ani!) securist „de partid”? Dar cumnatul lui George, ce e? „În particular” toţi sînt „de treabă” – împreună alcătuiesc armătura dictatorială care ne-a terminat pe toţi, de care se plîng toţi, inclusiv ei, „săracii” securişti (?!?) Nu-i o analiză prea bună ce-am făcut aici, dar mi-a făcut bine… simt uneori că aş borî (la propriu), îmi vine să urlu la oameni pe stradă (mai ales cînd îi văd la nesfîrşite cozi): „Robilor! Robi nenorociţi!” Ca şi cum eu aş fi altul (?!?), ca şi cum aş fi altceva. Scuza literaturii – zero! Dar cum să faci… şi aşa o luăm pînă la capăt, în timp ce afară e o după-amiază minunată de toamnă, ninge uşor, în timp ce mizeria creşte, creşte, creşte…

                                                             *

E aproape 8 seara. Am pierdut toată după-amiaza recitind (a 3-a oară, poate) amintirile unor scriitori ruşi din prima jumătate a secolului (între care şi Pasternak şi Kaverin) – o lectură cumva îndobitocitoare. Lectura „memoriilor” (ca şi a jurnalelor, corespondenţei etc.) e ca un fel de drog, un drog diferit cumva de literatura propriu-zisă – îţi oferă un fel de substitut diferit, substitut de viaţă „reală”.

E, poate, bun pentru cei tineri (cînd e vorba de mari personalităţi culturale: gen Tolstoi, Kafka etc.) pentru că-l stimulează pe tînăr să se „sacrifice” pentru idealul său şi-i oferă „argumente” împotriva tendinţei generale a celor din jur de a-l „mediocriza”, „normaliza” etc. Altminteri, sînt la fel de „anihilante” ca un roman „documentar” sau unul poliţist, S.F. etc. Literatura „mare” este ceea ce depăşeşte „normalitatea”, chiar şi a unui geniu, propunîndu-ne un model de normalitate/anormalitate. Tolstoi, cel din „Jurnal” e – inevitabil – sub cel din „Război şi pace” sau „Ana Karenina” – nu e la mijloc o prejudecată, ci o diferenţă de intensitate şi tensiune orientată – literatura „mare” e nu o simplă viaţă, ci un obiect artistic, ceva care restructurează percepţia şi trăirea lumii, ceva ca o descoperire ştiinţifică sau o invenţie tehnologică – dincolo de ea se trăieşte altfel; – viaţa propriu-zisă a nimănui (şi cu atît mai puţin cu cît e scrisă de el însuşi) nu are acest efect – cumva vieţile noastre sînt, pînă la urmă, substituibile; nu şi operele care înseamnă ceva în literatură (statutul acesta îl au doar cărţile de mîna a doua).

Deci: „Registrul…” de faţă prezintă un interes minor (oricum: dacă-s mare scriitor, e clar, dacă-s prost, va fi citit cum o citim pe „Adèle de Boigne, par examplu).

Dar, pentru mine, acum, e indispensabil: loc al descărcărilor nervoase, al prostiei proprii, al unor intuiţii mai răsărite, un ghiveci.

Ascult „The Voice of America”: un alt drog – publicistica de tot felul. Cine-l controlează şi/sau propune droguri de calitate superioară, care să cîştige piaţa, cîştigă partida (pe moment, că partida-i lungă şi nu ştie nimeni exact care e miza ei, sensul şi „finalul” ei).

                                                             *

Tania face chiftele, o mîncare rară în aceste zile de succese nesfîrşite în toate domeniile (cum ni se predică zilnic): simţurile mele au reacţionat excesiv de capitalist, adică au intrat în alertă, avide (vorbesc de miros şi gust, desigur). Secolul al XIX-lea, cu a sa „punere în ecuaţie” a trupului (în fond o ignorare a lui în concreteţea-i atît de apropiată fiecăruia), cu tendinţa de „punere în ecuaţie” a tuturor celor umane, e – pînă la urmă – îngrozitor de mistic; dar probabil că „progresul” nu e posibil fără fanatisme, fie ele şi ştiinţifice. Poate că numai exagerînd (şi suferind) îngrozitor din cauza puterii ştiinţei şi slăbiciunii umane (în slujba căreia e această putere) putem deveni mai înţelepţi, să presimţim, să descoperim un nou orizont. Care e ăsta!? Puţină libertate, şi-am să încerc măcar să-l descopăr (cît sînt eu în stare). Deşi… ce mă opreşte acum? Lenevia, slăbiciunea, care-s eterne (cît sînt eu de „etern”).

Destule prostii! Să trecem la chiftele.

[Vatra, nr. 7-8/2015]

21.IV.1989

O exasperare în creştere, atîta doar că lipsită de energie. Am fost grav gripat, încă le mai zac prin paturi, fără să ştiu ce-i cu mine, Tania tot mai neînţelegătoare şi nervoasă, sau doar excedată de muncă şi incapabilă să se descurce şi, atunci, cu o tipic feminină pornire sîcîindu-mă tot timpul. Nici măcar nu mai caut vini, sau dacă le caut şi le „găsesc” tot acolo sînt, visez doar să mă adun, să găsesc un loc în care să mă pot concentra, să pot scrie. Ar trebui mulţi bani (pe care eu nu-i am) şi/sau o nevastă „neintelectuală”, care să nu se vrea „egală” în toate cele, ca să ai această linişte, rămînînd – în acelaşi timp – un familist „tradiţional”. Cum nu-ntrunesc nici una din cele două cerinţe… Ar trebui să bag capu-ntre umeri – ca George – şi să lucrez 2-3 ore pe noapte. Dar eu am nevoie de zile-ntregi de „trîndăveală”, cum ar zice Tania, ca să intru-n „stare”.

Însă, poate că între noi e ceva şi mai grav: şi dacă-am avea bani foarte mulţi, ea tot ar fi „nemulţumită” de mine; are – se pare – două „modele” masculine, unul „cultural”, dobîndit din lecturi, şi unul „natural”, mai precis, oricum unul din cei care vor un echilibru, care să transcendă nevroza, mizeria, confuzia. Dar nu un echilibru al uscăciunii, unul decadent-aristocratic, un leşinat „clasicism”. Îi admir pe Kavafis, Pound, Berryman, dar Eliot mă face să mă simt „dator” faţă de propria-mi (incertă, ca la toţi) „vocaţie” de poet. În raport cu el, mereu puţin întîrziat (sînt, în acest spaţiu cultural, extrem de singur, deşi am destui prieteni, oameni cu care mă simt solidar); dar împins spre aceeaşi soluţie: poemul lung. Visez la ceva peste „The Waste Land”, oricum care să poată sta calm alături de acesta – oare „Buchila Express” e la nivelul lui „The Love Song…”? Ar trebui să învăţ mai bine engleza, ca să-l „prind” în direct, nu prin intermediarii care – simt – îl falsifică discret (nici nu ar putea altfel). Şi Mărculescu şi Ivănescu sînt nişte oameni de bibliotecă, nişte „fini”, or Eliot nu era doar atît. Oh, de-aş putea călători! Dar sînt ţinut aici, în cuşcă, alături de mai toţi. Peste 5-6 ani va fi, cred, prea tîrziu pentru mine ieşitul în lume; şi-aşa e tîrziu, dar cum (din instinct?) sînt un pueril, un întîrziat, poate că mai rămîn ceva şanse…

Mă văicăresc ca o babă. Dar numai aici. În rest, fie par un optimist incorigibil, fie un tip rău, „scîrbos”, „intratabil”. În fond, un om ca mine (nu neapărat eu) trebuie să aibă condiţiile (şi libertatea de mişcare) necesare, tocmai pentru a fi „exploatat” cum se cuvine. Asta au învăţat-o, în secolul ăsta mai ales, ticăloşii (vorba uneia: „vor să trăiască numai ei bine”) de capitalişti.

Cel mai grav, pentru mine, e că sînt prea sărac, adică supus unei discrete presiuni economice (dar şi sociale, familiale) permanente, unei sîcîieli (şi interioare, căci sînt educat în aşa fel încît să nu-i „sacrific” cu totul pe ceilalţi idealurilor mele) care mă scoate din starea necesară.

Mai rău: viroza (gripa) nu-mi mai trece, revine la 2-3 zile; nici nu ştiu ce să-i mai fac. Asta-mi accentuează moleşeala, indecizia, lipsa de chef de lucru. Structura „romanului” mi se conturează tot mai clar. Dar… cînd naiba o să mă-apuc să-l scriu? Nu-s un leneş propriu-zis, dar am moştenit de la taică-meu (nu de tot, altfel…) acea nostalgie a „trăirii clipei”, a nelăsării timpului „să treacă”, chiar dac-o faci pentru lucruri deosebite, care ţie îţi fac bine. Şi – desigur – nici nu „trăiesc” (ca şi el, de-altfel). Relaţia „socială” care e literatura (mai ales proza şi mai ales cum gîndesc/simt c-ar trebui s-o fac eu) presupune „rezolvarea” problemei tatălui şi a mamei, o „tranşare” simbolică, dar care să nu excludă sinceritatea absolută. Dar, în spatele tatălui şi-a mamei e, întotdeauna, moartea şi mie, încă, mi-e frică să mă uit direct, cu ochii deschişi, în direcţia aia. În fond, „romanul” ar fi tocmai despre degradarea fizică, despre lipsa de coerenţă şi semnificaţie a trăitului, în absenţa unei credinţe religioase (în care, iată, nu mai poţi crede pînă la capăt).

Am scris astea – bineînţeles – după ce-am recitit „The Waste Land”, orice amărît de poet sud-vest european se visează (sau, măcar, ar trebui să o facă) un Eliot. Deşi puţină luciditate ar trebui să-i spună că nu orice e de nasul oricui, mai ales oriunde. Acum, în clipa asta, nici măcar nu sufăr (re)descoperind această crudă (?!) situaţie „obiectivă”. Nu că m-ar satisface să fiu the Bigest în Papuaşia, dar sînt lucruri împotriva cărora n-are rost să lupţi, pentru a putea să-ţi consacri forţele pentru a face bine puţinul care-ţi e la îndemînă. Ciobanul trebuie să facă brînză bună, nu să viseze la ăia cu supertehnologii şi turme gigantice; gospodina să spele şi să dea la găini, înainte să viseze la spălătorii şi la crescătorii de pui. Că sînt suspendat… corect, dar scrie chiar despre asta, nu mai tot freca menta!

Atît de greu scapi de iluzia că faci parte dintr-o literatură „mare” (cu asta am fost drogaţi de mici, cu asta ne drogăm în continuare), dar ce bine te simţi, ce real începi să te simţi renunţînd la jalnica perspectivă a „buricului pămîntului”, la complexata iluzie că totul s-ar învîrti în jurul literaturii noastre. Sînt solidar prin limbă şi prin faptul că exprim, cumva, aceleaşi rădăcini spirituale cu această literatură, în fond, de mîna a doua, mai ales în perioada postbelică. Cum altfel îţi explici că pot fi consideraţi „mari” alde Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Blandiana, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, chiar Breban şi Bănulescu. Păi! Dacă-ai pe ăştia ca „sistem de referinţă”, eşti pierdut. Nichita: un mare talent risipit; simţi că-ţi crapă creierii, dacă vrei să faci o antologie, realizînd distanţa între ce putea ieşi şi ce-a ieşit. Fără invidie. Cred că era un talent mai mare decît mine, dar, în final, voi fi un poet mai mare decît el. Rămîn colegii de generaţie: un grup de poeţi buni şi foarte buni (în acest penibil „sistem de referinţă”) dar în care nici unul nu reuşeşte să „sară” peste acest sistem de referinţă, peste interbelici, peste propria limitare (cumva „genetică”, legată de o surdă neîncredere în posibilitatea de a fi „central” şi în afara acestei limbi, de o anume „desuetudine”).

Şi eu? Conştient de toate astea. Dar nu ştiu cît de puternic (şi talentat) pentru a putea ieşi din „cercul vicios”. (Revin: desigur o ieşire în străinătate… cum au avut şi Eminescu, Barbu, Blaga, Arghezi etc.) Totuşi, să vedem ce se poate în condiţiile date.

Drama „Stalin”, romanul, poemele (Borîtura, Răţuşca, Aprilie negru).

24.V.1989

Azi nu m-am dus la şcoală, deşi aveam ore. Suport tot mai greu ideea de serviciu, de loc în care să te duci după program, pentru a face, în fond, o muncă absolut inutilă (junii ţărănuşi întorsureni nu-nvaţă deloc; şi de ce-ar face-o? – şi-aşa trec clasa, şi-aşa nu le foloseşte franceza la nimic – la fel şi matematica, fizica etc. Aberaţia e structurală (ei au o reacţie aproape „normală” în chiar pornirea lor de a refuza să înveţe ceva – un refuz cumva pasiv, fireşte). Probleme cu ficatul, iar. Aseară, o discuţie extrem de interesantă (deşi vag teatral am fost chiar eu, care – pînă la urmă – sînt un buimac) cu George, Ioana şi Toma (la cei doi din urmă acasă). La un moment dat, o mică „revelaţie”: mi-e frică să mă angajez total în scris, nu am o miză „maximă”, de-asta o tot lălăiesc şi, atunci cînd scriu, nu-mi iese nimic.

Deşi stiloul e nou, chinezesc, de calitate, totuşi mă enervează cum scrie, nu mai „stă” bine în mînă. Sau mîna mea nu mai are nici un chef să scrie? Săptămîna trecută – vineri şi sîmbătă – am fost la Şinca, la flori. Sîmbătă, dezintoxicat, chiar m-am simţit bine. Să mă duc mai des la Şinca. Singura problemă: mămica-i obsedată de procesul ei cu Vetuţa şi mă înnebuneşte cu subiectul (pe lîngă că-mi face rău s-o văd distrusă de toate nimicurile adiacente); în plus, a făcut fixaţia că nu mai ţin la ea (ci doar la Tania), că o mint şi vreau s-o trag pe sfoară şi, cînd discutăm, are o atitudine în consecinţă. Totul mi se pare derizoriu, dar nu mă răneşte mai puţin. Senzaţia de caraghioslîc, de chestie pe care-o ştii, previzibilă şi deja „formalizată”, dar din care nu poţi scăpa şi care, pînă la urmă (şi asta-i cel mai grav!) e propria ta viaţă, e viaţa ta unică, fragilă şi repede trecătoare.

Vina e şi-a mea: nu reuşesc să devin „plauzibil” (prin comportamentul imediat) pentru cei din imediata apropiere ca aceea ce – cred, poate cred şi ei – sînt. Adică un scriitor foarte bun. „Teoretic” sînt înţeles şi acceptat, practic faptul că scriu, scrisul meu nu intră în nici o ecuaţie a celor din jur cînd e vorba de mine. Mă şi culpabilizez singur, empatic cum sînt ajung chiar eu să consider că timpul pentru scris e „sustras” altor ocupaţii mai importante (?!?). Cum naiba să mai scrii în condiţiile astea?

Aseară, toţi mă îndemnau să mă ţin de eseuri. Dar – cel puţin acum – nu mă interesează. Mi se par atît de perisabile, atît de supercontextualizate, atît de „uscate”. Nu am ambiţii de eseist, deşi – cum viaţa e o ironie – s-ar putea ca chiar asta să fie şansa mea. (Stiloul ăsta mă enervează mereu!)

Nici nu mai ştiu la ce e bun acest registru, scrisul în el. De-aia am lăsat-o baltă o perioadă.

Acum e ora 12 noaptea.

24.V

Bineînţeles că mă simt într-un fel de închisoare, dar una care nu are nici măcar un „regulament de ordine interioară” foarte clar. Mai rea, însă, decît cvasicertitudinea că nu pot ieşi peste graniţe e senzaţia de comedie jalnică, de marionete care nu sesizează că-s aşa a majorităţii celor din jur. Ei chiar se cred directori, secretari de partid, şefi şi şefuleţi, şi pentru ei asta e chiar viaţa, şi copiii lor sînt la fel – se cred oameni şi deplin aşa, deşi-s nişte animăluţe dresate şi ţinute-n cuşti – şi totul merge înainte. (Stiloul ăsta, al lui Tania, scrie mult mai bine).

Tot soiul de treburi îmi trec prin cap. Inclusiv că o s-o iau razna cu superstiţiile mele numerice, cu bătutul în lemn etc.; în plus, că sînt prea meschin (nu dau niciodată pomană, ştiind că majoritatea cîştigă, într-o zi de cerşit, mai mult decît mine la şcoală) pentru a avea cu adevărat noroc. (Şi cred în noroc – am ajuns să cred, mai ales după ce m-am trezit – eu, superpremiantul – marginalizat social). Încerc să mă înţeleg, să-mi găsesc un drum, dar nu mai cred în nimic, nici măcar în scepticism. Paradoxal: am poftă de viaţă, dar n-am chef de nimic concret. Un fel de reacţie similar cu al felinelor ţinute în cuşcă.

Desigur, ar trebui să mă apuc de scris. La roman. Cu poezia nu mai merge, cel puţin acum. Probabil că chiar sînt scriitor şi starea pe care-o am se datorează faptului că nu scriu (de scîrbă de cenzură şi frică de securitate), deşi am nevoie de asta, îmi trebuie să scriu. Nu atît ca să mă înţeleg şi să înţeleg lumea, cît pentru a comunica cu ceilalţi (toate celelalte forme – directe – de comunicare mă plictisesc îngrozitor, inclusiv cînd fac pe clovnul), pentru a mă exprima, pentru a avea senzaţia că trăiesc (asta e „vocaţia”, cum felinele au „vocaţia” vînătorii).

Cerneala din stiloul cel bun s-a terminat, o iau cu celălalt, al meu. Peste cinci minute mă duc după Alu la „găgă”, cum zice el. Abia cînd scriu – chiar şi aici – redevin „uman”, „normal”, îmi recapăt adevărata dragoste şi înţelegere faţă de ceilalţi, care au fost ale mele dintotdeauna. Nu pot fi „egoist”, să lupt „pentru burta mea”, ci numai pentru „idei”, dar „ideea” sînt tot oamenii: nu simt, însă, asta decît scriind, rareori cînd discut cu ceilalţi (tocmai fiindcă-i văd – în majoritate – atît de disperat contraţi pe ei înşişi. Poate şi eu sînt egocentric, dar nu-mi acord mie, ca intelect slab şi trecător, o importanţă exagerată, ştiu să mă fac – în faţa ideilor şi a vieţii – „transparent”, nu „opac”, în aşa fel încît acestea să se vadă mai mult decît mine; grandomania afişată nu e una în care cred, dovadă că pe proşti îi enervează, pe deştepţi îi amuză, dar nici unul nu e convins cu ajutorul ei).

27.V

Întors de la Şinca, unde am făcut febră musculară, tot grădinărind. Fiziceşte: acceptabil. Altminteri: o imensă buimăceală. Oamenii de ştiinţă, înţelepţii, chiar scriitorii simplifică şi, astfel, lămuresc şi dau un sens. E un joc în care nu mai pot să intru. Îţi trebuie o mare credinţă, deci şi multă autoiluzionare, pentru a putea afirma ceva cu inima liniştită. Sigur, sînt lucruri care sar în ochi, par „la mintea copiilor”, dar… Cînd se amestecă filmul, cînd nu mai distingi elementele şi ansamblul (unul din cauza celuilalt) e altceva. Sînt confuz şi în expresie – o manifestare clară a impasului. Dar un impas de nu în mod special, adică unul care nici măcar nu înseamnă nimic, fiindcă totul (exceptînd, poate, propria supravieţuire fizică) ţi-e indiferent, pînă şi ideea de impas (literar, existenţial etc…) Păi da! Ar trebui nici să nu mai scriu aici, dar o minimă onestitate mă obligă să mă arăt şi aşa cum sînt acum: tîmpit şi fără haz. Un document ar fi un jurnal scris cu convingere, din care să vezi autorul, la început viu şi inteligent, cuprins pe nesimţite de scleroză şi senilitate. Literariceşte: aproape nul, căci pentru a obţine asupra cititorilor efectul scontat, a-i obliga să sesizeze scleroza suficient de repede pentru a nu se plictisi citind de toate pentru toţi la nesfîrşit, deci pentru a o sesiza la început, cînd, în mod normal, e greu sesizabilă, ar trebui un artificiu. Ceea ce, acum, nu mă mai interesează (cum nici o proză cu scleroză – rimă semiinvoluntară!?!)

                                                             *

Suspendaţi în trecut: la radio melodii de septuagenari, cîntate de tot felul de epave (inclusiv octogenarul Gică Popescu!). În muzica rock, ultima oră rămîn tot „eternii” Phoenix, fugiţi de peste 10 ani! În rest, reziduuri – fie vestice, fie interbelice, fie – mai nou – proletcultiste. Asta la nivelul „aerului”, adică al mediului în care trăim (muzica „de consum” e un indiciu socio-cultural dă bază!) Aceste suspendări, fracturi în timp şi în intelect, poţi să ai – sesizîndu-le – doar senzaţia de rătăcire într-un muzeu de ceară – nici măcar moartea nu mai e sesizabilă, acută, vie, pentru că – de fapt – nici nu trăieşti. E vorba de mine, de intelectualii lucizi şi oneşti din generaţia mea.

                                                             *

Ca să „redevin” cu adevărat inteligent şi talentat mi-ar trebui o bună doză de cinism. Poate că sentimentalismul mă va salva, dar asta într-un viitor neprecizat. Discuţie aberantă cu frate-meu, care se crede mare afacerist, dar care e un „looser” tipic, care însă are mari pretenţii şi ştie să-şi „stoarcă” propria familie (doar pe ăştia!?). Pe de o parte mă declară „afacerist”, pe de altă parte nu ia în seamă sfaturile mele „financiare”, care-l privesc pe el şi pe mămica. Situaţie imposibilă, fiindcă maică-mea, ţine cont numai de opiniile lui. Care, el, nici nu prea ştie ce vrea. (Intermezzo penibil, cînd mi-a cerut – indirect – volumul pentru copii ca să facă prietena lui ilustraţiile, deşi Petrică a făcut o bună parte din ele şi i-am declarat deja că-l prefer pe respectivul). Şi totu-i amestecat asemenea în toate. M-am săturat să mă preocup obsedant de bani, dar sîntem foarte săraci şi Tania mă bate – normal – la cap (uneori n-avem nici bani de pîine; avem şi cam 1.000 datorii – deocamdată venituri ioc!). Cinismul, singura soluţie.

[Vatra, nr. 5/2015]

18.III.1989

Astăzi, prima zi în care m-am simţit mai bine, am simţit cu adevărat şi primăvara. Era în aer. Trebuie să fim şi fericiţi, mi-am zis, de fapt îmi zicea tot corpul. E un presentiment al libertăţii. Nu ştiu cît de corect. (Între timp au venit doi musafiri: Doina Staicu şi domnul Răducanu. Convorbiri agreabile, dar… dar tot cu gîndul la minima libertate). Ce-o fi însemnînd, concret, şi libertatea asta? Pentru mine: să public ce scriu, să scriu şi să vorbesc (…) pe ceilalţi ceea ce numai eu îi pot învăţa. Şi – evident – să scap de Întorsura şi de sentimentul că sînt legat de glie. Şi-aşa viaţa, în sine, e plină de mizerii şi de „imposibilităţi”.

Într-un fel de tensiune. Care, concret, înseamnă inactivitate. Aşteptînd. Ca şi cum se poate ceva aştepta în lumea asta. Descompunerea generală m-a cuprins şi pe mine. Mai grav, şi cretinizarea. Cele scrise în prezentul „Registru…” sînt cea mai bună dovadă.

În ce măsură „Registrul…” e un substitut? E evident că, de cînd scriu aici, nu m-am apucat de nimic „serios”. (S-ar putea ca volumul pentru copii să fie tot ce am scris eu mai bun, dar evident că miza lui e cumva „excentrică”). Poate, pentru unii scriitori, jurnalul este dăunător. Unul dintre efectele cele mai nocive, la mine, e că se împinge în faţă ideea că sînt scriitor; mă tot compar cu alţii, mă gîndesc ce-am făcut şi n-au făcut ei, calculez exagerat semnificaţia fiecărui gest sau rînd scris, sînt preocupat atîta de „exterior”, încît nici nu mai am resurse pentru „interior”: scrisul propriu-zis. Poate şi atmosfera cam provincială (totuşi) din Braşov, deşi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine!

28.III

Mai întîi, însă, o dramă „interioară” (din fantasme şi personaje-arhetip) în versuri sau proză ritmată. O nouă testare a posibilităţilor limbajului. Pentru asta: să-mi creez un timp şi un spaţiu de linişte, să mă las de fumat ca să mă refac psihic. Nici nu ştiu de ce fumez? Din pur tembelism: tot cer ţigări de la alţii, ţigările-s proaste şi-mi dau o stare de proastă condiţie fizică şi de buimăceală. Sînt, cumva, anihilat, redus la modul comun de a trăi, simţi şi – mai grav! – a mă exprima, a mă manifesta. În definitiv, această aplatizare e o negare a sinelui, a individualităţii. Şi totuşi, nevoia – mai mult psihică – de a trage din cînd în cînd cîte o ţigară! Scuză (slabă!): nu poţi lupta chiar singur împotriva monstruozităţii lumii înconjurătoare. Sau poţi, dar… Ar trebui să mă conving realmente că singurul mod eficient de a lupta e scrisul (nu la acest jurnal!), dar unul cu toate forţele, radical, în care să merg pînă la capăt. Poate nu-i mult, dar tot e ceva în raport cu bălmăjeala sterilă de acum, cu nesfîrşitele – şi ridicolele – amînări „cu scopul de a…”.

9.IV

Mi-e greu pînă şi să mai scriu aici. Existenţă suspendată, obsedată de o politică ce ne distruge, ce ne aruncă în Africa.

Ieşi pe stradă: totul pare normal, dar… în magazine mai nimic, oamenii arată jerpeliţi (fizic şi vestimentar), străzile-s pline de ţigănci care fac bişniţă. Energia lor tîmpă şi zoioasă într-un negoţ „de doi bani” îmi face mai rău decît zeci de comentarii politice. Şi copiii mizeri, colindînd în haite, trăindu-şi cum pot, în felul lor, copilăria. Dumnezeule, despre ce să scrii?! Sînt, aparent, chestii „exterioare”, perisabile, dar asta e lumea mea, asta-i chiar, mărunta şi perfect explicabila socio-economic, dramă a mea. Poate că literatura mai există fiindcă oamenii simt că dincolo de politică şi economie, de sociologie şi ziaristica de calitate, de psihologie şi religie mai e ceva, ceva esenţial, ireductibil, care nu poate intre în nici un metatext, în nici un discurs „fundamental”.

15.IV.1989

Zile de aşteptare, cu inerentele frecări (procesul lui maică-mea cu Vetuţa, drumul Taniei la rude, cenaclul cel amărît de vineri etc.). Am mai scris 4 poezii pentru copii. Şi cam atît. Teoretic, sînt în vacanţă, dar nu am simţit-o în nici un fel. De ani buni nu mai simt timpul, totul e fără aderenţă şi strălucire; în fond, nu mai trăiesc cu adevărat. Nici măcar panici sau speranţe „devastatoare” nu mai am.

Dacă noi oamenii sîntem doar elemente ale unei imense maşini cibernetice, o supermaşină de gîndit, care se autoreproduce (fizic), care se amplifică (numeric), care – cu sincopele inerente (vezi „viruşii” calculatoarelor) analizează, rafinează şi stochează (perpetuează) informaţia, un uriaş creier care trebuie, a fost programat (de un „zeu”, dar cine e acest zeu?) pentru o cunoaştere mai deplină a lumii. Din această perspectivă pot fi re-analizate nu numai modelele culturale, dar şi înseşi structura şi funcţia culturii, a organizării socio-economice etc. (Artele, desigur). Acest super-sistem trebuie şi să-şi asigure funcţionarea (să supravieţuiască) şi să facă o operaţie de cunoaştere a ceea ce este în afara sa, ceea ce explică nu doar complexitatea sa, ci şi aparenta evoluţie „în zig-zag”; certă este sporirea cantităţii (şi calităţii) informaţiei în supersistem. Nu sînt specialist nici în genetică, nici în computere, dar – cred – o conexiune a „modelelor” elaborate de ciberneticieni şi cele descoperite de geneticieni ar putea să te pună pe gînduri. Şi încă: asta ar permite o explicare funcţională nuanţată (globală) a existenţei unor componente culturale, dintr-o perspectivă îngustă aparent „gratuită”, neimportante. Dar dacă noi sîntem doar „celule”, material perisabil, dar permanent reînnoit, fiindcă indispensabil unui supercomputer, mai complex (deci cu mai mari „probleme”) decît tot ce ne putem imagina?

Dincolo de „scopul” fiecăruia, e un „scop” pe care-l servim, în ciuda urii şi repulsiei pentru o asemenea idee (intuită!). De-aceea pornirile autodistructive, care sporesc (ar trebui o anchetă sociologică) odată cu sporul „de cunoaştere”, cu sporul cantităţii de informaţie şi al vitezei de circulaţie a acesteia. Progresul tehnologic poate fi văzut şi ca satisfăcînd nevoile oamenilor, dar şi ca accelerînd (şi amplificînd) viteza de transmitere a informaţiei (posibilităţilor de transmitere a acesteia).

Pare un joc al minţii, care poate duce analizele foarte departe? Dar dacă nu e? Oricum, o asemenea perspectivă ar permite o optimizare atît a structurilor sociale, a relaţiilor interumane, cît şi a cunoaşterii, a vitezei de amplificare a acesteia (prin descoperirea de „punţi” între arte, ştiinţe, religii etc. – ceva de genul ştiinţelor „diagonale” ale lui Caillois, dar nu prin asocieri de tipul celor de acolo, ci prin atenţie la „funcţie”, „nivel de explorare”, „necesitate de structurare/funcţionare «internă»” etc.).

Într-o povestire s.f. (poate a unui francez) se afirmă că oamenii ar fi fost „construiţi”, de către viruşi, că ar fi „scăpat de sub control” şi de aceea, acum, viruşii încearcă să-i distrugă. Ce propun eu nu e o „inversare a rolurilor” („producătorul” fiind infinit mai mare, noi un fel de „viruşi”), pur şi simplu. Dar, acceptînd ideea unui „accident” cosmic, care a făcut ca viaţa/inteligenţa umană să fi apărut din întîmplare, e evident că – chiar fără zeu – noi nu avem sens, nu putem fi înţeleşi în afara unui efort global de cunoaştere. Şi ajungem tot la ideea unor componente ale unui supercomputer. Că a fost făcut de cineva, că s-a născut din întîmplare, perspectiva e aceeaşi, aceeaşi necesitatea de a-i „optimiza” funcţionarea din moment ce ştim (intuim) ce este şi ştim (aproximativ) cum face, deşi – evident – nu şi ce face, sau vrea (trebuie) să facă pînă la urmă.

Poate ideea a venit şi altora. Oricum, datoria mea ar fi să o lansez. Dar sînt într-o „zonă” a supercomputerului momentan „blocată”, dezorganizată, atacată de „viruşi”. Totuşi.

                                                                       *

Discrètément alcoolisé, după o vizită la familiile Pârvulescu şi Dobrescu (unde, de fapt, am băut). „Normalitate” şi aşteptare, mirarea că oameni perfect normali, autosuficienţi „occidentali”, sînt – în fond – în această societate a clipei actuale, nişte „marginali”, nişte „toleraţi”. De unde apar (şi cum, totuşi) troglodiţii în politică şi ce (le) vor ei? O întrebare aiurea, explicabilă poate doar pe baza ipotezei scrise azi aici (şi care mi-a venit ieri, de care nu pot să mă despart de atunci. Un efect pozitiv oricum: acţionează ca un drog, mă fortifică împotriva aparentei aberaţii a realităţii; combinată cu alcoolul – acum – îmi dă o stare de euforie „echilibrată”, pe care nu am mai avut-o demult. Acum, nici măcar nu mă mai deranjează că trăiesc la „marginea lumii” civilizate, în franjele unei lumi cu adevărat a sfîrşitului de secol XX, într-o limbă „de mîna a II-a”, cu abia 22-23 de milioane de vorbitori, fără mari, îndelungi tradiţii culturale scrise, sub opresiune, într-o literatură – şi cultură – suspecte, diminuate artificial în formele lor de manifestare publică, cu prea puţine mari personalităţi etc.

Alu m-a făcut să rîd. Îi place să „se prostească”, are pornirea de clovn care e – în general – a copiilor, dar şi – mă s-o cred – moştenită de la mine. Totul e să nu-ţi pese (abia atunci eşti liber vizavi de mediocritatea, normală, a celorlalţi). Dacă, realmente, porţi o informaţie, sau intuiţie de informaţie, cu adevărat nouă, diferită, e normal să nu te sinchiseşti de program „de rutină”, de menţinere, de aşteptare, al celorlalţi. Grea e disimularea, jocul în care nu contrazici – aparent – programul celor din jur, dar rămîi tu însuţi, respectînd patternul nou, original pe care – întîmplător? – îl ai în tine. Aşa – în fond – e explicabil de ce geniul e acceptabil, suportat, admirat la distanţă, spaţială, temporală – contactul direct e dezastruos pentru „programul normal, de întreţinere”, de rutină al celor mai mulţi. Oricum, informaţia „nouă nu poate fi preluată…”

[Vatra, nr. 3-4/2015]

13.03.1989

            O dramă shakespeariană în 3 părţi, de cîte 5 acte. De fapt, şi cu elemente de tragedie antică (o parte din personaje sînt măşti, apar coruri) şi de teatru absurd (ruperi de semnificaţii, discursuri în gol sau adresate cărţilor, portretelor etc.) Dar tot Shakespeare e cel mai apropiat, prin prezenţa filonului „popular”, prin cruzimea şi ”nepăsarea” personajelor, prin acea trăsătură de oameni de tranziţie, cumva „mari” într-o lume unde nu mai există „măreţie” fiindcă valorile, criteriile, ierarhiile s-au bulversat. Singura valoare „sigură” rămînînd puterea (cu agenţii şi copiii ei: crima şi spaima).

Roluri:

Stalin                                                                         Kirov

Zinoviev                                                                    Ramon Mercadez

Kamenev                                                                   Ilia Ehremburg-alţi scriitori

Troţki                                                                         Patriarhul Rusiei-alţi mari ierarhi

Buharin                                                                      Portretul lui Lenin

Jdanov                                                                                   Valetul lui Stalin

Hrusciov (uneori bufon)                                            Orjokinidzé&comp.

Molotov                                                                     Hitler,Ribbentropp&restul

Beria                                                                          Churchill, Roosevelt, etc.

Mikoian                                                                     Corul muncitorilor

Kaganovici                                                                Corul cazacilor roşii de pe Don

Jagoda                                                                       Corul marinarilor de pe Kronstadt

Jejov                                                                          Corul N.K.D.V.-iştilor

Academicianul V. (doctorul lui Stalin) Corul deţinuţilor, Dimitrov, Gh.Dej, Tito, Thorez etc., Corul medicilor Passionaria, Ana Pauker & figuraţie de tot soiul

Svetlana Alilueva

Vlasov, Frunze, Tuhacevski, Vasosilov, Zukov, Budionîi

            Enorm de lucru…Dar o idee cu adevărat substanţială (frază de raport;nu ştiu de ce n-am curajul să nu mai înşir aici platitudini).

14.04

            Privind, acum cîteva clipe, pe geam: peste drum, adică peste Calea Bucureşti, la alimentară, o coadă. Iar se dă, probabil, o supersintetică margarină. Resturi aruncate unei populaţii înfometate, terminate biologic, ca s-o mai „calmeze”. Răul adus de ruşi, trebuia să culmineze în asemenea fenomene de degradare-n masă,pentru a ne lămuri şi scîrbi de tot. Există, normal, un instinct de supravieţuire individuală, dar cînd ne prăbuşim cu toţii? Culmea degradării: nici măcar cei foarte tineri, structural revoluţionari, nu reacţionează. Sau reacţionează aiurea, africanisch: drog, sex, chefuri, bişniţă, vagabondaj, furturi. Atinsă pînă şi măduva.

            Nu mai ştiu de ce scriu aici: ca să mă simt deştept, ca să mă descarc, ca să nu-mi uit ideile geniale, de spaimă? În fond, a ţine un jurnal n-are cum fi la modă, cît timp uşurează, la o adică, munca securiştilor. Sau e vorba de un jurnal funciarmente nesincer, duplicitar şi/sau „estetizant” (gen Radu Petrescu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu şi cine-o mai fi ţinînd). Toate, în fond, ruşinoase (în toate sensurile  termenului). Nici al meu nu e foarte departe de asta, dar…în fine…să sperăm că…(O frază „lucrată”, estetizantă, cu calcularea – pe cît posibil – efectului asupra eventualului cititor. Ceea ce, evident, nu face decît să falsifice şi mai mult acest „Registru”…)

            Aştept, aşteptăm „primăvara de la Bucureşti”, vorba lui Nedelciu. Nu sînt, evident, pregătit pentru ea, dar de-ar veni odată că aşa nu se mai poate! Cît s-o tot tîrîm? Trec anii, îmbătrînim aiurea, ne măcinăm degeaba. De ce dumnezeu m-am născut deştept şi ţara a investit (într-o primă fază) atîta în mine dacă-s obligat să vegetez, să fac munci sub capacităţile mele? Şi situaţia e, evident, generală.

            Poate că asta, lumile astea, nu e o epocă în care să mai stai de scris? Trebuie făcut ceva! Dar ce? Sînt atîtea şi tu atît de derutat şi prietenii atît de puţin capabili să se pună de acord asupra unor principii minimale. Plus, unii, deja speriaţi bine de securitate (Securitatea cui? În nici un caz a omului onest, de pe stradă).

            Dorinţa de a trăi ia cele mai ciudate forme: la mine, curiozitatea faţă de ce va mai fi, faţă de cum va evolua lumea, ce se va întîmpla cu ea. Dincolo de toate, asta e. De-aici şi nepăsarea mea pentru multe lucruri foarte importante (pentru alţii) de-aici şi-o vinovată neglijare a trupului, singurul suport (dovedit) al minţii mele curioase.

            Să termin cu şcoala. Cu Întorsura, neapărat. Dacă nu se iveşte nici o variantă fericită, la toamnă demisia. Prea m-am complăcut în inerţia generală. O ruşinoasă lipsă de minim curaj (deşi am „scuza” pauperităţii cvasiabsolute, presiunilor celor din jur etc.)

            Faţă de barochismul postmodernist, eu vreau o minimă claritate, „normalitate”, un om frumos aşa cum e, nu dominat de potentarea fantasmelor şi reziduurilor culturale de tot felul, potenţate prin tehnici artistice, amplificate cu ajutorul tehnologiei. În spatele „spectacolelor” postmoderniste (de la film şi carte, pînă la arhitectură) se simte o imensă maşinărie umană, o birocraţie eficientă a spiritului, un creier hiperşmecher, dar sec, cohorte de surogaţi, de invertiţi sau piticuţi intelectuali şi (uneori, singura dată cînd mai au ceva haz) desperados schizo-paranoizi gen Burroughs sau Pynchon (dar şi ăştia cu ceva morbid în ei). În fond, toţi, nişte crepusculari, nişte oameni fără copii (la propriu şi la figurat) indivizi care se cred „la sfîrşit”, care nu au sentiment real al construcţiei, al familiei (în sensul de a face cu gîndul – responsabil – la ceilalţi), curajul de a fi „modeşti”, de a nu crede că lumea se termină în ei şi cu ei. Oricum, ceva maladiv în toţi, dacă nu-i doar artificial (ca la Calvino, pe care – dincolo de artificialitate – îl simt uman, ironic-detaşat, dar uman). Prin ce e „periculos” postmodernismul: lasă loc, se retrage din spaţiile esenţiale ale discursului şi ale culturii, lăsînd locul elementarilor, troglodiţilor „curaţi şi energici”, religiilor „pentru cretini” şi formelor culturale subintelectuale.

                                                                       *

            Ideologii secolului XXI, cei care vor influenţa modul de a gîndi şi a trăi al celor din secolul viitor sînt în mijlocul nostru. Dar cum să fii atent la ei, cum să-i identifici, în zgomotul şi furia destrămării utopiilor născute în secolul trecut. Inerţia specifică oamenilor, ne face să ne luptăm cu moduri de a gîndi şi acţiona care şi-au dovedit deja, fără drept de apel, falsitatea, aberaţia, cruzimea. Trăim prea puţin, sîntem prea puţin informaţi şi – în acelaşi timp – lipsiţi de o minimă modestie. Poate că „progres” în cele umane înseamnă şi a greşi mai puţin, a nu mai uita măcar o parte din lecţiile trecutului, a fi mai prudenţi şi mai modeşti. Renunţarea la „entuziasme”, transformarea conducătorilor, a oamenilor politici din eroi în funcţionari e un proces benefic, e – oricum am lua-o – un „progres”. Desigur, nostalgia tribalismelor, tînjirea după zei…Dar cîtă aberaţie şi cruzime, cîtă arbitrarietate şi ce factor de frînare în spatele „frumoaselor” (în sens strict estetic) construcţii socio-culturale în faţa cărora se extaziază antropologii istoricii (inclusiv ai religiilor), în faţa cărora m-am extaziat şi eu. Desigur, toate erau „funcţionale”, răspundeau unei anumite nevoi de supravieţuire. Dar, era absolut nevoie ca aztecii să ucidă sistematic prizonierii, erau necesare supravieţuirii lor socio-economice uciderile de oameni în cadrul ceremoniilor? Desigur, spaniolii au făcut enorm de mult rău, au ucis şi jefuit, au topit minunate podoabe, au adus boli şi nedreptate, dar au interzis obiceiuri sîngeroase şi – pînă la urmă – mă-ntreb dacă societatea aztecă ar fi permis, economic, înmulţirea populaţiei pînă la 70-80 milioane, cîţi sînt mexicanii. Păi? Desigur, oamenii mor, dar nu în medie la 20-25 de ani, dar nu mîncaţi (cam 10-15%) de alţii sau jupuiţi pe vreun altar. Marile crime nemţeşti sau staliniste sînt tot o manifestare a „vocii tribale”, a acelei cruzimi care derivă din considerarea „celuilalt” ca nefiind om, ci subom, neom, antiom etc. Cîte milioane au murit în Africa, după retragerea „colonialiştilor”? Contează că asasinatele-n masă au fost acoperite uneori „ideologic”? Sînt, evident, pentru civilizaţia apuseană, pentru că a eliminat – treptat, să ne-amintim de războaiele religioase din sec.XVI-XVII – ideea, sentimentul normalităţii crimei în masă, a justificării eliminării fizice a „celorlalţi”. De-abia dincolo de asta mai putem sta de vorbă. Adică să recunoaştem că progresul tehnologic, şansa scăpării din ciclul fără sfîrşit al mizeriei li se datoreşte aproape în exclusivitate. Abia cînd omul a încetat să creadă că cea mai scurtă cale spre bunăstare e nu jefuirea sau exploatarea „celorlalţi” ci înţelegerea şi stăpînirea naturii, munca şi gîndirea, putem vorbi de „progres”. Desigur, s-a ieşit treptat, dar însă totuşi… Am cam pierdut ideea. Oricum: ex Occidente lux. Oricum ai întoarce-o, dacă eşti onest, trebuie s-o recunoşti. Problema-i ce faci: declari că n-ai nevoie de lumină, fugi acolo unde e, sau încerci – o aduci aici, între ai tăi (că doar n-o să fugă tot poporu-n Vest)? Numai că, vezi tu, dragul meu, prostia-i mare, fudulă şi tare.

            Drama „Stalin”, neapărat în versuri (albe probabil, dar cu metrică fixă) Tocmai fiindcă – acolo – e o ultimă manifestare a unei mentalităţi pre-moderne, a unor structuri socio-culturale, mentale arhaice, disimulate dar în haine „ideologice” şi în limbaj (şi structuri organizaţionale) de tip birocratic. Poezia, versul dezghioacă, dă la o parte învelişurile, regăseşte „suflul originar”. Fiindcă, în şi dincolo de istorie, de întîmplări se desfăşoară un „scenariu mitic”. Stalin e un produs al mentalităţii primitive a straturilor „de jos”, răscolite şi aduse la suprafaţă de revoluţie decît al norocului, abilităţii şi tenacităţii lui de politician. El a fost aşa cum a fost, fiindcă aşa era necesar, aşa trebuia să fie cel care vroia să conducă Rusia (şi toate naţiile subordonate, majoritatea şi mai înapoiate) atunci.

            Crimele (şi încă în masă) nasc un asemenea frison încît, pentru a-l stăpîni şi exprima cum trebuie eşti obligat să ajungi la „rădăcini” şi, în scris, la rădăcină e ritmul (poate – sigur! – şi-n celelalte arte); plus că teatrul e o artă „orală”, „tribală”, iar manifestările publice ale spiritului tribal cer – aproape obligatoriu – versul.

            Să renunţ o dată, pentru Dumnezeu, să mă gîndesc cum, cine, cînd, cu ce succes va pune piesa în sine, înainte chiar să fi scris un rînd! Scîrboasă boală de filolog, care se şi vede în paginile unei „istorii literare”. Nu cred că există ceva mai tîmpitor şi mai sterilizant pentru un scriitor. Spaima e nimic pe lîngă nevroza filologică; ba chiar, uneori, spaima e stimulatoare. Pe cînd tîmpenia asta e mumificatoare. Voi ajunge să-i urăsc pe toţi istoricii literari numai pentru că…Alt simptom de decadenţă: importanţa (chiar exagerată) pe care creatorii o acordă „chibiţilor”: critici, istorici literari, teoreticieni. Ca şi cum de ăia ar depinde reuşita vreunei opere literare. Ştiu, la mine-i şi oroarea de trogloditismul creatorilor „puri”, „din topor”, dar de aici pînă la a visa – în amănunte – cum va fi primită, comentată, analizată o piesă pe care nici măcar n-ai început s-o scrii…

            Pînă atunci, poate-ncerc o „feerie”, o comedie (eventual operă-bock) cu subiect didactic. Relativ scurtă. Sau 2-3 nuvele à la „New Yorker”.

            Săptămîna asta nu mai servesc şcoală. Gripa a luat forma unei bronşite, aşa că ieri o foarte simpatică Liliana mi-a dat concediu pe trei zile, suficient ca să scap de calvar pînă lunea viitoare.

17.III

            N-am mai scris nimic. M-am simţit foarte rău: leşinuri, coşmaruri, ameţeli. Probabil ficatul sau fierea. Oricum, a fost la limită: o senzaţie că trec în altă lume, cu alte legi, în care nu mai pot acţiona în nici un fel, o senzaţie de descompunere, de pierdere. Azi-noapte am stat 2-3 ore treaz, cu lumina aprinsă, numai să nu se mai producă „trecerile” respective. Am un gust ciudat, nici o mîncare nu mai are gustul ei normal. Nici măcar proiecte nu-mi mai fac. M-am săturat să mă tot tîrîi prin viaţa asta şi să aştept. Să aştept ce? Realmente am senzaţia că sînt, literariceşte, un tip terminat. Sistemul ăsta de cenzurare (nici da, nici nu) are drept principal efect (scontat sau nu) scîrbirea scriitorului de munca lui (şi nimic nu poate fi mai rău ca asta: de scris scrie-ntr-o doară, de altceva n-are chef să se-apuce…) Şi, ca şi mine, îl transformă într-un văicăreţ. (Poate că sînt – în ultimă instanţă – o natură văicăreaţă, dar cine nu e?)

            Afară e chiar primăvară: soare, cald. Dar nu am nici un chef, nici o bucurie. Deşi sînt meteodependent. Prea mult am stat la fund, prea mult mi-am bătut joc de propriu-mi intelect şi talent (m-a ajutat şi societatea, dar). Cu un minim curaj aş putea tranşa problema: sau mi se dă un post ca lumea, sau stau acasă, la flori. Sau la o adică, cer să emigrez. Deşi…Tocami asta-i, singura soluţie plauzibilă e să plec, dar eu am chef să rămîn aici, între vorbitorii limbii pe care-o cunosc realmente. Deşi (iar deşi!) am abia 35 de ani, sînt încă tînăr.

            Poveşti aiurea. Mai bine m-aş culca.

[Vatra, nr. 1-2/2015]

24.II.1989

Zi de zăcut în pat şi de scrisori. Una lui Basile Popovici, alta – „deschisă” – lui D. R. Popescu, grafomanul prezident al U.S. Citește în continuare →