Mircea Cărtărescu – Portret interior (6)

Ştefan BORBÉLY

 

Solenoid

 

Cam 500 de pagini puteau fi lăsate liniştit pe dinafară din Solenoidul lui Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015), dacă autorul ar fi dorit ca volumul său să fie unul perfect structurat, eliberat de excedente şi plin de substanţă. Aşa cum arată acum, scris într-un vertij al torentului scriptic brut, lipsit în general de finisări, jurnalul ficţionalizat ajustat în cele din urmă să devină roman e suprasaturat de repetiţii, de glisaje textuale şi fantasmatice necontrolate, lăsate să curgă în voie. Scriitor în esenţă narcisiac, aşa cum deja Orbitorul indicase, Cărtărescu nu esenţializează, ci se lăbărţează în Solenoid, neavând puterea de a porni cu radiera împotriva lui însuşi, adică de a tăia calupuri excedentare din notaţiile scrise cu mâna într-un şuvoi continuu, lipsit de un plan prealabil, caietele fiind duse apoi – după propria sa mărturisire – direct editurii spre a fi tehnoredactate „la cald”, în absenţa unei cenzuri calitative prealabile. Rolul lectorului de carte, care ar fi trebuit să-i atragă atenţia autorului că frâiele sunt cam scăpate de sub control, a fost, după aparenţe, mai degrabă unul formal şi timorat, fiindcă – nu-i aşa? – e o impietate să critici semizeul, reducându-l la dimensiunea lucidă a unui autor perfectibil. E de presupus, totodată, că Mircea Cărtărescu a intuit în avans prejudiciul intrinsec al excedentului sufocant, atrăgând gracil atenţia publicului că romanul începe cam în jurul paginii 250, până atunci cititorul nedispunând decât de căutări, de aproximări sau de „schele”. Indiferent de cât de elaborate ar fi acestea, redundanţa şi excesul copleşesc lectura în multe secţiuni ale volumului, care alunecă adesea – să nu ne temem de cuvinte dezagreabile – în plictiseală. Ca să nu mai vorbim de faptul că un scriitor care solicită concesii publicului înainte ca acesta să îi cumpere cartea e pasibil de admonestări, indiferent de cât de solide i-ar fi orgoliul sau notorietatea.

O foarte elaborată strategie a răsfăţului genialoid a marcat ieşirea Solenoidului în lume, la Târgul Gaudeamus de la sfârşitul anului 2015. Directorul Humanitasului, Gabriel Liiceanu, a vorbit, gâtuit de emoţie, de „anormalitatea” funciară a unui autor care nu şterge nimic din ceea ce scrie şi aduce caiet după caiet la editură, în rafale continue, în vreme ce acesta i-a îndrumat pe cititori spre pacienţă: „Aş vrea să rog să aveţi răbdare cu această carte. Este o carte mai ciudată, mai specială. E o carte care începe pe la pagina 250 aşa. O să mă întrebaţi ce se întâmplă până acolo. Până acolo sunt schele. Este o schelărie pe care se va ridica cartea propriu-zisă. Cei care ajung să treacă de jumătatea cărţii şi care înaintează încet, încet către sfârşit probabil că vor fi câştigaţi. Deci, vă cer foarte multă răbdare. Citiţi rar, citiţi câte puţin. Pe două luni, pe trei luni, pe patru luni de zile. Nu trebuie să o înghiţiţi aşa cum a înghiţit-o domnul Liiceanu, pentru că presupune nişte riscuri. Riscul de indigestie ş.a.m.d. Indigestie mentală, şi nu vă sfătuiesc acest lucru. Ideal ar fi ca dvs. s-o citiţi în exact acelaşi timp cât a fost scrisă cartea, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.” (Citatul e preluat dintr-un comunicat Agerpres).

Recunosc spăşit că n-am respectat indicaţiile de lectură ale autorului, parcurgând cartea profesionist, cu creionul în mână, la cumpăna dintre 2015 şi 2016, în aproximativ două săptămâni. Apoi am reluat-o, comparând-o relativ sistematic cu primele două volume din Orbitor, pentru a verifica impresia, în multe locuri foarte pregnantă, că Solenoid a pornit să fie, în urieşenia sa abstruză, un post scriptum de 837 de pagini la Orbitor, nereuşind să depăşească decât întâmplător statutul de adjuvant textual al unei construcţii epice unice, de referinţă. Blocul textual de acum propune, în mod vădit, un discurs manierist, preţios pe alocuri („respiraţia nu e decât bătaia noastră din aripi prin azurul dumnezeiesc al lumii” – p. 262), mimetic în altele, prin care Cărtărescu dovedeşte, mai presus de toate, că reuşita Orbitorului continuă să-l inhibe, el încercând să scape de complexul epigonismului prin alexandrinizare. Asistasem în Orbitor – cititorii şi criticii avizaţi au relevat în varii moduri această recurenţă – la o fatalitate a reflectării de sine: indiferent înspre ce punct al lumii s-ar întâmpla să privească, Mircea Cărtărescu se vede mereu, narcisiac, pe sine însuşi. În consecinţă, ar fi abuziv ca în Solenoid, „carte testamentară”, „cartea experienţei mele de viaţă”, o carte „care nu se putea scrie decât la 60 de ani”, „traiect spiritual” total – spunea autorul – să căutăm un alt Cărtărescu decât cel pe care-l ştim deja. Strict obiectiv şi în cunoştinţă de cauză, nu-i putem reproşa autorului incapacitatea de înnoire, fiindcă un asemenea proiect nu intră în categoriile cu care el lucrează. Inocenţii vor ieşi în câştig de cauză la parcurgerea, chiar pe îndelete, timp de cinci ani, a Solenoidului; profesioniştii însă, cei pentru care Cărtărescu reprezintă o „disciplină” de studiu, vor descoperi imediat mecanisme de fantasmare cu care scriitorul ne-a obişnuit anterior, obsesii deja ştiute şi formulate în alte părţi, sau motoare textuale care în Orbitor curseseră firesc, având însă, în Solenoid, articulaţiile colmatate.

Cea mai incitantă lectură ar fi, aşadar, una intercalată, în care Solenoidul se topeşte în Orbitor, făcând corp comun cu trilogia. Am în vedere o simbioză parazitară, perfect postmodernă ca intenţie şi ca poetică, pornind tocmai de la obsesiile parazitologice pe care le găsim în număr foarte mare în Solenoid. Cartea dă credit, tot pe urmele Orbitorului, infra-umanului halucinatoriu: suprafeţelor corodate, fisurilor imperceptibile de pe conturul trupului, dizlocării raţiunii prin intermediul iraţionalului, geografiilor urbane labirintice, halucinatorii – Bucureştiul fiind un „personaj” predilect -, adică metastazei fantasmatice care porneşte din infra-real. „Toate speranţele noastre se leagă de […] fisura asta-n smalţul altfel uniform şi neiertător al lumii” – scrie autorul la pag. 779. Solenoid reprezintă, în consecinţă, expandarea voluptăţii „corozive” pe care Orbitor o revelase deja. Pledez, aşadar, pentru o lectură simbiotică a celor două – mă rog, patru… – cărţi, singura plauzibilă şi, în opinia mea, singura care aşează Solenoidul într-o albie corectă, relevându-i mecanismul intenţional de continuitate. Te mai şi părăseşte toropeala procedând în acest fel; altminteri, obligaţia bate plăcerea la lectură timp de mai multe zile sau chiar săptămâni, ecuaţia însemnând, pentru un scriitor atât de important ca Mircea Cărtărescu, un impas de creaţie compensat prin verbozitate.

Strict tehnic, Solenoid este, în totalitatea sa, o ucronie cu final eschatologic. Chiar cu unul post-apocaliptic, am putea spune, dacă avem în vedere sugestia din final, potrivit căreia familia autorului, îmbogăţită cu un copil, va supravieţui şi-şi va continua viaţa în liniştea unui schit păduratic de la marginea Bucureştiului, după ce Capitala – şi, implicit, textul, încredinţat flăcărilor – se vor fi prăbuşit într-un cataclism cosmic neiertător. Ucronia intră în roman pe fondul decantării unei timpurii – şi neostoite nici azi – traume de creaţie: în data de 24 octombrie 1977 („seara crucială a vieţii mele” – repetă la infinit autorul), tânărul student citeşte la „Cenaclul Lunii” condus de către N. Manolescu poemul Căderea (în 7 părţi, reprezentând 7 cicluri complete de creaţie), lectura fiind orice altceva decât un succes. Trauma se converteşte în resentiment şi îl „eliberează” pe scriitor de vanitatea autorlâcului. Va scrie de acum încolo – hotărăşte el într-un mixaj de orgoliu rănit şi suferinţă revanşardă („nu mai dau doi bani pe coroniţa estetică”) – în afara redacţiilor, cenaclurilor, cluburilor şi clanurilor de consacrare literară, într-o „singurătate animalică” esenţalizată, trăitor într-un Bucureşti nevrotic, gata ruinat sau în surpare, fantast şi abulic („oraşul cel mai trist de pe suprafaţa pământului”), pe care-l iubeşte, însă, la nebunie, fiindcă el funcţionează, între altele, şi ca succedaneu al laşităţii de a se sinucide.

În consecinţă, autorul-personaj al Solenoidului e profesorul de română de la Şcoala Generală nr. 86 din Colentina, „scriitorul ratat” prematur, ne-scriitorul prin voinţă proprie, dar totuşi autorul unui manuscris al cărui volum creşte pe zi de trece, zămislit din frustrare, ciudă orgolioasă, atot- sau autodevoratoare, şi resentiment: „În sute de nopţi de nesomn am ruminat apoi acelaşi scenariu rocambolesc: i-am urmărit şi i-am pedepsit pe toţi cei care mi-au batjocorit poemul şi mi-au distrus viaţa. Dar mai ales, de atâţia ani, mă răzbun pe singura fiinţă care, legată şi neputincioasă, un simplu preparat anatomic viu, făcut pentru tortură, mi-a fost dată pe mână pentru totdeauna: eu însumi.” (p. 47) Neplăcuta experienţă a Căderii dizlocă sensul vieţii sale, mutându-i accentul pe autoscopie: „Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanţă în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiţii şi nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenând «cu sensibilitate şi talent» uşi care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o şansă unică, sau poate şansa tuturor celor singuri şi uitaţi: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minţi, aşa cum îmi apar ele în şirul nesfârşit de seri în care, pe când se întunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii şi arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafaţa lui palate şi lumi ascunse…” (p. 95)

 „Kafkianizarea” îl conduce pe autor înspre un elan sado-masochist autodestructiv şi nimicitor. Nou Gregor Samsa al unei camere dincolo de uşile căreia nu ascultă nimeni, proful de la 86 deambulează victimar printre oameni mărunţi („fauna” de la şcoală şi cartierul în care aceasta este situată ocupă aproape toată cartea), face apologia textului brut, necizelat („M-am întrebat de-atâtea ori de unde vine aversiunea mea pentru roman, de ce m-aş fi dispreţuit atât de tare dac-aş fi scris romane…” – p. 276), se alintă pentru privilegiul de a fi fost târât în categoria ne-scriitorilor („tocmai fiindcă nu sunt scriitor, eu simt că am ceva de spus” – p. 53) şi, mai presus de toate, simte la tot pasul că este un „ales” („Am avut, de când mă ştiu, un puternic sentiment de predestinare. Prin însuşi faptul că am deschis ochii în lume m-am simţit un ales” – pp. 98-99), că e „altfel decât toţi scriitorii lumii”. (p. 53) Cu alte cuvinte, Solenoidul se întreabă, la modul ucronic, ce ar fi fost Mircea Cărtărescu dacă n-ar fi devenit celebritatea pe care o ştim astăzi. Numai c-o face cu uneltele scriitorului deja consacrat, prin retroactivare alexandrinizantă, proful de la 86 fiind pus în categoriile acelui MC care a scris deja Orbitor, care a umplut globul cu cărţile sale, ceea ce face ca, tehnic vorbind, Solenoid să fie o mare mistificare de sine, decantată din orgoliul ucronic al anonimităţii. Una obţinută prin retroactivare, dar tot mistificare se cheamă că este.

 Dintre puţinele dezvăluiri de culise care au precedat apariţia cărţii face parte şi sugestia că titlul volumului ar fi fost ales post festum, dintr-un set de 200 de opţiuni posibile, spre deosebire de Orbitor, unde titlul a precedat trilogia. Personal, am toate motivele să nu-l cred integral pe autor, „mecanismul metafizic” al solenoidului, îngropat sub fundamentele casei pe care o cumpără scriitorul de la fantastul inginer Nicolae Borina, pentru a capta un „nod energetic” primordial cu extensie paranoidă („orice metafizică e, de fapt, paranoia”) intrând în roman chiar în prima sa parte (pp. 80-81), pentru a rămâne o prezenţă constantă până la sfârşit. Un titlu mai bun, ofertant şi prin ineditul ezoterismului tehnic, cu greu putea fi ales, fiindcă solenoidul exprimă chiar mecanismul generativ al textului, scris la intersecţia dintre vis, abulie solipsistă, fantasmă şi halucinaţie, de către un autor care vorbeşte deschis despre „ambiguitatea esenţială” a scrisului său, care este aceea a unei „nebunii ireductibile”. „A înţelege – precizează scriitorul, pentru a circumscrie corect apartenenţa textului la paranormal – înseamnă-ntotdeauna a pătrunde în altă minte”, prin intermediul unui portal de absorbţie: „teroarea şi enigma nesfârşită-ncep din momentu-n care, contemplând un obiect, eşti sorbit de el şi aruncat într-o minte inumană, cu totul diferită de-a ta şi pe care o numeşti, cu toată ambiguitatea cuvântului, sacră, adică străină, aparent arbitrară, capabilă de miracole şi de-absurdităţi, ce te poate hrăni şi te poate strivi din motive la fel de obscure.” (pp. 752-753; subl. îi ap. autorului) „Manierismul” acestei minţi – aceasta e o idee la care autorul manuscrisului abstruz revine adeseori – corespunde substanţei spongioforme a universului, în interstiţiile căreia – asemenea neuronilor – canalele şi canaliculele labirintice se intersectează aleatoriu în toate direcţiile, sfidând orice logică de organizare: „Suntem corzi înfăşurate pe corzi înfăşurate pe corzi, straturi peste straturi de cute-ale spaţiului şi timpului şi energiilor, de la zâmbetul quarcilor cu neputinţă de izolat unii de alţii la cel al bosonilor şi fermionilor, de la zâmbetul atomic la cel molecular, cu contorsiunile lor tridimensionale, de la substanţe vii ultra-super-hiperorganizate, inflorescenţă desfăcându-se mirific în pofida legilor statisticii şi-ale termodinamicii, la marele şi biruitorul zâmbet al cunoaşterii de sine.” (p. 786)

Universul ca holarhie, aşadar, apud Arthur Koestler – numai că toate acestea le ştiam deja din Orbitor. Inginerul Nicolae Borina – ucenic dâmboviţean al marelui Tesla –, care-i vinde autorului casa în formă de vapor de pe strada Maica Domnului, întocmeşte, scrupulos, o hartă energetică a Bucureştiului subteran, dând structură de reţea convingerii sale cum că Pământul se compune din „puncte de mare intensitate (noduri) şi, dimpotrivă, puncte inerte (ventre)” (p. 80), şi-şi construieşte casa deasupra unui asemenea punct nodal identificat în „ţigănimea” (pe atunci…) a Colentinei, în adâncimea căruia îngroapă un solenoid, adică un captator de energie: „Acolo, în ţigănie, pe locul-ăla viran, era zona magică. Am simţit-o de cum am ajuns. Imediat am perceput o linişte pură ca albul zăpezii, liniştea de dinaintea apariţiei urechii, de dinaintea noţiunii de sunet. […] Sau poate liniştea de dinaintea apariţiei lumii.” (p. 80) Naratorul Solenoidului îşi consumă viaţa căutând „zonele magice” ale universului, „nexurile” unde se face racordul, inaccesibil raţiunii comune, cu „a patra dimensiune”, care eliberează eflorescenţele energetice majore ale lumii, convertindu-le în magie, vis, halucinaţie semi-lucidă şi – acesta este un racord foarte important pe ansamblul volumului – „hazard” metafizic: „Ai cunoscut o femeie numită Olimpia, şi după câteva minute deschizi un dicţionar de pictură la pagina cu Olympia lui Manet, apoi, în două ore, pe stradă, vezi o firmă: «Florăria Olimpia». Sunt noduri de sens, plexuri ale sistemului neural al lumii, care-i unifică organele şi evenimentele, indicii pe care ar trebui să le urmezi până-n pânzele albe, şi ai face-o dacă n-ai avea prejudecata stupidă a realităţii.” (pp. 211-212)

Să ne reamintim, preţ de o mică pauză asociativă, că viaţa ca „fugă” (în sensul glisajelor controlate ale muzicii lui Bach) îl preocupase obsesiv pe I. P. Culianu în anii săi de formare ieşeano-bucureşteană, atunci când îşi publica primele proze prin reviste, reunite ulterior în volumul Arta fugii. Obsedat până la extincţie – spunea Umberto Eco – de „a patra dimensiune”, accesibilă, între altele, prin intermediul magiei, tot Culianu va fi acela care va transforma „nodul”, lacătul, în efigie spirituală personală la maturitate, aşa cum vedem între altele, în Tozgrec. Cărtărescu nu e, prin urmare, complet izolat, într-un asemenea areal de preocupări, în interiorul optzecismului românesc, Solenoidul având avantajul de a aprofunda, prin caracterul său de jurnal ficţionalizat, câteva indicii menite să cristalizeze obsesia. De pildă, autorul îşi aminteşte că, pe vremea copilăriei petrecute în Ştefan cel Mare, el lega peste tot – inclusiv pe clanţă –, din raţiuni aparent inexplicabile, maniacale, noduri din sfoară, chipurile pentru a împiedica intruziunea celor din afară. Un „nod” major, kafkian, care l-a ţinut paralizat şi continuă s-o facă, este angoasa: Toată viaţa – scrie autorul – i-a fost frică („frică pură, izvorâtă nu din gândul la vreo primejdie, ci din viaţa însăşi” – p. 70), convertită ulterior în timiditatea decantată din singurătate şi chiar în „siderofobie” (frica iraţională de stele). Kafkian ca structură psihică achizitivă („mi-am trăit viaţa în camere de tortură”), s-a simţit mereu „captiv”, inclusiv în universul senzorial al trupului şi minţii, căutând halucinant să „evadeze” din carapacea care i s-a impus, „nodurile energetice” pe care le aminteam având, în principal, rolul de a-l propulsa eliberator într-un univers suprasenzorial, metafizic. Obsesia scrisului cotidian, trăit ca eliberare, de aici vine. Şi, tot de aici, prezumţia că scrisul captează „nodurile energetice”, că e atras de ele, că reprezintă o chemare privilegiată, misterică, accesibilă doar acelora care ştiu „să vadă”, adică iniţiaţilor.

Sub acest aspect, Solenoid este un roman al elevaţiei energetice, al căutării sinelui metafizic, aşa cum fusese, de altfel, şi Orbitor în primele sale două volume. Mecanismul însuşi al scrierii textului indică dinamica de Graal personal a questei: în mod invariabil, „aventura” lui Cărtărescu începe la nivelul eului, cu episoade din viaţa sa personală – aşa cum spuneam, Solenoid este, în esenţă, un jurnal ficţionalizat, convertit, către final, în eschatologie -, pentru a se deschide ulterior, prin intermediul halucinaţiei, al vertijului, visului sau chiar al „nebuniei”, spre sinele metafizic, la care ajungi prin racordarea la „nodurile energetice” întâlnite în cale. La nivelul de pornire, al eului biografic, avem suprafeţe, forme, semnificaţii cât de cât inteligibile, solide. O viaţă măruntă, în general, cu scenarii adesea automatizate, cum e drumul cotidian cu tramvaiul până la şcoală sau urcarea treptelor înspre clasă, cu catalogul ferfeniţit sub braţ. La celălalt nivel se situează destructurarea acestei mărunţenii, prin intermediul – am citat deja pasajul, pe care-l reluăm uşor alterat – „fisurii-n smalţul altfel uniform şi neiertător al lumii”. Aşa cum am văzut deja şi-n Orbitor, scriitorul urmăreşte cu predilecţie declanşarea ca atare a „motorului paranoic” – câteodată biologic, alteori epidemic, chiar thanatic, când face o vizită la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” – , atunci când se produce „fisura”: la nivelul trupului, al pielii, al vieţii de fiecare zi, la nivelul lumii. Imaginaţia lui Cărtărescu aparţine, înainte de orice, corozivului, parazitarului halucinant, ruginii care muşcă insidios din fier, dându-i la iveală slăbiciunea. După categoriile lui Bachelard, e un imaginar acvatic, disolutiv, numai că racordurile sale urcă mult în sus în timp, până la fervorile apocaliptice ale postmodernismului. După categoriile lui Sloterdijk, el e un cinic: coroziunea interesează în ambele cazuri, nu diferenţa de concept sau nume…

 Aşa cum se întâmplase deja în Orbitor, visceralul joacă, aici, un rol privilegiat. „Pentru că nu sunt scriitor – notează autorul Solenoidului -, am privilegiul insondabil să scriu dinlăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părţile de el, surd şi orb la orice mi-ar distrage munca de ocnaş. […] Aici, în pântecul manuscrisului, rătăcind prin intestinele lui, întortocheate, ascultându-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt şi însoţitorul ei obligatoriu: nebunia.” (p. 500) Consecinţa cea mai importantă a acestui „sentiment” de stranietate insidioasă e monstrificarea, adică perceperea lumii ca pe un „organism monstruos” abstruz, gelatinos sau spongios, ale cărui tentacule, organe interne rapace şi celule atotdevoratoare se întind peste orice margine, fără posibilitatea de a fi îngrădite. Onirologia lui Cărtărescu e „monstruoasă”: sfidează logica, percepţia cuminte a realului, chiar oamenii din jur, propunându-ni-se ca dezordine în stare pură, atavică, atemporală, aşa cum şi „reţelele energetice” la care se racordează eul său îşi au sorgintea în „supa metafizică” originară pe care o caută Nicolae Borina. Sub acest aspect, Solenoid e un roman deopotrivă cosmogonic şi eschatologic, dând glas unei convingeri cu care autorul ne obişnuise deja în Orbitor: lumea se naşte doar pentru a muri, singura justificare a celor ce sunt fiind aceea a amânării extincţiei finale. Manuscrisul ca atare al romanului se explică – aşa cum spuneam – doar eschatologic: în intenţia celui care îl scrie, adică al profesorului de română de la Şcoala nr. 86, el e consemnat nu pentru a fi citit de către altcineva sau publicat, ci doar pentru a fi, în cele din urmă, aruncat în foc, după ce îşi va fi devorat toţi actanţii, inclusiv pe autor.

O subtilitate de sens şi de structură se adaugă acestei cosmologii, ea reprezentând, probabil, şi calea înspre care autorul se va orienta după ce se va trezi din coşmarul receptării ambigue, strepezite a Solenoidului. Menţionam deja că, dincolo de cataclismul bucureştean din final, romanul propune şi o portiţă post-apocaliptică de scăpare, plasându-şi protagoniştii în proximitatea izbăvitoare a unui schit păduratic, situat în afara Capitalei. Soluţia schitului e dată de naşterea unei fetiţe, de naştere în general: doar ea este în stare se amâne apocalipsa. „Naşterea” continuă a textului brut, necizelat, de către autorul care o consemnează face parte din acelaşi registru. La fel e şi cu restul: fierul e fier nu pentru că e solid sau pentru că susţine ceva, ci fiindcă e în stare să „nască” (să genereze) fervoarea paradisiacă a ruginii. Nimic nu seamănă mai mult cu scrisul cărtărescian decât un experiment de parazitologie efervescentă: microbi din care se nasc alţi microbi, larva care devine crisalidă şi apoi fluture etc.

Circumscrierea „motorului paranoic” al monstrificării reprezintă, sub aspect epic, punctul de rezistenţă al Solenoidului – el fiind, de altfel, singura justificare pentru care romanul se lăbărţează dincolo de 800 de pagini, asemenea unui Tiamat care s-a-ntins la soare în braţele Mardukului tandru, sosit la întâlnirea belicoasă în mod amnetic, fără plasa de care vorbeşte mitul. Inclusiv caracterul de roman eschatologic al Solenoidului, ilustrat prin cataclismul bucureştean descris în ultima secţiune, derivă din acest „mecanism paranoic” al monstrificării, al expandării universale infinite, justificarea psihanalizabilă a mecanismului aflându-se într-o „frică” pe care Cărtărescu o invocă obsesiv în diferitele secţiuni ale cărţii, şi anume frica paroxistică de neant, ceea ce înseamnă, evident, şi inversul acestei temeri, adică faptul că golul sau neantul îi macină la tot pasul fiinţa autorului, funcţionând ca „umbră” a tuturor lucrurilor pe care le întreprinde: „Am înţeles prima dată atunci că nu fălcile, colţii, ghearele, căngile, acele monştrilor bestiali, nu fantasma sfâşierii trupului meu atât de fragil erau sursa neliniştii mele continue, ci golul, nimicul, nevăzutul.” (p.71) Pentru a compensa această angoasă, scriitorul multiplică debordant, prin aglutinare sau prin glisaje halucinatorii şi onirice, episoade de viaţă, detalii, experienţe, imagini, percepţii, unele reale, altele doar fantasmatice, propunând în cele din urmă o plenitudine personală abstruză, spasmodic întinsă, asemenea unei pături de care s-a tras în toate direcţiile, deasupra tuturor cavităţilor pe care viaţa le-ar putea naşte.

Fervoarea identificării şi a descrierii acestor monstrificări reprezintă, în opinia mea, cea mai validă realizare a Solenoidului, sub aspect epistemic şi compoziţional. Ea începe cu imersiunea visătoare a elevului sau profesorului în dioramele de la şcoală, continuă, în timpul unei vacanţe, cu răsfoirea fascinată a unui tratat de parazitologie, găsit întâmplător în fundul unui dulap, intersectează solenoidul lui Borina şi credinţa acestuia în nodurile energetice ale cosmosului, se află la baza includerii în roman a unor biografii consumate la marginea subţire dintre genialitate şi fantasmă (Borina, Mina Minovici, Nicolae Vaschide), se racordează apoi, pornind de la Tăunul lui Ethel Lilian Voynich şi de la teseractul inventat în familia ei, la criptografia faimosului manuscris renascentist Voynich („sistem labirintic de iazuri şi căzi”), aflat acum la Yale, sfârşind, în cele din urmă, cu colecţiile de lamele biologice şi cu studiile despre acarieni ale straniului bibliotecar bucureştean Palamar (al cărui unic client e autorul), care nu se sfieşte să-şi experimenteze pasiunea parazitofilă pe propria piele, pentru a studia „eflorescenţa” naşterilor abstruze, infinite „la purtător”.

…Acesta e, de altfel, şi momentul în care se cuvine să avertizăm cititorul că textul începe cu… împăducherea autorului pe când era profesor de română la o şcoală din Colentina, acestea fiind, de altfel, şi paginile la care – am auzit un zvon perfid… – mulţi cititori au aruncat oripilaţi cartea din mână, regretând cei 75 de lei pe care i-au dat pe ea într-un moment de entuziasm monden contagios, declanşat de graba lui Liiceanu de a decreta că ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai mari cărţi de literatură pe care planeta mai este în stare să le producă. Nu e aşa, desigur: Solenoid e o reuşită minoră în comparaţie cu primele două volume din Orbitor, paradoxul eşafodajului său friabil constând în faptul că „schelele”, pe care autorul le caută preţ de 250 de pagini în preambulul romanului, fuseseră deja ridicate, dar nu aici, ci într-o cu totul altă parte.

***

cartarescu 6

 

Daniel VIGHI

 

Mircionele cel dintotdeauna

 

Dintotdeauna Mircea a fost cel mai bun. Din studenţia optzecismului literar, Mircea Cărtărescu a fost premiantul numărul unu, şi spun asta fără urmă de răutate, fac o constatare care ţine de un fel de ordine naturală a judecăţii axiologice. Talentul este o întâmplare ontologică dată de la Ăl de Sus sau din potrivirea ADN-ului. Oricât te-ai screme nu iese mai mult. De unde Pronia nu a dat, nu ai ce să pretinzi, zic unii mai fatalişti. Alţii zic că nu-i deloc aşa, că prin muncă multă iese până la urmă treaba. Mai înţelepţii dau din cap cu aplicaţie şi zic că e nevoie şi de una, şi de alta. Ca să-ţi iese trebuie şi har. Musai şi efort pe măsură. Oricum ar fi, Mircea le-a împlinit pe toate natural. De la ontosul literar. Noi, colegii de clasă optzecistă, dacă am fi corecţi, lipsiţi de ipocrizie (cum nu suntem, tot pe cale naturală) ar trebui să spunem limpede că ne măsurăm mediocritatea şi gradul mai mare sau mai mic de ratare literară prin barometrul oferit, tot natural şi fără ostentaţie, de acelaşi Mircione. El este Ăl Mare. De fapt nici un scriitor din istoria literaturii române nu şi-a dominat cultural-estetic aşa de autoritar generaţia şi epoca precum Mircea Cărtărescu. Vasile Alecsandri a fost Cel Mare până la Eminescu, numai că autoritatea lui era una mai degrabă de stimă, nu de ordin estetic. Eminescu a fost mare, dar nu a domnit în timpul vieţii, domnia lui a crescut după. În interbelic a fost să fie un soi de echilibru pluralist al valorilor: Arghezi, Blaga, Barbu sau Rebreanu, Sadoveanu, Camil. În generaţia ’60 a domnit Nichita o vreme, după care a cam feştelit-o, a mai scris chestii pe placul puterii, s-a îmbătat cu tot felul de neica nimeni din raftul al treilea al literaturii. Marin Preda de după Întâlnirea din pământuri şi Moromeţii unu, a feştelit-o pe alocuri şi dumnealui, ba cu puterea, ba cu filosofări nepotrivite. O să spun o gogomănie şi o să-l aduc în discuţie pe Dimitrie Cantemir. Doar el, numai că nu a prea avut cu cine concura. Doar acesta, şi doar din punct de vedere al VIZIBILITĂŢII AFARĂ! Mircea Eliade nu se pune, proza lui nu e capăt de lume, prin urmare este istoric al religiilor. Cioran a scris o proză sapienţială foarte faină într-o limbă de mare ştaif care nu este cea din discuţie, prin urmare nu se pune nici el. Mi-ar plăcea tare mult să-l aşez în lista domnitorilor pe Eugen Ionescu dar din aceleaşi motive ca acelea ale lui Cioran nu se pune nici acesta.

Să vedem acum în ce constă şi care sunt temeiurile domniei axiologice a lui Mircea Cărtărescu. Ca să fiu limpede, o să mă rezum la o hermeneutică cu aplicaţie pe mediocritate-mi, ca să îngân vorba eminesciană. Eu m-am născut în lumea literară în anii de început ai optzecismului de după Colocviul de la Oradea, patronat înţelept de fie iertatul Laurenţiu Ulici prin 1978, dacă bine îmi aduc aminte. Pe atunci mă caracteriza un respect deosebit faţă de LITERATURĂ: chestiune tipică mediocrului provincial. Am vrut să scriu ceva în proză despre cum devine lumea: din lume, ficţiune. Cum gardul de lemn şi banca din parc, tot din lemn, devin obiecte de hârtie. M-am scremut enorm, am polizat, am şters, am aruncat la coş, m-am luptat cu epitete, cu metafore, cu verbe ale acţiunii şi verbe ale stării, am scos la şpaţir în ficţiune eroul principal şi după multe scremete au ieşit povestirile cu strada depozitului – complet uitate astăzi. Între timp problema a rezolvat-o Mircea, natural, elegant, zâmbitor: a scris Levantul – o minunată poveste despre cum se poate construi Omul de carton din Omul istoric prin deconstrucţie, ironie de-a lui Rorty, colaj livresc pe model pop art de-al lui Warhol. „Mă, ce fain”, am bâiguit în mediocritate-mi, „ăsta da scriitor”, mi-am spus şi nu m-am lăsat, m-am scremut mai departe doar, doar iese. Sigur că Mircea Cărtărescu (dar şi subsemnatul) am fi putut avea în vedere, în raporturile noastre cu literatura, să o dăm dracului, să dăm cu ea de toţi pereţii, să-i mototolim pretenţiile, să o facem ghemotoc şi să o aruncăm la coşul de gunoi de sub birou. Aşa au făcut Gherasim Luca, Trost, Tzara. M-a tentat şi pe mine să scap aşa de respectul faţă de literatură şi, în felul ăsta, să fiu liber de ea, scriind-o. Mircea Cărtărescu a fost toată vremea fără sindromul pe care l-am numit în secret păguboasa scăpare în nădragi în faţa marii literaturi – un sindrom care te subordonează prin respect mediocru şi provincial. „Măi, să fie, ce lucru încurcat”, mi-am spus şi m-am scărpinat în cap ca Stanley Laurel când face una groasă dinaintea grăsanului Oliver Hardy. Eu eram tentat să apuc pe căile anarhismului avangardist ca să scap de respect, Mircea Cărtărescu a fost mai de centru-dreapta, a practicat parodia şi ironia cordială prescrisă de Rorty ca terapie a eliberării. În Levantul!

Mi-am zis în barbă: să fie el liber, mai liber, din cauză că este mai cult şi mai citit, eu doar demagog al culturii, un fariseu mincinos, mormânt văruit? Ca să scap de mediocritate-mi, am psalmodiat vorbele lui Isus cu gândul la propria-mi impostură culturală: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici. Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă mai întâi partea dinlăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici. Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinlăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafara vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinlăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici… şerpi, pui de năpârci ! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?” (Mat.23:13-33).

Sau să fie el liber faţă de literatură pentru că s-a născut şi a trăit la Bucureşti, eu la Lipova, judeţul Arad? Oricum ar fi, mai este ceva de spus pe lângă cultură, şi originalitate, şi talent, şi muncă. Mircea Cărtărescu scrie literatură cu gândul la literatură, nu la cititor, îşi permite adică, să fie liber şi faţă de cititori. Este adică modern. Nu scrie postmodern, aşadar nu stă la masa de brad cu gândul la rating şi cu toate astea bate toţi postmodernii care se luptă să vândă mult şi trag cu ochiul cititorului, doar-doar îi fac pe plac minunatei sale leneveli care-l trage spre lectura de tramvai. Cu toate astea, Solenoid poate fi văzut citit în metrou, deşi, Doamne iartă-mă…! cum să-l citeşti taman acolo?

Când vede toate aste fapte de vitejie ale audienţei, scriitorul de generaţie, muncit de mediocritatea ratingului, dă fuguţa la părintele Proclu şi-i ascultă muştruluiala: „Mândria nu-i a oamenilor sănătoşi, ci a celor bolnavi. Pot să zboare şi pe sus, să aibă aripi, dar dacă socotesc că-s puţin mai buni ca alţii, îi cea mai mare cădere. Pentru un gând ca acesta, Sfinţii Părinţi au plâns zi şi noapte pentru ceasul morţii si ceasul Judecăţii, şi când le-a ieşit sufletul, le-a ieşit în pace, liniştit, pentru că ei şi-au mâncat iadul prin pocăinţă”. (www.cuvantul-ortodox.ro)

Şi cu toate astea, cum să se liniştească optzecismul de viermele cel neodihnit al dorinţei de succes măcar pe un sfert din cel al premiantului clasei. Dacă nu un sfert, atunci mai puţin, şi tot e ceva!

În ce mă priveşte, odată cu generaţia, mai am câţiva ani până la pensie, trag nădejdea că atunci voi fi în sfârşit liber, pensionat din truda de a fi cult, din cazna de a fi inteligent zi şi noapte, din muncile marketingului şi din gheena dorinţei de audienţă, din pricazul lui a fi ceva care n-ai fost niciodată. În câţiva ani voi fi la margine, atunci voi putea pune în faptă extraordinara evadare a lui Rimbaud care şi-a băgat picioarele în tot. Atunci, liber, mă văd de pe acum mergând, în sfârşit, cu beţele de pescuit în gara Radna, în drum spre Alimanul Popilor, pe Mureş, spre Păuliş, unde n-am mai fost din liceu. Liber ca Rimbaud – negustor în Africa.

Cu toate astea ceva, ceva îmi zice că nu se va întâmpla aşa, că totul este o reverie scurtuţă: „băi tipule,” îmi strigă din dosul urechilor LITERATURA: „tu – mediocru fiind din naştere, n-o să faci aşa ceva, vei rămâne să scrii mai departe, să te scremi, doar, doar iese ceva cu gândul la, desigur, Mircionele cel dintotdeauna”.

***

cartarescu 11

Gellu DORIAN

Mircea Cărtărescu, motiv de invidie?

 

Mircea Cărtărescu este cel mai invidiat scriitor român. De aia nu este bine să fii în faţă într-o literatură ca a noastră. Sau este bine, cine ştie! Dar asta ar fi din partea acelui scriitor un soi de masochism. Dacă ar fi să ne uităm prin jurnalul lui Mircea Cărtărescu, publicat cam devreme, am putea spune că în el, de copil, se sădise un soi de sadism. Dar ce copil nu chinuieşte măcar o dată un bărzăune, un şoarece, o muscă acolo, ceva, dintr-un instinct primar, pînă îşi dă seama că nu e bine. Tot în jurnalul său, Mircea Cărtărescu îşi analizează aceste instincte, pe care apoi le vedem şi în romanul Orbitor, unde astfel de stări sunt justificate prin proiectul grandios al romanului, unde viaţa, nu numai cea a personajelor sau cea a autorului, ci cea privită în general, este întoarsă pe toate feţele. Prin urmare, să fii cel mai invidiat scriitor român, totuşi, nu este la îndemîna oricui. Ceea ce-l face pe Mircea Cărtărescu deosebit de toţi ceilalţi scriitori români talentaţi – de la regretatul Mircea Nedelciu la fericitul şi liberul Adrian Alui Gheorghe, ca să mă opresc doar la optzeciştii veritabili – este faptul că el nu gîfîie ca alţii după glorie, după locuri în care pasămite se face literatura adevărată, se bate pe nicovală cît e caldă şi se toarnă în potcoave de aur pentru cai nărăvaşi. El mai întîi de toate face literatura să fie cu adevărat, apoi gloria îl caută pe ici şi pe colo, pe la tîrguri, pe la diverse mari edituri din lume, pe la juriile care sunt atente la marea literatură a lumii şi, mai ales, la individualităţile ei. Şi Mircea Cărtărescu asta a reuşit să-şi impună, fără prea mari eforturi de management personal, individualitatea. Cînd şi-a dat seama că nu poate să se impună cu poezia, pentru că adevărul este din păcate acesta, că poezia nu se mai face vizibilă ca pe la începutul secolului XX şi hăt spre anii optzeci ai aceluiaşi, ci ea dă doar carata talentului celui ce-o practică cu încredere, ca pe o artă rară şi totuşi la îndemîna oricui – ceea ce a făcut-o să piardă din interes, mai ales după valurile în tsunami făcute de veleitarii scăpaţi de sub control pe la edituri de nişă şi pe site-urile net-ului, Mircea Cărtărescu, cu distincţia şi tenacitatea lui, s-a consacrat declarat prozei şi abandonului faţă de poezie. Proză a scris el concomitent cu poezia din prima carte, Faruri, vitrine, fotografii, dar pe atunci a scris şi Poeme de amor, scria şi Levantul, scria Totul, scria Nimicul, dar ce nu scria Mircea Cărtărescu, nu doar cu talentul său deosebit, ci cu ştiinţa facerii literaturii. Şi aşa a devenit lider-ul generaţiei ’80, cea mai mare grupare literară de valoare din istoria literaturii române. Cenaclul de luni l-a propulsat astfel. Nicolae Manolescu a avut rolul adunării unui număr de poeţi talentaţi, pe care i-a lăsat să se bată între ei, pentru a-şi ascuţi talentul pînă la performanţe demne de invidiat, emulative, dar şi atrăgătoare de ochi vigilenţi şi urechi ascuţite, ceea ce a făcut ca intenţia celui mai important critic literar din a doua jumătate a secolului XX şi început de secol XXI, Nicolae Manolescu, să fie ţuguşată şi pusă sub lupă. Dar asta n-a însemnat că liderul Mircea Cărtărescu nu şi-a continuat treaba. Aşa cum şi-au continuat-o Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Călin Vlasie, Ioan Stratan, Daniel Pişcu, Bogdan Ghiu, Al. Muşina, Romulus Bucur, Magdalena Ghica – ca să amintesc doar pe cîţiva dintre cei ce gravitau în jurul acestui cenaclu -, alţii şi alţii, unii mai mult, alţii mai puţin, cum li s-a părut că li se deschide sau li se închide perspectiva. Mircea Cărtărescu, pe lîngă Traian T. Coşovei, a părut cel mai puţin disperat şi sigur pe destinul lui literar. A publicat normal şi înainte de 1989, cu mici sincope (dacă ar fi să mă iau după două interviuri de ale lui, unul de dinainte de ’89, în care spunea că volumele lui au apărut aşa cum le-a predat editurilor, şi altul de după ’89, în care spunea că nu toate cărţile i-au apărut aşa cum le-a dat editurilor, ci au fost pe ici şi pe colo cenzurate, aş înclina să-l cred pe cel din al doilea interviu, că altfel nu se putea pe vremea lui Ceauşescu!). Dar nu sincopele fac opera lui Mircea Cărtărescu, ci ceea ce a apărut în faţa cititorului. Şi Mircea Cărtărescu a apărut mult şi bine în faţa cititorului. Norocul lui a constat, în primul rînd, în marele lui talent şi în al doilea rînd în faptul că Editura Humanitas, cu mirosul fin al lui Gabriel Liiceanu şi echipa, a pus mîna pe el şi nu l-a mai scăpat. Cred că doar o singură carte de poeme, antologia Dublu CD, a apărut la altă editură, mi se pare la Brumar. Să fie acesta principalul motiv de invidie, peste care Mircea Cărtărescu a trecut, se vede, cu oarecare nepăsare, dar şi cu mici reacţii, cum ar fi acelea de abandon al spaţiului literar matern, cu fugă peste Ocean, cu declaraţii bosumflate, cum că nu este iubit de confraţi, de cititorii din România, şi aşa mai departe, pe cînd – am şi scris asta într-un editorial din revista „Hyperion” – el nu avea nici un motiv să fie supărat pe lumea din jur, deoarece lumea îl iubeşte, este prezent în manuale, este prezent în tezele de licenţă, este prezent în tezele de doctorat, în conştiinţa românilor, dar nu este prezent, din păcate, în viaţa literară de la noi, nu este văzut la şezători, la lecturi publice, la întîlniri cu cititorii, la sesiuni de autografe, cum ar face-o dacă o editură din U.S.A. l-ar invita să stea o săptămînă în reţeaua de librării Barnes & Noble pentru a da autografe? Dar ce o săptămînă, ar sta şi o lună, numai să facă pe plac editurii şi agentului literar. Dar în ţară, de ce n-o face? Sau poate că ar face-o, dacă ar exista aşa ceva, dacă ar exista instituţia agentului literar, nu numai a PR-ului, care te fugăreşte în cinci minute, pe tine scriitor care-ţi lansezi o carte acolo, de la standul editurii organizat la cele două mari tîrguri de carte de peste an din Bucureşti şi la altele cîteva din ţară. Deci, Mircea Cărtărescu nu trebuie invidiat, nici compătimit, ci citit, aşa cum nu fac mulţi dintre cei care-i poartă de grijă, nu colegial, ci duşmănos. Dar lecţia asta el a învăţat-o foarte bine şi scrie mai departe aşa cum trebuie să facă orice scriitor care contează. Şi Mircea Cărtărescu este scriitorul care contează!

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Mircea Cărtărescu – Portret interior (5)

Ioana PÂRVULESCU

 

Solenoid. Ţipătul vieţii

 

Mircea Cărtărescu este un autor care de mult concurează doar cu „cei mai mari” şi cu el însuşi. Solenoid nu e doar cheia de boltă a nuvelelor şi romanelor sale, ci şi piesa cea mai uimitoare a prozei ultimilor 25 de ani de la noi. Acum aproape 12 ani, scriam în prezentarea autorului pentru volumaşul De ce iubim femeile că: „A dat tonul în poezia unei întregi generaţii şi a fost al doilea poet căruia i-a reuşit în literatura română o epopee. Ar fi putut rămâne la poezie, dar şi-a surprins publicul scriind nuvele, în a căror ţesătură rămâi prizonier mult timp după ce ai închis cartea. Ar fi putut rămâne la poezie şi nuvele, dar a trecut la roman şi aşa s-a născut trilogia în formă de fluture, Orbitor. Ar fi putut…, dar a scris jurnal, eseu şi publicistică de primă mână.”

Adaug astăzi: ar fi putut rămâne la toate acestea, şi la faima lui, şi la premiile lui internaţionale prestigioase, dar a creat – printr-o inginerie literară al cărei secret îl deţine, printr-o rotaţie nebunească în jurul propriului eu – un câmp magnetic vital ieşit din comun, intitulat Solenoid.

Cartea a apărut la Humanitas, editură al cărei slogan este „Ai atâtea vieţi, câte cărţi ai citit”. E vorba, aici, de cititor, cel care-şi sporeşte indefinit viaţa şi experienţele prin transferul de substanţă literară de la cărţile citite. Dar ce se întâmplă cu scriitorul, cu cel care-i dă cititorului o nouă viaţă? Răspunsul este una din nervurile recentului roman al lui Mircea Cărtărescu. Pentru scriitor, lucrurile se petrec exact invers: fiecare carte scrisă îi ia acestuia din viaţă. Cu o metaforă pe care am întâlnit-o la Thomas Mann, în Lotte la Weimar: scriitorul arde ca lumânarea, iar ceara vieţii lui mai scade puţin cu fiecare nouă carte. În timpul în care creează o viaţă în trompe l’oeil, scriitorul nu şi-o trăieşte pe-a sa, care putea fi plină de întâmplări adevărate. Fiecare secundă scrisă este un sacrificiu, o topire a propriei vieţi, spune personajul central al acestui roman, un profesor. Miza lui este, de aceea, opusă: să scrie o carte care să fie viaţă pur şi simplu, esenţă vitală, care să spargă zidul nevăzut al creaţiei şi să irumpă dincolo. Să nu fie o simplă uşă în trompe l’oeil desenată pe zid, ci una care chiar să se deschidă „pe aer”.

Cine este însă acest personaj sau, în retorica eminesciană, „prin mintea cărui muritor” trec asemenea idei? Încă din secolul al XIX-lea, de la romantici şi până la, să spunem, unul dintre cei mai ingenioşi prozatori din generaţia optzecistă, Mircea Nedelciu, există în literatură naratorul care creează iluzia suprapunerii cu autorul, a biografiei unice la cei doi, astfel încât roţile dinţate ale realităţii şi ficţiunii să-şi întâlnească dinţii şi angrenajul lor să urnească împreună povestea, să o aşeze în timp. Dar în Solenoid lucrurile sunt duse chiar mai departe, sunt încă o dată rotite, astfel că jocul de oglinzi e şi mai înşelător: avem un narator care, până la un punct, merge pe biografia începutului de viaţă al lui Mircea Cărtărescu însuşi, apoi însă o ia pe variantă, aşa cum şoferii de tir ocolesc oraşul pe centură. Altfel spus, personajul care-şi spune eu în Solenoid trăieşte una din vieţile posibile ale celui care a devenit scriitorul (autorul real!) recunoscut Mircea Cărtărescu: viaţa anonimă de profesor la o şcoală din Colentina. „În fiecare clipă a vieţii noastre facem o alegere sau suntem suflaţi de-o adiere de vânt, mai curând pe un culoar decât pe altul. Linia vieţii noastre reale se-ntăreşte în urmă…”, adică se transformă în destin. Suntem aşadar pe alt culoar al vieţii autorului, o viaţă care începe tot cu eşecul primului său poem citit în cenaclu, însă în urma acestui eveniment poetul se lasă pentru totdeauna de literatură şi, deci, nu devine un nume (de altfel îi dispreţuieşte sincer pe scriitorii aflaţi în lumina reflectoarelor, bântuiţi de „blestemata nevoie de glorie”.) El scrie un singur manuscris, o dare de seamă a anomaliilor lui, un fel de jurnal de o intensitate tragică.

Este ţipătul celeilalte vieţi, a cărei umbră nevăzută şi neinvidiată este viaţa de autor glorios. Decorul este unul lipsit de speranţă şi ieşire, Bucureştiul cenuşiu din perioada comunistă, „cel mai trist oraş din lume”, cu toate detaliile lui sordide, de la colcăiala de păduchi din şcoli şi până la blocurile cu pereţi strâmbi şi tramvaiele cu ciorchini de oameni pe scară, perfect reconstituit.

Dar poate că tocmai pentru că nu iese din acest oraş, tocmai pentru că nu se consumă în cărţi publicate şi sesiuni de autografe, personajul (care-şi trăieşte visele cu aceeaşi intensitate ca toate celelalte euri cărtăresciene) are intuiţia unei alte realităţi, în altă dimensiune, şi are şi ieşire la ea, dar numai uneori şi fără să poată controla în vreun fel aceste zvâcniri. Aşadar, avem doi oameni într-un trup: unul este profesorul de română – şi i-a ieşit excelent această figură, precum şi tot ce ţine de viaţa de zi cu zi de la „Şcoala 86” –, un om abulic, cu o iubită, Irina, şi o fostă nevastă, Ştefana, iar celălalt, un geniu, care se ştie un Ales şi e înfricoşat de asta. O fiinţă ieşită din comun, care trece, încă din copilărie, prin experienţe inexplicabile. Ar fi greşit să dorim o explicaţie unică şi să căutăm o anume cheie de lectură, o grilă de tip realist (profesorul ar fi un caz clinic), ştiinţifico-fantastic (extratereştri sunt printre noi), ştiinţific (a patra dimensiune, aşa cum o descriu matematicienii şi cum, într-o foarte plastică şi clară expunere o face şi naratorul) sau semiotic (trăim într-o lume de semne şi, dacă le urmărim cu atenţie, am putea avea acces la enigmă, vezi poziţia solenoidelor pe harta oraşului şi laitmotivele misterioase (Tăunul, Hinton, teseractul, Vaschide, labirintul, puzzle-ul, „Signa te” etc.). Literatura, la fel ca viaţa, nu încape în explicaţii, este întotdeauna dincolo de ele. Toate aceste sugestii ţin, la urma urmei, de obsesiile prin care oamenii de lângă noi nu-şi trădează decât exasperarea la neputinţa de a şti ce e dincolo de mica lor viaţă, evadând mereu în teorii la modă, în speranţa că ar putea înţelege ceva. Căci marile întrebări şi crâncenele frici omeneşti îl traversează şi pe cel mai plat şi ridicol om (profesoara Caty, de pildă), iar şuvoiul lor inundă câteva pagini din roman (188-189 şi 422), de la „ De ce suntem atât de răniţi de semenii noştri?”, „Cum a fost aprobat cancerul?” sau „Toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, suferim de inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfârşită şi pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi cum n-am fi trăit, ca şi când n-am fi fost niciodată” şi până la „realitatea e doar frică pură, frică-ngheţată”. Ecoul este, câteva capitole mai târziu, în cele 2890 de strigăte de ajutor care răsună în carte (dacă am calculat bine, desigur, doar dintr-un impuls ludic, căci numărul strigătelor de ajutor ar trebui să fie egal cu al oamenilor de pe planetă).

Există în schimb o cale mai potrivită pentru înţelegerea acestei cărţi şi a acestei vieţi, şi care, aici mai mult decât oriunde, se cristalizează într-o artă poetică, o estetică a existenţei, dar şi o uşă reală spre dincolo. Aceasta este pentru Mircea Cărtărescu şi pentru toate eurile sale diaristice şi ficţionale visul. Filonul oniric face implozie, este cotropitor, copleşitor şi de o frumuseţe când terorizantă, când gingaşă şi mângâietoare. Naratorul încearcă mereu alte metode de a-l prinde, de a-l reţine. Dacă în copilărie ni-l putem imagina alergând după fluturii visului cu plasa, încetul cu încetul, lucrurile devin o confruntare pe viaţă şi pe moarte: visul trebuie tezaurizat în clasoare oniromantice, urmărit ca un ucigaş periculos, reţinut ca o dragoste, adorat aşa cum numai credincioşii îşi adoră Dumnezeul. Numai că, exact asemenea Lui, visul nu se lasă cunoscut şi definit prin acumulare (şi-şi) sau prin negare (nici-nici). E mereu altul, scapă. Se confundă cu viaţa. Până la urmă viaţa profesorului de la şcoala 86 e viaţă ca vis, coşmar sau basm sau dioramă, şi nimic din ce-i omenesc nu-i este străin graţie viselor lui. Splendide pagini, adevărate filme, sunt cele de regresie în timp până la omul cavernelor şi de regresie dincolo de regnul uman până în sarcoptul râiei, lume în care cel „trimis” e primit ca un Mesia.

Mai este un lucru esenţial, o taină a zidirii literare, care ţine de crezul lui Mircea Cărtărescu (inclusiv, dar nu numai estetic). Convingerea că numai eu, eul deţine răspunsurile, că numai acolo se află sensul. Antenele lui sunt compact orientate spre interior, ca un arici care ar avea ţepii invers aşezaţi.

În Solenoid există încă o întrebare recurentă legată de artă, cu eternitatea ei, şi viaţă, cu efemeritatea, cu „ticăloşia” ei. Răspunsul pe care îl dă cartea este singurul răspuns pe care-l poate da un artist adevărat: nu există capodoperă în afara vieţii, viaţa şi dragostea sunt cele care trebuie salvate, iar salvarea (în alt registru mântuirea) este posibilă. Ţipătul vieţii este unul dublu: ucigător şi salvator, moarte şi naştere. De aici finalul, dătător de speranţă, salvator sau, poate, sugerând numai o prelungire a durerii.

Din poezie, stilul cărtărescian a păstrat plasticitatea, capacitatea de a da trup ideilor abstracte. Se pot da exemple de pe fiecare pagină, dar dau doar două, scurte: „Vocea omenească e gând care trece prin carne”. Şi „Fiecare fiinţă pe care ne-o amintim e ca o statuie într-o piaţă publică, la răspântia unor lungi bulevarde spaţiale, temporale şi psihice” (continuarea la p. 682). Există un amplu plan filozofic al cărţii, doar că e transpus în imagini concrete, ca în marile poeme filozofice, ca-n Beowulf (cu care are în comun lupta împotriva monştrilor), ca-n Dante (cu care are în comun Infernul şi încercarea de a te înălţa din el, dar nu şi existenţa luminoasă a dumnezeirii) sau ca în The Waste Land de T.S. Eliot (cu care are în comun deznădejdea). În acelaşi timp, şi acesta e câştigul strict narativ al acestei cărţi, cititorul nu este rătăcit între vise, el este călăuzit, ţinut de mână din capitol în capitol, pe parcursul a patru părţi, până la apocalipsa sau apoteoza (ambele!) dintr-un spectaculos sfârşit. Paginile finale – care se ratează cel mai des în literatură, chiar în marile creaţii – sunt aşadar, aici, reuşite şi pe măsura întregii construcţii.

Deşi sunt, în Solenoid, şi toate temele recurente din proza cărtăresciană, nici o clipă nu există senzaţia de repetiţie, de déjà vu. Nici nu e de mirare: suntem pe altă treaptă a creaţiei şi ceea ce se vedea la firul ierbii este acum privit de sus, fapt care schimbă complet geometria desenului, cum ştie oricine a privit măcar o dată prin hubloul avionului.

Solenoid este o carte fără pereche chiar şi în creaţia lui Mircea Cărtărescu. Este portretul artistului la maturitate, când pune în cauză totul, începând chiar cu arta şi scrisul şi când încearcă din toate puterile minţii sale să rezolve uriaşa ghicitoare a lumii. Frumuseţea este că o face, această încercare, şi după ce şi-a demonstrat sieşi (prin teoria cu dimensiunile mereu mai numeroase ale lumii) că e imposibil, că n-are cum să izbutească. În schimb însă, în roman, lui Morfeu, zeul visului, pare că îi vine în ajutor tatăl său Hypnos, creând în cititor un efect morfino-hipnotic cu totul special, ca şi cum, într-adevăr, zidul lumii noastre limitative s-ar fi spart şi o splendidă uşă adevărată s-ar fi deschis „pe aer”.

 

***

cartarescu 3

 

Gerhardt CSEJKA

 

Anarhie visătoare şi orizonturi larg deschise

 

Ca membru al redacţiei „Neue Literatur”, revistă ce avea ca domeniu „casnic” literatura minorităţii germane din ţară, am promovat cu entuziasm grupul tinerilor bănăţeni ce se formase în 1972, adăugîndu-şi la nume marcajul „de acţiune” (Aktionsgruppe Banat) – ca notă provocantă şi în acelaşi timp (auto)ironică, ştiind ei bine că n-aveau cum să pornească mari acţiuni sau mişcări populare, dar semnalizînd clar poziţia că ar trebui acţionat în vreun fel şi că textele lor sunt orientate critic spre realităţile despre care nu se putea vorbi deschis în condiţiile date atunci.

Când au început, tot în anii şaptezeci, doar ceva mai încolo, să circule în zona Uniunii Scriitorilor veşti îmbucurătoare despre evoluţia unor cenacluri în Bucureşti şi în alte centre universitare, am urmărit şi noi cu interes apariţia noilor nume de autori, aşteptînd publicaţiile corespunzătoare cu textele acestora. Iar când, în 1982 a apărut în traducere românească antologia Vînt potrivit pînă la tare. Zece tineri poeţi germani şi în acelaşi an Aer cu diamante, volum colectiv de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, sosise pentru noi momentul potrivit pentru a iniţia un fel de dialog de informare reciprocă din ce în ce mai profundă între reprezentanţii români şi germani ai poeziei tinere, şi într-adevăr am publicat în câteva numere ale revistei noastre observaţii ale poeţilor români pornind de la lectura poeziei colegilor nemţi din Banat. Speranţa noastră însă, că pornind de-aci tânăra relaţie interliterară româno-germană cu timpul se va lărgi intensivîndu-se, nu s-a mai putut realiza, din lipsă de timp şi de personal, căci în decursul deceniului opt nemţii în general, cu tot cu tinerele lor talente poetice au dispărut prea curând emigrînd în Germania. Oricum, în studiul său despre Postmodernismul românesc Mircea Cărtărescu pomeneşte şi fenomenul adiacent nemţesc, integrîndu-l oarecum în consideraţiile sale generale – ceea ce nu a permis, evident, prea multe diferenţieri şi nuanţări. Dar ţin minte că în textul său pentru revista noastră pomenise deja formula despre „coborîrea poeziei în stradă”, şi anume ca replică, într-un fel, a celor de la Cenaclul de luni la insistarea bănăţenilor asupra priorităţii ce i-ar reveni „angajamentului”; am regăsit, fireşte, problema acestui complex configurativ în masivul volum din 1999 despre Postmodernismul românesc, desprinsă ce-i drept, de momentul Aktionsgruppe. E vorba acum despre cele două aripi ale optzeciştilor, cea „lunedistă” şi cea „textualistă”, dintre care prima este orientată programatic nu către text, ci către realitate: „Nenumărate declaraţii ale reprezentanţilor principali atestă efortul de a ieşi din sfera abstracţiunii şi obiectivităţii moderniste, pentru o atitudine mai pragmatică, mai directă faţă de un real la scară umană.” (subl.mea – G.Cs., interpretez pasajul cursivizat ca o traducere subtil poetică a ideii de angajament cum au trăit-o tinerii bănăţeni nemţi mai sus pomeniţi). Referindu-se în alt loc mult mai direct la zona politicului, Cărtărescu arată clar: „Între optzecişti disidenţa politică a fost foarte rară, ca şi atacurile directe, în scris, la adresa sistemului. Lucrul cel mai important pentru ei a fost să impună, prin scrisul lor, o zonă de normalitate şi libertate interioară, fapt care-i înscrie în curentul general de „rezistenţă prin cultură” promovat de mentorii lor şi, pe de altă parte, să cartografieze istoria recentă la nivelul ei micro-structural.” Urmează imediat şi concluzia: „Preţul, foarte greu, a fost depolitizarea. Starea firească a acestei generaţii este cea de anarhie visătoare”.

Iată poetul ca analist subtil, iată teoreticianul, refugiindu-se în poante de intensă forţă poetică, ţelul pragmatic fiind uneori aura de adevăr istoric, care fără de poezie uneori n-ar străluci aşa convingător.

De altfel Cărtărescu nu rezumă analiza postmodernităţii la optzecism, ci stabileşte o serie de conexiuni foarte interesante chiar cu diverse evoluţii din alte vremuri. Citez una din ele: „Este esenţial să înţelegem importanţa literaturii subterane în perioada comunistă. Deşi nepublicată pînă prin 1970 şi rămasă accesibilă numai unui mic grup de prieteni, literatura tîrgovişteană este adevărata proză românească din anii ’50 şi ’60, incomparabilă ca modernitate, complexitate, curaj estetic şi valoare cu scrierile care au părut să definească epoca şi care ne par acum nişte plante vitregite de intemperii. Adevăraţii noştri moderni sînt postmodernii: ei, şi nu nuveliştii cu personaje „sucite”, sînt continuatorii firului logic al prozei româneşti, ai lui Blecher, Fîntîneru sau Mateiu Caragiale. Deceniul al şaselea nu este un vid literar (în care ar străluci Moromeţii, Cronica de familie şi Groapa…), ci epoca unei efervescenţe subterane care produce în scurt timp scrieri ca Matei Iliescu sau Ingeniosul bine temperat.”

Dar mai sunt prezentate şi alte colţuri productive în direcţie postmodernistă ale „subteranei” epocii 45-70, ca Cercul literar din Sibiu sau aşa numita generaţie pierdută, cu Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi Geo Dumitrescu – fiecare grup având specificul său, definit foarte nuanţat de autor. Şi mereu corelaţionat cu anumite apariţii internaţionale semnificative.

Este în general un aspect foarte plăcut oferit de lectura operelor lui Cărtărescu, indiferent de gen, că mereu te scoate în lume, cu predilecţie în zonele ei artistice, dar nu numai. Oricum mi-am adus aminte de un volum cu aproximativ o mie de pagini, un fel de prezentare chintesenţializată a literaturii universale sub titlul Genius: A Mosaic of One Hundred Exemplary Creative Minds, apărută în Statele Unite în 2002, autorul ei fiind Harold Bloom, critic literar de mare faimă şi profesor de literatură cultic admirat de studenţii săi la Yale University şi la New York: Începînd va să zică cu Biblia, grecii antici, Mohamed, Lucreţiu, Vergiliu, Dante, Chaucer, Shakespeare, trecînd prin Molière, Ibsen, Goethe, Cehov, Beckett, Baudelaire, Rimbaud, Valéry, Joyce – mă rog, nu vreau să-i înşir chiar pe toţi cei o sută – cel mai „tînăr”, mai apropiat de vremurile şi coordonatele noastre fiind Paul Celan: o selecţie de „genii” sau mai fin concretizat, „spirite creative” răsfirate în tot timpul şi spaţiul universal, apariţii de excepţie sau reprezentative într-un anume fel? Chit că profesorul Bloom, fiind foarte supărat că Shakespeare în secolul douăzeci fu privit de către critică exclusiv sub aspectul trăsăturilor pe care le împărtăşea cu contemporanii săi, ca antidot a ajuns să-l divinizeze pur şi simplu, recunoscînd însă că-i vorba (la Shakespeare) de „capacitatea, unică în felul ei, de a trezi iluzia, că se deosebeşte de ceilalţi nu doar prin vreun detaliu ci prin întregul său fel de a fi.” Iar la capătul experienţei cu creativitatea exemplară a celor o sută de genii ridicate în slăvi, constată totuşi clar şi răspicat că aproape tuturor dintre cei selectaţi le este comună atemporalitatea sublimă a lui Shakespeare.

Poate că domnul profesor Bloom va mai include cândva în splendidul său mozaic una, două, trei, patru sau zece noi spirite exemplare din lume.

***

cartarescu 1

Robert ŞERBAN

 

Cele mai tari petreceri ale vieţii

Cea mai aşteptată vacanţă de vară a mea fost cea din 1988. Nu fiindcă în timpul anului şcolar îmi rupsesem minţile învăţând, şi perspectiva celor aproape trei luni de relaxare mă făcea nerăbdător. Nici deoarece gândul că nu mă mai trezeam la 7 dimineaţa îmi dădea… aripi. Era vacanţa în care urma să merg, pentru a doua oară, în Tabăra Naţională de Creaţie pentru Elevi, Excelsior. Fusesem şi în 1987, la Timişoara, iar acea tabără era ceva de… nepovestit. Fiindcă fie nu te credea aproape nimeni, fie pentru că ai tăi părinţi (căci tu nu aveai decât 17 ani) riscau să aibă… probleme dacă s-ar fi aflat ce şi cum. Şi nu avea cum să te creadă careva că într-o tabără organizată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, la care participau tinere condeie din întreaga patrie, se petreceau asemenea lucruri, cum ar fi: discotecă non-stop, cenaclu literar până în zorii zilei, publicarea unor gazete de… cameră cu un conţinut dubios, ba chiar obscen, afişarea, în fiecare dimineaţă, pe pereţii de la intrarea holului din căminul în care eram cazaţi, a zeci de fotografii cu elevi dansând… strâns uniţi, concursuri de frumuseţe (Miss, Contra Miss – fetele care n-au vrut să participe la Miss –, Super Miss – şi cele de la Miss, şi cele de la Super Miss, şi cele care n-au mai avut încotro) după cele mai înalte comandamente (ţinută de zi, rochie de seară şi costum de baie), jocuri deocheate (cum ar fi Coada vacii, în care pierzătorii trebuiau să execute, printre alte porunci, sărutul sportivului sau al alpinistului) şi alte astfel de activităţi educative. Participanţii erau atât elevi de liceu, cât şi… scriitori. Ultimii, pe post de profesori, căci ne ţineau cursuri. Astfel, îi cunoscusem pe Florin Iaru (la al cărui curs de poezie şi participasem), pe Şerban Foarţă (care îi urmase lui Florin la… catedră, căci coautorul Aerului cu diamante trebuise, nu mai ştiu de ce, să se întoarcă la Bucureşti), pe Mircea Nedelciu (care ţinea cursul de proză şi un cuţit de vânătoare la şold), pe Florin Manolescu (titularul cursului de critică). Ei bine, atmosfera din acea tabără era de neimaginat, căci părea că e libertate totală, că poţi face ce vrei, inclusiv că poţi spune bancuri cu Ceauşescu. Ca să ne impulsioneze să fim… liberi şi spontani, directorul taberei, Florin Lupescu (nu ştiu dacă era membru în CC al UTC, dar îl reprezenta acolo) a intrat, în a doua seară a taberei, în camera în care stăteam alături de alţi şapte băieţi-literatori (printre ei, Dan Lungu) şi ne citeam cuminţei, unii altora, creaţiile. Directorul era un domn înalt, spre doi metri, cu mustaţă şi ochelari, solid, impunător. S-a uitat la noi de sus, noi ne-am cam ridicat în picioare, şi ne-a întrebat foarte serios: Băi, pe voi v-au prins părinţii făcând laba după uşă? Am înmărmurit şi… mai mult. Mai ales că nu fuseserăm prinşi niciunul! Văzând că aveam gurile încleştate şi ochii beliţi, domn director ne-a venit în ajutor: Ieşi, băi, la discotecă şi dansaţi fetele alea care vă aşteaptă pe hol! Hai, mişcare! Ei, din clipa aia s-a dus pe… Bega toată dorinţa noastră din vârful pixurilor de a sparge norma la scris versuri. Sau proză. De fapt, cred că acolo, în tabără, n-a scris nimeni nimic serios. Doar prostioare pentru gazeta camerei în care stătea. Am purces în holul cu discoteca, unde erau adunaţi cam toţi băieţii – dovadă că Lupescu îi motivase şi pe ei. Fetele erau prezente din start şi păreau vesele.

În anii cei mai nenorociţi ani ai comunismului românesc, în care se făcea foamea, în care se lua curentul electric câte 8-10 ore pe zi, în care discotecile şi restaurantele se închideau la 10 seara, în care, iarna, îţi îngheţa paharul cu apă pe noptieră, iar dinţii clănţăneau în gură de le săreau plombele şi smalţul, în care spaima de Securitate era permanentă, încât, deseori, vorbeam prin semne, în care, la liceu, eram îndoctrinaţi pe mai toate căile, iar la cenaclurile la care participam în Turnu Severin toată lumea se ferea să spună ceva mai… accentuat, de frică să nu fie turnată, zilele pe care le-am trăit la Excelsior erau dintr-un alt film: unul fantastic!

La sfârşitul lui august ’88 aveam şansa să merg din nou, pentru 10 zile, în acel exil fabulos. De data asta era la Suceava, dar cum eram un adolescent ce locuia cu părinţii, cu cât mai departe, cu atât mai bine! Am pornit cu trenul spre Bucureşti alături de Cosmin Gheorghe, cu care fusesem şi anul ce trecuse în tabără. (Spre Timişoara şi de acolo înapoi, eu am fost însoţit de un domn de la UTC Mehedinţi, că aşa era regulamentul. Acum, tovărăşii ne-au considerat de nădejde şi ne-au lăsat singurei).

Până în Gara de Nord, preţ de vreo 5-6 ceasuri, cât a durat călătoria, ne-am amintit cum a fost şi ne-am imaginat cum va fi. Şi fiindcă mai luam câte-o gură din coniacul Drobeta pe care Cosmin îl extrăsese din bagajul în care îl ascunsese, imaginaţia noastră a atins cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. La Bucureşti schimbam trenul, îl luam pe cel spre cetatea lui Ştefan cel Mare. Ei bine, pe peronul de pe care urma să ţâşnim în accelerat, ne-am întâlnit cu o bună parte din gaşca taberei timişorene. Chiote, îmbrăţişări, pupături, promisiuni că o s-o facem şi mai, şi mai lată. Am pasat sticla de Drobeta cui s-a nimerit (nu mai rămăsese mare lucru în ea, căci eram aproape bărbaţi – eu împlineam 18 ani peste o lună şi ceva, companionul meu îi împlinise deja). Am urcat hăhăind în vagoane, iar trenul a pornit spre destinaţie. Dacă în tabăra de la Timişoara nu fuseseră invitaţi decât condeieri (de fapt, existase un concurs de selecţie, pe bază de texte), în asta urmau să vină şi elevi talentaţi la muzică şi la arte vizuale (plastice, pe vremea aceea). Îmbrăţişările au continuat pe culoarele vagoanelor. Euforia atingea paroxismul, gaşca se reunea, se anunţa o tabără de legendă, cu nebunii, cântece, beţii, seri de literatură, bluesuri languroase, excursii de pomină, genii adunate laolaltă. Ce să mai: Paradisul pe pământ! La un moment dat, după ce m-am pupat cu o parte din trupa de la Bucureşti (ei erau cei mai numeroşi) – cu partea pe care n-o văzusem în gară –, mi-am tras sufletul şi m-am uitat pe geam. Şi, în loc de peisaj, am văzut reflectându-se un băiat bruneţel, cu mustaţă, care stătea cam timid. I-am zâmbit încurajator şi l-am întrebat prietenos: Bă, tu n-ai fost anul trecut în tabără? Nu, a răspuns. Băi, ce-ai pierdut! E nebunia de pe lume! Dar, lasă, anul ăsta o să fie şi mai mişto. Chefuri, gagici, discotecă non-stop… N-ai văzut aşa ceva, n-ai văzut! Da, da, va fi bine… În timp ce eu gesticulam şi promiteam bruneţelului o experienţă unică, cineva – unul dintre cunoscuţii din Capitală – încerca să-mi spună ceva. M-am întors către el: Lasă-mă, frate, să-i spun ăstuia cum e-n tabără, că nu ştie! Şi am revenit la noua mea cunoştinţă, cu explicaţii: Dacă scrii, să ştii că e permanent un cenaclu, unde se citeşte şi se discută pe text. Dar e distracţie, anul trecut nu cred că am dormit 20 de ore, în total. Da, ne vom distra, sigur… Cel din spatele meu mă tot înghiontea. M-am întors: Ce-i, mă? Iar amicul mi-a spus şoptit, în vârful buzelor: Vezi că ăsta-i Mircea Cărtărescu. Mi-a căzut faţa. Am revenit la băiatul cu mustaţă şi i-am spus: Domnu Cărtărescu, vă rog să mă iertaţi, n-am ştiut că sunteţi dumneavoastră… Lasă, lasă, a răspuns amabil, nu-i nimic… Îmi pare rău, zău n-am ştiut! Stai liniştit, va fi distracţie…

Şi a fost! Dar a mai fost şi un curs despre poezie – de fapt, o poveste de dragoste în care nu doar povestitorul, Mircea, era personaj, ci şi noi, ascultătorii. S-a chemat Poezie şi fantomatică şi s-a petrecut de-a lungul mai multor dimineţi. Iar noi, cu toate că eram nedormiţi defel – căci până dimineaţa dansam, cântam, mai luam un gât din sticlele de bere sau de vin, mai pupam fetele –, îl ascultam fermecaţi pe băiatul acela care, deşi părea de o vârstă cu noi, ştia atâtea şi atâtea minunăţii. Şi le spunea firesc, dar cu intensitate, fără sentimentalisme, dar cald. Dialoga, ne întreba, asculta, zâmbea, râdea. Era prietenos, eram laolaltă. Iar seara, la discotecă, cred că şi dansa printre noi. Cred, n-aş jura…

În toamna lui 1990, student la Timişoara în anul I fiind, am cumpărat Levantul. Era într-o zi de joi, l-am găsit la un vânzător ambulant. Seara, după ce în cămăruţa mea de 2,5 x 3 din blocul Dacia Service de pe Calea Aradului mi-am făcut o omletă şi m-am ospătat cu ea, m-am apucat să citesc. A doua zi nu m-am mai dus la facultate, fiindcă eram rupt: nu lăsasem cartea din mână până spre dimineaţă, când am terminat-o de citit. A fost cel mai straşnic chef literar de până atunci. Şi, apoi, în timp, i-au urmat altele, căci volumele lui Mircea Cărtărescu au însemnat, pentru mine, nu doar prilejul de a sta faţă în faţă cu o literatură de mare calibru, ci şi reîntâlnirea cu un băiat brunet, cu mustăcioară, care, pe când aveam 18 ani, mi-a dat de înţeles că scrisul şi cititul sunt cele mai tari petreceri ale vieţii.

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Mircea Cărtărescu – Portret interior (4)

Vladimir TISMĂNEANU

 

O capodoperă numită Orbitor

 

Mircea este asemeni unui frate pentru mine. Ne-am înţeles extraordinar din prima clipă când ne-am întâlnit, în primăvara anului 1990, la Washington. Mulţi n-au înţeles care sunt afinităţile care au condus la această apropiere sufletească extraordinară. Să spun doar că eu sunt împătimit de literatură şi că, în pofida aparenţelor, Mircea este un pătimit al istoriei şi al gândirii politice. Pot recita din memorie pagini ale Levantului. Cât priveşte proza lui Mircea Cărtărescu, o văd alături, ca inspiraţie, respiraţie şi vocaţie, de aceea a unor Philip Roth, Borges, Ismail Kadare şi Péter Nádas.

Volumul al treilea din romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2007) reprezintă un triumf estetic şi o diagnoză intelectuală definitivă a destinului aberant al României sub comunism. Nimeni nu va putea, de-acum încolo, să mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului naţional. Graţie lui Cărtărescu, dezastrul psihologic, sociologic şi cultural al României în perioada „anilor-lumină“, dar şi în aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cât se poate de clar. Generaţiile mai tinere, care nu au trăit pe propria lor piele acele experienţe, vor pricepe cât de chinuitoare era viaţa cotidiană într-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor şi ţăranilor, dar care era de fapt o tiranie a politrucilor, securiştilor şi birocraţilor bornaţi.

Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatăl personajului principal, au crezut cândva în demagogia socialist-egalitaristă a regimului, oameni care au îmbrăţişat, cu pasiune romantică, miturile centrale ale sistemului: rolul conducător al partidului, sacrificiile necesare construcţiei utopiei unei societăţi fără clase, şantierele tineretului, colectivismul şi solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renăscute energii morale.

Cartea este o invitaţie la amintire ca formă de exorcizare a relelor unui trecut care continuă să-şi trimită nevrozante ecouri în viaţa noastră de astăzi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceauşescu revin aici ca tot atâtea serpentine ale unor angoase şi suplicii din vremuri ce păreau de nedepăşit. Aşa cum apare în romanul lui Cărtărescu, naţional-securismul ceauşist părea sortit să dureze o veşnicie. Se ocupau cu imaginea sa diverşii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cât de absurde pe atât de corupătoare. Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muşcătoare şi de o stupefiantă actualitate, momentele unei dramaturgii a umilinţei şi ruşinii, în care pseudointelectuali aserviţi se dădeau peste cap să edifice schelăria unei monstruoase apologetici de partid şi de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat“, în care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al ştiinţei, urmaşul marilor conducători din vechime. Imaginaţia lui Cărtărescu îşi găseşte în această satiră (Doamne, cât de realistă!) un spaţiu cât se poate de prielnic. Un Ceauşescu secondat de sacerdoţii dogmei se ocupă cu selecţia demnitarilor pe criterii ce ţin mai degrabă de cele ale lui Heliogabalus decât de acelea visate de Lenin.

Pentru Ceauşescu, promovarea în cadrul logocraţiei totalitare depinde astfel de limbă drept organ central al doctrinei sale. Linguşelile cele mai nesimţite cresc apoteotic în acest infern boschian al îngenuncherii sicofantice:

„Rând pe rând, artiştii naţionali urcară pe scenă, unde meşterii tâmplari îmbrăcaţi ca meşteri tâmplari le trăgeau limba afară din gura de-un cot şi o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curînd, rămăseseră înşiraţi pe scenă vreo treizeci-patruzeci de monştri de ambele sexe, toţi cu limbile făcute sul şi gata să lingă pe loc orice s-ar fi prelins din persoană sacră a Tovarăşului şi a Tovarăşei (prezentă şi ea, mai discret, în uniformă de leopard, într-un colţ al scenei). Cât de mult şi-ar fi dorit ei ca Partidul să aibă un singur cur, ca să-l poată linge cu o singură mişcare meşteşugită! Între ei erau faimosul pictor B. Sălaşa, care-şi muia penelul direct în albastrul de Voroneţ, filmoloaga L. Coproiu, şi mai ales cel ce-avea să rămână un Orson Welles al stilului românesc, Aviar Găunescu, a cărui limbă de porc îi înconjura trupul de nu mai puţin de douăsprezece ori înainte ca vârful să i se târască prin praf. Cunoscut până în îndepărtata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea să se aşeze pe părţile dinapoi ale Secretarului General asemeni peştilor paraziţi, cu ventuză. Un limbist mai mărunţel era W. C. Teodosie, căruia i se prezicea însă un mare viitor. O dată aleşi, cântăreţii neamului se puseră pe treabă şi grădina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) înflori cu exuberanţa a milioane de trandafiri”.

Nimeni nu a examinat cu mai multă acurateţe decât Mircea Cărtărescu mecanismele degradării intelectualilor-lachei din România lui Ceauşescu, capacitatea acestora de a se înjosi până la totala aneantizare a coloanei vertebrale. Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului românesc (Stalinism pentru eternitate), nu cunosc pagini mai pătrunzătoare decât cele din acest roman despre nălucile ideologice ale ceauşismului. Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu descrie şi explică efectele utopiei totalitare în lumea balcanico-miticistă în care mulţi au crezut că stalinismul nu avea cum să prindă rădăcini. Ceea ce probează această carte este că despoţi precum Ceauşescu nu şi-ar fi putut exercita dominaţia dacă nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delaţiunii şi făţărniciei.

***

cartarescu 10

Constantin CUBLEŞAN

 

Antipoezia lirică

Hotărârea lui Mircea Cărtărescu de a abandona definitiv poezia, în favoarea prozei, anunţată oarecum strategic, într-un interviu din 1996, în Dilema, n-a fost luată chiar atât de în serios de către critica literară care i-a urmărit şi i-a elogiat creaţia de-a lungul anilor (unii dimpotrivă; vezi, între altele, comentariul grosier al lui Eugen Barbu din Săptămâna, reluat apoi în Istoria comentată…), vorbindu-se mereu de o poeticitate subsumată epicii acestuia. E adevărat că după cele Cincizeci de sonete (2003), n-a mai publicat nici un alt volum de poeme, dacă lăsăm deoparte Levantul, şi el anterior (1990), care este însă altceva: poem epic, polemic, satiric, burlesc, în bună vecinătate cu Ţiganiada, numai că dacă aceasta avea la bază un univers lumesc, epopeea lui Cărtărescu e de inspiraţie strict livrescă. În fine… Iată că masiva antologie, de sub genericul lapidar: Poezia (Editura Humanitas, Bucureşti 2015) are darul de a consfinţi încheierea (cel puţin deocamdată) a preocupărilor lirice ale scriitorului care, într-o mărturisire făcută pe ultima pagină a supracopertei, afirmă cu francheţe: „las deoparte, uitată într-o zonă umbrită a minţii, o a patra carte majoră a mea (celelalte trei fiind: Nostalgia, Levantul şi Orbitor – n.n., Ct. C.), pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche şi nevindecată încă. E corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinereţe, într-un efort continuu, halucinant şi epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca în care mi-am trăit viaţa, fără rest, numai şi numai în poezie. Când privesc în urmă, văd imediat acea flacără strălucitoare, acea căutare disperată de forme noi, acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skanderbeg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completă. Când, prin 1992, am hotărât să nu mai scriu poezie, a fost o sinucidere simbolică în speranţa unei renaşteri”. Până la acea renaştere, e de consemnat momentul rebel al optzeciştilor, al căror lider a fost, recunoscut unanim (Faruri, vitrine, fotografii, 1980, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor) şi impus ca atare. Noutatea pe care o aducea Mircea Cărtărescu în poezia română (nu doar a momentului) constă în tocmai capacitatea cu care a contestat – mai mult bravat decât vehement – însăşi poezia, condiţia ei prozodică tradiţională, abandonarea premeditată a figurilor de stil. Cam acelaşi lucru l-au făcut şi avangardiştii, la vremea lor, numai că ei aveau manifeste, programe după care scriau, o ideologie, aberantă, e drept, dar în haloul căreia îşi construiau creaţiile. Optzecişti (noua generaţie de tineri scriitori) nu propuneau neapărat un canon, ci doar o atitudine. Tocmai de aceea, creaţiile lor se înscriu într-un front comun al nesupunerii, al nonconformismului faţă de o ambianţă socială şi politică constrictivă, afişat de către fiecare creator în parte, pe măsura capacităţilor individuale de exprimare, fără îndoială originale. Mircea Cărtărescu avea între aceştia cea mai puternică personalitate, cea mai distinctă voce, cel mai particular discurs. Lumea pentru el nu era nici dramatică, nici idilică, nici fantastică etc., ci pur şi simplu exista în toate componentele unei realităţi pe care o percepea, oarecum decorativ, în elemente ei fireşti, precare ca semnificaţie existenţială şi, desigur, cel mai puţin poetice: „cât vezi cu ochii, pe celălalt trotuar, vitrinele AUTO-MOTO/VELO/SPORT/ şi, lângă bordură, maşini fistichii, parcate oblic./ iarna nu ne-a adus nici un fulg de zăpadă./ dimineaţa-i albastră iar tu eşti la munte./ la mama dracului./ cearceaful meu e albastru, camera e albastră şi lustra mea e albastră/ eu stau la geam şi privesc şoseaua fără zăpadă, fără circulaţie/ cu dungile şi săgeţile ei albe./ vizavi sunt dărâmăturile unei case/ şi gropi de canalizare şi mosoare uriaşe de scândură negeluită/ pe care e înfăşurat cablul gros ca pe mână” etc. (Halucinaţe cu apariţia ei în costum de schi). Înşiruirile constatărilor de acest tip, într-un discurs aproape logoreic uneori (poeme lungi, kilometrice, relatând descriptiv vizualităţi, devoalând o prezenţă contemplativă a poetului), sunt lipsite, într-adevăr, aproape de orice intenţie metaforică, numai că privită în ansamblul ei, poezia lui Mircea Cărtărescu este ea însăşi o amplă, imensă metaforă a lumii actualităţii sale, sociale dacă vreţi. Văzută şi înţeleasă astfel, această creaţie lirică, cu totul antipoetică („poetică de stroboscop”, zice Dan C. Mihăilescu), primeşte un alt înţeles şi o altă dimensionalitate artistică. Ea face referire la o existenţă ternă, poetul luând act aproape fără emoţii, de prezenţa tuturor obiectelor, mai mult sau mai puţin materiale, ce compun universul lumii în care trăieşte, în jurul cărora se ţes şi se întreţes toate faptele care îl solicită şi în care îşi consumă energiile. E un imens univers vital, creat din atingerile senzoriale, concrete, ale poetului.

Formula sa poetică se dovedeşte a fi novatoare, cu atât mai mult cu cât această inovaţie reşapează (folosesc un termen ce corespunde limbajului cărtărescian) structuri lirice tradiţionale: psalmul (ciclul Psalmi), sonetul (volumul Cincizeci de sonete), elegia (ciclul Monştri ai elegiei) dar şi idila (ciclul Idile), lirica de dragoste (volumul Dragostea) ş.a., fără a respecta însă, nimic din rigorile prozodice ale acestora, iar totul având un fundal insinuat biblic (Geneză; Apocalips) sau motive dintr-o poeticitate antică (Calea Regală; Georgicele), pe care îşi plasează discursul amplu, într-un veritabil ritual al nevoii de a depăşi condiţia nimicului (volumul Nimic): „Începe disperarea zilelor de vară/ când, cu capul în mâini, pe scara de la intrare/ stai pe treptele de ciment/ şi copiii muncitorilor se uită la tine/ ca la un monstru din cine ştie ce film…/ începe nebunia urinei galbene/ care şiroieşte din cer/ începe fierbinţeala de nerespirat/ din interiorul automobilelor./ nu mai pot să trăiesc aşa,/ fără să cred în nimic, fără să fiu nimic,/ doar cu toropeala zilelor de vară,/ cu toropeala zilelor de vară” (Poem foarte bun, cu tristeţi satanice şi un montgolfier al disperării). Avem aici atitudinea de revoltă optzecistă, scârba faţă de condiţia existenţială oferită de sistemul ce-i exasperează prin lipsa ofertei unui orizont de altitudine vitală. Mircea Cărtărescu se face rezonerul de marcă al unei atari stări fiinţiale: „Splendoare în cel mai urât oraş din lume:/ trece tramvaiul cu MARLBORO – şi e splendid/ că m-am născut şi că îl pot vedea (…) e splendid că am umblat toată vara/ în ghete înalte de plastic/ în blugi şi plete uscate, pline de praf (…) nu ştiu ce vreau cu tramvaiul MARLBORO/ dar sunt frustrat de dragoste, de-ndrăgostire/ în splendidul jeg al oraşului” (Tristeţe indimenticabilă).

E ironic cel mai adesea; înclinaţia spre ludic nu-i lipseşte, aşa cum nici autopersiflarea, făcută cu ostentaţie („În acest poem voi fi foarte confuz/ voi fi fără metodă, fără construcţie” – Poem de citit la un Martini roşu cu lămâie), bravând superioritatea demersului său poetic („acest poem nu-i pe-nţelesul oricui”), apelând la cultura dobândită prin lecturi, pe care o intercalează intertextual în propria-i creaţie („mă întrebai de ce pe frigider scrie «Stella»/ şi dacă am citit Cortázar, «Rayuela»/…/ şi dacă Trakl a fost farmacist iar Novalis geolog/…/ şi dacă Arcimboldo, şi dacă Gide…” – Profiterol) sau preluând sintagme eminesciene („privesc oraşul furnicar”, „lasă-ţi lumea ta uitată” etc), ori caragialiene („inimă zburdalnică”, „nu plânge, eşti volintir” etc) ori din alţi autori, din alte lecturi, parafrazând, parodiind până la a-şi face propriul portret în manieră caricaturală: „eu,/ mircea cărtărescu./ propriul meu prizonier. Eu, un «ins»/ amestecat cu sucuri gastrice şi IMAO. Eu/ un «dreamer», o conştiinţă (…) am învăţat să interpretez petele de culoare/ să tai huruitul cu lama (şi să/ îmi folosesc laringele). Eu/ am visat cartiere sub ceruri galbene şi statui de aramă/ şi mi-au crescut atâtea degete câte stele-s în galaxie (…) dinţi sparţi, plombe căzute/ ochi asimetrici, trecut de păianjen/ iar acum? Uite – e toamnă pe colentina/ şi tramvaiele vopsite galben murdar huruie printre blocuri/ şi lumea cumpără pâine. Sînt trist” (Mircea Cărtărescu în toamna lui ’87), condamnându-se dispreţuitor: „am vrut să trec prin lumea asta perfectă nevăzut” (Cincizeci de sonete).

Formula poetică practicată (inventată?!) de Mircea Cărtărescu nu se pretează a fi continuată în nici un fel şi de către nici un fel de… discipoli. Ea are soarta creaţiilor unice, dovedindu-se a fi un monolit liric irepetabil. Scriitorul însuşi a înţeles acest lucru, observând cum discursul său poetic nu a evoluat semnificativ, decât din punct de vedere tematic, în toate volumele care au urmat debutului (Poeme de amor, 1983; Totul, 1985; Dragostea, 1994; Cincizeci de sonete, 2003; Nimic, 2010), orice insistenţă în aceeaşi manieră însemnând, de fapt, un soi de autopastişare. Ca şi în cazul liricii avangardei, fetişizată în cele din urmă, formula nu mai poate produce nimic nou. Calea e închisă. Luciditatea ce-l caracterizează pe Mircea Cărtărescu l-a determinat să pună capăt acestui segment al creaţiei, supravieţuindu-şi creator momentului gloriei sale poetice (a continuat să scrie proză, iar Levantul nu este altceva decât o sinteză a tuturor procedeelor exersate liric, deturnate într-o formulă de epicitate retorică, de asemenea operă de unicitate evidentă). Antologia de sub genericul Poezii, de acum, marchează tocmai acest moment cărtărescian în lirica românească actuală.

 

***

 cartarescu 9

Liviu CANGEOPOL

 

Naşterea literaturii

 

O definiţie diafană în banalitatea ei taxonomică susţine că, sub raportul corpolenţei literare, există două tipuri de autori. Unii care, prin lucrări de dimensiuni reduse, deschid hublouri în ochii cititorului avid să ia aminte la existenţa unor universuri atunci hărăzite, monocrome, superficiale şi, eventual, cu un deznodămînt precis şi zguduitor. Autorii arondaţi categoriei sînt socotiţi zeii contemplaţiei generale şi ai sugestiei imediate, care panoramează porţiuni înguste fără a descifra detalii. Dezmăţul în exces al extensiei ar fi semnul unei slăbiciuni procedurale. În lungimea cîtorva pagini, cititorul va gusta frîntura unui peisaj centrat în forţa gravitaţională a unei idei, pe care va trebui s-o întregească singur. Atracţia mirajului nu este copleşitoare, cîmpul magnetic, mai degrabă redus. Chiar dacă impactul produce o intensă impresie, impregnată pe scoarţă şi după terminarea lecturii, cititorul i se poate sustrage fără nici o complicaţie. Scurtimea expunerii la hipnoză asigură lejeritatea desprinderii. În realitate, prozele scurte sînt fragmente ale unei opere vaste. Mădulare judecate ca organisme reduse. Ele îşi extrag forţa din sinergia elementelor pe care le reprezintă. Singurul element specific: pot fi judecate separat. Vîrfurile unanim acceptate ale genului sînt reprezentate de Cehov şi Borges.

Pe de altă parte, există secta autorilor dedicaţi formulelor amplificate în grandoare, care-şi creează universul exhaustiv cu generozitate şi cruzime în jurul victimei cititoare. Elementele sînt dilatate, uneori disproporţional, personajele sînt analizate în profunzimi frizînd aberaţia, complotul este spart în zeci de vectori, ideile se înlănţuiesc cu altele şi formează desene, care la rîndul lor alcătuiesc structuri sub formă de labirint, creier uman ori lume infinită. Creaţia tinde spre epuizarea subiectului privit din toate unghiurile, operînd iluzia enciclopedică a erudiţiei maxime: Pynchon, ca apogeu lingvistic, Joyce, Faulkner, Melville, Wallace, DeLillo, Eco, Tournier. Fiecare, demn de stabilit, cu devierile lui, potrivit concepţiei lansate de matematicianul francez George-Louis Leclerc, ajuns Conte de Buffon: anomalia e stilul. O lume selectă de nebuni.

Cînd am dat cu ochii de uluitoarele declaraţii exprimate de Gabriel Liiceanu la adresa Solenoidului cu ocazia lansării volumului, mi-am zis: „asistăm fie la o cotitură a literaturii române, care pînă acum n-a produs mare lucru pe scena universală, fie la una a marketing-ului autohton, total inexistent în linia canonului occidental.” Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, o premieră absolută. Obiectivitatea mea, cîtă ar fi fost în acel moment, s-a topit în neant, zguduită de un verdict mai îndrăzneţ ca altul. “Va trebui să-mi imprim pe cartea de vizită calitatea de cititor a Solenoidului”, se lamenta cu mîndrie distinsul filozof (ţineţi cont, omul care l-a disecat, tradus şi editat pe Heidegger!). „Un eveniment care îţi taie viaţa în două“ (la 73 de ani, e o prejudecată mai mult decît metaforică!). „Ţin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas” – fluturînd ditamai cărţoiul de 838 de pagini plus coperţi. Doar cine nu ştie ce opere impozante a publicat Humanitas în ultimul pătrar nu se va cruci! Să-şi fi aruncat Gabriel Liiceanu pe fereastră prestigiul cîştigat cu atîta sudoare doar pentru un profit de hîrtie tipografică? Să avem de-a face cu o naivă sinceritate dublată de entuziasmul unui editor ajuns la apusul carierei măcinat de îndoiala impresiei că ar fi contribuit major la înălţarea literaturii locale? Un exces de modestie? Un atac cerebral? Din toate cîte puţin?

Nu-mi rămînea decît o singură modalitate să aflu: lectura capodoperei în discuţie. Am comandat cartea prin aplicaţia Amazon, am aşteptat patru săptămîni cu sufletul la gură, am recepţionat pachetul, l-am deschis înfrigurat, am citit nouă capitole, am băut un pahar cu apă, am continuat să lecturez. Cum nu sînt fericitul posesor al unei cărţi de vizită, şi nici nu întrevăd prea curînd să ajung unul, voi încerca să aştern cîteva rînduri pe ecranul indiferent al computerului.

De regulă, analizarea unei cărţi porneşte prin a fi cufundată în contextul literaturii din care provine. Mă uit în jur, la miriştea dezordonată a patriei beletristice, şi număr tufele răzleţe: Breban, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, Bălăiţă, Săraru… Cu excepţia unor fragmente culese din operele lui Mircea Horia Simionescu, Matei Călinescu, Paul Goma (cel din jurnale) şi Eugen Barbu (asta e!), nu se vede nici un copac. S-ar putea considera că este injust să aduci în discuţie o generaţie formată sub biciul unui regim care te bătea la tălpi dacă nu compuneai în cheia lipsei de inspiraţie. În felul lor deformat, aceşti autori au fost nişte genii pustii. Din ei, din biografia lor, n-a rămas decît legenda. Opera n-a rezistat. Scriitorii ceva mai tineri, ai generaţiei căzute în clisura schimbărilor, din care face parte şi Mircea Cărtărescu, sînt şi mai rari în zona calităţii: Florina Ilis, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Marta Petreu, Octavian Soviany, Florin Toma. Mă tem să cobor mai mult. Măcar s-au străduit. Am suficienţi duşmani…

Ca exerciţiu comparativ de imaginaţie, ne întrebăm cum se va fi manifestat reacţia criticilor vremii, cînd s-au trezit, acum un secol şi aproape jumătate, cu asteroidul eminescian în braţe?! La opera cărui înaintaş au fost înclinaţi să-i raporteze valoarea? A poeţilor Văcăreşti, ale căror producţii ar fi făcute azi de ruşine la gazeta de perete a oricărei şcoli de copii dezavantajaţi? Cu cine să-l compare? Cu Samson Bodnărescu? Să traseze o paralelă între lirica poetului naţional şi cea a lui Nicolae Volenti? Sau a lui Ştefan Vârgolici? Ion Heliade Rădulescu? Vasile Alecsandri? O disociere valorică exponenţială care duce la disjuncţie. Eminescu şi restul. Cărtărescu şi ceilalţi.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, cartea asta, Solenoid, vă spun cu precizie de metronom, este un scandal! Nu poţi s-o pui lîngă nimic, face totul de rîs, întoarce mîndra noastră literatură la zero! Ca metaconsecinţă directă, mii de autori consacraţi şi cărţuliile lor mişcătoare dispar subit în jobenul lui Mircea Cărtărescu. Ne aflăm în intersecţia unei dileme limpezi. Ce e de preferat? Să nu avem decît un exemplar de genialitate patologică în graniţele unui şeptel tarat de autosuficienţă, incultură şi lipsă de talent, ori zece mii de strigoi umblînd ziua-n amiaza-mare cu tălăngi care să le scoată în evidenţă mediocritatea funciară, stîngăcia, lipsa de entuziasm şi calitatea de „scriitor”?

Nouă edituri importante din zece ar fi respins manuscrisul cu un oftat de indignare, pe baza a cel puţin două considerente: este prea lung şi extrem de complicat! Doar dacă… Nu, n-au mai fost cazuri! Îmi vine în minte ciudăţenia scoţiană Alasdair Grey. Cotitură epocală, nu s-a găsit nici un editor care să-l publice zeci de ani, valoare fără egal, notorietate agravată, elogii la cîntar şi… confraţii continuă să scrie la fel. Mai mult, corpul literaturii vernaculare a fost secţionat: scriitorii scoţieni într-o grămadă amorfă şi dl Grey, singur, de cealaltă parte. Pariez pe atracţia de a copia modelul!

În schimb, nici prea multe cronici nu va avea la obiect (cum nici aceasta nu e!). E bun, vor zice unii la modul general sau ca să nu deranjeze. Ori, poate, nu prea tare! În De ce iubim femeile a dat el tot ce putea! În vreun opus mai mărunţel şi mai pe-nţeles. Ăsta e lung mai rău ca Biblia! Şi stufos, dracu’ să-l pieptene! Cuvinte grele, de dicţionar academic, fraze răsucite, propoziţii defective de una sau de alta, explicaţii ştiinţifice din care nu sare nici un pumn, teorii filozofice în care nu moare nimeni, prea multe pronume posesive, personaje de care nu ştii de unde mai răsar, trimiteri neruşinat de pertinente la ştiinţele exacte (care ce caută ele într-o lucrare literară?) şi cîte altele!

Pentru a încerca premisele unei discuţii reale despre Solenoid este necesară o distribuţie cu scenariu muntenesc şi actori de peste hotare. Prima ofertă care atinge malurile exegezei este portavionul numit Curcubeul gravitaţiei, semnat de Thomas Pynchon (excelent tradus în română de Rareş Moldovan, sub auspiciul Editurii Polirom). Voi începe printr-un şoc termic la marginea blasfemiei: din punct de vedere al coerenţei narative, cartea lui Mircea Cărtărescu se află deasupra cărţii americanului. Din acest fuior se trage şi beneficiul major al operei de artă: disciplina stilului asigură nu doar eleganţa cuvîntului, cît mai ales ponderea dinamicii ideatice. Flexibilitatea şi viteza de execuţie a gîndirii sînt stimulate de orgasmul delirului cărtărescian. În cadrul literaturii, în afară de Pynchon, doar la Faulkner şi Céline am mai întîlnit acest simptom de maieutică accelerată. Discursul lui Pynchon propune o serie de opriri bruşte, căderi în timp, răsturnări, sincope, refaceri, licenţe logice, pe cînd cel al lui Cărtărescu înalţă o clădire uniformă într-o cadenţă serenă, de neoprit precum mareea oceanelor şi durabilă ca a fenomenelor carstice. Autorul construieşte, nu doar observă, dezvoltă, nu doar explică, creează mutaţii, nu doar se maturizează.

Măiestria scriiturii este greu de atins în lipsa unui echilibru perfect între ceea ce ai fi capabil să migăleşti şi formula cea mai eficientă în economia demonstraţiei (căci orice operă de artă constituie, la urma urmei, prognoza unei demonstraţii). Uneori, mai mult nu înseamnă neapărat mai bine. Mircea Cărtărescu a trecut de faza în care exprimarea înfrumuseţată este apanajul spectaculosului în dauna fluxului. Virtutea de căpătîi a Solenoidului este rigoarea controlată a aberaţiei, adusă pînă în linia orizontului de acceptare prin tropi specifici ori inovaţii de geniu răbdător.

Centrifug, centripet. Structurile narative ale Curcubeului gravitaţiei adună din exterior aluviuni care merg spre un centru pînă la urmă negăsit; Solenoid reuşeşte să radieze din fiinţa personajului-narator (căderea în oglindă a autorului însuşi) un univers care se luminează treptat, în uluitoarea splendoare a percepţiei lecturale. Un rubin uriaş găsit de razele perseverente ale Soarelui. Odată ce l-ai văzut, devii altul. Gîndeşti diferit, simţi mai profund, îţi găseşti un loc în nebunia dezordonată a existenţei. Dacă sindromul de epuizare perceptiv-analitică al acestei lucrări nu ilustrează noţiunea metafizică, atunci nu ştiu ce altceva ar putea-o face.

Structura alternativ/simultană a Solenoidului, aşezată pe razele care emană din personajul principal, formează descrierea prin care Mikito Kakutami a receptat o altă capodoperă pynchoniană, Mason and Dixon: „o complexitate bizantină“. Cărtărescu iniţiază şi duce la capăt o călătorie prin hăţişurile întunecate ale narcisismului auctorial, care se filtrează prin microscopul tuturor scenariilor posibile ale existenţei. Richard Locke, unul dintre editorii magazinului The New York Times Book Review, într-un articol publicat la 11 martie 1973 la adresa Curcubeului gravitaţiei, observă că Pynchon pare a fi „îndrăgostit, sexual îndrăgostit, de propria moarte”. Cărtărescu este îndrăgostit de propria umilinţă pînă la ultimele consecinţe ale grandorii. Cum îndrăzneala provine de cele mai multe ori din timiditate, de ce n-am accepta că aroganţa îşi are sursa într-un exagerat sentiment de inferioritate, în nevoia celui care, nutrind obsesia propriei slăbiciuni, încearcă să braveze şi să se depăşească? Reanimarea unei realităţi înfăşurate în cuvinte, terapia cognitivă a întoarcerii în locul din care ar fi putut să fie altceva. Autorul (ca şi cititorul) iese eliberat din această încleştare.

Borges susţinea că „oglinzile şi paternitatea sînt abominabile: amîndouă multiplică lumea şi o deformează“. Argentinianul ignorase să enumere o altă entitate, aparţinînd aceleaşi categorii: creaţia literară. Cartea lui Mircea Cărtărescu, la rîndul ei, multiplică lumea şi o deformează (descoperă lumi posibile sub crusta aparenţei). Nimic abominabil în asta. În drumul mîntuirii personale, avem dreptul de a parcurge procesul unei vieţi care ar fi putut să se desfăşoare în semn contrar. Regretul, desprinderea de păcat, devenirea întru fiinţă exprimă corolarii ale aceleiaşi atitudini.

Schematic, big-bang-ul de la care porneşte universul creat în Solenoid (debutul dezastruos din capcana Cenaclului Lunii, uşoară pocire a Cenaclului de Luni) echivalează cu fluturele strivit de neatentul călător în timp din A Sound of Thunder, povestirea lui Ray Bradbury, detaliul meschin care modifică esenţial viitorul. Desigur, precum racheta nazistă din romanul lui Pynchon, oglinda în care este reflectată posibila viaţă a lui Cărtărescu dacă primele sale producţii poetice ar fi fost rejectate public nu este decît un pretext pentru desfăşurarea unei extraordinare fresce a lumii în care trăim, un bestiar de 360 de grade, o enciclopedie a patologiilor contemporane, un album al frumuseţilor ascunse şi al viciilor zădărnicitoare ale lumii. Cîţi autori sînt prinşi în ambiţia şi reuşita unui proiect asemănător? Homer (Iliada, ca radiografie colectivă, şi Odiseea, ca psihanaliză individuală), Dante (Comedia), Flaubert (Ispitirea Sfântului Anton), Raymond Abellio (autorul unei cărţi monumentale azi complet uitate, La fosse de Babel), Cervantes (Don Quijote), Marquez (Un veac de singurătate), Tolstoi (Război şi pace), Faulkner (în special Zgomotul şi Furia, dar şi uriaşa nuvelă Ursul), Joyce (Ulise), DeLillo (Underworld), Pamuk (Cartea neagră), Wallace (Infinite Jest), Sábato (Despre eroi şi morminte, dar mai ales delirul riguros Dare de seamă despre orbi), Melville (Moby-Dick), Mann (Muntele vrăjit). Chiar şi la nivelul literaturii universale asemenea cărţi nu găseşti decît rar.

Levantul este o bijuterie minuţioasă şi perfectă, pe care o poţi purta oriunde în lume în buzunarul de la piept. Solenoid este o catedrală săpată în inima pămîntului, în catacombele căreia te pierzi cu gura căscată de uimire, regăsind în ele toate obiectele pierdute de la facerea lumii. Niciodată românii nu vor mai avea şansa unui asemenea autor.

Simt că ar trebui să pronunţ scuze la adresa lui Mircea Cărtărescu (ale cărui cărţi, exceptînd capodopera sa lirică, recunosc că nu m-au dat peste cap), cît şi entuziastului său editor, Gabriel Liiceanu, care a investit într-o promisiune doar de el bănuită la acest nivel, deschizînd pîrtia unei literaturi care de zeci de ani se sufoca în micimea falsei sale existenţe. Cohorte de critici neinspiraţi, editori neîndrăzneţi, cititori în derută ar trebui să-şi ceară scuze lor înşile: nu pentru că n-au avut viziunea celui care urma să vie, ci pentru că l-au văzut înainte de vreme, în potenţialul fals al miilor de rateuri de pînă la el. În sfîrşit, literatorii români au, de acum încolo, în jurul cui să-şi articuleze ierarhiile. Toate acestea le-a reuşit o singură carte. Recunoştinţă, uluială, respect.

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Mircea Cărtărescu – Portret interior (3)

Dan C. MIHĂILESCU

Călătorie în Neuroniria

 

cartarescu 6

Zeii lecturii mi-au hărăzit citirea Solenoid-ului chiar în primele zile de şomaj ale sexagenariatului. Un fel de anticameră a pensionării forţate. Şi o sublimă compensaţie, de nu chiar o vindecare, pentru care le rămân dator deopotrivă destinului şi lui Mircea.

Dacă aş fi mai fi ţinut jurnal ca odinioară, aş fi scris cam aşa: „Sămbătă 5 dec. 2015. De ieri – ca un ghimpos cadou în ghetuţele Sfântului Nicolae – am încheiat colaborarea cu Pro tv. Mi s-a spus pe româneşte că enough is enough şi că, dacă vreau ceva în viitor, musai să-mi găsesc un sponsor bine chivernisit. Nu mă crede nimeni când spun că aşteptam asta de vreo zece ani, că mi se pare ceva normal din partea unei televiziuni comerciale şi că nu blamez pe nimeni. La urma urmei, toată chestia a fost o întâmplare nemaivăzută. Au fost 15 ani de bucurie neaşteptată, de plăcere plătită, revelaţii umane şi extraordinară schimbare de viaţă profesională, inclusiv personală, în modul cel mai concret cu putinţă. Ani în care ştiu bine că am stârnit stupefacţia pieţei mediatice, ranchiunele breslei şi invidia congenerilor. Ani în care mi-am întâlnit publicul pe stradă, în metrou, în pieţe, spitale, gări, aeroporturi, bănci, licee, facultăţi din toate cele trei mari provincii ale României, într-o incredibil de apetisantă uitare a lumii literare, dar fără să fi pierdut vreodată din vedere că totul e dulce amăgire şi că, deci, oricând poate să dispară ca un fum. De azi mă simt – adică sunt – liber. În loc să citesc febril una sau două cărţi pe zi, ori să răsfoiesc isteric mai multe, am de gând să rod Solenoid-ul au ralenti, aşa cum stăruiam în adolescenţă zile în şir pe câteva versuri din Hölderlin, cu Heidegger alături.

Duminică 6 dec. 2015. Am alunecat voluptuos în fosta Anomaliile mele, actualmente Solenoid. Pesemne titlul dintâi i s-o fi părut patologic, dând apă la moară celor care-l judecă de-o viaţă ca anormal, adică genialoid, de nu chiar curat paranoic în perimetrul nostru valah, o făcătură mediatică etc. Aud că Mircea ar fi spus că, dacă ai tăria să treci de primele două sute de pagini, dai de prima, apoi de a doua recompensă – şi tot aşa. Ce-i drept, senzaţia de déja lu e copleşitoare, dat fiind că-şi adună aici tot arsenalul care l-a făcut capitol de istorie literară – centrifuga referenţială, vortexul oniric (unic în literatura noastră, ca amplitudine, densitate şi forţă de stupefiere), manuscrisul ca mandala şi axis mundi, exfolierile paradisiace, levitaţia erotică, gemelaritatea hipnotică (teribilă p. 160 ş.u.), androginia (la fel de tari pp. 524-525) şi copilul alchimic, Umbra şi arhetipurile lui Jung, Orbii şi subteranele înfricoşătoare din Buenos Aires-ul lui Sábato, experienţa grotesc-delirantă de profesor în Colentina, misterul psihologic, nesaţiul eretic vizionar, labirintul cerebral şi anatomia receptată psihedelic, adolescenţa solitară, Morga lui Minovici şi muzeul ei (pp.359-396) ca pereche pentru fascinanta rătăcire din Gemenii, trimiterile la Avatarii faraonului Tla sau Egipetul (429 ş.u.), cerebralizarea sexualităţii şi senzualizarea gândirii…

Peste toate, geniul descripţiei şi, mai ales, al macroscopiei halucinogene. (Dacă-mi aduc bine aminte, Călinescu prefera „megaloscopie”, în cazul lui Eminescu).

Plus simbologia predestinării, cu întregul alai anamnetic (dinţii de lapte, misterul infernal al primei operaţii, anomalia pe nume Victor, scaunul dentar ca vehicul psihopomp, episodul Voila ş.a.m.d., tot şi toate se încarcă de semnificaţii ocult-premonitorii).

În fine, rolul uriaş, de prăbuşire luciferică, al Căderii, acea primă lectură de la Cenaclul de Luni, despre care eram predispus să cred că e o ficţiune, ca s-o văd acum documentată în cartea lui Daniel Puia-Dumitrescu O istorie a Cenaclului de Luni (v. p. 270, declaraţia lui Doru Mareş: „Prima lectură a lui Cărtărescu a fost un dezastru, a fost făcut fâşii-fâşiuţe (…) cred că s-a dus acasă cu o imensă coadă între picioare”).

Ah, s-o spun numaidecât: năucitor capitolul Vaschide: un personaj care i-ar zdrobi de invidie pe Márquez şi Llosa.

Iar dacă readună totul, asumându-şi conştient (deliberat, aş zice) prolixităţile, ce? Face asta mai puţin penetrantă lectura? Nu. Dimpotrivă, asta nu face decât să-l destindă, să-l bine-dispună întru visare pe cel familiarizat cu lumea MC, fiindcă pe neofiţi îi îmbată oricum.

Sâmbătă 12 dec. 2015. De azi am 62 de ani. De-aproape o săptămână înot, când contrariat, când extatic prin Maelström-ul lui Mircea, o carte estuar, o deltă care-i adună alchimic toate direcţiile operei şi impulsurile fiinţei, biografia şi bibliografia, egofilia şi egografia, onirism şi realism, în egală măsură o uriaşă materialitate şi un inefabil de nepovestit. Se vede o dată mai mult că-n scrisul lui se face nodul esenţial care-i leagă pe Eminescu şi Eliade. Romantismul lui funciar nu se mai ascunde printre faldurile vocabularului ştiinţific şi puzderia detaliilor ultra-realiste, ci îşi exfoliază majestuos energiile fabulatorii, reveriile regresive, strălucirile onirico-paradisiace, daimonia.

Eul e totul aici, ca la Novalis. Şi ca la Eminescu. „Eu e Dumnezeu”. Şi : „cobor în mine şi descopăr lumea”, formula novalisiană pe care am folosit-o întotdeauna când vorbeam de cărţile lui Mircea. „Lumea ca metaforă (sau trop) a spiritului”.

De cealaltă parte, când vine vorba de Bucureşti, realismul magic din romanele lui Eliade, în special fanta pentru ieşirea din timp, coborârea prin epoci către voletul fanariot şi regresia spre origini, ne arată cât de mică e distanţa dintre strada Mântuleasa şi şoseaua Ştefan cel Mare, dintre Moara lui Assan, zona Lizeanu sau Oborul lui Mircea şi perimetrul atât de iubit de Eliade, cel dintre Calea Moşilor, Armenească, Spătarului, Plantelor, Popa Soare (unde locuia Mircea Vulcănescu) ş.cl.

Musai să recitesc Visul chimeric, pariez că găsesc acolo cheia pt. Solenoid.

Luni 14 dec. Da, am găsit. (Doamne! când îmi aduc aminte cu câtă încruntare am citit prin 1984 fragmentele din eseul lui Mircea despre Eminescu, trimise de Zoe prin Nicolae Florescu la RITL, mă cufund într-un ocean de ruşine…!).

Iată cheia pentru Solenoid. O aflăm în chiar primele pagini ale Visului chimeric : „Prin poezie, Eminescu devine conştient de faptul că voiajul spiritului în căutarea adevărului este un anabasis, o călătorie spre interior, spre profunzimea structurilor psihice ale poetului. „«Adevărata cale duce spre interior» scria Novalis în Fragmente. Pentru romantic, spaţiul poetic devine propria sa lume interioară, inima sa confundându-se cu inima universului, iar imaginarul său – cu structurile imuabile ale macrocosmosului, cu Arhetipurile. Cunoaşterea de sine este adevărata cunoaştere a lumii. Atitudinea ontică fundamentală pentru Eminescu devine deci introversiunea, adâncirea în propria sa fiinţă: scopul ei este explorarea adevărului lăuntric, mister existenţial care a absorbit întreaga sensibilitate şi gândire eminesciană (…) Fascinat de propria sa adâncime, poetul coboară din ce în ce mai mult, descoperindu-şi treptat şi fragmentar structurile interioare, asemenea vestigiilor unui oraş scufundat”.

Iar în finalul postfeţei scrise pentru ediţia Humanitas din 1991 (unde Cărtărescu spune că şi-a lucrat eseul eminescian în vara lui 1978) identificarea cu Eminescu (şi cu filiaţia romantică a acestuia la romantismul timpuriu de la Jena) este net dezvăluită: „Interesul meu intim în acest volumaş creşte brusc doar când mi-l imaginez nu ca pe o scriere critică, ci ca pe un fel de poem, un loc geometric al unor obsesii şi fascinaţii comune mie şi romanticului de acum mai bine de un secol”(subl. mea).

Un şir de neînţelegeri

Dar să termin cu joaca de-a jurnalul şi să-i mulţumesc lui Iulian Boldea pentru convocarea la acest număr festiv din Vatra.

Am pomenit anume episodul cu lectura din 1984 a fragmentelor din Visul chimeric, pe când eram încă secretar de redacţie la Revista de istorie şi teorie literară, tocmai pentru a-mi aşeza mai comod capul pe butuc în vederea unei decapitări evocative.

Când am auzit de Cenaclul de Luni, eram deja ieşit din facultate şi scriam în Luceafărul cot la cot cu Artur Silvestri, Dan Al. Condeescu, Paul Dugneanu, Valentin F. Mihăescu, visând să-mi termin cartea despre Eminescu, la care am scris de prin 1978 (asta da coincidenţă) până în 1981, ea având să apară la Cartea Românească în 1982. Faptul că scriam în gazeta lui Mihai Ungheanu, neavând habar de cohorta de implicaţii, tranşee subterane şi tactici de gherilă implicate de războiul cultural dintre sincronizanţi şi protocronişti, n-ar fi în sine o tragedie, cât faptul că întreg orizontul meu cultural se orienta perfect antinomic faţă de ceea ce auzisem că ar fi lunedismul, poezia beatnicilor bucureşteni.

Copt spiritual în spuza beatificant-duhovnicească a lui Ioan Alexandru, dus cu pluta metafizică, rătăcind frenetic prin Pascal, San Juan dela Cruz, Maxim Mărturisitorul, Antim Ivireanul, sufism, orfism, Tereza de Avila & Co. şi empatizând cronicăreşte cu şaptezecismul poetic (Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Ion Mircea, Sorin Mărculescu, Grete Tartler, Mircea Ciobanu, Doina Uricariu, Dan Ion Nasta, Daniela Crăsnaru ş.a.) era de la sine înţeles că nu palpitam deloc la Auden, Ferlinghetti, Ginsberg, Snyder şi alţi beatnici. Mi-a fost de ajuns un vers din Ferlinghetti, găsit într-un articol („go fuck yourself with your atomic bomb”) ca să pricep că ronţăitorul de Rilke din mine e tare departe de „lirismul” cu pricina.

Însăşi orientarea anglosaxonă a noului val era opusă francofoniei noastre, noi fiind infinit mai apropiaţi sufleteşte de lumea „maudits”-ilor lui Baudelaire, Rimbaud şi Verlaine, decât de capcanele hohotitoare din Poe, Blake sau Dylan Thomas. Asta ca să nu mai spun că omologii noştri din Transilvania (precum Ştefan Borbély) – irecuperabil marcaţi de germanitatea cerchismului sibian şi a exchinoxismului clujean – citeau în original Jean Paul Richter, Thomas Mann, Herman Hesse ori Jünger, pe când noi, valahii, ne lăudam cu Heidegger citit în traducerea lui Jean Bauffret şi cu Lumea ca voinţă… a lui Schopenhauer în varianta Charles-Adolphe Cantacuzène.

Adevărul e că-n Bucureştiul literar circula dibaci varianta reducţionistă a Cenaclului de Luni: insurgenţă, teribilism, mimetism beatnic, ludic incisiv, şarjare, parodie, pastişare, ironie textualistă, pe scurt: neseriozitate. Golănie. Başca impetuozitatea impardonabilă a noilor veniţi de a face tabula rasa cu întreaga istorie a poeziei autohtone (minus câţiva precursori, acceptaţi seniorial).

Cărtărescu observa exact „diferenţa foarte tăioasă faţă de poetica generaţiilor precedente” în Postmodernismul românesc: „Cu excepţia lui Mircea Dinescu, şaptezeciştii erau gravi şi ceremoniali, cultivând o mistică, uneori destul de găunoasă, a poeziei cu majusculă şi o foarte savantă tehnică a combinaţiilor lingvistice. Dimpotrivă, semnele imediat vizibile ale poeziei optzeciste erau oralitatea lejeră, împinsă până la familiaritate, a expresiei, ironia şi umorul, ludicul pervaziv, caracterul narativ al poemelor…”

Sigur, în 1980, când a apărut Faruri, vitrine, fotografii – care m-a determinat să citesc şi Ninsoarea electrică a lui Coşovei – mi-am dat seama că intram în zorii unei noi paradigme poetice şi am jubilat o clipă, stimulat însă mai puţin estetic şi mai mult politic. Doar că – proaspăt intrat la Institutul „G. Călinescu” – mă simţeam deja prea bătrân, şi deja livrat ireversibil istoriei literare, ca să mai tresalt în spuma noului val.

Iar când am auzit că doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga – care ne preda Psaltirea la cursul Eminescu şi recita patetic terţine din Divina Comedie – prefaţează Poeme de amor, cartea lui Cărtărescu din 1983, unde nu-mi închipuiam decât chiuvete îndrăgostite şi aluvionări graţios-parşive de Conachi, Caragiale, Văcăreşti, Anton Pann ş.a.m.d., am fost meduzat. Noroc că directoarea Institutului de istorie şi teorie literară ne-a şoptit numaidecât că-i vorba „să-l ajutăm pe bietul Mircea, un băiat extraordinar, pe care-l sabotează tipografii. M-a rugat Niki Manolescu”.

Pentru cine nu ştie, „tipografii” (ca şi „antiteroriştii”, „băieţii cu ochi albaştri”, „cooperativa Ochiul şi Timpanul” ş.a.) era un eufemism pentru forţele oculte ale aparatului represiv (securişti, activişti, cenzură).

Toate bune până când Nicolae Florescu mi-a adus un capitol din Visul chimeric. De unde eu luptasem ca un gladiator să-mi blindez debutul editorial despre Eminescu cu vreo 270 de note de subsol, uneori într-o inseriere abracadabrantă, ca să demonstrez cât de citit sunt, Mircea abia dacă-l cita o dată pe G. Călinescu, în contexte în care, orice s-ar zice, meritau pomeniţi măcar Vianu, D. Popovici, Negoiţescu, Papu şi Ioana Em. Petrescu.

Ce nu am avut cum să observ atunci din fragmentele oferite era fascinaţia noastră comună pentru Bachelard şi Jung, pentru Mauron, Blanchot, Poulet, Hugo Friedrich, Jean-Pierre Richard, dar în special faţă de două titluri esenţiale pentru înţelegerea universului eminescian şi, deopotrivă, a fenomenului cărtărescian: Sufletul romantic şi visul, de Albert Béguin, şi Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand.

Am, însă, două circumstanţe atenuante şi ţin de ele cu dinţii: în 1984 nu avusesem decât o mică selecţie din Visul chimeric, iar, pe de altă parte, eram încă departe de Visul/Nostalgia, volumul care ne-a îngenunchiat mental şi sufleteşte pe toţi în 1989.

Cu timpul, aveam să văd că alipirea lui Mircea la caruselul Cenaclului de Luni, al cărui combustibil iniţial fusese furnizat de T.T.Coşovei, Florin Iaru, Nino Stratan, Madi Marin, Sandu Muşina, cu suport logistic prin Radu Călin Cristea şi Ion Bogdan Lefter, sub cupola magisterială a lui Nicolae Manolescu, fusese ceva semi-accidental şi că naturelul viitorului autor al Levantului era numai un tovarăş de drum al apetitului pentru farsa tragicomică, bufonadele corozive, dezabuzarea dinamitardă şi parabolele vidului nevrotic.

Visul avea să mă hipnotizeze pur şi simplu. Nu-mi venea să cred că se putea naşte aşa o armată de heruvimi estetizanţi din mantaua Cezarei şi-a Sărmanului Dionis cu imaginarul bachelardian al materiei, simbologia eliadescă a sacrului camuflat în palimpsestele urbanităţii valahe şi mitologia romantică analizată de Béguin. Mă rog, aveam să ies brusc din meduzare, odată cu decembrie 1990 şi, mai apoi, cu explozia Levantului, când, iarăşi, am căzut (nu din, ci) în lună. Toată lumea era de acord că aveam înaintea ochilor o capodoperă ce înghite şi renaşte precum pasărea măiastră din basm întreaga lirică românească, dar eu mă vedeam iarăşi întors la neîncrederea din anii ’80: anume cine-i zeul MC cărui „plecăm a noastre inemi?” De vreme ce acelaşi om „joacă şi pe patru”, cu aceeaşi perfecţiune, jonglând perpetuu şi egal convingător cu „alte guri, aceeaşi gamă”, eu ca spectator în cine să mă încred ca să nu „rămân la toate rece”?

De aici, un şir de apariţii editorial-jurnalistice bulversante, de la Orbitor şi De ce iubim femeile la traducerile din Bob Dylan, din care am priceput că moog synthesiser-ul Cărtărescu poate face la fel de convingător şi captivant orice: poezie-n toate genurile şi prozodiile, proză fantastică, realism cotidian, onirism, eseu, jurnal, şarjă politică, tomuri de istorie şi teorie literară, romane epopeice, tablete argheziene, evocări. Dar cum să ies din impas? Pluteam între aporie şi vrajă: debusolarea ţinea pasul cu încântarea şi magnetismul cu suspiciunea.

Pe fondul ăsta nefericit avea să cadă „sarcina de plan” de la Institut, anume capitolul Cărtărescu din Dicţionarul general al literaturii române, a cărui răs-răs-redactare a fost pur şi simplu „o halima”, vorba lui Mache Răzăchescu zis Crăcănel. Poate cea mai inadecvată, mai nedreaptă şi mai intens vinovată pagină din câte mi-a fost dat să scriu vreodată.

Nu vă mai ameţesc cu detaliile, că şi aşa m-am culpabilizat eu de ajuns, de atunci până acum. E suficient să spun că redactarea s-a făcut în salturi, de-a lungul mai multor ani, când ni se cerea, potrivit cerinţelor tipografice şi capriciilor Academiei, fie un text strict ştiinţific de-o mie de semne, fie reluarea lui eseistică pe 10.000 de semne, când accent pe analiză, când orizont comparatist. Răul cel mare a fost că, taman la finalizarea pentru tipar, aproape nimeni nu mai credea că dicţionarul se va publica vreodată şi m-a cuprins acea lehamite furioasă a croitorului, care, după ce-a refăcut de mai multe ori un costum, simte nevoia să-l arunce. Sau să facă unul nou, adică exact soluţia pentru care ar fi trebuit să optez şi eu atunci. Mă rog, „habent sua fata…”

Pe de altă parte, tocmai mă revoltase mazochismul lui MC din Jurnal. Iar această revoltă (paradoxală, de bună seamă) a devenit filtrul otrăvit prin care am rescris tot articolul, cu verdicte abrazive care, chiar dacă se întemeiau pe citate elocvente, oricum sunau contondent, deci neavenit într-un text menit sobrietăţii şi ostil reacţiilor umorale.

În Jurnal am fost incapabil să văd şi să judec Personajul, ego-ficţionarea mai mult sau mai puţin kafkiană, orbit fiind de şirul de nedreptăţi la care se supune, cu neagră jubilaţie, autorul. Ţin bine minte ce m-a decepţionat şi, apoi, m-a înfuriat cel mai tare. Era o notaţie privind recenziile apărute la o carte a lui Mircea tradusă în Franţa, cam toate în aceeaşi săptămână, ceva de genul Le Monde des Livres, Quinzaine littéraire, Lire, Magazine littéraire, adevărate fixaţii pentru tot scriitorul român. Ei bine, tocmai pe fondul ăsta sărbătoresc, autorul deplângea (pe bună dreptate, de altfel: dar nu asta era atunci problema) faptul că Uniunea Scriitorilor îl evitase a n-a oară la nu ştiu ce colocviu sau festival de poezie, unde, în schimb, era invitat oficial Daniel Corbu.

Astfel încât articolul meu de dicţionar şi aşa nedrept de laconic şi peticit (rămas fiind pe stilul vechi, care cultivase maniera telegrafică) mai conţinea şi o anume aciditate „pedagogică”. În fine, mă întreb şi astăzi de ce nu am lăsat la o parte Jurnalul, ca să scriu mai îndesat despre Orbitor (ce-i drept, volumul trei încă nu apăruse).

Apropo de datoriile criticii

 

Cu generaţia ’80 s-a întâmplat, cel puţin până la un punct, aproximativ la fel ca şi cu generaţia ’27: a fost minimalizată prin infantilizare. Cantonată programatic în ţarcul insurgenţei ludic-juvenile şi privită mereu cu condescendenţă amuzată.

Termenul infantilizare îl foloseşte însuşi Cărtărescu într-o notă substanţială din Postmodernismul românesc (Humanitas 1999, p.143). „Infantilizare” dublată de „depolitizarea” generaţiei: „Prima trăsătură implică tutelarea permanentă a grupurilor optzeciste de către personalităţi mature ale lumii literare a anilor respectivi (N. Manolescu, E. Simion, Ovid S. Crohmălniceanu, M. Martin, Ion Pop, Marian Papahagi etc.). Prin prestigiul lor, aceştia îi protejau şi-i îndrumau pe tineri într-un spirit liberal, dar în acelaşi timp, fără voia lor, le îngrădeau spiritul de independenţă şi iniţiativa (…) Lucrul cel mai important pentru ei a fost să impună, prin scrisul lor, o zonă de normalitate şi libertate interioară, fapt care-i înscrie în curentul general de «rezistenţă prin cultură» promovat de mentorii lor (…) Preţul, foarte greu, a fost depolitizarea. Apoi, însăşi eticheta de «tânăra generaţie» care însoţeşte de douăzeci de ani grupul optzecist a făcut ca el să fie permanent minimalizat şi privit cu condescendenţă, ca un fel de «grupă mică» a lumii literare”.

Nici azi, în 2016, nu sunt acceptate firesc asocieri precum Ana Blandiana-Ileana Mălăncioiu-Mariana Marin, sau Eminescu-Arghezi-Nichita Stănescu-Mircea Cărtărescu. Destui corifei ai generaţiei au murit (Nedelciu, Ţeposu, Coşovei, Stratan, Mariana Marin, Muşina, Lăcustă, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad), mulţi sunt aproape de sexagenariat şi copiii unora sunt demult scriitori, dar atunci când cărţile lor sunt adjectivate superlativ se pune imediat bemolul generaţionist: „un excelent roman al generaţiei ’80”, „o capodoperă a optzecismului” etc. Nici măcar când am legat Orbitor-ul de cele câteva trilogii din literatura noastră n-am fost scutit de ricanarea unui confrate: „ei, nici chiar aşa. Nu poţi compara Orbitorul, operă de poet, orice s-ar spune, cu profesionalismul lui Petru Dumitriu din Cronică de familie”.

Nu altceva se întâmplă – inclusiv astăzi! – cu Mircea Eliade, cel puţin în sistemul şcolar, unde se consideră ritos că polimorfismul eliadesc nu consună cu prestigiul lui Cantemir, Hasdeu şi Iorga. Deşi ne place să ne lăudăm cu propensiunea enciclopedică şi strălucitorul nostru proteism valoric, excelenţa cuiva în mai multe zone culturale şi genuri literare încă este suspectată de amatorism şi neseriozitate. Însuşi Ov. S. Crohmălniceanu opina, cât se poate de serios, că Eliade s-a apucat de istoria religiilor din sete de faimă şi că s-a dus în India numai ca să experimenteze diferite tehnici erotice.

Iar dacă-l cităm în context pe Gabriel Liiceanu, care observa judicios că, astăzi, la noi, ura, invidia, ranchiuna, resentimentul au devenit etalon al valorii şi că, deci, din cât este mai contestat, înjurat şi calomniat un scriitor dintr-atât rezultă că valoarea lui este mai mare, atunci înţelegem uşor de ce Mircea Cărtărescu – alături de Pleşu, Liiceanu şi Patapievici – face parte din grupul celor mai diabolizate personalităţi ale culturii române de azi.

Din cât i s-au înmulţit premiile internaţionale, din cât i s-au tradus mai abitir, în tot mai multe limbi, cărţile, din cât s-a mărit numărul ţărilor care-l vor editat şi din cât s-a vorbit mai mult de nominalizarea lui la Nobel, dintr-atât s-au învârtoşat campaniile de presă şi linşajele mediatice al căror obiect a devenit. Iar cel mai mult i s-a duşmănit trecerea de la nişă la prim plan, adică de la, să zicem, Totul la De ce iubim femeile. Câtă vreme te menţii în ţarcul celor câteva sute de exemplare, breasla te aplaudă empatic. Dar când „te vinzi” cu zecile de mii, treci de suta de mii de exemplare şi încasezi zeci de mii de euro la un premiu european, apoi atunci să fii conştient că eşti catalogat la capitolul „prostituare” şi că ţi-ai rotit singur ştreangul de gât.

Cred că editura Humanitas ar face bine să tipărească o antologie de comentarii critice la traducerile din Cărtărescu apărute din Spania şi Bulgaria în Germania şi din Suedia, Italia şi Elveţia în Austria şi SUA. Comparate fie cu puţinătatea ecourilor, fie cu răstălmăcirile perfide, fie cu minimalizările sau opacităţile deliberate din spaţiul autohton, entuziasmul exegetic şi deschiderile comparatiste de dincolo sunt sigur că ar oferi un elocvent spectacol de contradicţii.

Oricât ar fi de debusolant traseul operei, oricât de mari piedici ridică aceasta în calea comentatorului, oricât de multe ar fi palierele de lectură posibilă, de la ermetism la (supra)realism(ul) magic, în cazul Orbitor-ului şi Solenoid-ului, tot nu se justifică raportul flagrant dintre scrâşnetul de acasă şi uralele din străinătate.

Mă bucur să văd că avem deja cărţi publicate – şi nu doar lucrări de doctorat – despre Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun. Probabil vitalitatea lui Cărtărescu ţine în expectativă, sau chiar sperie exegeza. În ce mă priveşte, am suferit că nu mi-am găsit lunile necesare pentru relectura integrală a Orbitor-ului, urmate de alte câteva pentru redactarea unui studiu pe măsură. M-am bucurat, însă, citind cronicile Simonei Sora din Dilema veche ca să văd că încă există la noi excelente orizonturi hermeneutice pentru MC. (În paranteză fie spus, Mircea stă mult mai bine decât Patapievici în materie de comentarii specializate, nu doar de glose simpatetice).

Aproape sexagenar, Mircea se re-copilăreşte văzând cu ochii. Tot mai celebru şi tot mai solicitat, redevine tot mai suav, mai aerian, sorbit parcă de levitaţia erotic-fantasmatică din Solenoid. Iar spectacolul său uman face bună pereche cu marile desfăşurări fabulatorii şi energiile halucinatorii din cărţi: este un excelent self promoter (mai tare ca Marin Sorescu), jonglează în egală măsură cu subteranele politicianismului valah şi arcanele ştiinţelor oculte, călătoreşte all over the world cu vrednicie, conferenţiază, dă interviuri, lansează cărţi, face cuminte, dar cu maximă eficienţă lecturi publice şi săli pline la sesiunile de autografe, absoarbe bine ţintit burse de creaţie, păstrează înţelept cumpăna între exasperarea social-politică şi delirul estetic, îşi ciocneşte jucăuş – şi reciproc avantajos – romantismele de instrumentarul tehnologiilor moderne, păstrând nesmintită fidelitate congenerilor lunedişti şi încercând să împace tensiunile micilor noastre mari războaie culturale.

Frumos e că toate etajele astea fac dialogul cu el nu doar mai fermecător, dar şi mai reconfortant, de vreme ce eul ascuns, cel sesizabil ori exfoliat exclusiv în sorbul scriiturii, rămâne exclusivitatea imaginarului. Aşa cum vocea poetului era văzută la vechii greci ca stoma to theou – gura (voinţa) zeului – ţesătura paingului cărtărescian îşi conţine şi ascunde etanş în textuare energia în aşa măsură, încât relaţia personală cu autorul e una zglobie, liniştitoare, de pură camaraderie, libertate şi bucurie. Pe scurt, Mircea ştie foarte bine să-şi ascundă zeitatea în seiful paginii, etalându-şi cuminte sau ghiduş umanitatea.

Deşi ne cunoaştem de vreo trei decenii, de apropiat ne-am apropiat omeneşte numai de câţiva ani, graţie întâlnirilor prilejuite de Gigi Todor la „Carte la nisip”, festivalul său „marinăresc” din Mangalia. Mai multe veri de-a rândul, cale de câteva zile şi seri de iulie-august, ne-am povestit, împreună cu soţiile, studenţia, utopiile, eşecurile, iubirile, poznele, muzicile şi amarul mioritic fie la partide de şuberek în Neptun, fie împrejurul unor zdravene porţii de hamsii, mămăligă & mujdei, colindând avid pe bricul „Mircea” la şantierul naval din Constanţa, sau fantazând pe urmele Reginei Maria la Balcic, călăuziţi de pasiunea Doinei Păuleanu, făcând hora cuţitelor în jurul unui harbuz uriaş, ori împărtăşindu-ne cuviincios la degustări de vinuri albe şi roşii cu Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu şi Lidia Bodea, cu Denisa Comănescu, Radu Paraschivescu, Ioana Nicolaie, Tania Radu şi Marius Chivu.

După care au venit vizitele reciproce. Atunci am dat amândoi, instinctiv, dovadă de o perfectă cunoaştere reciprocă. Numai cine ştie ce a însemnat muzica – în speţă rockul, blues-ul, folk-ul – pentru cei plămădiţi sufleteşte între 1967-1977 va înţelege pe loc ce va să zică să-l întâmpini pe Mircea cu „Free as a bird” al Beatles-ilor, iar el pe noi cu Led Zeppelin şi „Since I ve been loving you”.

Zile şi seri de neuitat, care m-au făcut să-mi blestem o dată mai mult retractilitatea, dar şi să jur că voi face orice ca să le asigur continuitatea, cât ne-o mai îngădui bunul Dumnezeu.

Iar dacă tot vorbim de destin şi voinţa divină, cine ştie? poate-mi voi permite un an sabatic în care să recitesc toată opera lui Mircea Cărtărescu, începând cu Orbitor, şi să scriu un jurnal în stilul rândurilor cu care am început textul de faţă.

Hm, chiar: ştiţi c-ar fi o idee? Călătorie în Neuroniria.

 

***

cartarescu 7

Al. CISTELECAN

Poetica domestică

 

Dragostea casnică are slab prestigiu și slabă tradiție în poezia noastră. Nu vom fi o excepție, cu siguranță, dar fapt e că la români ea n-are deloc magnetism poetic (deși poate avea altfel de magnetisme). De cîte ori vreun poet sau vreo poetă atinge astfel de arpegii primul lucru care dispare e patima, focul și înflăcărarea, iar poemele rulează numai clișee domestice și sentimente atît de pleoștite și de lipsite de neliniște încît compromit și mai mult pînă și instituția iubirii ca atare, nu doar a iubirii pe hîrtie. Chiar și așa, sunt cu totul excepționale cazurile de poezie devotată soțului ori soției. Cred că singura poetă care-și beatifică soțul și-i cîntă un rînd de ode e Maria Flechtenmacher. N-o fi fost Alexandru singurul soț de merit, dar alții nu prea s-au învrednicit de apoteoze pre versuri. Deși conveniențele sociale (pe care le invocă mereu ca pe o cenzură nemiloasă E. Lovinescu) erau riguroase, fundamentalist victoriene, primele noastre poete se aventurează deja în idile vinovate și cîntă iubiți care lipsesc mai mereu (ceea ce nu va fi fost, presupun, cazul soților legiuiți). Nu numai Veronica Micle (care avea un fel de licență din partea lui Ștefan, soț eminent înțelegător), dar și Maria Suciu-Bosco și Matilda Cugler suspină după alții, nu după cei de lîngă ele. La rîndul lor, poeții dau cu toții năvală asupra unui șir întreg de Zulnii, dar mai niciodată nu se uită aproape. Schema trubadurescă a iubirii cu vinovăție (care, firește, intensifică și înfrumusețează) e definitiv structurală poeziei române. Nu exclud, desigur, cazurile în care iubiții himerici (sau iubitele himerice) vor fi avut incidențe – sau chiar coincidențe – cu iubiții legali, dar chiar și atunci calitatea de soț e supusă unui proces de transcendere prin intermediul căruia iubitul devenit zburător își pierde orice calificare și calitate de soț. Ca să vorbesc și eu ca Ibrăileanu, acesta nu rentează liric; e ca și cum ar compromite de la sine atît devoțiunea sentimentală, cît și pe cea poetică. Poate că dacă româna nu s-ar fi rușinat de apelativele primitive, originare (omu’ meu, muierea mea), lucrurile n-ar fi devenit atît de jalnice – liric – atunci cînd e vorba de iubirea domestică. Între omu’ meu și soțul meu e o distanță de-a dreptul incomensurabilă, fiindcă e distanța dintre o entitate metafizică (sau aproape) și o funcție socială. Înlocuind apelativele țărănești cu cele civilizate, româna s-a purtat ca o snoabă care vrea să-și ascundă urmele de noroi originar de sub unghii. Alte culturi, alte limbi (și încă tot neolatine!), care aveau un fel de instinct al rafinamentului și presimțeau că acesta își asumă primitivismul, n-au exclus din nomenclatorul cotidian vechile denominații și atribuții. Ele pot cînta soțul ca pe o predestinare, pentru că el a rămas omul. Emanciparea noastră (snobismul nostru) ne-a adus în situația de a reduce omul la soț, iar între asociați (socius) ce înflăcărări își pot face loc? Un ”asociat” n-are nici o încărcătură senzuală. Nu mă mir că și dacă protagonistul adevărat al sentimentelor e soțul/soția, protagonistul liric e altcineva. În poezie e rușinos, e chiar compromițător să-ți iubești soția sau soțul. Pasiunea trebuie revărsată cu o undă de ”imoralitate” (adică, de fapt, nonconformism, chiar dacă în ochii unora călcatul pe alături trece drept imoral), care e întotdeauna un bun combustibil pasional, ca orice are tendința de a deveni un interdict. Soții sunt deprimanți ca amanți, neperformanți ca izvor pasional și n-au mitologie dramatică. N-au, deci, nici electricitate lirică. Sentiment și datorie nu fac aici simbioză, nu se exasperează și inflamează unul pe alta; dimpotrivă, devin confort sentimental, ceremonial de rutină fără foc și fără simțul primejdiei, al riscului. Iubita de escapadă e totdeauna mai dezirabilă, nu e niciodată urîtă sau urîcioasă, iar aventura păstrează oarece mister și imprevizibil. Sentimentul (de presupus obligatoriu, nu e vorba de aventuri fără el, care sunt cu totul altceva) se poate exalta tocmai pentru că n-are pe el nici o urmă de datorie/îndatorire/contract. Beneficiază, în schimb, de toată animația trubadurescă. Iubirea domestică și-a pierdut eroismul (poate odată cu Hector și Andromaca, de nu cumva odată cu Alceste și Admetos) și aura, a devenit literatură pur burgheză de clișee. Cînd vreun poet se mai apropie de acest univers (totuși!), o face întotdeauna cu sentimentul apăsător al clișeului și cu evidentă pornire – adesea polemică – de reanimare a clișeelor.

Așa a făcut și Marin Sorescu în serialul Descîntotecii lui, pretinzînd că omagiază iubirea care există, nu pe cea care nu există; iubirea reală, nu cea himerică sau fantasmatică. De acolo, de la conștiința clișeului, a situației lirice epuizate și compromise, pornește și Mircea Cărtărescu în Dragostea lui, situație devenită, la el, și mai ”incompatibilă” cu ”poezia,” întrucît survine și tema ”tăticului” topit în tandrețe. (Volumul, după cum știe toată lumea care și-l amintește, face toată monografia iubirii, oarecum pe capitole; peste toate, Cărtărescu nu s-a dat niciodată în lături de la biografia descîntată a iubirii, dar acum și aici ne oprim asupra unei singure secvențe din toată biografia amorului scrisă de el, secvența propriu-zis domestică din Dragă Cri). Deși pornește, ca și Sorescu, de la o situație (biografică și poetică) saturată de clișee, secvența lui Cărtărescu nu e una de iubire blazată, sublimată, eventual, în tandrețe domestică și domesticită, ci, dimpotrivă, una de efervescență, de epitalamuri din luna de miere și de miracole de sentiment. Inclusiv de sentiment patern. Dar sentimentul creativ e inhibat imediat de ”incompatibilitatea” temei cu poezia și de comportamentul ei standardizat ca sentimentalism. E primul lucru pe care-l ”problematizează” și Cărtărescu: în ce fel s-ar putea ridica la eficiență lirică o situație atît de compromițătoare liric? Cum s-ar putea reanima un clișeu de romanță? Cum ar putea fi el exorcizat de melodramatism și ridicol? Și pe bună dreptate că-i o problemă: ”O, inimă de tată! Miracol al paternității!/ Așa să exclami, cititorule, lecturînd acestea. Dar cum dracu să spui într-un poem că-ți iubești fetița?/ Încearcă, și-o să vezi ce greu e./ Nici nu există o tradiție – Bucuța cu melodramatismele lui,/ cu prunculețul Iisus și cam atît. La fel, e atît de penibil să spui/ că îți iubești nevasta.” N-ar trebui să fie, întrucît, ne-au spus esteticile, subiectul e indiferent, nu condiționează, prin sine, poezia; între căderea Troiei și căderea unei frunze e același potențial de dramă; între Tristan și Mircea poate rula același potențial de pasionalitate. Ar mai rămîne neșansa unei retorici obligatoriu sentimentaloide; dar în poezie nu e chiar nimic obligatoriu (afară, poate, de subzistența unei structuri și a unei direcții de sens, pretenții minime cu care s-a consolat și Călinescu; dar acestea nu sunt în pericol). Aici își și face de lucru Cărtărescu: ”Găsește o formă/ cînd nu există nici o formă. Cînd aproape toată poezia secolului/ este decorativă și abstractă./ Dar fetele mele, și cea mică, și cea mijlocie/ sunt reale, iar ce simt pentru ele (cînd nu mă enervează prea tare) e adevărat”.  Și, desigur, poezia asta trebuie să spună; ea trebuie să găsească, cum-necum, cuvîntul care spune adevărul (trăitul etc.); și mai ales să nu-l facă de rușine prin cuvintele găsite.

Lucrul e de tot delicat deoarece, văzuți pe fereastră, toți îndrăgostiții sunt niște caraghioși iar limbajele lor de alint, și cel verbal, și cel corporal, sunt de-a dreptul ridicole. Numai înăuntrul acestor limbaje lumea e euforică și extatică, numai acolo ridicolul este sublim și paradisiac. Poezia e, însă, în mod obișnuit, o fereastră, iar cititorii – niște voyeur-i. Nu privitori insensibili, așadar, ci incitați, stimulați, drogați de peisajul amoros. Iar modalitatea (”forma”) aleasă de Cărtărescu constă tocmai în a-i duce înăuntrul acestui limbaj de alint și dezmierdări, de descîntece, aclamații și incantații erotice și erotiste. Și face asta prin entuziasmul limbajului de alint, un entuziasm care ia cu sine, în vîrtej, diminutivele și copilărelile, răzgîielile și drăgănelele (nu fără conștiința că se expune literar, dar o conștiință asumată ca risc): ”Cri, dă-mi mînuța și fii atentă:/ e toamnă arborescentă/ și nori în amestec cu stele/ curg peste autoturismele de pe șosele,/ prin toamnă privești ca prin rigla de plastic/ din clasa-ntîia: fantastic/ se vedea-nvățătoarea ocolită de curcubeu.// Cri, dragă eu.// trăim într-un televizor color/ cu sonorul dat încetișor…/ în culori peruzea, lilá, ecosez/ zîmbim obraz lîngă obraz, împreună/ cu Frank Sinatra și Joan Baez/ sau ca doi hamsteri sub un clar de lună. Cri a mea, Cri/ cu tîmplele sidefii” etc. (Dă lăbuța /vei da și boticul/). Necum să treacă pe lîngă ludica de copilăreală amoroasă, Cărtărescu o – dimpotrivă – exhibă în detaliu, exorcizînd situația prin însuși excesul ei: ”e 21 iunie, totu-i prostuț și fermecător./ eu și cri suntem doi pisoi care locuiesc într-o cutie de pantofi./ avem și pozele noastre lipite pe ușa de la șifonier (alături john lennon)/ cînd iau lapte ea îmi spune să i-l pun jos într-un căpăcel/ și miaună, miaună toată ziua/…// mă joc și eu (ar muri de rîs cine m-ar vedea)/ zgîrii la ușă cînd vreau să intru în casă/ folosesc mai multe diminutive-ntr-o zi decît alecsandri în toată opera lui/ ud cactușii, pregătesc de mîncare…” etc. (Autoportret pe spatele lucios al unei lingurițe). Problema unui astfel de lirism nu e atît de a regăsi limbajul candid (al răsfățului, bunăoară), cît de a regăsi candoarea acestui limbaj, de a reactiva nu doar ”naivitatea” sentimentală, ci și ”naivitatea” operativă a limbajului (pusă, firește, în valoare și mîntuită tocmai de asocierile livrești și de răsfrîngerea jocului pînă-n versificație): ”în capot mov cu ape/ cu fundă galbenă-n păr/ oh, cri,/ cît de aproape ești de adevăr!// pisică, iubită, soție/ în papucii pufoși/ oh, cri-cri,/ din Coran și din Bosch// tu vii,/ vii să-ți lipești de mine palmele sidefii…// e atît de bine, oh Doamne/ atît de bine cu tine!” etc. (După o cununie la -25º, totul se dovedește a fi perfect). Acesta și era, de fapt, pariul de artă: relansarea unui clișeu între autentice, re-autentificarea lui. Ipostaza domestică de aici trebuie, firește, pusă la locul ei pe firul celorlalte ipostaze amoroase din poezia lui Cărtărescu; dar aici a fost pariul lui cel mai greu, pariul ce părea imposibil.

      

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Mircea Cărtărescu – Portret interior (2)

Ion POP

 

Cu Mircea Cărtărescu, între viaţă şi texte

cartarescu 4

Pe Mircea Cărtărescu am avut bucuria să-l cunosc destul de devreme, pe când făcea primii paşi spre poezie şi literatură. Încă din 1979, când revista Echinox publica o anchetă ce urma să devină reper în bibliografia programelor „generaţiei 80” (v. Nicolae Băciuţ, „Dreptul la timp”, în nr. 10-11-12, 1979), foarte tânărul poet răspundea cu o prezenţă semnificativă, lansând câteva propoziţii programatice peste care nu se poate trece dacă vrem să definim profilul specific al acestei vârste creatoare. Avea atunci o vervă ieşită din comun, o pasiune a angajării în numele generaţiei sale ce-mi aducea aminte de epoca manifestelor avangardiste, deopotrivă prin energia contestatară a cam tot ce se făcuse în poezie mai înainte, dublată de una de întemeietor de şcoală literară, pe un soi de „tabula rasa”, – un „extremism” al anilor încrezători şi convingerea că lumea începea abia atunci. Dar era în acele câteva răspunsuri un întreg program concentrat, ca al unui viitor şef de grupare novatoare, promiţând renovarea discursului poetic prin coborârea în cotidian, o nouă încercare de democratizare a limbajului anunţată încă de dadaişti, însă preluând, pe teren strict românesc, ştafeta Vieţii imediate a tânărului Geo Bogza şi pe cea a „generaţiei războiului”, neoavangardistă, a unui Geo Dumitrescu din Libertatea de a trage cu puşca, bunăoară. Tematic, antitradiţionalismul său era evident – un ciclu de poeme precum Georgicele, care-şi putuse găsi adăpost numai în Echinox, era şi un manifest contra noilor „păşunisme”.

O mare poftă de cuvinte ieşea de pe-atunci în evidenţă, o lăcomie a sensibilităţii descătuşate de convenţii şi de cenzuri, o voinţă de împrospătarea a imaginarului liric, ce se voia mai intim comunicant cu realităţile din apropiere, ca şi transcrise cu pulsul lor vital imediat. Încă o dată, poezia se ridica împotriva Literaturii, pretinzând reducerea, ba chiar anihilarea medierilor metaforico-simbolice, pentru a lăsa loc transcrierii febrile a datului trăit. Era, în toate aceste exigenţe, o retorică vizând persuasiunea şi adeziunea generală, însă care nu putea ascunde nici reala bulimie lingvistică, „textualistă”, marea tentaţie de a atrage în discurs o masă imensă de cuvinte, ca semne ale acelei vieţi imediate, remodelată spectacular, dar impunându-se şi prin propria substanţă şi mişcare sonoră. Căci autorul acestor apeluri nu-şi putea ascunde înclinaţia spre rafinamentul expresiei ce contrazicea principial practica visată a transcrierii brute, autentice a „realului”: referinţa la un autor barochizant-manierist precum italianul Giambattista Marino, citat cu celebra sa propoziţie după care „cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală”, mărturisea ca şi involuntar o situare a poetului într-o poziţie mai degrabă intermediară, între un discurs al notaţiei directe şi unul al invenţiei şi fantazării, prin mobilizarea unor tehnici combinatorii artizanale, ingenioase, chemate să surprindă şi să uimească. Livrescul şi manierismul exsanguu respins de poet chiar la confraţii de la primul Echinox, se întorcea pe o uşă din dos, trădând imposibilitatea despărţirii radicale de… literatură.

Poezia lui Mircea Cărtărescu avea să ateste, de altfel, în scurt timp coexistenţa până la osmoză a acestei duble deschideri. Căci Faruri, vitrine, fotografii, debutul său din 1980 şi toate cele ce i-au urmat „expuneau” în aglomeratele „vitrine” textuale obiecte împrumutate ambianţei familiare a oraşului modern, transcrise în codul „împărăţiei afişelor luminoase” ale unui Ilarie Voronca, dar angajau şi un amplu, spectaculos joc cu cuvintele, un belşug de asociaţii pe care poezia românească nu le cunoscuse de la Arghezi încoace. Era în spiritul poetului o năzuinţă de cuprindere „totală” a universului, de la primele coagulări cosmogonice până la desfăşurările banal-cotidiene, – şi o carte precum Totul (1985) dădea seamă despre această năzuinţă aproape patetică, posesivă, nestăvilită. Libertăţi ludice se exprimaseră dezinvolt în propriul „discurs amoros” din Poeme de amor (1983), ce refăcea dintr-un unghi ironic-sentimental itinerarii şi gesturi cumva minulesciene, dar anunţa, prin ciclul O seară la operă îndeosebi, vocaţia recapitulativă a poetului, care refăcea, jucându-se, micul panteon al poeziei naţionale, exersându-se liber, cu o bucurie exuberantă, pe claviaturile cele mai diverse ale scrisului liric românesc, de la clasici până în imediata apropiere. Era, cum se va vedea nu peste multă vreme, un preludiu al marii fresce postmoderne, epopeea eroi-comică Levantul (1990), operă de performanţă, comparabilă – şi comparată pe drept cuvânt – cu Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu, delectabilă reconstituire stilistică abundând în ingenioase operaţiuni intertextuale, de o opulenţă a imaginaţiei lingvistice fabuloasă. E o operă care ar fi de ajuns pentru a-l situa pe poet în fruntea generaţiei sale şi în prima linie a poeziei româneşti din ultima jumătate de secol. Nu e deloc de neglijat însă nici practica sa poetică ce deschide drumuri către ceea ce se va numi „generaţia 2000”, cu apropierea de un soi de „grad zero al scriiturii”, cu miza ca şi exclusivă pe tranzitivitatea discursului strict denotativ, „autenticist” la extrem, ce prelungeşte de fapt şi ilustrează ambiţiile de coborâre în real a poeziei, prezente în textele programatice ale optzeciştilor. Volume ca Dragostea (1994) şi, mai ales, Nimic (tipărit în 2010, dar adunând texte mai vechi, de sertar) spun mult despre această acoperire a întinsei arii de sensibilitate şi viziune de către un poet care a dus până la capăt, aplicându-le în practica textuală, propoziţiile de manifest cele mai radicale.

La un moment dat, optzecistul „puţin trecut din copt” anunţa că abandonează poezia, – a ales proza, însă una care urma să înscrie în miezul universului său soarele iradiant al poeziei. Amestecul de concrete şi fantasme, de eveniment trăit şi proiecţie imaginară, viza în fond aceeaşi uriaşă aviditate de a cuprinde Totul, chemând de data asta în sprijin instrumentarul oferit de spectaculoasa revoluţie cibernetică, cu depozitul infinit şi mereu deschis al „băncii de date” cu dobândă înmiită pentru cine se pricepea s-o pună în mişcare. Şi Mircea Cărtărescu s-a priceput – povestirile sale, mai toate antologice, din Visul (1989, reluate şi completate în Nostalgia, 1993) înmulţesc uimitor fantele din real spre a se deschide spre labirinturi şi galerii ale unei lumi fantastice, modelate în somptuoase desfăşurări de viziuni onirice, în care gustul baroc al poetului îşi acordă cele mai mari libertăţi. Tot ce ţine de imaginaţia exuberantă a formelor din vârsta barocă şi manieristă a literaturii şi artelor plastice, apoi de stilizările „Art Nouveau” şi „secesioniste”, de estetica luxos crepusculară a „decadenţilor” simbolişti de „fin de siècle” este reciclat cu o dexteritate de artizan de cea mai bună calificare, dar mai ales de un inventator de viziuni flamboaiante, în totul excesive, reabilitând la modul personal un soi de „estetism” altădată respins în numele „realului” cotidian, care se lasă acum atras în sfera de reverberaţii tulburătoare ale miraculosului. O casă a scărilor mizerabilă, de cenuşiu bloc de locuinţe comunist, putea deveni scena pe care se petrec pure şi fragile ceremonii copilăreşti, regizate de un personaj emblematic precum Mendebilul, care-şi înscrie în nume propria slăbiciune bună conducătoare de fluxuri poetice de înaltă tensiune. E un univers ce urma să atingă cote noi în ampla, stufoasa, luxurianta, în toate excesiva compoziţie care este trilogia Orbitor (1996-2007) unde se realizează ceea ce am putea numi un preaplin, o supraproducţie vizionară, căci imperialismul imaginaţiei scriitorului nu vrea să-şi recunoască nicio limită, conectându-se cutezător la bornele cosmice, ale unei Totalităţi revizitate acum cu instrumente de cunoscător al tainelor revelate de fizica mai nouă, a cuantelor şi fractalilor, ce invită la ameţitoare imersiuni şi urcuşuri în geometriile mereu în mişcare şi etern ordonatoare ale materiei cosmice. Iar prozatorul are – se vede în fiecare secvenţă şi în unităţile frastice cele mai mici – capacitatea de a exploata în profitul propriei viziuni aceste date de laborator infinitezimal, cercetător de capilarităţi ale structurile celor mai ascunse la materii minerale sau biologice. Mereu şi mereu, prozatorul „simte enorm şi vede monstuos”, – unele dintre performanţele sale şi de modelarea gigantescă a orizontului imaginar-oniric , a marilor deplasări groteşti de linii cu zone de porozitate, de permeabilitate permanent disponibile între „realul” unei biografii de ”om comun” şi supra-realul în care modesta lume ce se oferă nemijlocit vederii suportă un transfer cu funcţie transfiguratoare în lumea fantasmelor ce caută să aproximeze abisele şi înalturile universului, cu sistemul lor siderant de vase comunicante. E ceea s-a numit în psihologie „somnul REM”, ca arhivă genealogică deschisă spre experienţele noastre imediate.

Că aceste scrieri de mari ambiţii au putut fi întâmpinate de cititori deopotrivă cu o uimire încântată dar şi cu rezerve motivate de starea de perplexitate în care te poate pune o construcţie ce nu-şi poate controla deplin fluxurile închipuirii în expansiune, e, în fond, de înţeles. În Orbitor şi, recent, în Solenoid, amplă scriere, şi ea, ce mi s-a părut a fi un soi de satelit al planetei Orbitor, Mircea Cărtărescu îşi asumă şi riscurile unui mod atipic de organizare epică a perspectivei sale asupra lumi(lor). Ar putea găsi şi o „scuză” a acestei laxităţi formale în faptul însuşi că „vede” cu ochiul (lentila, microscopul, telescopul) multiplu faţetate ale fizicianului şi biologului care ştiu de la o vreme că închegările obiectuale palpabile şi căzute sub privirea noastră nu sunt decât suprafeţe ale acelei realităţi fractalice de infinită diversitate, cu energii ce interacţionează necontenit, generând spectacole ambigue, feeric-înspăimântătoare, fascinante şi zguduitoare prin misterul lor pentru fiinţa umană care încearcă să forţeze porţile către ele. În acele straturi de adâncime şi, deopotrivă, de infinită extindere spre înalt, limitele nu mai există, nu mai pot fi trasate cu claritate, formele germinează forme într-o productivitate de neoprit. Există, în toate astea, şi o cotă de „viciu” care a fost al tuturor artiştilor baroci şi manierişti, îndrăgostiţi narcisic de propria mobilitate imaginativă, multiplicându-şi nemăsurat fantasmele, din pura plăcere a invenţiei. Mircea Cărtărescu răspunde, până la un punct, acestei încadrări, chiar mărturisindu-şi în varii ipostaze, această înclinaţie spre interiorizarea, focalizarea pe subiect a practicii scripturale. Tema cunoscută a vieţii ca vis e centrală la el, „stupefiantul-imagine” al suprarealiştilor îşi face efectul la fiecare pagină, afectând echilibrul marilor ansambluri epice propuse – dacă le privim din unghiul mai tradiţional al exigenţelor compoziţionale pentru, să zicem, un roman. Intenţia de rotunjire şi încheiere a întregurilor în aceste scrieri e, desigur, evidentă şi firească, dar efectuată aproape cu părere de rău, într-atât plăcerea rătăcirii prin noile păduri de simboluri devine acaparantă şi dominatoare. La urma urmelor, ar trebui poate acceptată o lectură în codul propriu al prozatorului, cel „fractalic”, pentru care „inerţiile” expansiunii perpetue devin un soi de regulă, fie ea şi foarte destinsă şi excesiv solicitantă pentru cititorul obişnuit cu mişcări mai strict coordonate şi pe suprafeţe mult mai restrânse. Oricum, nimeni nu va putea nega extraordinara capacitate a prozatorului Cărtărescu de a pătrunde cu imaginaţia până în structurile cele mai adânci ale lumii obiectelor, văzutelor şi nevăzutelor, cu o uimire inepuizabilă ca în faţa miracolului, dar şi cu o mare nelinişte generată de misterul ei abisal, ce poate intimida orice conştiinţă şi sensibilitate umană limitată. Iar aceste stări intrate în tensiune se transmit cititorului cu o forţă adesea neobişnuită. Apare din când în când, ca şi inevitabil pe un asemenea parcurs multiplu ramificat, şi senzaţia de supralicitare fantasmatică şi de suprasolicitare a „răbdării” cititorului, anumite secvenţe se prelungesc poate nemotivat la prima vedere. Impune însă mereu forţa vizionară a prozatorului ca şi rafinamentul său stilistic.

Şi ar mai fi ceva de spus: deşi se angajase programatic în competiţia pentru autenticitate şi reducerea „literaturii” din scrisul său în favoarea „tranzitivităţii” discursului poetic, deşi pretextul noului său roman, Solenoid, e chiar un pretins eşec al „scriitorului”, care se obligă, ca reacţie, să se întoarcă la „viaţă” prin jurnalul intim etc., Literatura învinge: nici prozatorul nu este un „realist”, nici el nu recurge la o propriu-zisă „tranzitivitate” autenticistă a scriiturii, ci – dimpotrivă – îşi multiplică instrumentele de atelier scriptural, se dovedeşte a fi, în fond, un „estet”, foarte atent la (cali)grafia frazei şi la conturul şi culoarea imaginii, stilizate pe baza unor experienţe culturale multiplu stratificate şi care conduce mereu „viziunea” spre lumea ficţiunii, Bibliotecii şi Muzeului. Trimiterile ce s-au făcut, la noi şi în presa internaţională, la scriitori de mare format ca Borges ori García Marquez n-au fost puţine.

 Fiindcă şi în noul său roman se face mare caz de aducerea în prim-plan a „jurnalului” ca registru al trăirilor în viaţa imediată, orice cititor al lui Mircea Cărtărescu va ţine seama de însemnătatea acordată de scriitor acestei categorii de texte. Diaristul Cărtărescu a fost, cum se ştie, foarte productiv şi el, concentrându-se, în mod firesc, asupra unor fapte de viaţă proprie, dar care sunt în marea lor majoritate legată de experienţa scrisului. I s-a reproşat chiar un soi de narcisism, afişarea unei permanente stări de criză a creaţiei, supralicitata nemulţumire de sine şi de toate, exagerarea ostilităţii în relaţie de receptare cu publicul cititor şi cu critica, orgoliul, pe de altă parte, al propriei valori etc. etc. – toate supradimensionate, dezvoltate uneori în expresia redundantă a celui obsedat de o singură, mare idee şi pasiune: aceea de a scrie cât mai autentic, până la contopirea totală dintre trăire şi scriere. În ciuda unor evidente excese de genul celor reproşate, mi s-a părut, glosând pe marginea jurnalelor sale, că importantă e în ele tocmai acuta problematizare a statutului de scriitor, fervoarea dăruirii acelei patimi ardente de a realiza o operă majoră, spaima eşecului, teama de a nu a fi ajuns într-o fundătură a destinului din care să nu mai fie în stare să iasă. „Apărarea pielii de hârtie” mi se impunea în dimensiunea ei patetică, prevalând asupra oricăror alte anxietăţi, de pildă cea, prea frecvent invocată, a deficitului de receptare. Pierderea „vieţii în literatură, în lumea şi legile ei”, îndepărtarea de vârsta de aur a primei tinereţi, care fusese şi una de înflorire paradisiacă a scrisului, găsea în acele pagini un ecou tulburător pentru excepţionala, în toate sensurile cuvântului, angajare în actul, resimţit atunci ca sisific, mereu eşuat, de a mai construi ceva pe măsura unor aspiraţii precum aceea de a-i concura, nici mai mult nici mai puţin decât pe scriitorii Bibliei, pastişându-l pe Dumnezeu însuşi… Mi se părea frumoasă şi onestă şi sinceritatea cu care scriitorul recunoştea concesiile făcute succesului public, în momentul publicării culegerii de foiletoane semificţionale din De ce iubim femeile, operă mai curând lucrativă, sub nivelul creaţiilor precedente, iar activitatea sa publicistică, cu adeziuni politice sincere, crezute iniţial pozitive, apoi recunoscute ca înşelătoare nu era totuşi a unui ziarist subordonat şi lipsit de spirit critic. Avea, pe deasupra, şi stil…

În ciuda acestor mărunte, în fond, denivelări şi accidente de parcurs, Mircea Cărtărescu a rămas şi rămâne pentru mine unul dintre marii scriitori români, de reţinut pe o listă dintre cele mai exigente ale „canonului literar” actual. Am trăit, de aceea, cu tristeţe şi amărăciune momentele de nemeritată violenţă a contestării sale sub diverse pretexte, ba că este protejat de Institutul Cultural Român în publicarea peste graniţe a cărţilor lui, ba că e conformist politic, ba că este pur şi simplu ipocrit în tot ce scrie despre aşa-zisele lui crize de creaţie. Am avut şi eu reţinerile mele punctuale, dezacorduri, bunăoară privind atitudinea sa dintr-o carte scrisă cam în grabă precum Postmodernismul românesc, cu judecăţi de valoare profund nedrepte faţă de poezia generaţiei precedente, cea numită a „neomodernismului”, ori în privinţa „neoexpresionismului” aripii ardelene al „optzeciştilor”, – în numele unui militantism cam dogmatic şi exclusivist pe baricadele propriei generaţii sau ale propriului cerc de poeţi. Multe alte pagini, de subtilă analiză critică a fenomenului poetic trecut şi actual nu pot fi, însă, contrazise radical nici în acea teză şi fac proba unei inteligenţe de cititor rafinat, vorbind din interiorul literaturii şi pasionat de spectacolul metamorfozelor ei în timp. A nega valoarea unui scriitor de talia lui din pricini extraliterare, ţinând de afilieri la un grup sau altul de „interese” ale momentului, politice sau de politică literară, mi s-a părut un gest dezavuabil, de confuzie, cel puţin, între accidentele biografice, câte vor fi fost, ale omului, şi calităţile operei reale, de nealterat de asemenea agenţi corozivi. Ecourile scrisului său tradus în limbi de mare circulaţie, propunerile venite din partea unor prestigioase case de editură de a i se tălmăci în continuare opera, premiile internaţionale de mare prestigiu, ar trebui, măcar ele, să intimideze vocile cârcotaşe, cu atât mai mult cu cât nu e vorba despre o literatură uşor accesibilă, ci de una foarte pretenţioasă prin referinţele culturale şi situarea într-un spaţiu simbolic pentru care porţile nu sunt deschise oricui.

Pentru mine, Mircea Cărtărescu este şi va rămâne un reper dintre cele mari ale scrisului românesc. Îmi place şi omul cu frumoase disponibilităţi afective, selectiv dar statornic în prieteniile sale, – un singuratic în fond în lumea noastră atât de tulburată şi agitată, în care pretenţia de comunicare autentică e de cele mai multe ori doar mimată. Privind calendarul, constat cu destulă uimire că tânărul frondeur „optzecist” de altădată a ajuns şi el la o vârstă presupusă a fi a echilibrului şi înţelepciunii. Sunt sigur că un scriitor de ţinuta sa va şti să-şi păstreze şi întreţină prospeţimea anilor tineri, nu doar pe traseul unei biografii aşezate birocratic între două cifre, ci al unui destin înscris în geometrii mai înalte, de dincolo de vreme.

***

 

Cornel UNGUREANU

Solenoid: despre Cădere şi Înălţare la cer

cartarescu 5

 I. Solenoid rescrie prozele de odinioară ale autorului. Sau regăseşte itinerariile poetului. Sau ale celui care are în urma sa un timp al scrisului. Solenoid e un vast poem epic, cu deschideri confesive care numesc un program: „Fiecare-şi va duce-n braţe propria piele scrisă pe toate părţile, din care Domnul va face, aducându-le între coperţile naşterii şi morţii, marea carte a suferinţei umane./ O astfel de pagină aş vrea să fie cartea asta, una dintre miliardele de piei de om scrise cu litere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi. Anonimă şi la fel ca toate celelalte. Căci anomaliile mele, oricât sunt de neobişnuite, nu umbresc anomalia tragică-a spiritului îmbrăcat în carne. Iată ce-aş vrea să citeşti pe pielea mea, tu, care n-o vei citi totuşi niciodată, ar fi doar un singur strigăt, repetat pe fiecare pagină: „Pleacă! Fugi de-aici! Aminteşte-ţi că nu eşti de-aici!”

De unde eşti, de unde nu eşti. Raportul dintre A FI, cu imaginile amplu, magnific desfăşurate a oraşului, şi A NU FI cu trecerea către marginile, mahalalele, subsolul acelui loc erau în prozele sale dintotdeauna, dar fără a numi religia scrisului: „Scriind despre trecutul meu şi despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să desluşesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap şi să-mi dau seama spre ce arată, şi să mă-ndrept într-acolo. Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie” (s.n., CU)

 II. Postmodernismul românesc începe cu Postmodernitatea ca experienţă ontologică, epistemologică şi istorică „slabă”. Trăim într-o lume în schimbare în care dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie a transformat societatea industrială într-una postindustrială: „Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare”.

Postmodernismul românesc gravitează în jurul ideii că în lumea noastră s-a încheiat ceva şi că începe, fără doar şi poate, ceva nou, extraordinar de important. La vremea lor, Maiorescu (anii şaptezeci ai secolului al XIX-lea), Blaga sau Negoiţescu spuneau aceleaşi lucruri. Ca să nu mai vorbim de radicalii sosiţi pe tanc, în 1945: şi Tertulian, şi Paul Georgescu sau Nicolae Moraru evocau finalul lumii vechi şi începutul alteia, bazată pe cea mai înaltă filozofie despre lume şi viaţă. Erudiţia lor (a lui Ion Vitner, de pildă) era impresionantă, patosul lor, uimitor.

Voiam să spun că Postmodernismul românesc marchează un moment important al sfârşitului de veac. Manifestele înaintaşilor erau prescurtate de necesităţile revistei sau ale jurnalului, ale discursului parlamentar sau ale contextului social-istoric. Vrând-nevrând, şi cu excluderile numite de critici la vremea cuvenită, Mircea Cărtărescu face critică de direcţie: „Istoriile literare «mari», opere de «autor», cu pretenţia de a institui un sistem de valori care să reflecte realitatea, au dispărut după război. În lumea literară românească, a scrie o istorie completă a literaturii române este idealul multor critici, care văd în aceasta o încununare a carierei lor”.

 Ca orice manifest literar care se respectă, şi cel al lui Mircea Cărtărescu descoperă „înaintaşii” care ar contribui la buna înţelegere a celor de azi, postmodernii. Poetul Levantului e un cititor de literatură cum puţini avem; un degustător de sonuri uitate, de texte abandonate pe care le reînvie: „Expresivitatea scrierilor de la începutul sec. al XIX-lea e de multe ori involuntară, iar când este premeditată e opera unor autori izolaţi ce pot avea câteodată chiar sclipiri de geniu. M-a atras, din perspectivă postmodernă, iregularul, ludicul, uneori teratologicul unor texte din «subteranul» literaturii române…”

Nu ne rămâne decât să-l recitim pe Mircea Cărtărescu pornind de la aceste confesiuni. Sau de la acestea: „Reorientarea gustului literar către oral şi plebeu face ca mii de fragmente de acest fel, asemenea genelor recesive din genotipul nostru, să se reactiveze, să recâştige în strălucire şi relevanţă estetică. Cu afirmarea postmodernismului în literatura română nu câştigăm numai câteva capodopere contemporane, ci o întreagă literatură… care ar fi rămas subterană pentru totdeauna. Mai mult, nu activăm o singură linie artistică, înnodată prin determinism şi teleologie, ci o pluralitate de alternative…”

 

III. Levantul, Orbitor, Nostalgia, Jurnal, Travesti ar fi cărţile care ar exprima nu doar o sensibilitate nouă, o artă poetică, ci şi proiectul unui lider. L-ar exprima pe homo aedificator în postura sa de lider postmodern. „Tot ce postmodernismul a putut da mai coerent şi mai bine articulat în poezie, aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu. Versurile acestuia conţin, deopotrivă, şi o viziune asupra existenţei, dar şi una asupra literaturii: şi o imagine asupra creaţiei, dar şi una asupra sensibilităţii. Simultaneitatea registrelor este desăvârşită, şi oricât am încerca să izolăm un palier de altul din arhitectura aceasta aproape halucinantă, detaliul va răsfrânge întreg ansamblul.(…). Precizia, minuţia hiperrealistă cu aparenţă de descriere pozitivistă împing detaliile spre incertitudine, spre explozia convulsivă. Imaginea finală e de percepţie delirantă, de misterium tremens. Observaţia şi descrierea voit neselective sunt forme de recuperare a omogenităţii prin cumul, prin aglutinare fabuloasă. Viziunea e stilul”, scrie Radu G. Ţeposu în deschiderea capitolului despre poezie a cercetării sale privind generaţia ’80.

Identitatea de poet a lui Mircea Cărtărescu nu era pusă de nimeni la îndoială. De aceea, când scrie Mendebilul vrea să inculce cititorului ideea că proza pe care ne-o propune nu-i altceva decât o abatere, o divagaţie: nu face parte din profesiunea sa de scriitor. Ceea ce oferă e un documentar, o istorie personală care n-are nici o legătură cu creaţia. Avem în faţă o confesiune fortuită, un şir de note de autor care îşi transcrie amintirile. Amintiri din perioada în care se mută în blocul de pe Ştefan cel Mare. Aflăm că totul era acolo încă în construcţie, nimic nu era încheiat. Jocurile copiilor se desfăşoară „în pântecele” noului cartier.

Înnobilarea străzilor, a blocurilor, a culoarelor mizerabile, a şanţurilor murdare: Mendebilul urcă în cer – numeşte o nouă cosmologie. Devine eroul civilizator al acestei lumi infantile. Repetă istoriile cu eroi solari. Altfel, proza e una de tatonare: aflăm mereu că Mircea scrie, renunţă la scris, reciteşte, „încearcă”. Vrea să citească la cenaclu – la turnir. El e cronicarul grupului în care o fetiţă a inventat acest nume: Mendebilul. Nu-i mai mult decât un cronicar liniştit, un ins care evocă întâmplările zilnice ale copiilor cu care se joacă. Mendebilul e Dan, Dan Nebunul, insul care se urcă şi încearcă pendulări primejdioase pe marginea balconului. Copiii nu sunt lipsiţi de un „curaj nebun” şi nici de cruzime. Se luptă, se bat, ucid, torturează, sunt (vor să fie) înfricoşători. Intrăm în zona lui Mysterium tremendum, în care contrariile se întâlnesc şi se anulează, odată cu apariţia Mendebilului, care se urcă mai sus şi îndrăzneşte: îşi asumă riscuri noi.

Rostirile lui sunt profetice, venind dintr-o profunzime a „altei lumi”. Dintr-o cunoaştere sosită pe alte căi. Mama lui are o înălţime neobişnuită, comportamentul lui, diferit de al copiilor din bloc. Spaţiul informal al oraşului naşte o altă lume – matricea subteranei redefineşte totul. Iată prima dintre subteranele lui Cărtărescu: „La jumătatea blocului se afla o uşă de tablă nituită, vopsită în cenuşiu. Pe acolo era intrarea în măruntaiele subsolului. Am deschis uşa cu grijă, ca să nu scârţâie, şi am început să cobor treptele de metal ale scăriţei în spirală, ferindu-ne să ne atingem de pereţii unşi cu păcură şi plini de panouri electrice. Se făcea din ce în ce mai întuneric pe măsură ce coboram pe scăriţă. Am ajuns într-o sală lungă şi îngustă, mirosind a chit şi a cânepă îmbibată de rugină, unde se vedea o măţărie încâlcită de ţevi, de diferite mărimi, cotind rotund pe după colţuri, pline de robinete şi manometre. Pe jos, cimentul umed pâlpâia stins sub lumina strecurată printr-un gemuleţ zăbrelit, aflat foarte sus, aproape de tavan. Priveam fascinaţi ţevile. Unele erau mai groase decât trupul nostru, altele subţiri cât degetul şi nesfârşit de lungi… Ne simţeam ca într-un templu cu zeităţi puternice şi de neînţeles.”

Exploratorii ajung, precum personajele lui Tarkovski, lângă Odăiţa miracolelor. Pătrundem într-un univers în care fiinţele – Poetul şi cu Ea – se purifică, trăiesc întoarcereadematerializarea: „Camera era străbătură în diagonală de o rază lată de lumină, venită de foarte sus, de la un geam zăbrelit. Raza răspândea şi în jur un abur luminos, aşa încât am putut vedea ceea ce n-am fi vrut să vedem niciodată. În camera goală, cel mult de trei pe trei, stăteau faţă în faţă doi copii complet dezbrăcaţi. Raza se filtra în părul băiatului şi desena fin pe ciment gleznele şi tălpile fetiţei. Copiii erau neasemuit de frumoşi. Păreau foarte blonzi în lumina aurie. În părul băiatului ardeau cârlionţi aurii şi roşcaţi, iar faţa îi părea luminată de ochi tiviţi cu pieliţă neagră. Şanţul de sub nări se desena mai adânc decât niciodată. Buzele erau strânse şi însufleţite de un zâmbet ciudat, inexplicabil. Tot corpul său îngust, cu muşchii abia reliefaţi de câte o linie galbenă, cu coastele fine, uşor vizibile, cu picioarele subţiri şi ferme, părea o schiţă delicată şi tulburătoare. Mai scundă, cu cozile prinse în funde de satin alb, cu viţele bretonului răsucindu-i-se pe frunte, zâmbind cumva încurcat, cum am văzut mai târziu toate femeile rămase goale, Iolanda îl privea în ochi. Corpul ei îl văd aievea în faţa ochilor şi acum, când scriu. Era fin şi alb, cu bănuţii sânilor arămii, cu sexul doar ca o liniuţă schiţată între pulpe. Aproape nici o altă diferenţă nu era de observat între cele două trupuri de copii.”

 Blocul cu scările lui murdare – oraşul mizerabil îşi găseşte spaţiul paradisiac – locul şi fiinţele mirabile. La fel se întâmplă şi în Gemenii, unde Gilda, cea care îl iniţiază în eros, deschide uşa şi adolescenţii pătrund în adâncul – în muzeul – care evocă evoluţia speciei. Dar mai înainte există un drum prin labirintul subteranei: „Deasupra noastră auzeam clar zgomotul circulaţiei, tramvaiele huruind şi apoi depărtându-se, maşini ambalând motoarele. Fundaţiile Bucureştiului îşi prelungeau din loc în loc până în culoarul nostru câte un cofraj de beton din care ieşeau fire îndoite. Uneori culoarul se bifurca şi până şi Gina se oprea încurcată, întorcând spre mine ochii nedumeriţi. Apoi zâmbea triumfător, arătându-i, la câţiva metri mai încolo, pe unul dintre coridoarele îngemănate, vreun cocoloş de gumă roz de mestecat sau o jumătate de pateu cu brânză, acoperit de puful mucegaiului. O luam pe acolo, afundându-ne tot mai departe pe sub oraşul ce plutea ca un nor peste capetele noastre. După ce merseserăm o vreme prin apa până la genunchi, plină de larve care ni se agăţau de picioare, urcarăm câteva trepte şi drumul deveni mai drept şi mai uscat. Ţinând-o pe Gina de deget, aşa cum, în copilărie, o ţinusem pe Marcela de fustiţă, când ne jucam de-a trenul, am străbătut ultima porţiune a culoarului care urca în pantă lină, la capătul căruia se vedea o uşă stacojie, mai mare decât aceea din camera Ginei. Înainte să o deschidă, Gina se opri şi se propti cu spatele de lemnul umed. Am îmbrăţişat-o şi am intrat astfel, aproape prăbuşindu-ne, în sala plină de întuneric, spre care dădea uşa.”

„Cunoşteam locul atât de bine!” exclamă naratorul. Îl cunoştea şi din cărţile citite: din locurile cu care se identificase; din camera sambo a lui Mircea Eliade. Înaltului îi corespunde mereu oraşului, Subterana, cum ar veni, explorată de copii curajoşi. Dar geografia oraşului e studiată cu atenţie, parcurgem noi, parcurge naratorul un Bucureşti pe care îl ştim, îl cunoaştem. Prozatorul urmează fetiţele cu supunere şi Beatricele sale devin ghizi ai Oraşului ascuns. Refac istoria lumii, a speciei, a oraşului. Fiecare dintre prozele lui Mircea Cărtărescu aduce aminte de Marea Carte. Se pliază pe ea. Ultima carte ar fi despre religia scrisului. Despre Cădere şi despre Înălţarea la cer.

IV. Din Jurnal: „16 iulie 1995: Fundamental pentru O: Dumnezeu n-a murit, ci nu s-a născut încă. Toate personajele ştiu asta şi, împreună, îşi construiesc autorul.(…) Apărarea omului se reduce azi (şi poate aşa a fost mereu ) la apărarea vieţii interioare. Dreptul la viaţă interioară, a cărui centru e „fericirea”… e dreptul esenţial al omului, spre care converg şi care-l protejează de toate celelalte. 17 iul. (1995) Herman este Ion, cel care «netezeşte căile» şi-l botează pe M. (mesager divin trimis în altă lume pentru a crea lumea care-l trimite). Tema lui H. va cuprinde «caiete» despre structura lumii, ca şi povestea de amor ce va interveni în copilăria şi adolescenţa lui. Există o «conspiraţie mondială», asemeni celei din Tlon a lui Borges, care trebuie să ducă spre geneza fiinţei miraculoase. „Sediul estre catacomba din New Orleans unde se adună Ştiutorii. Ei nu sunt din toate epocile şi din toate locurile…, ci au diverse grade de realitate şi de virtualitate… Marea adunare din swamp va «elibera» spiritul lui M., creat prin sacrificarea unei fetiţe negrese. Concomitent se petrece nunta părinţilor şi fecundarea. Dar, printr-o infimă asimetrie, spiritul se bifurcă şi apare Geamănul. Aici lucrurile nu-mi mai sunt clare. Anyway: copilăria şi adolescenţa lui M. sînt permanent corectate de mesageri veniţi din O. El este deliberat condus către literatură, printr-o serie de intervenţii în structura lui somato-psihică: germenii epilepsiei, ai tuberculozei precum şi nenumărate alte evenimente mărunte (practic – toate). Ţinutul memoriei (creierul e o metaforă universală ) e tutelat de Anca, fata cu craniul tatuat… Evident, fluturele e prezent peste tot ca simbolul cel mai limpede al sufletului cu metamorfozele sale. Însăşi odaia lui M. din strada Uranus unde larva descrisă de el… se înfăşoară în firul textului, urmând resurecţia fabuloasă – despre care încă nu ştiu nimic.”

Bineînţeles, amintirile – ale sale şi ale familiei sale –, cele consemnate în jurnale, cele păstrate de memoria celor din preajmă, sunt somate să hrănească acest fabulos organism prozastic. În Nostalgia existau încă tatonările, bănuielile „erorii”, ale evadării într-un teritoriu al ereziei, cu zei care nu i se potrivesc demersului său – esenţial poetic. Nuvelele erau o „încercare a labirintului”. În Orbitor el este şi Zeu, şi profet, şi fiinţă creată („primul om”) şi autor al unui opus magnum care vrea să evoce un mysterium magnum. Deocamdată imaginile care guvernează romanul sunt ale imaturităţii, deşi proiectul schiţat în Jurnal, deşi paginile finale din Corpul pun în valoare o teorie coerentă, desprinsă de oferta literară şi hrănită de paginile substanţiale ale ştiinţelor mileniului al treilea.

Dar abia după volumul al treilea vom putea fi lămuriţi de felul în care Mircea Cărtărescu îşi desfăşoară „teoremele rupturii”. Până atunci, cele mai eficiente comentarii sunt tot ale sale, prezente pe ultimele pagini ale volumului al II-lea din Orbitor.

Mircea Cărtărescu este scriitorul Bucureştilor, al străzilor geometrice, al mansardelor, al garsonierelor. De la Mircea Eliade, nimeni n-a insistat mai mult asupra oraşului, scriam altădată. Şi nimeni nu a stăruit asupra metamorfozelor: blocul, garsoniera, mansarda, se pot emancipa, pot creşte, vibra, deveni solidare cu locatarul lor. Din pod, de pe acoperiş, de la fereastra garsonierei poţi ajunge în cosmos. În universul mirabil al spaţiului înstelat. Finitul îşi ridică pereţii şi se revarsă în universul infinirii. Solenoid încercuieşte prozele mai vechi, reia, rescrie într-un poem, într-o epopee paginile de demult. Le „salvează” de realitatea mizerabilă în care trăiau – visau – odinioară: „Tânărul locuia cu o mamă ţărănoasă, vârstnică, în garsoniera de la ultimul etaj al blocului din Ştefan cel Mare. Liftul mergea doar până la 7, apoi trebuia să urci încă un etaj pe scări până ajungeai pe palierul lui, minuscul, împărţit între uşa garsonierei, poarta de metal mereu închisă cu lacăt a camerei unde se afla motorul liftului şi uşa cu geam transparent a spălătoriei. A patra uşă, de departe cea mai misterioasă pentru mine, era cea care dădea spre terasă. De fapt, pe palierul acesta, şi nu doar de el, se legau mistere concentrice, tot mai tulburi, tot mai adânci… Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vârsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse câţiva ani un vast şi straniu teren de exploatare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curând într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electrocasnicele, atelierul de reparat televizoare – m-a umplut mereu de emoţie.”

Primul tip de „corporalizare”, prima topografie ne aminteşte de manualul de literatură: copilăria „la oraş” era, în literatura română, mereu fragmentară, mereu opusă amintirilor. Clădirile învie, blocul primeşte viaţă, interdicţiile intră în poveste. Un bloc devine un falus imens, un lift poartă încărcătură erotică, o fereastră capătă virtuţi omeneşti. Prozatorul e legat de un domiciliu sau altul – de o stradă, de o piaţă care configurează un timp, o vârstă. Visele modelează blocul, casa, camera, împrejurimile, le fac paradisiace sau înspăimântătoare, elemente ale fiinţei care e Mircea. Cu care începe şi cu care se termină evoluţia lumii. Cu timpul, oraşul devine orbitor, parte a unui vis – a unei istorii care se leapădă de lesturile ei. Oraşul, după cum spunea poetul, rămâne în cer, în cosmos, în infinitul care îl poate redefini ca iluzie. Totul nu este decât un joc al interpretului, o creaţie a demiurgicului Mircea – a atotputerniciei sale. Geografia literaturii îşi trăieşte, în prozele de odinioară, triumfală, autodistrugerea. În Solenoid, „înălţarea la cer”.

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Mircea Cărtărescu – Portret interior (1)

cartarescu 1

Argument 

Nu ştiu dacă Mircea Cărtărescu e cel mai citit scriitor român contemporan. Cărţile sale se plasează, însă, chiar de la început, în categoria celor mai vândute, mai comentate, mai discutate şi mai disputate apariţii editoriale de la noi. Aceasta pentru că nu sunt deloc cărţi comode. Ele au darul, poate chiar geniul contrarierii obişnuinţelor publicului, au calitatea de a lărgi şi deplasa orizonturi de aşteptare, de a revela resurse, strategii şi forme ficţionale noi, prin care fizionomia estetică a scriitorului se reconfigurează mereu, se reinventează cu fervoare imaginativă şi vervă lexicală. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu precizează că toate creaţiile, atât de deconcertante şi diverse (poezie, proză, diaristică, pamflet) ale lui Mircea Cărtărescu „fac parte din opera unui profesionist al literaturii, unul dintre rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI”. Mircea Cărtărescu, poetul, procedează, cu consecvenţă, la desacralizarea limbajului liric, dar şi a lumii reprezentate. Desolemnizarea resorturile propriului univers poetic se înfăptuieşte prin inserţia unui limbaj denotativ, cu termeni preluaţi din viaţa cotidiană, cu „obiecte” lirice de o irepresibilă banalitate. Proza lui Mircea Cărtărescu se situează la confluenţă cu poezia, scriitorul expunând aici un ton, o viziune şi o arhitectură interioară de incontestabilă unitate semantică şi simbolică, în ciuda dezarticulării arhitecturii epice aparente. Imaginea unui palimpsest cu irizări metafizice plurale se impune; un palimpsest din care se naşte instanţa ficţională paradoxală a unei fiinţe ambigue în căutare de sine şi în căutarea sensurilor unei alterităţi dominatoare. Proza consemnează aşadar metamorfoze subite, translaţii insolite între planurile naraţiunii, glisări între condiţii ontice antinomice, mai ales în Orbitor, roman al unei scriituri paradoxale şi torenţiale, roman al imaginarului reduplicat şi al legitimării identităţii fiinţei prin retranşarea salvatoare în vis, eros sau în straturile abisale ale imaginarului. În Solenoid, remarcabilă este revelarea halucinantă a unor lumi posibile, mixajul de identităţi ontice şi de referinţe textuale, din care se întrupează acest paradoxal, aluvionar mecanism ficţional, cu metabolism ambivalent, ce nu poate fi redus la vreuna din formele şi structurile sale singulare. Scriitorul imaginează poteci, căi de acces, inervaţii ale sordidului, amprente ale miraculosului, într-un univers ficţional cu mii de înfăţişări, de forme şi dimensiuni. De la spaţiul comunist, al damnării şi inerţiei, trasat în cerneală obiectivat-realistă, la teritoriile nesigure ale visului, cu tensiuni subtile şi regresiuni în infrarealitate, până la reprezentările fantaste ale redempţiunii prin accederea la sensul primordial, paradigmatic, se înfăptuieşte, în fond, arhitectura labirintică a acestei construcţii epico-poematice impresionante. Imaginile căderii, ale damnării şi disoluţiei, prin care sunt desenate bolgiile umanului se întrepătrund cu vibraţiile metaforice ale extazului, cu irizările unei posibile căi de acces spre mântuire, spre salvare purificatoare de sine.

Dosarul revistei „Vatra” Mircea Cărtărescu – portret interior îşi propune să redeseneze, la acest început de an (să nu uităm că, la 1 iunie 2016, Mircea Cărtărescu va împlini 60 de ani) cu acurateţe, cu acribie, cu obiectivitate, pe cât e posibil, fizionomia unuia dintre cei mai importanţi scriitori postbelici. Structura numărului este simplă şi eficientă: un interviu (la rubrica noastră consacrată, Vatra-Dialog), două texte autospeculare (puse sub titulatura par soi-meme), o dedicaţie a Magdei Cârneci şi un set consistent de interpretări şi evocări. La rubricile Tolle lege şi Carmen saeculare se regăsesc câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Cărtărescu. Le mulţumesc, şi pe această cale, tuturor colaboratorilor noştri pentru efort, dedicaţie şi implicare în configurarea acestui dosar tematic.

                                                                                   Iulian Boldea

 

***

 cartarescu 3

Mircea CĂRTĂRESCU – Poeme

 

Caravelă pufoasă, galion putred

 

toamna e vremea halucinării, a dubiului

a ceţii, a egocentrismului

a crizantemelor, a glosolaliei

cînd sub galaxiile care sînt crizanteme

pielea devine transparentă ca sticla

şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare…

prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare

modelate în platină şi trefla craniului de perlă

şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei.

lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne

globii oculari, ouă scînteietoare

nervii din carnea limbii sînt fire de sidef

cartilajul traheei e de pirită…

şi apoi corpul e tot lucrătură, caligrafie

înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură

sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe

încape inima cu arterele coronare de jad

scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală

cu catifeaua plină de boabe…

nasturi de diamant cusuţi pe intestine

sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina

două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul

sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale

şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.

tîrziu sub apa groasă a toamnei

omul e putred ca o corabie

dar pîntecul său e plin de comori.

cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei

nici nu bănuieşte milionul de sori

de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme

roiurile de meteoriţi, cometele care mişună…

e toamnă şi omul cu vertebre de peşte

încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.

Îmi amintesc

1

stradă putrezită în amurg

gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări

cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă

nori curgînd înspăimîntător de repede

şi spaima, spaima fără leac, fără sfîrşit

corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului

case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe

şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice

în vechea alimentară, acum ruinată

într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei

un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart

mîngîie muşcata ferfeniţită

sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene

frica făcîndu-te să orăcăi

o faţă necioplită lîngă faţa ta

degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna

şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde.

te cheamă, îţi întinde bucata de rahat.

verde-transparentă, cu zahăr pudră.

coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre.

mama plutind prin camera schimonosită

fierul de călcat mai mare ca lumea

şi totul urlă ca-n chinurile facerii

şi casa trozneşte şi mama ţipă.

2

oriunde merg pe zăpadă

mă-mpiedic de mîna neagră a mamei

iese ca un ciot dintre şinele de tramvai

se-ntinde din zidul policlinicii vechi

scormone prin ruine

oriunde calc printre ruinele galbene

dau de mama ridicată în capul oaselor

pe patul ei cu tăblii de fier.

un mare copac negru arde lîngă o fabrică

fabrică veche, de cărămidă.

o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte.

toată viaţa am trăit înfundat

în toracele negru al mamei.

printre coastele ei am văzut lumea.

soarele şi luna sînt sfîrcurile ei,

norii sînt măselele ei uriaşe.

şi ce nori curgeau peste atelierul de geamuri

şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai,

mamă! ce faţă mare şi galbenă!

stăpîn al ruinelor,

al ruinelor în amurg!

îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară

şi muguri negri de primăvară te ning

şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.

3

bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu

şi singurătatea mea din preadolescenţă

strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben

scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă

bloc cu un salcîm chinuit lîngă el

la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt

huietul singurătăţii în urechile

de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite.

faţadă spartă mînjită cu litere –

HG, parcă un J portocalii violent, murdare

ca urmele de degete de pe pereţii closetului

şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi

acolo intrară părinţii mei

înghiţiţi de esofagul de piatră

zăbreliţi în liftul dat cu păcură

traşi de cabluri de păcură murdară

nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras

pe culoarele verzi-murdar, cu leandri

i-a storcit între pereţii clocotitori

le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri

de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul

şi mai chinuit

balconul, cînd cerul musteşte de sînge

musteşte şi el de urechelniţe.

4

îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului

ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori

şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc

înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori…

ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant

înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică

stelele, umplutura de crizanteme tocate,

de artere tocate, de heleştee…

revăd: te revăd îngenunchiată, ţîţe căzute, părul clocotitor

braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa

uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul

muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei.

draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată!

îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată!

mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero

în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular

mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile

repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o –

scoţîndu-mă de acolo

scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă,

şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.

ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi

şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau,

cînd eu, curat ca laptele şi cuminte

îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.

Meditaţie de 14 iulie

este libertatea bunul nostru cel mai de preţ?

atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea

cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan

„trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie

să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie

să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce

ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare

dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea?

e libertatea înţelegerea necesităţii?

este ea steagul negru al anarhiei?

poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule?

când te surpi asemenea cetăţii Baliverna

dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor

într-o lume ce va dispare?

citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot:

pe tronul său, Darius împărat

priveşte cu ochii în lacrimi

defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi

în straiele stirpei lor – şi Darius plânge

căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni – şi el, stăpânul lor, singurul liber –

aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă

sfinţi şi păcătoşi

iar eu

las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran,

merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici

şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea,

mă-ntreb dacă sunt liber,

mă-ntreb dacă sunt.

este libertatea compatibilă

cu egalitatea?

ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi

fără să fii interşanjabil?

sunt nord-coreenii

identici între ei asemenea electronilor?

cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează?

şi-apoi: masificarea culturii

nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul

lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul

lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr

e în cuvântul egalitate?

ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare

(dar mi se pare doar) că ele

răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis

că „adevărul vă va face liberi”

şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern

ca să ne facă liberi, în singurul fel

în care poţi fi liber: să scapi

în fine, în fine –

de tine însuţi.

e fraternitatea mai mult decât o utopie?

e multiculturalismul mai mult decât un vis

din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus

să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne?

e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali

cum scrie pe steagul francez, care e steagul

civilizaţiei noastre?

e încă posibilă civilizaţia noastră?

e binele încă posibil?

e realul încă posibil?

e viaţa încă posibilă?

e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon

mai mult decât o adicţie?

privesc pe fereastră spre nori

cu ochii mei organici: exist?

am existat vreodată?

Pe marea pietruită, pe oceanul pavat

anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene

treceai pe strada albastră, printre polistirene

ca un pachebot pe-o mare pietruită.

părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal

fusta ta cadrilată conversa cu un şal

despre amortizoare, deşee, ispită.

deasupra norii erau nişte locomotive sticloase

apoi iar carne, inimi, cefe şi oase

înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză

şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,

în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră

şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră

o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.

incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe

grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe

dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.

te revelai abia după.

de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi

îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,

te întrebau: femeie cu gîndul departe,

de ce duhneşti atît de tare a moarte,

eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,

de ce supurezi la gît şi la coate

precum caroseriile în cimitire?

porumbeii de piatră în haine de mire

se aureau în amurgul de brom.

statuetă de ojă cu inimi sub coastă,

fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă

pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.

şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare

părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare

cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.

cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,

ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,

cine mai încalecă fără zăbală şi şa

pe dumneata

între giulgiuri şi perne, sub peisaj?

treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi

pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi

într-o curte făcea viermi un lămîi

şi făcea viermi în marele sentiment de venin.

lîngă spiţele de tomberon cu scînteie

cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree

atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee

în care ghemuită doarme-o femeie

cu obraji verzi şi buze ultramarin.

doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri

cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă

cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor

cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite

cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.

are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon

încolăcite, scriu un nume în burta ei,

un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare

un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,

coroziv, fictiv, visător, cariat…

deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase

roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase

aruncînd umbre peste oceanul pavat

unde, pachebot de muselină şi oase

odată ai navigat.

 (1982)

Podul Elefterie

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă după paişpele stacojiu

plin cu lume care o ştiu,

să văd cum norii se-ncheie la sîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se duce şi iulie, mi-am privit în oglindă faţa nebărbierită:

ăsta eram acum zece ani? acum cinci?

ăsta eram acum trei ani, cînd a ieşit „aerul cu diamante“?

cînd combinam emoţii chimice, cînd vedeam sincer femei de tablă, maşini de ţesut

 adipos,

cînd ronţăiam aisberguri?

am mai trecut pe la locomotivele alea cu aburi, m-am mai căţărat în ¬ cabinele lor, mi-am mînjit pantalonii noi de tercot de păcura de pe trepte, bare, uşiţe

am mai împins de manivelele ruginite

dar unde sînteţi, TRAIAN, FLORIN, NINO, JEBE?

unde eşti, MIRCEA, unde îţi sînt pletele, unde ţi-e subţirimea?

am plîns mult acolo, de unul singur, lîngă lopata fochistului.

s-a dus tinereţea… stilul… au rămas norii

în care suflu cît pot ca să rămînă umflaţi.

ah, singur, străin printre locomotive, sub paharul cu bere al soarelui

gîndindu-mă la postere vechi.

acum suflu în viitor ca să rămînă umflat

şi suflu în fiecare piatră din borduri ca să rămînă umflată

şi suflu în pasarela înnegrită de peste şinele Gării de Nord ca să rămînă ţeapănă, în

 picioare

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

fără bani, fără femeie, fără macat

doar aşa, un tip ofticat

că se vede în apă bătrîn.

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se învîrteşte afurisita asta de lume

şi ne suceşte gîtul, ne trozneşte atlasul şi axisul, ne rupe jugularele…

ah, moartea trebuie să fie o femeie frumoasă

de vreme ce suceşte gîtul tuturor… trec zilele

zilele calde de iulie… va veni toamna…

ţin minte toamnele din Universitate

cînd scările rulante ale pasajului mergeau zbîrnîind

ridicînd din abis o singură femeie multiplicată în sute de exemplare

cînd tot oraşul devenea o sticluţă de ojă de unghii

şi înotam prin ea, de mînă, prin magazinele de parfumuri şi sticlărie de la coada

calului.

am mai trecut pe acolo, am mai privit perucile şi deodorantele

am cîntărit din ochi porţelanuri, am mîngîiat ficuşi

dar TU? dar EU? au rămas numai norii

în care suflu din răsputeri ca să rămînă umflaţi

şi le pun apoi, la fiecare, dopul de cauciuc.

ah, singur, străin printre porţelanuri, sub stelele ca nişte uzine

producînd postere vechi.

acum suflu în troleibuze ca să rămînă umflate

şi suflu în cinematografe ca să nu se turtească

şi suflu în ţeasta şi în inima şi în pielea mea ca să pară că au viitor

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă şi-n gol

şi la tramvaiele care trece domol

şi la norii de fier şi de fîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

Războiul stelelor

mi-am început şchiopătarea, înfăşat în cearceaful de plumb,

şiroind bromură şi sînge, lipit cu leucoplastul de solzi al mării,

pe sub pietrele ochioase ale şoselei, pe sub ţevile de canalizare,

făcînd piele de găină, scuipînd la presimţirea acră a stelelor.

şi stelele ieşeau înnegrind străzile, ruginind blocurile, rînjindu-şi colţii suciţi ca

burghiele

întinzînd arípi de păianjen, pocnind troleibuzele

ca pe nişte pungi de hîrtie, proliferînd ca aricii de cuarţ

mitoză, meioză, acuplîndu-se sub zdrenţele colorate.

stelele îşi întindeau carnea peste oraş, umplîndu-l de colici

lăsînd licheni orbitori în patul hotelurilor, în chiuvetele din care curge tifon

făcînd să sclipească schelete subţiri de pisici

în faţa vitrinelor cu pînzărie putredă.

barbare, măţoase, deformate de sarcini, cu ciocuri de porumbel,

stelele ocupau cartierele, parcurile, mîncau statuile,

răsăreau din aceleaşi grăunţe cu frigul şi encefalita,

fantome în scutece de bazalt.

era o dictatură perversă a stelelor:

pe fiecare balcon zvîcnea un torace de stea

în fiecare cutie de poştă se ghemuia cîte-o stea într-un rumeguş de scrisori

şi grămezi sucite de stele blocau intrarea în baruri.

eu înotam printre ţevile unse cu smoală şi plastic albastru

sprijinindu-mă în cîrje de chit,

îmi sfîşiam buzunarele gurii în crînguri de cîrtiţe

şi, încercînd să străbat tunelul de pieliţă,

m-am chircit, mi-am resorbit în osul feţei nasul şi buzele

mi-am tras degetele în carnea pălmii, coastele în şira spinării

mi-am înfundat ochii în creier şi, gogoaşă de ganglioni,

m-am tîrît prin zăpada fierbinte.

vara m-a pieptănat, toamna m-a alăptat, iarna m-a plimbat de mînuţă

acolo, printre sîrme de la betonul armat al fundaţiilor.

în primăvară am spart abcesul şi am ţîşnit orăcăind în oraş.

oraşul sluţise, paralitic strîngînd în braţe o stea.

stelele grase ca porcii tăiau cicatrice

pe mucoasa linguală a străzilor

stelele mişunau ca fluturii de mătase, ţesînd fire între copacii de la televiziune

molfăiau bicicletele din vitrine,

rodeau depourile ca pe napolitane. stelele se prăjeau

sticloase în lumina halelor de peşte, în bazarul lipscanilor

tone şi tone de stele.

cu ţeasta moale ca o burtă de crab

m-am proţăpit în moartea plină de stele.

răcnind am smuls asfaltul, jupuind o stradă întreagă. stelele mă priveau

ca nişte sarcopţi cu ochii inexprimabil de trişti

cu nările îngropate în untura obrajilor.

cu strada în mîini, am început căsăpirea.

tăiam fălci de flacără, sternuri de sloi, sfinctere de cristal

rinichi de cerneală roşie, sfîrtecam femure şi bazine de jar

zdrobeam carii fosforescente, plămîni, beregăţi de lumină

retezam ligamente, copite cu potcoavă cu tot, inimi bicamerale

scalpam degete, ferestruiam tibii, nervi de sifon, terciuiam pleoape

iar spre zori am cărat morţii într-o căruţă de brad,

piftiile pîlpîind.

galben de sînge, gîfîind, m-am împleticit pe şosea.

m-am ghemuit din nou cu capul între genunchi

şi strîngînd din măsele, rostogolindu-mă în susul lifturilor

am răsărit deodată peste acoperişuri.

din gură mi se prelingea lumină albăstruie de zi

din subţiori îmi ţîşneau raze, puteam să văd cu toată gloria pielii mele

cum sub focul roşu al vieţii mele, sub lumina dinţilor mei

oraşul se trezeşte la viaţă.

Toamnă cu lună anii ’60

Toamnă cu lună

cînd porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeaună

cînd ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti

printre taxiuri nefireşti.

Toamnă cu lună

cînd cabinele de telefon scînteiază

cînd ştii că nimic nu durează

cînd pînă şi vitrinele graseiază

şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamnă de sticlă

cînd magnetofoanele se fac zob

cînd mixerele de plastic pălesc

cînd aspiratorul asudă rece

cînd trusa de şurubelniţe hohoteşte

cînd maşina de spălat cu ochiul rotund

şi coniacul cu patru stele

se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele

şi toamna de vermut se crede tînără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.

N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rîsetul.

Noi n-o să ne căsătorim,

n-o să avem copii

şi n-o să îmbătrînim împreună.

Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum.

Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate

ci scurte, haotice.

Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte

august, decembrie, aprilie…

Toamnă cu lună

aş vrea atît de tare să fim acum împreună

să privim vitrinele împreună

să numărăm taxiurile împreună

şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Viaţa mea se aglomerează

cîte imagini făceam cînd viaţa mea era goală!

era o deprivare senzorială, o nebunie ca a şahistului lui Zweig.

cînd scriam „Poemele de amor“

nimeni, nimeni nu era-n viaţa mea.

umblam de nebun pe Magheru fluierînd Lennon

„sînt doar un tip gelos“, dar nu eram gelos pe nimeni

căci nu exista nimeni. Jebe nu dădea telefoane

cu Traian mă certasem.

vroiam atît de mult să am o femeie a mea, o casă a mea

(seara intram la cinema „Volga“ şi-mi dădeau lacrimile la orice – tîmpenie)

i-am spus o dată lui Emil la „Cartea românească“: „Ştii,

eu sufăr foarte mult de singurătate“. A părut mirat

iar eu mă-ntrebam cum o fi să nu suferi de singurătate, din clasa

a zecea nu mi se mai întîmplase

de vreun an viaţa mea se aglomerează. totul e realist

şi tern ca o fotografie. am femeie.

am casă. am (dacă nu prieteni) amici.

citesc toate nopţile. alerg la slujbă cu 21.

dar nu sînt fericit şi sînt gelos pe cei singuri.

singurătatea mea – mă-ntîlnesc uneori cu tine

cum te-ntîlneşti pe stradă (lîngă un lactobar) cu o veche prietenă

care a fost odată totul pentru tine

şi de care viaţa te-a despărţit.

ce pot să-ţi spun? ai rămas la fel de frumoasă

dar mi-eşti străină şi nu te mai pot avea

şi nu-ţi mai pot lipi faţa de-a mea decît prin geam, ca Delon şi Monica

                                                                        Vitti-n „Eclipsa“

acum eşti singurătatea altuia

iar eu sînt un bărbat fără singurătate.

 

***

 

VATRA-DIALOG

 cu

 MIRCEA CĂRTĂRESCU

 cartarescu 2

„Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza.”

Iulian Boldea: – Stimate domnule Mircea Cărtărescu, aş vrea, mai întâi, să vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să răspundeţi la întrebările mele. Prima întrebare nu poate evita momentul începuturilor: când aţi început să scrieţi ceva care să semene cu literatura şi care a fost resortul ce a declanşat nevoia de a scrie? Aţi avut o copilărie fericită? Ne puteţi dezvălui cea mai pregnantă amintire din copilărie?

Mircea Cărtărescu: – M-am născut în 1956 şi mi-am petrecut primii ani într-o lume populară, muncitorească, foarte pestriţă. Mama era ţesătoare, tata lăcătuş. Amândoi veneau de la ţară. Îmi amintesc bine cum îmi citea mama, cu mine-n braţe, din cărticele pentru copii, cele mai multe ruseşti. Pe la 3-4 ani aveam, se pare, o memorie neobişnuită a versurilor. „Adunai copiii în jurul tău şi le recitai poezii”, îmi spune câteodată mama. Până azi reţin cu mare uşurinţă tot ce e versificat. La nouă ani am început să scriu din proprie iniţiativă: am început mai multe „romane” din care-am scris cel mult câte zece pagini. Părea că am mai mult voinţă decât talent. Am început să scriu versuri, foarte naive, prin clasa a şaptea, am umplut mai multe caiete. I-am imitat, pe rând, pe Blaga, Bacovia şi Marin Sorescu. Fiecare poet nou descoperit mi se părea zenitul poeziei. Am scris cam tot pe-atunci şi proză, povestiri SF. Interesante, întrucât apar încă de-atunci câteva teme pe care am tot scris până azi: sunt un fel de prototexte semnificative. Nu ştiu ce mă-mpingea către literatură. Poate că lectura: cititul era de pe-atunci cea mai mare şi multă vreme singura mea preocupare şi plăcere. Nu ştiu decât că voiam să scriu, pentru mine însumi, în afara oricărei dorinţe de-a publica şi fără să mă gândesc să ajung vreodată scriitor. Din liceu am mers la un cenaclu unde-am învăţat mult de la colegi mai avansaţi literar decât eram eu. Nu eram nici pe departe printre poeţii-vedetă ai cenaclului. După ani de zile, conducătoarea lui mi-a spus: „N-am crezut în tine nici o clipă.” Ironic, sunt singurul autor ieşit de-acolo, după ştiinţa mea.

Copilăria mea a fost difuză şi neatentă. Mă interesau ceilalţi copii, dar eu însumi eram un fel de absenţă. N-aveam nimic deosebit. Stăteam într-un colţ şi-i priveam pe ceilalţi. Eram şi eu printre ei. Alţii erau cei care dădeau tonul la joacă, alţii erau cei interesanţi, inteligenţi, memorabili. Habar n-am dacă am fost fericit pe-atunci sau nu. Probabil că n-aveam timp să-mi pun asemenea întrebări. O amintire? Sunt în reţeaua de canale săpate în spatele blocului 15 de pe Ştefan cel Mare, aflat încă în lucru, cu schele pe faţade, încă fără lifturi, dar în care se mutaseră deja mai multe familii. Umblu printre malurile de pământ unde urmau să fie aşezate ţevile, dau un colţ şi mă trezesc deodată în faţa unui monstru bizar. Era un copil cu o mască oribilă de carton peste faţă şi cu un băţ în mână. Din spatele lui au apărut alţi cinci-şase mascaţi care m-au făcut prizonier şi m-au ţinut până seara încuiat într-o scară de bloc. Aşa am aflat despre jocul care mi-a marcat ulterior copilăria, Vrăjitroaca.

Formarea dvs. literară e legată de Cenaclul de Luni. Cât şi ce anume datoraţi, ca scriitor, acestui cenaclu, acelei ambianţe? Cum percepeţi, astăzi, prin vitraliile amintirii, epoca, poeţii, prietenii, criticii de atunci?

– În liceu devenisem un adolescent bizar, asocial, schizoid. Credeam sincer că aveam să dispar repede din lume. Nu făceam decât să citesc, citeam toată ziua şi bună parte din noapte. Literatura devenise adevărata mea realitate. Am descoperit atunci familii întregi de scriitori, cărţi pe care-aş fi vrut să le citesc doar eu şi care mi se păreau scrise de supraoameni. Scriam foarte multă poezie, din care n-am păstrat nimic. De asemenea, povestiri, deşi aveam mari dificultăţi în scrierea prozei: nu aveam destulă imaginaţie, nu ştiam cum gândesc şi vorbesc oamenii… Apoi am fost luat în armată, unde mi-au băgat minţile-n cap. Cred acum, sincer, că dacă n-aş fi avut şocul stagiului militar aş fi ajuns repede la o reală boală mintală, căci mă desprindeam tot mai evident de realitate. În armată n-am citit şi n-am scris nimic, şi asta m-a salvat. A fost îngrozitor de dur pentru mine, un tânăr care nu fusese trimis pân-atunci nici să cumpere o pâine.

Fiind în armată, primeam scrisori de la un coleg care intrase deja la Litere, şi aşa am aflat că existau acolo două cenacluri, „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, şi „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu. Când am devenit şi eu student, anul următor (după ce, în vara lui 1976, am scris „Căderea”, primul meu poem adevărat), am mers întâi la „Junimea”. Abia din anul al doilea am ajuns şi la Manolescu. Eram deja într-un fel de război cu poeţii din facultate, mai ales cu Coşovei şi Iaru, fiindcă eu scriam cu totul altfel de poezie pe-atunci. Ne atacam şi ne ironizam reciproc. Ceva mai târziu am început să scriu şi eu ca ei, căci spiritul ludic şi ironic al poeziei din Cenaclul de luni era foarte molipsitor, şi-am devenit prieteni foarte buni. Cred că am citit apoi de zeci de ori la Cenaclul de luni, devenisem stâlp al cenaclului. Am fost extrem de apropiat de Traian, care mi-a fost cel mai bun prieten în facultate, de Mariana Marin, colegă de an cu mine, şi de Tudor Jebeleanu. M-am înţeles foarte bine cu Iaru, cu Bogdan Lefter, Ghiu, Romulus Bucur, Matei Vişniec şi Magda Cârneci. Am avut însă o mulţime de neînţelegeri cu Stratan şi mai ales cu Muşina, oameni mai dificili, dar pot spune că i-am iubit şi pe ei ca pe toţi ceilalţi.

Poeţii de luni erau extrem de uniţi, era o emulaţie extraordinară între ei şi o admiraţie pe măsură. Anii 80 au fost cei mai mizerabili pe care i-am trăit, dar noi trăiam în poezie în asemenea măsură încât, când epoca a trecut, eu, cel puţin, am refuzat să mai scriu versuri. Cu timpul, am ajuns să-i cunoaştem şi pe cei din provincie, aşa că Ion Mureşan sau Stoiciu ne-au devenit apropiaţi, mai târziu i-am cunoscut şi pe poeţii germani de la noi, care-au emigrat apoi cu toţii. M-am simţit foarte bine în climatul generaţiei 80, dar ea a durat doar cât tinereţea noastră. După ce-am trecut de 30 de ani, mi-a devenit limpede că optzecismul trebuia depăşit. Din anii 90, fiecare dintre noi a mers mai departe pe cont propriu.

Scriaţi, într-o pagină de jurnal din anii ’90, că „poezia vremii noastre este romanul postmodern”. Mai susţineţi o astfel de opinie, acum? Ce aţi simţit atunci şi ce simţiţi acum în legătură cu această glisare a creativităţii dvs. de la poezie la proză? Deşi, pe de altă parte, aţi recunoscut că proza pe care o scrieţi „iese din poezie şi este poezie”.

– Poate că am spus şi asta cândva, când „postmodern” însemna pentru noi, pur şi simplu, „noua literatură” (în opoziţie cu modernismul învechit), dar azi practic nu mai folosesc acest cuvânt. Nimic nu mă plictiseşte azi mai mult decât să fiu numit un autor postmodern. Cum mergeam în perioada facultăţii şi la cenaclul „Junimea”, pe care colegii mei lunedişti nu-l frecventau, am reînceput să scriu proză. Fiindcă „Junimea” îi adăpostea pe prozatorii generaţiei: Nedelciu, Crăciun, Cuşnarencu, Costi Stan, Sorin Preda… Pe ei îi admiram aproape mai mult decât pe poeţii de dincolo. Ei m-au încurajat să scriu proză, şi pentru ei am scris „Nostalgia”, pe când aveam 23-24 de ani. Scriam, pur şi simplu, ca să citesc în cenaclu, fără vreo dorinţă de publicare. Abia când am avut cartea aproape terminată m-am gândit s-o public. Am dat-o în 1985 la „Cartea românească” şi mi-a apărut, mutilată de cenzură dar încă lizibilă, în 1989, foarte puţin înainte de evenimentele din decembrie. Aveam atunci deja trei volume de versuri publicate şi două în sertar, iar pe de altă parte scriam „Levantul”, pe care l-am citit de asemenea la „Junimea”, spre deliciul colegilor mei. Am continuat să scriu şi poezie în acei ani, până prin 1993. Volumul „Nimic” era altceva decât poezia optzecistă (abia azi se scrie aşa) şi am renunţat să-l public atunci. „Levantul” mi-a apărut în 1990. Din 1993 am încetat cu desăvârşire să mai scriu versuri. Eram liber pentru proză şi asta am făcut până azi. Proza e o altă viaţă. Ea îţi deschide spaţii largi şi te lasă să spui lucruri pe care, pur şi simplu, nu le poţi exprima în poezie. Mi-am propus, de la-nceputul anilor 90, să scriu texte pe cât de ample, pe-atât de concentrate despre viaţa mea interioară. Am încercat întâi cu „Travesti” şi-am crezut că am eşuat. După „Nostalgia”, „Travesti” părea „un regres din toate punctele de vedere”, cum mi-a spus redactorul cu care lucram. Şi totuşi în romănaşul acela despre adolescenţă era in nuce toată proza mea ulterioară. Şi azi îl consider cartea mea cea mai vizionară în privinţa găsirii unui drum propriu în literatură. Cu „Travesti” începe a doua etapă a scrisului meu, care cuprinde, pe lângă el, „Orbitor” şi „Solenoid”. E o lume comună în ele, oricât de diferite ar fi. Dacă mă uit în urmă, am scris la acest triptic vreo 23 de ani.

Şi, da, evident, în toţi aceşti ani am continuat să scriu poezie în formă de proză. Căci poezia, înainte de-a fi un gen literar, e un fel proaspăt, oblic, de-a vedea lucrurile. Meditaţia, speculaţia parabolică şi metafizică, viziunea subîntind proza mea cum o făceau şi în poemele ample de altădată. „Orbitor” e un poem rizomic, întins mai ales pe orizontală, asemenea aripilor de fluture care sunt emblema lui; „Solenoid” e un turn, o întindere verticală spre ceea ce tânjim cu toţii să atingem, cerul platonic, absolutul, Nirvana, poala de aur a Dumnezeirii.

„Visul e a doua viaţă”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenţei pentru dvs.? Irealitate imediată? Intruziune a transcendentului în subconştientul nostru? Invazie a unui miraculos indescifrabil altfel decât prin scenariul oniric? Ce este, în această ordine, mai important, pentru creaţie? Visul sau realitatea? Visul şi realitatea?

– O spun a milioana oară şi-am s-o spun şi mai departe: visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dat simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracol a lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate astea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, „burgheză”, ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a-nvăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura se reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.

Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru „realist”, glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru alte transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magic şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine. Eram la pagina 700 din „Solenoid” şi nu vedeam încă semnificaţia cărţii. Ştiam doar că mintea mea avea să m-ajute s-o termin cum trebuie.

Cum percepeţi raportul dintre viaţă şi text, dintre viaţa vieţuită şi cea nevieţuită încă, dintre textul scris şi cel nescris încă? Este universul, cum spunea Valéry, „o eroare în puritatea nefiinţei”? Sau, cum scriaţi în Jurnal I, „nefiinţa este însăşi fiinţarea”?

– Sensul vieţii mele a fost scrisul. Mi-am reproşat-o de nenumărate ori, iar „Solenoid” e reproşul suprem pe care l-am adus acestui autism straniu în care mi-am dus viaţa. Aş fi vrut să trăiesc mai mult şi mai liber. Mi-am reproşat mereu asocialitatea, recluziunea, orbirea la aşteptările celorlalţi. Deşi nu sunt un autor profesionist ci doar unul vocaţional, m-am detestat chiar şi în ipostaza asta oricum mai bună. Măcar atât am făcut bine mereu: n-am trăit între scriitori. Am ajuns la o oarecare înţelepciune abia după 50 de ani, când am început să mă bucur mult mai intens de „viaţa care se vieţuieşte” (în opoziţie cu cea „în spirit” sau „în literatură”): de călătorii, de zilele de primăvară, de forma norilor, de gesturile copiilor mei, de Ioana, de pisicile mele, de Facebook, de prieteni, de un vin bun. Reversul e depresia. Când nu scriu sunt la pământ, dovadă că scrisul e pentru mine, din păcate, necesar ca un drog.

Timpul, scrie Borges, e substanţa din care suntem alcătuiţi. În ce raporturi sunteţi cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, al gândirii, al trăirii interioare? Ce anume şi cât din această substanţă temporală folosiţi în/ pentru creaţie?

– Voi avea curând 60 de ani, şi asta mi se pare o glumă. O şi iau ca atare. Dar ceilalţi o iau în serios şi asta mă întristează în cele din urmă. Deodată vezi că tinerii se poartă cu tine deferent, că nu-i mai poţi face să-ţi zică pe nume. Apoi observi că nici ei nu mai sunt aşa de tineri. Iar cei de-o vârstă cu tine ţi se par uneori nişte bătrânei. E ciudat să înaintezi în vârstă. Nu-ţi vine să crezi, e ca în vis. Mă gândesc adesea că mai pot conta cel mult pe vreo două decenii de viaţă, asta dacă lucrurile merg bine…

Nu am simţul pentru timp prea bine dezvoltat. Pentru mine timpul e o succesiune de spaţii, ca feliile subţiri ale unei tomografii. Lumea mea de la cinci ani, cea de la cincisprezece şi cea de la treizeci nu sunt pentru mine legate prin cauzalitate: sunt lumi distincte şi autarhice ca nişte perle dintr-o casetă. De aceea, n-am nici o problemă să amestec cronologiile, cum ai amesteca o salată: lumea mea e heterotopică în bună măsură, deşi tinde cu toate puterile ei spre utopie.

Multe fragmente autobiografice, din etape cronologice diferite, mărturisesc, explicit, existenţa unor crize ale scrisului, existenţa anumitor blocaje, care se întretaie cu o febrilă voinţă sau nevoie de a scrie. În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Dumneavoastră scrieţi poemele sau prozele, sau ele vă scriu? Vă simţiţi locuit de o forţă ocultă, în momentele favorabile ale creaţiei? Oferiţi credit inspiraţiei?

– Sunt un autor foarte instinctiv, dependent periculos de mult de inspiraţie. Sunt dominat cu totul, nu de scrisul, ci de mintea mea. Îmi vin în minte, uneori, idei de cărţi, mai degrabă senzaţii puternice legate de un cuvânt, o imagine, o amintire. Pot trece zece ani, apoi, înainte să mă pun pe lucru în jurul lor. Mă apuc într-o zi de scris împins de o nevoie interioară, de credinţa că a sosit momentul. Scriu două pagini, iar a doua zi mai scriu două. De multe ori ajung la cuvântul sau amintirea de la care-a pornit totul după o sută de pagini, după două sute, uneori nu mai ajung până acolo niciodată. Dar ştiu că mintea mea nu poate să mă lase de izbelişte, am credinţa asta. Încerc s-o las cât mai liberă, sunt ca un jocheu care pluteşte deasupra calului său, ştiind că el va câştiga cursa cu atât mai sigur, cu cât îmi va simţi mai puţin greutatea. Mă distrează să scriu de mână, meticulos şi ordonat. Manuscrisele mele au foarte puţine ştersături: par scrise după dictare.

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Care au fost (şi care sunt acum) cărţile dvs. „de căpătâi”?

– În adolescenţă citeam spre opt ore pe zi, ajungeam la 150 de cărţi pe an. Le-am notat pe toate în jurnale. Erau mai ales cărţi de versuri, şi tot poezie am citit, în principal, şi în perioada facultăţii. Mâncam, cum se zice, poezie pe pâine. Din fericire, în anii ’70 şi ’80 s-a publicat foarte multă poezie la noi, şi autori români – Nichita Stănescu, Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu au fost poeţii pe care i-am citit cel mai intens în facultate – şi străini, în traducere. T.S.Eliot, Ezra Pound, Frank O’Hara, W.S. Merwin, Wallace Stevens, dar şi Rilke, Trakl, Valèry, ca şi antologii masive de poezie britanică şi americană erau hrana mea cotidiană. Apoi am citit mai ales romane – clasicii modernităţii, autorii latino-americani, postmodernii nord-americani. Au avut pentru mine o importanţă extraordinară, formativă, câteva cărţi masive, din care am învăţat că marea proză e întotdeauna mare poezie: „Ulysses”, „Doctor Faustus”, „Omul fără însuşiri”, „Valurile”, „V”, „Un veac de singurătate”, „Despre eroi şi morminte”, „Şotron”, „Terra Nostra”. Am citit în paralel multă literatură clasică străină, din antichitate şi până în secolul al XIX-lea. De asemenea, cred că ştiu bine, la fel de bine ca oricine, literatura română din toate vremurile. În ultimele două decade am citit tot mai puţină literatură. Interesul meu a mers tot mai mult spre non-ficţiune: filozofie, ştiinţe, matematică, medicină, chiar istorie… Mă interesează acum să înţeleg lumea în care trăiesc, şi care e fabuloasă, inepuizabilă. Vreau să ştiu totul despre tot, sau măcar „din toate câte nimic”…

Citesc în pat, cu voluptate, lectura mea n-a fost niciodată una profesională. Citesc în strânsă legătură cu scrisul meu, fiindcă amândouă sunt, de fapt, legate de interesele obscure ale minţii mele. Nu sunt un erudit, ci un artist care foloseşte tot ce are la dispoziţie ca să-şi satisfacă viciile scrisului şi cititului. Cu speranţa că, dacă nu se-amestecă prea tare în lucruri care-i depăşesc competenţa, s-ar putea să şi iasă ceva bun din asta.

Aţi avut cumva sentimentul că, alegând să scrieţi o anumită carte, aţi renunţat, implicit, să scrieţi o alta, poate mai împlinită, estetic şi spiritual?

– Am renunţat până acum la doar două proiecte care mi se conturaseră, foarte vag, în jurnal. Ar fi fost romane „adevărate”, foarte diferite de scrisul meu obişnuit, atât de diferite, de fapt, încât nu m-am putut hotărî nici să le încep măcar. Unul a fost „Brusli”, care pleca de la povestea unui copil al străzii, iar celălalt, „Bright Eyes”, era o poveste de dragoste. Niciunul nu m-a preocupat prea mult. De fapt, dacă stau să privesc în urmă, am fost destul de eficient: mi se pare că am scris chiar cărţile mele care meritau scrise. N-o regret pe niciuna, nici pe cele care par sau chiar sunt minore. Am mai spus-o: degetul mic pare neînsemnat, dar cine-ar accepta să-i fie retezat cu cuţitul? Nu simt că, în aceşti 40 de ani de când scriu literatură, aş fi putut scrie o carte „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă” decât ce-am scris cu adevărat. N-ar fi avut de unde să apară, fiindcă totul, fiecare nucleu psihic, poetic şi narativ pe care l-am folosit vreodată, porneşte din jurnalul meu. Şi, într-un fel, se-ntoarce tot acolo.

Ce înţeles are credinţa, nevoia de sacralitate, de transcendenţă pentru dumneavoastră? Aţi resimţit, vreodată, înfiorarea unei prezenţe care nu părea să fie din această lume?

– Eu sunt un om plin ciucure de ciudăţenii, în ciuda aparenţei mele banale şi conformiste. Aş prefera să nu simt atâtea prezenţe din alte lumi în jurul meu, să mă mai lase-n pace. Bineînţeles că mintea noastră e o unealtă, un fel de cric metafizic, făcută pentru ascensiunea deasupra experienţei cotidiene pe care-o numim „realitate”. Putem imagina un număr oricât de mare, infinit la puterea infinit, de pildă, ceea ce-nseamnă că suntem în stare să spargem, virtual măcar, realitatea fizică a lumii noastre. Frumoasa frază a lui Wittgenstein: „Nu există nimic miraculos în lume, miraculos e doar faptul că lumea există” ne face să ne gândim că miracolul începe cu lumea noastră, dar că el continuă-n alte lumi, tot mai înalte, la nesfârşit. Eu nu caut o supra-realitate, ci vârful incandescent al şirului nesfârşit de supra-supra-supra-supra-realităţi dezvoltate asimptotic una din alta. Da, miracolul este lumea, cu stratificarea ei infinită. „Solenoid” este până la urmă o meditaţie despre sensul cuvântului „realitate”.

Dincoace de scris, există meditaţia, interioritatea care aspiră să se exprime. Dincolo de scris, literatura înseamnă şi instituţionalizare, campanii de marketing, reacţii şi polemici. Care dintre aceste ipostaze ale pre şi post-creativităţii propriu-zise vi se pare mai greu de suportat?

– Cum v-am spus, eu nu mă simt un scriitor. Sunt membru al USR, dar singura mea legătură cu instituţia asta e plata cotizaţiei. Nu m-a văzut nimeni între scriitori, în vreo funcţie cât de mică, în vreun juriu, la vreo întrunire sau şedinţă. Viaţa literară mi-e aproape cu totul străină. Da, mă văd cu trei-patru autori de cărţi, dar asta fiindcă-mi sunt prieteni, şi mi-ar fi fost şi dacă n-ar fi scris nimic. Nu mă preocupă soarta cărţilor mele, ştiu că are cine să vadă de ele şi că o face bine. Relaţia mea cu editura „Humanitas” e de perfectă încredere reciprocă. Marketingul unei cărţi abia apărute e o necesitate a editurii, nu a autorului. E bine să vinzi multe cărţi, asta înseamnă să dai cărţii tale şansa să întâlnească adevăraţii ei destinatari. Dar campaniile nu trebuie să fie nici agresive, nici venale. Cărţile mele sunt mereu pe rafturi de librărie, dar stau acolo decent, prin propria lor greutate. Nu cred că au nevoie de prea multă publicitate. Polemica şi reacţiile din jurul cărţilor mele nu-mi mai spun nimic. Nici nu le mai urmăresc. Ştiu că sunt şi voi rămâne mereu un caz. Asta nici nu e aşa rău, până la urmă: împiedică o clasicizare prematură.

Cele mai recente premii obţinute confirmă notorietatea şi prestigiul operei dvs. Cum priviţi, de fapt, aceste premii? Ce înseamnă ele pentru dvs. şi pentru vizibilitatea operei dvs.?

– Nu-mi dau singur premiile astea. Nici nu mi le dau prietenii sau cei cu care lucrez. Le primesc de la alţii, oameni necunoscuţi care mă apreciază. Cele mai multe au venit ca mari surprize pentru mine. Premiul de Stat al Austriei, de pildă, e poate cel mai însemnat premiu literar european. Un mare premiu de anul acesta a fost şi cel de la Leipzig. L-am primit pentru scrisul meu literar şi pentru nimic altceva. Tot de curând am primit, cu aceeaşi surpriză şi bucurie, două premii locale, al oraşului Bistriţa şi al revistei „Euphorion”. Fiindcă au fost acordate ca o reală apreciere pentru scrisul meu, au pentru mine aceeaşi importanţă ca marile premii. Un premiu te onorează şi se onorează el însuşi prin tine în aceeaşi măsură. Marea grijă a celor ce dau premii ar trebui să fie să nu le dezonoreze prin alegeri nedemne. Cum, din păcate, s-a tot întâmplat la noi.

Cum resimţiţi starea de solitudine, pe care o înregistrează nu puţine pagini ale jurnalului dvs.? Este expresia unei intimităţi cu propriul sine care covârşeşte dorinţa de socializare? Este un necesar acord cu propriul sine? O nevoie de libertate sau de evaziune în intimitatea supremă, eul?

– Ca om care scrie, am fost şi sunt, fundamental, un om singur. Practic, tot ce-am scris s-a hrănit din anii de totală şi chinuitoare singurătate din adolescenţă, perioada de infern a vieţii mele, dar şi cea care mă defineşte deplin. Un iglu în centrul Antarcticii e şi azi unul dintre cele mai persistente visuri ale mele. Nici în viaţa obişnuită nu sunt prea sociabil, dar îmi iubesc enorm familia şi trăiesc cu mare plăcere între cei câţiva prieteni pe care-i am. Am, prin urmare, un complex dragoste-ură faţă de singurătate, o doresc şi mi-e teamă de ea în aceeaşi măsură. Important e să fiu total singur atunci când scriu, izolat de univers printr-o uşă închisă. Dacă sunt mulţumit de ce fac în singurătate, încep să mă gândesc la petreceri…

Românii au câteva obsesii ferme. Una dintre ele este Nobelul. Există clasamente, cote la case de pariuri în care sunteţi creditat cu şanse reale de a obţine acest premiu. Ce anume credeţi că a determinat o astfel de plasare a dvs. în primele rânduri ale literaturii mondiale? Cum priviţi această şansă pe care o are, împreună cu dvs., literatura română? Care sunt scriitorii străini de azi care ar merita acest premiu?

– Habar n-am ce obsesii mai au românii, cred că mai curând nu mai au niciuna. Nu cred că absenţa unui premiu Nobel îi zgândăre prea tare (li se pare, de fapt, că au deja vreo patru). Eu mă simt stânjenit de asocierea mea, în ultimii ani, cu subiectul ăsta. Oameni care habar n-au despre ce este vorba zâmbesc batjocoritor în fiecare an: „Ia uite, iar n-a luat Cărtărescu Nobelul!” Prefer ca oamenii să-mi aprecieze ei înşişi cărţile, nu să aştepte verdicte internaţionale despre ele. Am ajuns pe listele premiului Nobel pentru că scrierile mele au fost traduse extensiv şi competent în mai multe spaţii culturale, între care şi cel suedez, astfel că juriul de la Stockholm a putut să le citească şi, poate, să le aprecieze. Nu există nici o altă explicaţie. Cât despre şansele de a primi acest premiu vreodată, nu-mi bat capul cu ele, fiindcă procesul este incontrolabil şi aproape incomprehensibil. Oricum, se poate trăi şi fără premiul Nobel, o mulţime de scriitori, chiar dintre cei mai mari, o fac foarte bine. Nu faptul că n-avem un Nobel e problema naţiunii (sau literaturii) noastre. Avem din păcate o mulţime de probleme reale.

V-aţi simţit vreodată nedreptăţit de critica literară? V-aţi simţit vreodată dezamăgit de cititorii dvs.? Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului la literatură, acum, când se citeşte atât de puţin?

– Critica literară a fost adesea neonestă şi resentimentară faţă de mine. Cititorii – niciodată. Ei au fost mereu de partea mea, prin ei am rezistat campaniilor şi atacurilor împotriva unor cărţi ca „Orbitor”, „Postmodernismul românesc”, „Jurnal” sau „De ce iubim femeile”. Ei au înţeles că nici afilierile mele literare, nici cele politice n-au legătură cu cărţile mele, care nu trebuie judecate resentimentar, ideologic sau politic. Cărţile sunt lucruri fragile, ajunge să nu le citeşti sau să le citeşti cu aversiune pentru autorul lor ca să spui „e o prostie”. Pe de altă parte, nici eu nu cred că mi-am dezamăgit, de patru decenii încoace, cititorii.

Au fost, de asemenea, de partea mea critica noastră onestă şi critica din străinătate, neutră prin forţa lucrurilor. Ştiu că „nimeni nu e profet în ţara lui” şi că mulţi oameni – şi surprinzător de mulţi critici literari – refuză să creadă că poate ieşi ceva bun de lângă ei, din spaţiul nostru cultural. De multe ori m-am gândit cu amărăciune că decizia de a rămâne în România a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Am fost expus aici unei culturi a urii, resentimentului, geloziei literare, lipsei de empatie şi generozitate critică. Oameni pe care nu-i cunosc şi cărora nu le-am făcut vreun rău vreodată (în afară de simplul fapt că exist) au scris texte deformate de resentiment despre cărţile mele. Pot ierta toate astea, dar mi-e greu să le uit…

„Orbitor” este, cu certitudine, cartea dvs. cea mai importantă şi cu parcursul cel mai prestigios. O carte născută din rememorări, din racursiuri biografice, din labirinturi onirice, dar şi din inserturi livreşti şi ludice. Cum percepeţi, acum, această carte, cum percepeţi alcătuirea şi destinul receptării ei?

– „Orbitor” e o carte care nu poate fi depăşită de mine în direcţia ei. Nu pot scrie mai bine decât am scris acolo. La fel este şi „Levantul”, poate şi „Nostalgia”. De fiecare dată, şansa mea a fost să caut o cale nouă, alături de aceste cărţi, fără să-ncerc să le umbresc. Zilele acestea sunt fericit că am mai publicat o carte adevărată, „Solenoid”, care e, din punctul meu de vedere, comparabilă cu cele trei de mai sus. Cu cât par la prima vedere mai asemănătoare, cu atât „Orbitor” şi „Solenoid” sunt mai diferite. Pentru mine, ultimul roman publicat e aproape un miracol, nu speram să mai ajung vreodată la limita limitei puterii mele de a scrie. Prin „Solenoid” cred că am reuşit străpungerea zidului estetic al altor cărţi ale mele şi ieşirea spre domenii care nu mai ţin cu totul de literatură. E echivalentul tăierii pânzei tabloului de către Fontana. „Orbitor” a fost cea mai completă cartografiere a minţii mele, cu pagini pe care eu nici în vis nu sper să le pot egala, dar „Solenoid” e spargerea ţestei în ţăndări, e marea evadare. Bineînţeles, critica şi publicul vor trebui să spună dacă e o reuşită sau un eşec, dar din punctul meu de vedere cred că am reuşit să fac ce mi-am propus. În acest moment nu pot mai mult.

Există şi cărţi scrise, cum ziceţi, în ton minor, „Frumoasele străine”, „De ce iubim femeile” sau „Ochiul căprui al dragostei noastre”. De unde, din ce s-au născut aceste cărţi ce surprind nu doar prin naturaleţe, prin arabescurile ludice, dar şi prin luciditatea viziunii?

– Adaug la ele „Enciclopedia zmeilor”, una dintre cele mai simpatice cărţi ale mele, din cât pot eu să apreciez. Toate mi-au fost reproşate ca abateri de la literatura în game majore a celorlalte cărţi. Mai ales „De ce iubim femeile” a fost văzută ca o alunecare venală a mea către literatura de consum, numai pentru că s-a vândut foarte bine. A fost o campanie-ntreagă împotriva ei. S-a spus că este „o carte periculoasă”, pentru că îndeamnă scriitorul român să câştige bani abătându-se de la adevărata literatură. Lucrul ăsta mi-a provocat multă suferinţă, pentru că nu era adevărat, pentru că era tot o expresie a invidiei şi resentimentului. Nu am mai căutat absolutul în aceste cărţi, dar nici n-am coborât cu ele în „văile triste ale literaturii”, cum scria Kafka. Sunt cărţi oneste, cu o voce a lor proprie, scrise cu multă plăcere, cărţi în care m-am odihnit după efortul mare cerut de scrierile „majore”. Cititorii le cumpără şi azi, sunt prezente tot timpul pe standurile librăriilor.

Ce este scriitorul în primul rând, pentru dumneavoastră? Un estet, un martir, un martor al istoriei, un erou inspirat, un revoltat? 

– Mai curând un ins antipatic cu un ego monstruos, care la petreceri vorbeşte numai el şi numai despre el. Nu-mi plac scriitorii, mă feresc de ei cât pot. Lumea literară e pentru mine Sodoma şi Gomora. Eu scriu literatură în mod privat şi neinstituţionalizat, aş scrie şi dacă aş fi sigur că nu mă citeşte nimeni. Numai faptul că public mă include în definiţia largă a scriitorului. Nimic altceva, slavă Domnului.

Citiţi literatura tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea?

– Tinerii pe care-i citesc nu mai sunt nici ei chiar aşa de tineri. N-am ştiinţă de ce se mai scrie după „douămiişti”. Dintre aceştia, unii îmi plac, alţii nu. Eu nu citesc direcţii literare, ci poeţi sau prozatori. Pentru mine, literatura e literatură, citesc la fel clasicii antichităţii şi pe cei mai tineri poeţi. Mi s-a părut mereu atât de bizar că, de pildă, la noi e înălţat mereu câte-un autor prin diminuarea celorlalţi. Sau că o direcţie a literaturii e absolutizată împotriva celorlalte. Pentru unii poezia e suferinţă, pentru alţii e joc, pentru alţii spontaneitate, pentru alţii cultură. Dar toţi aceştia pierd mult limitându-se doar la o zonă a poeziei, care e toate acestea şi mult mai mult. Eu iubesc întreaga literatură şi mă interesează întreaga cunoaştere. Un singur lucru particularizează de fapt literatura tinerilor: nevoia lor de a fi ajutaţi. Am încercat întotdeauna să ajut oamenii tineri, după cum am fost şi eu ajutat la vremea mea de alţii.

Cum credeţi că este percepută, în general, în Europa cultura românească? Are literatura română, acum, în străinătate, ecoul meritat? Ce s-ar putea întreprinde pentru a se obţine o imagine mai bună, mai favorabilă, adică mai aproape de adevăr, pentru noi?

– Lucrurile nu stau cu adevărat aşa. Nu există cineva care să perceapă de undeva o cultură naţională şi, eventual, să-i dea note. Nimeni nu spune: „Ce bună e literatura maghiară!”, de pildă, dar mulţi cunosc numele lui Esterházy sau Nádas. Criticii şi publicul mai cultivat de oriunde au în memorie câţiva autori internaţionali, unii clasici şi canonici, alţii contemporani. Cei contemporani, oricât de mari, nu au aceeaşi cotă pretutindeni. Unii sunt mai cunoscuţi în Europa, alţii în America, iar din Europa, unii în Franţa, alţii în Germania. Pe de altă parte, memoria aceasta colectivă în literatură e de foarte scurtă durată. Celebrităţi dispar peste noapte, apar alţii mereu. Toţi autorii traduşi în lume au această frustrare: că o iei de la-nceput cu fiecare carte nouă, cum un bolnav fără memorie îţi spune „bună ziua” şi de zece ori pe zi. Există deci, în circuitele internaţionale, doar autori. Naţionalitatea lor e secundară şi, de multe ori, prilej de confuzie. Toţi portughezii scriu ca Pessoa? Şi nu cumva Pessoa seamănă mai mult cu Ezra Pound (să zicem) decât cu oricare dintre contemporanii lui portughezi?

Nu cred într-o entitate coerentă numită „literatura română de azi” care să fie promovată de cineva în bloc şi percepută de altcineva tot în bloc. Cred doar în autori. Autorii din spaţiul nostru cultural au nevoie, dimpotrivă, să scape de cea mai evidentă marcă naţională: limba. Au nevoie să fie traduşi şi apoi publicaţi în alte zone culturale. Toţi plătim taxe la stat inclusiv pentru ca statul să facă asta. Pentru statul român, datoria faţă de autorii săi nu e facultativă, ci obligatorie, intră în sarcinile sale. Instrumentele sale sunt instituţiile specializate în promovarea artiştilor noştri în străinătate. Ne e proaspăt tuturor, încă, în memorie, un ICR profesional şi performant. Nu trebuie să reinventăm roata.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

– Îmi doresc două decenii (cât e rezonabil să mai sper) liniştite. Vreau să mă bucur de viaţă în singurul fel care mi-e propriu: trăind şi scriind, alternativ. Nu ştiu ce cărţi mi se vor mai da de scris. Sper doar să-mi aducă tot atâta bucurie ca şi cele dinainte.

Vă mulţumesc foarte mult!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 [Vatra, nr. 1-2/2016]

 

 

Ţara cu un singur scriitor

 

ALEXANDRU VLAD

alexandruvlad2

 

            Se spune mereu despre scriitori că ar fi o specie dificilă, că ar avea defecte pe care măcar de le-ar folosi ca să conceapă personaje negative, dar fac mai degrabă uz de acestea în conflictele dintre ei. Conflictele pot avea un caracter plural, adică orice organizaţie de breaslă se împarte curând în două sau trei partide, fiecare visând să aibă alt statut şi alţi lideri, sau iau forma unor rivalităţi nominale care pot să se întindă pe întreaga viaţă. Că ei sunt ei înşişi abia la masa de scris, sau când călătoresc.

Citește în continuare →