Etichetă / proza scurta

de VATRA

Claudiu KOMARTIN – Piolet

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.

Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.

Din superstiţie, nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede,  gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puţin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi şi acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.

Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.

Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii ’90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-şi tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieşit din fanta subţire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

de VATRA

Medicul de ,,dermato”

Raisa BOIANGIU

raisa

 

,,Boala este o activitate, cea mai intensă din câte

poate desfăşura un om“.

 (Emil Cioran)

 

 

 Medicul de ,,dermato”: palid, ochi viorii, de blândă pisică, mâini moi, trudite, pistruiate, zâmbet absent, inofensiv; negălăgios, energie nerăzbătătoare, neostentativ, laşitate voioasă, sinceritate simplă, neafectată, umilinţă binevoitoare, albul halatului acoperind o nuditate neagresivă.

– Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă, zisese la întâlnirea întâmplătoare din spital, când mersesem să-mi iau faimosul certificat medical, cu şi mai faimoasa ştampilă rotundă, în vederea pensionării pe motiv de boală.

Venise în biroul unde aşteptam răbdătoare, aproape inexistentă, absentă.

Era o dimineaţă ceţoasă, care punea o tentă de umed-cenuşiu încăperii. A tresărit, zărindu-mă, şi mi s-a adresat cu bunăvoinţa lui nu prea decisă:

– Dumneavoastră, aici? Cu ce ocazie?

– Păi, un certificat…

– Aha, desigur…

Mâna lui moale, abandonată, nezăbovind într-a mea, îndreptându-şi cu stângăcie căciuliţa albă (comănacul de preot?), înghiţind parcă în sec.

Eu, zâmbindu-i strâmb. Cum altfel să ascunzi dantura cu imperfecţiuni? El, nebănuind ce pot ascunde, simţind cumva stinghereala mea. Clipele devin propice comunicării. Ceva din mine a ajuns, nu pot să ştiu cum, înspre suflul lui uşor precipitat. Aerul se încălzeşte subit, iar obrajii îmi joacă feste. Ard şi nu mai sunt tânără. O presiune covârşitoare mă năpădeşte şi nu mai ştiu ce voiam să-i spun. Suntem cuprinşi în aceeaşi ameţeală a timizilor. Doar n-am să cad? Mă sprijin de peretele rece şi indiferent.

Glasul lui gâtuit, îngrijorat:

– Ce este, s-a-ntâmplat ceva?

– O, nu, tensiunea poate.

– Aha !

Ironie caraghioasă în priviri, parcă zeflemisindu-mi vârsta dificilă. Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă. Acceptarea mea tacită. Da, suntem la fel de absenţi, de inofensivi, de dornici de interiorizare. Aşteptăm parcă mereu, cu răbdurie tenacitate, un mister care nu se mai dezvăluie şi n-are forţa de a-şi arăta ascunsa-i faţă. Aşa-i?!

Ha, ha, ha!

– Ce face fiica dumneavoastră?

– E la Bistriţa.

Oftatul lui e atât de discret încât abia-l ghicesc. Oftez eu pentru el:

– O singură fată, şi-atât de departe… ehe ! Un singur copil.

La plecare nu-mi întinde mâna. De fapt, trebuia s-o fac eu; nu ştiu să mă despart, parcă aş fi un copil prost crescut. Pleoapele îmi acoperă ochii. Dormitez în singurătatea mea impusă, continuând să ard într-o ameţeală acum numai de mine observată. Halatul alb al medicului de dermato îşi flutură poalele, acoperind nuditatea lui neagresivă.

,,Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă”, undă oscilatorie, perturbând liniştea placidă, îmbogăţind-o cu ceva dincolo de realul palpabil.

Nimic nu poate fi surprins în realitatea-i ultimă.

Absenţa medicului mi-l aduce mai aproape, suprapunând peste imaginea lui dinainte, o alta: prezenţa mea în spital, la secţia unde el era şef. Mă internasem sub pretextul unei alergii. Aveam asemenea alergii: la piersici, puful lor iritant înroşindu-mi gâtul. Sau la căpşuni, cu efecte asupra braţelor pe care-mi apăreau umflături roşietice, rotunde, după care intram în panică, ajungând uneori la urgenţă.

Dar prezenţa mea atunci în spital la secţia lui avusese alte raţiuni, neînţelese nici de mine în totalitate. Aveam de verificat o variantă a unui text. Presupuneam că retuşurile îmi vor lua câteva zile şi nu le aveam. Începea trimestrul al doilea şi eu, profesoara, dădeam din colţ în colţ: cum să capăt de la propria-mi viaţă un răgaz atât de necesar? O claustrare forţată, o călugărire, o evadare în spaţiul extra-terestru, o dispariţie pe termen scurt, o volatilizare a persoanei mele concrete, după care totul putea intra în normal.

În vacanţa de iarnă, în staţiunea Căciulata, înghiţisem cărţile găsite la un librar dăruit, care-mi vorbea de excursii făcute împreună cu scriitori bucureşteni. Presupun că mă ghicise ,,pornită”, cu privirea aceea preocupată, răsfoind cărţile, savurându-le ca pe-o savarină autentică. Librarul, mielul gata să se sacrifice, pentru recunoaşterea dăruirii sale îmi pusese pe tarabă tot ce avea mai bun în materie de cărţi şi aştepta verdictul meu. (Păi, cum nu?) Eram ridicol de încrezătoare în puterea de seducţie a cărţilor, aşteptând câteva rânduri care să mă subjuge. Febrilitatea cu care căutam rândurile înrobitoare era de-a dreptul caraghioasă. Mi se părea că stau acolo, în văzul lumii, cu naivitatea mea nătângă de adolescentă întârziată. El avea o atenţie prevenitoare, de far rămas acolo, nemaiavând rolul menit. Anacronic. Uitase parcă de ceilalţi clienţi. Seara, în camera mea am încropit un soi de povestire. Scriam acolo despre un librar şi iubita lui (cine era?), iubire din care se iviseră toate cărţile din lume. Ei doi erau un fel de Adam şi Eva pentru toate generaţiile de cărţi care s-au perindat în omenire. Exista probabil şi o idilă, abia schiţată: ceva de domeniul fictivului pur, o fantezie înrobitoare care proiecta totul într-un absolut de neîntâlnit în realitate. Uneori, după acaparantele lecturi, urcam costişa din faţa hotelului şi-mi continuam reveria, cu aerul rece în nări (era un ianuarie fără excese de zăpadă). Purtam cu mine stările prin care trecea librarul, dorinţa lui de a-şi ocroti iubita – doar ea era născătoarea de cărţi. Vedeam scalda ei în râu spărgând pojghiţa de gheaţă, înmuierea trupului uscat de aerul tare al înălţimilor, crucificarea ei în aşteptarea revelaţiei – acolo, înspre arborele vieţii.

Mă reaşeza în concret îmbrăţişarea rece a vântului de iarnă. Spaţiul se popula. Alergau sportivi cu paşi ritmaţi, antrenând în aceeaşi mişcare şi trupul meu. Mă ruşinam de excesele mele şi slăbeam treptat efluviile pasionale ale corpului meu.

Un chip c-o privire de-o senzualitate brutală mă interpela dintr-o maşină ,,Dacia” cu glas insinuant, barbar, necatolic:

– Urcaţi, vă rog, domniţă!

– Poftim?

Tonul meu rigid, de la înălţimea brazilor, tăios, cu ghimpi.

Acela, mai puţin convins:

– Vedeţi, cum sunteţi? Şi-mi arată locul de lângă el, cu un gest de o politeţe ridicolă.

 Rumegam în mine vorbele acelea de nerostit: Hai sic…, dar spontaneitatea mea voioasă dispăruse sub masca rigidă de beton, mutra mea obişnuită când tac închisă ca-ntr-o cutie etanşă. Tac urât, strângând din fălci. Ispitirea din glasul aceluia mă urmărea ca o râmă înnoroiată. Maşina rula lent, incitându-mi fiecare fibră. Simţeam amânarea atacului ca-ntr-o pândă la vânătoare. Eram vânatul sperat! Neliniştea mea cuprindea în sine un sentiment complex. Dacă ar îndrăzni mai mult, cum aş reacţiona? N-aş fi curioasă? La ce?

Zvâcnetul inimii şi porunca liniştitoare a glasului interior: nu va-ndrăzni! O luasem la vale printre crengi uscate, cu pas elastic de sportivă, neglijând voit maşina huruitoare şi trupul aceluia care mă incita cu insistenţa lui sforăitoare.

În baia fierbinte, la hotel, trupul meu se elibera de incitarea senzuală, impregnat în carnea mea vie. Grea terapie!

Apoi toate deveniseră stări indecise, fără intensitatea trăirii în real. Sub pătura ocrotitoare coboram în vis.

Mă internasem sub pretextul unei alergii, cu gând să definitivez un text. Credeam în urgenţa încheierii lui, deşi m-am convins apoi de inutilitatea grabei. Îmi apăruse un roman minuscul cu temă istorică. Mă avântam în cizelarea altuia. Speram că micul răgaz din spital îmi va facilita inspiraţia: încheierea în trombă. Aşteptam să se producă ceva de domeniul miracolului. Medicul ,,meu” m-a înţeles. Presupun că o asemenea motivaţie de internare nu mai întâlnise în lunga lui carieră. Pentru el, eram eu însămi un mister: o personalitate cu relief, stranie. Avea o bunăvoinţă specială parcă. Îmi trimisese prin asistenta lui un halat roşcat, pufos, atunci scos din magazia spitalului. Îmi oferise o rezervă. Acolo mi se aducea şi mâncarea. Nu-i cunoşteam pe colocatarii secţiei. Asistenta îmi zâmbea complice, ocrotitoare. Ce-mi mai puteam dori? Între timp mi se făceau şi unele testări de formă, pentru a stabili cauzele repetatelor mele alergii. Ce mai…

Sensibilitatea mea era de o mai mare acuitate în asimilarea sunetelor exterioare. Auzeam paşii târşâiţi ai medicului pe culoar şi glasul lui nazalizat, intensificat în apropierea salonului meu, nedorind probabil să mă surprindă. Din concentrata mea atenţie întru finalizarea mult-dorită a textului trebuia, într-un timp record, să redevin femeie cu zâmbet şi dorinţă de comunicare cu ceilalţi, ceea ce nu era uşor.

Medicul meu: stăpânul meu şi în acelaşi timp slujitorul îndatoritor. Era o experienţă de viaţă inedită. Primisem credit din partea lui, mi se încredinţase cu partea lui de omenie, şi eu, cu toate incertitudinile mele, trebuia să corespund şi să fiu ceea ce afirmasem că sunt: un om care definitivează un text.

Intra în salon, comunicând ceva cu volubilitate asistentei. Îmi lăsasem pe noptieră registrul în care scriam. Între degete frământam pixul roz, încercând să-mi potolesc emoţia ivită, gata să mă inunde. Halatul roşcat probabil mă avantaja. Penumbra din încăpere, de asemenea. Ochii mei, presupun, păstrau febra căutărilor dinainte.

– Cum merge? Ochii lui viorii transmiteau înţelegere blândă, vag voioasă.

– Fără probleme, ziceam, privindu-l cu aceeaşi sinceritate simplă, neafectată, vibrând cu empatie către fiinţa care îmi dăruise ceea ce îmi doream: izolarea, fertilă în plan spiritual.

– Aveţi nevoie de ceva?

– Nu, mulţumesc. Doamna asistentă zâmbea, de parcă asista la un complot, nu se ştie de ce natură.

– Atunci, vă las.

Discreţia lui măgulitoare mă obliga. Cum să fac să nu-l dezamăgesc? Îmi cunoşteam slăbiciunile, comoditatea, lenea chiar. Ştiam că situaţia mea ambiguă mă poate, oricând, pune într-o situaţie proastă. Posibila apariţie a directorului spitalului sau ştiu eu a cui, mă ţinea într-o stare de tensiune. Toată situaţia era stranie: constituia o deviere de la o realitate cu legi precise. De ce eu să fiu excepţia? Lucram cu asiduitate, încercând să profit de privilegiul acordat. Înserarea se aşeza degrabă şi liniştea se insinua cu forţa ei de persuasiune. O muscă stingheră mă bâzâie cu insistenţă, atrasă de lumina difuză a veiozei răspândită inegal în încăpere. Ceafa-mi pocnea la fiecare mişcare. Aveam senzaţia unei mâncărimi pe gât, pe omoplaţi, pe braţe. Poate se manifesta una din alergiile mele la cine ştie ce alimente ingerate în spital. Ochelarii îmi coborau pe şaua nasului. Îi ridicam cu un gest reflex. Palmele mi se încingeau, iar tot trupul părea cuprins de febră. Capul mi-era limpede. Puţina-multa experienţă pe care o aveam încerca posibil să se insinueze în text. N-aveam siguranţa unei reuşite, însă febrilitatea participării îmi dădea oarecari fiori de încredere. Timpul şedea gol dinaintea mea şi eu puteam, uitând de celelalte nevoi, să-l transform în viaţă furată prin reîntoarcerea la adolescenţa mea.

Eram într-o barcă pe un lac cu lebede, sub un pod cu inscripţii amoroase.

Priviri promiţătoare de voluptăţi. Iubite părăsite înainte de-a fi iubite.

,,Jocul înaripat“ al adolescenţei mă fascina. Nu conta atunci, pentru mine, nimic altceva.

 Umbrele din colţuri şi câinii din vecinătatea spitalului mă incitau. Vrăbiile, bulucindu-şi trupurile pe fereastră, mă făceau să tresar. Uşa salonului ne-ncuiată. O aşteptare penibilă. Prin uşa întredeschisă, un chip cu plăgi purulente mă priveşte, parcă, rânjind. Buzele strâmbate de un rictus dureros mă ţintuiesc, de parcă sunt hipnotizată.

Papucii şi-i târşeşte pe ciment, cu o lentoare înnebunitoare.

Vocile ascuţite, nonşalante ale asistentelor gonesc imaginea monstruoasă. Piei drace! Îmi fac cruce cu limba-n gură, după obicei. Un cocoş îşi trâmbiţează existenţa, anunţând probabil miezul nopţii.

Reveria mea în semitrezie. Eram o castelană în aşteptarea medicului cu ochelari, cu trusă şi halat alb.

Urma să intre în budoarul meu, cu paşi uşori de pisică, precum eroul din ,,Roşu şi negru“ la madam de Rénal. Îi simţeam respiraţia precipitată în dreptul uşii, în exterior. Îmi imaginam ezitarea lui. Gândul meu insistent transmitea, speram, senzaţia trăită cu intensitate păgubitoare. Prea plinul vieţii imaginat.

Ploaia neagră ţârcăia pe pervazul ferestrei. Totul mi se părea umed şi fad. Pe undeva, liniştea cobora în străfundul sufletului. Aşteptam zorile cu aviditate, iar imaginea ,,medicului meu“ căpăta diferite forme.

Îi doream, în acelaşi timp, prezenţa şi absenţa, în acele stări de abandon şi de singurătate impuse. Cartea mea avea sau nu de câştigat din această abstragere din realitate, dar eu îmi îmbogăţeam trăirile, receptând orice mişcare ca pe un eveniment, ca pe-o premieră în viaţa mea, sporindu-mi puterea de sesizare a nuanţelor, cel puţin aşa mi se părea.

 Stampila rotundă curând se va lăfăi pe certificatul medical.

 Liberă de orice servituţi!

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

de VATRA

Abatele Tarhon

Liviu CANGEOPOL

Liviu Cangeopol fotografie_11201223

Nu exista un singur participant, hoţ, mardoi ori fraier coclit, care să nu fi ştiut că legendarul Mutu abia aştepta rugămintea de a porni amintirile din casa morţilor, că actul tergiversării făcea parte din meniul de bază al petrecerilor la care era invitat în acea zonă a epocii, cînd se dusese deja şi buhul anecdotic al povestirii, şi faima povestaşului jucîndu-şi mica scenetă a modestiei îndărătnice, în cadrul căreia se delecta în refuzul de-a se buluci prosteşte ca un amator pe scena afirmării, canonindu-se cu plictiseală de tip trecut prin prea multe aventuri ieşite din normă pentru a mai gusta o delicatesă atît de bicisnică, căutîndu-şi locul în ansamblul spectacolului a cărei iminenţă fornăia în culise, lucrînd la suspansul procesului de convingere, pregătind terenul pentru ceea ce, în succesiunea repetiţiei, n-avea nici o îndoială că va veni, dar ţinea să lase impresia că cedează greu, deşi era neliniştit să-i dea drumul cît mai repede, conştient că aura succesului nu va întîrzia să apară, materializată în hohote de rîs, uneori aplauze, exclamaţii de uimire, înjurături admirative sau chiar şuierături, cum i se întîmplă într-un club studenţesc, unde-l puse profesorul Rodipetal să facă balamuc, ca într-un moment anume, calculat pe socoteala ascunsă a unor repere doar de el cunoscute, să sară brusc în picioare, de dragul hatîrului care-i declanşase generozitatea de-a le satisface dorinţa unanimă, şi să distribuie ferme sugestii regizorale cu morga unui specialist de la studiourile Buftea:

         Faceţi loc, acuma ia, bre, meseni, faceţi loc, ia dă-te, bă,-ntr-o parte, poate-ţi deflectez una-n mecla aia şifonată de avocat prins cu plicu’-n buzunaru’ cusut, aşa, atenţia la mine, un scaune solid cu spătarele-nalt în capu’ mesii, că odată mă tăvăleam de rîs cu nişte sarmale-n gură ca-n basmu’ cu lupu’ şi m-am prăbuşit cu tot cu taburel, de mi-au pus aripa-n ghips pe două luni, ş-un pahar curat ca-n vitrina de la Hală lîngă sticla asta butelcoasă. Acu’ luaţi notă-n grija unei fripturici cu zeghe, un castronaş cu cartofele prăjite-n ceaun şi murăturele ca la tata acasă, Dumnezeu să-l ierte dacă mai dă de el prin văgăunile Iadului! Vărsă cîteva picături de vin pe podea, în semn de respectuoasă pomenire. Bun. Şi-o halcă de cozonac dacă tot v-aţi învrednicit. Să fie-acolo, în caz că-ncepe-un război de cotropire şi încă n-am terminat depanajul istoric. Bă, Grigore, ţie ţi s-a suit la cap de cîţi beţivi ai cărat acasă cu buzunarele dezolate?! N-ai de gînd să te ţii treaz nici de sfintele sărbători? Valea! Bun… Ia să vedem…

         Aşeză tacîmurile, ca şi cînd urmau să aibă şi ele un rost în toată tevatura, netezi faţa de masă, mărturie a educaţiei primite, înşfăcă furculiţa şi trasă cu ea cîteva linii, în replica  înfăţişării dormitorului de pe Deluşor. Îşi roti privirea peste adunare şi decor. Părea mulţumit. Nici n-avea cum să nu fie. Fără acceptarea condiţiilor n-ar mai fi existat nici povestire, nici întreţinere, nici reuşită. Ai fi zis că, de cînd se dusese anotimpul  ciumegelii, din asta trăia…

         Vasăzică, îşi începu el protocolul depănării, era prin vara lu’ ’78, cînd, poate nu toţi cunoaşteţi amăruntu’, chiar aş susţine că mizez pe ignoranţa voastră în materie, mă turnasem la pîrnae pentru vro două luni de veghe impusă-n temeiu’ a nişte verighete pă năsol, la care-am căzut cu contribuţia dă ciumete debutant, că n-aveam vină ca pîrît, mi le dădusă Păcănel să le ţiu tăinuite, da’ le-am scos la o roată de barbut cu rol de valoare colaterală, unde-a ieşit zaveră de la o pereche de oase promovate de-un boschetar infiltrat căruia i-am umflat botu’ de hrană şi la nervi a lăsat să-i scape sifonu’-n urechea lu’ Potomaci, căpitan bulangiu şi fără pic de-obraz.

         Cînd am păşit pe porţile arestului băteam spre 18 anişori, da’ ca mardoi atinsesem gradu’ de periculos, centură neagră – pumn de fer, sprijinit şi de frate-miu, deja cunoscut la nivel naţional. Încă din prima zi de pripon am curentat un ţărănoi de pe lîngă Paşcani, că se dădea caratist cu muchea lăbii la gîtleju’ lu’ Baxter, prieten de-afară, şi după aia toţi îmi purtau de frică, rezervare şi respect. şef de dormitor fusese stabilit unu’ Moloman, din Păcureţ, hoţ şmecher şi descurcăreţ, pe baza recidivei, căruia îi devenisem simpatic, că ştia bine ce poa’ să facă Inimă-de-cîine. Salonu’ era populat de ştolvime pestriţă: Gunoiu din Pod de Fer, Puradel de pe trotuarele Cantei, Scarfas din gura Socolei, Limbă şi-Afumatu’ de sub livezile Galatei, toţi trecuţi prin viaţa lumii, plus vreo trei-patru cioflingari de pripas, admişi din greşeala otorităţilor sau din prostie propie dezlegată.

         În patu’ din celalt capăt al salonulu’ îşi ducea sentinţa moş Tarhon, un deţinut mai în vîrstă, cu ceva carte la mînă, experienţă puternică şi minte întoarsă pe toate părţile, deşi n-ai fi zis, cu faţa lui de pughibală scofîlcită. Pot spune că el mi-a aşezat primele baze culturale în conştiinţă şi-a facilitat deschiderea băerelor minţii. Tradiţia cerea ca seara, după ora stingerii, fiecare să povestea ce-l tăia capu’, că n-aveam televizor ca acu’, exemple din viaţa personală, filme auzite de la alţii, bancuri inventate, minciuni.

         Moş Tarhon se distingea prin aceea că ne povestea literatură înaltă cu modele pentru viaţa de rînd, da’ mai ales oglindită în pocinoagele de bulău. Predilecţia la cerere era Papaion, cu unu’ care tot evada şi-l tot prindea, şi Contele de Monte-Cristo, din cazieru’ unui franţuz turnat la başcă după ce-a pocnit ibovnica unui şmenar cu relaţii, care l-a-ncolţit cu-nscenări de mare tupeu, judecătorul i-a tras maxima, că era şi el în tiră cu mînăriile, şi l-a dus într-o fortăreaţă de un’e nu scăpa nici paserea, nici crocodilu’, că nu numa’ că era păzită la perfecţie de arabi cumpăraţi pe aur cu muşchi în relief, iar zidăria ermetică pînă nici şobolanii nu se putea înmulţi, dar era şi aruncată în mijlocu’ mării pe unde plutea rechini în juru’ ei, şacali turbaţi, lebede otrăvitoare. Un tovarăş de facultate l-a-ntrebat odată pe moş Tarhon cum se chemau animalele acelea, că el n-auzise-n viaţa lui de-aşa ceva, şi bătrînu’ i-a răspuns cu duhu’ blîndeţii, aducînd detalii suplimentare de comportament de i-a lăsat pe toţi cu gura mască şi denumiri într-o latinească impecabulatorie. Acolo, în celula vecină, că ei n-avea saloane ca noi, în scopu’ pervers ca să le izoleze voinţa, trăia un fost popă de rang şi fast, care tot la nedreptate căzuse şi el şi se cam ţăcănise. Moş Tarhon ofta de fiecare dată cînd ajungea în dreptu’ acestui pasaj, conlucrînd un comentariu în care deplîngea soarta tuturor oamenilor mari aruncaţi pe nedrept în temniţă. Cu timpu’, după ce abatele zăun prinse-ncredere-n şmecheraşu’ ăsta dă Marsilia, l-a-nvăţat arta evadării cu vertai, cît şi locu’ din care putea sustrage nepedepsit o comoară de nestemate univocă în lume: satîre de aramă, piepţeni de abanos, salbe de nuntă, portofele de oraş, aur dentar, pumnale cu mîner de cap de porumbel cu ochii bătuţi în rubine, tirbuşoane de argint de la locale de lux. Ascultam cu ochii cît pumnu’. Moşu’ era dat naibii de picioru’ din-apoi.

         Într-o sîmbătă ploioasă, pe la ora unu, după ce ne-am întors de la masă burdujiţi cu arpacaş verzui şi-o scurtă relaxare prin curtea mărăcinită, în dormitor nu eram decît vreo cîţiva chiţigoi. Moş Tarhon, după ce-şi afişă pe meclă un muian conspirativ şi grav, se ridică de pe pat, se-ndreptă spre oglinda de pe perete şi, trecînd pe lîngă mine cu mers de pisică leşinată, fără să mă privească-n ochene, ca şi cum vorbea de unu’ singur, şopti:

         Bă, puştiule, te văd aşa, mai bengos ca media pegrei dă p-aici, dezgheţat la minte şi cu caracteru’-n formare. Ai văzut ce furori de vitejie fac alţii, iar noi sîntem un popor de tîrlă, căcănari în izmene, turnători cu leuca la urechea stăpînului, ruşinea Europei de Est, într-un cuvînt. Tre’ să ştii că bafta joacă un mare rol în viaţa omului cutezător, da’ dacă nu cutezi, de un’ să-ţ vină? Văd că tu eşti o abatere de la legea universală că, prin persoana mea, norocu’-a dat peste tine. Ascult-aici ideea de bază: sînt în stare să reprezint pentru tine distribuţia care-a făcut-o abatele Fabria pentru Aurică Dantescu, rom`n la origine, care-a ajuns conte evadat, da’ nu din pripon, care nu-i mare belea faţă de urgia franconă, ci din puşcăria cea mare, care ne ţine pe toţi fără drepturile omului şi ne umileşte la colectiv.

         Eu, alert la ideea să nu mă fac de rîs, deşi nu pricepeam mare lucru, am zis:

         Nea Tarhoane, dă duma pe scuipătoare că-s ochi şi timpane, mai ceva ca Secu. Despre ce-ar fi vorba?

         Moşu aruncă o privire de şoim constipat de jur-împrejur.

         Ce-ai zice, făcu el coborînd tonu’ şi aplecîndu-se şi mai mult, s-o tăiem la turci?

         Pierdut în faţa unei asemenea oferte, am dilatat ochii cît cepele, că nu-mi venea să cred ce noroc dăduse peste mine, şi-am răspuns electrocutat:

         Ba da, bădie, cum să nu? S-o radem în turcime, spui? Bunghesc şi limba la perfecţiune dacă te-ntreabă cineva: sictir, cacadîr, lulea, şampon.

         Moş Tarhon şi-a dus un deget la buze, şi-a rotit precaut privirile prin dormitor, mi-a făcut din ochi şi mi-a şoptit repede:

         Mutule, nu fi aşa smucit, că rupi hăţurile! Hai mai bine să ne băgăm su’ patu’ meu, care e de încredere, că celula e-mpînzită cu microfoane mai mult ca sigur.

         Şi, nici una, nici două, ne trezirăm sub pat, direct pe ciment. Cu cîteva scurte pauze biologice, am stat acolo pînă seara la unşpe. Noroc că era vară.

         Ascult-aici, şopti moşneagu’, dacă vrei să continui, e musai să fie clar că ce vorbim noi aici nu trebe s-afle nimeni, niciodată. S-a-nţelesu-m-ai?

         Eu îl priveam fascinat de-atîta precauţionare, spunîndu-mi: ăsta-i omu’ meu! Doamne, ce noroc!

         Da, nea Tarhoane, mormînt de piatră! – strigai de sub pat.

         Mai încet, făcu moşu. Ce ţipi aşa? şi încă un amărunt: obişnuieşte-te de pe-acu’ să nu mă-ntrerupi.

         Îhî!

         Şi-a dat ochii peste cap, şi-a frecat bărbia cu podu’ mînii, a scuipat în palmă, şi-a făcut lustru la păr, şi-a dres glasul. Ce mai, un mare orator! Uns cu toate alifiile…

         Întîi şi-ntîi, zise, tre’ s-ajungem pe plajă seara, cînd grănicerii sînt la masă şi-i doare-n pix de vigilenţa patriei. Confurcius sfătuia pe oricine că atacurile se dau seara, tocma’ din acest motiv, că duşmanul îşi perde atenţia cu burta plină şi gîndu’ la soi.

         Cine-i ăsta? De la vieţari?

         Un mare gînditor indian, bă, meclă, care-a dat colţu’ ierbii-acu’ vro sută de ani.

         Indienii e cei mai tari, îi ţinui isonu’.

         Ai să vii pregătit cu tot ce-ţi voi spune eu acu’, încearcă să memorezi în cap. Da’-nainte de-asta, n-ai cumva vro sfîrlă?

         Eu nu fumam pe vremea aceea, da’ aveam ţigări cu ghiotura, că mama-mi trimetea să-mi facă viaţa mai uşoară, aşa c-am răspuns:

         Stai, nea Tarhoane, stai că-ţi aduc pe loc.

         Şi m-am tîrît afară de sub patu’ moşului, mai mult amorţit decît viu, m-am dus la patu’ meu, am băgat mîna sub pernă, am luat un pachet de ţigări, l-am desfăcut în grabă, cu mîini tremurînde, am scos o papiroasă şi m-am întors ’napoi la salvator.

         Ia, nea Tarhoane, ia de-aici un cuişor de sicriu.

         Moşu’-şi făcu repede o cruce, o-nşfăcă şi-ncepu să pufăie cu mare predilecţie.

         Bre, făcu el plin de sine, fii atent, cască bine urechile şi memorează tot ce-ţi spun eu pe de rost, că-ţi prevăd un mare viitor. Să nu cumva să scrii ceva pe vreo hîrtiuţă că de-ţ’ face lestu’ control şi te toarnă cu planu’ din canci mai vedem lumina zilei cît om trăi, că ne transferă la politici. N-ar fi exclus să ne tragã şi haşu’, pentru-naltă trădare.

         Eu am tăcut chitic, căci nu bungheam chestia cu haşu’, dar mi-era jenă să-l întreb pe moşneag, una că-mi spusese să nu-l întrerup şi apoi c-ar fi reieşit că-s prost grămadă. Mai tîrziu m-am interesat la o şulfă tomnatică ş-am aflat că referinţa era la pedeapsa cu moartea.

         Deci, continuă el, bagă la cap: avem nevoie, şi asta-i cea mai importantă idee, de-un benoclu puternic, de cauciuc, numa’ şi numa’ de cauciuc, din cap pînă-n picioare!

         Pentru că mă chestionase, mi-am permis să-i răspund şi să-i sar şi eu c-o-ntrebare de gît:

         Da, nea Tarhonele, te-nţeleg de minune, căci vorbeşti clar şi răspicat, într-o rom`neasca fără cusur, de om educat, da’ ce nu-nţeleg e de ce tre’ să fie benoclu’ numa’ şi numa’ de cauciuc?

         Moşneagu’-şi dădu holbătarele peste cap:

         Bă, puştiule, ţi-am zis să nu mă-ntrerupi! Benoclu’ tre’ să fie de cauciuc ca să nu-l depisteze radarele navale de coastă! Nici la atîta lucru nu te duce bostanu’? Asta-i, că eşti tînăr, da’ tot ce-i metal este depistat imediat. Ceea ce aduce apropou că-i valabil pen’ toată expediţia. Ia du-te şi mai ad-o ţigară, că m-ai scos din mînă!

         Am sărit de sub pat, bucuros că mă pot recompensa atît de uşor şi, într-un suflet, i-am mai adus o ţigară. Moşu’ s-a uitat puţin chiorîş la mine, dar a băgat-o-n gură, a aprins-o şi-a continuat:

         Faci rost de două vîsle din lemn. Nici un cui sau legate cu sîrmă, ca la ştrand, s-a-nţeles?

         Am dat din cap, aprobator, fără să scot o vorbă.

         Mai faci rost de două paie de stuf, cît se poate de lungi, o ladă de lemn din scîndurele îmbucate cu clei, zece kile de coneac şi zece de ciocolată… Aşa…

         Cînd a spus “aşa” a plescăit din bot cu ochii-ntredeschişi. Tăceam cu sfinţenie…

         Mai aduci cu tine un bax de ţigări sigilate, vreo cinci kile de sălămior de vară, un cuţit bine-nvelit în plastic şi polistiren expandat, un colac vîrtos de frînghie, o cutie de ceramică de cremă de ghete şi douã perechi de ochelari de soare. Nu cre’ că-i necesar să-mi mai răcesc plămînii de pomană, da’ totu’ tre’ să fie de plastic. Dac-ai scăpat un singur cui în toată expediţia, sîntem haliţi. Aha! – se plesni cu palma peste frunte, că cum era să uit cel mai important element? S-aduci cu tine o cameră de tractor împachetată.

         Cînd am auzit “cameră de tractor”, am făcut ochii ca la bufniţă şi m-am pomenit întrebînd în gura mare:

         Băi, nea Tarhonică, da’ camera de tractor la ce naiba ne-ar mai fi cu trebuinţă?

         Cred că ridicasem glasu’ peste limita admisă, că moşu’ se făcu foc:

         Mai încet, tîmpitanie apucată! Vrei să ne dăm de gol? Cum adică la ce ne trebuie camera de tractor? Crezi că pîn’ la turci o să facem pluta? Ne-ar lua o lună! Cu camera o s-o frigem normal.

         Bine, nea Tarhonatale, făcui eu împăciuitor, dacă zici mata, aşa o să se facă.

         Dar nu era uşor să-i intri moşului în voie:

         Parcă-ţi spusei să nu mă-ntrerupi! Mai ai o ţigară?

         Mulţumit că e pe cale să mă ierte iar, am zbughit-o în viteza a patra şi m-am întors cu tot pachetu’, zicînd:

         Ia matale snopu’ ăsta, ca să nu-mi mai ceri din trei în trei minute!

         Moşneagu-l înhăţă cu mîna tremurîndă, îşi aprinse-o sfîrlă şi spuse:

         Bine, bă, Mutule, văd că pîn’ la urmă nu eşti băiat rău…

         Între timp, Moloman, şefu’ de dormitor, prinse foială pe lîngă patu’ sub care ţineam noi şedinţa. La un moment dat, n-a mai răbdat şi şi-a vîrît bîrnău’ pe sub saltea:

         Mutule, ce tot complotaţi voi acolo de-atîtea ore? Ai grijă, că rapănu’ ăsta de Tarhon e un mare bandit! Nu te lăsa-mbîrligat c-ai să-ţi pare rău!

         Eu, ca să m-arăt sigur pe mine şi pe situaţie, i-am replicat răstit:

         Lasă-mă-n pace, bă, Molomane! Du-te şi vezi-ţi de-ale tale! Ori poate tocma’ eu n-am voie să stau cu cine-mi place şi să fac ce-mi vine mie din toată adunătura asta de gunoaie sociale!

         După ce şefu’ de dormitor se-ndepărtă, cu inima-ndoită, moşu’ se-apropie de urechea mea şi-mi şopti:

         Vezi că Moloman e prăduitor verificat! N-ai ginit cum se tot bagă-n sufletu’ omului? Să nu cumva să-i scapi ceva din ce discutăm noi aici!

         Eu tăceam şi dădeam din cap, moşu’ vorbea şi pufăia ţigară de la ţigară şi arunca chiştoacele cu dibăcenie, ca un mare milionar, în mijlocul dormitorului. Pînă seara se strînsese acolo o grămăjoară de mucuri, că m-a făcut să-i mai dau un pachet. Eu îi sorbeam cuvintele de pe buze ori aşteptam continuarea cu inima-n gît. Iar el citea în mine ca-ntr-un bilet de voie.

         Ei, se porni iarăşi, abia acu’ urmeazã planu’ propriu-zis, că asta n-a fost decît pregătirea. Da-nainte să dăm pompe la detalii n-ai cumva nişte probă de haleală? Vreun calupaş de unt, nişte sălămior? Că mi s-a făcut foame de cînd tot îţi fac capu’ mare!

         Mă şi vedeam în Turcia, vînzînd aur prin talcioc şi chefuind prin locante aburite cu o coadă de cadîne după mine… Realitatea puşcăriei se topea vertiginos, ceea ce m-a făcut să devin mai larg la mînă decît aş fi trebuit să fiu în condiţii normale:

         Am, nea Tarhonicene, cum să nu? Pentru mata?! şi – zdup! – la Moloman, care, ca şef de dormitor, ţinea în subordine toate pachetele de halimos. Molomane, zic, dă-mi puţin pachetu’ meu, c-am o treabă!

         Moloman se uită cu-n aer de disperare prelungă şi rosti:

         Băi, Mutule, bagă-ţi minţile-n cap şi nu-ţi mai căta de lucru cu hoaşchina asta perversă, c-o să te-aiurească de n-ai să ştii ce-i cu tine!

         Vorbele lui îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealantă. Am luat un pacheţel de unt, făcut de mama cu măsline, am tăiat o bucată de salam de vară şi hop! – ’napoi su’ pat, la omu’ meu, care pufăia ca o locomotivă stricată.

         Ia de-aici, nea Tarhonescu, ia şi mănîncă, i-am spus, întinzîndu-i bunătăţurile.

         Faţa ghiujului radia de fericire.

         Of, Doamne, Dumnezeule, untuleţ – de cînd n-am mai mîncat! Plus sălămaş de sezon! şi hîrşti-hîrşti, în cîteva secunde untuleţu’ se topi de parcă nici nu existase vreodată. Gura hulpavului lup nici sîmburii de măsline nu-i mai întorcea-ndărăt! O soartă similară împărtăşi şi salamu’, înfulecat într-o viteză care-ar fi sufocat un cîine flămînd. După ce termină de tocat, plescăi din buze, rîgîi satisfăcut şi-şi aprinse o ţigară. }nchise ochii, se frecă pe pîntec. Moloman îşi vîrî iarăşi capu’ su’ pat:

         Ieşi, bă, Mutule, de-acolo! Ai ’nebunit de tot? Mă strînge de gît Inimă-de-cîine dacă află ce-am permis!

         Eu, enervat de poziţia incomodă în care zăceam de-atîtea ore şi-ngrijorat şi de perspicacitatea cu care-nfuleca hodorogu’, i-am spus:

         Bă, Molomane, mai taci din gurã, că ţi-oi lipi un ciocan în bot de n-ai să mai găseşti Nordu’!

         Moloman s-a retras în grabã. Moşu’ mă privea cu admiraţie:

         Mutule, te-ai comportat exact cum trebuie! Aşa te vreau! Nu te lăsa intimidat o clipă, c-o s-avem multe piedici de trecut!

         După o scurtă pauză, timp în care şi-a tras suflarea şi a mai devorat o ţigară, începu să-mi dezvăluie amăruntele planului de trecere frauduloasă a frontierei de stat spre sistemul capitalist:

         Ajungem pe plajă seara, după cum spusei, cînd grănicerimea molfăie şi fraierimea se plimbă de colo-colo şi nu batem la ochi. Prindem un moment prielnic şi ne-aruncăm cu bagajele-n boscheţi, să nu ne vadă ţagherii. La ora unu dimineaţa, ne ducem pe malu’ mării, unde săpăm repede o groapă în nisip, în care ascundem marafeturile. La ora cinci, cînd se crapă de ziuă, dezgropăm calabadîcu’ şi-ncepem pregătirea.

         Mie-mi ardea limba să-l întreb de ce mai îngropam la unu dacă la cinci urma să dezgropăm, da’ mă temeam să nu-l scot iar din minţi. Moşu’ continuă, pe-un ton cît se poate de firesc:

         După ce-am trecut bagaju’-n revistă, scoatem camera de tractor şi-ncepem s-o umflăm…

         La acest punct al planului, n-am mai putut răbda şi-am izbucnit:

         Nea Tarhonilă, nu te supăra, pot să-ţi pun şi eu o-ntrebare?

         Poţi, cum să nu, c-ai avut contribuţie! – răspunse. Ia s-auzim. Parcă văd că vii iar c-o tîmpenie.

         Da’ cu ce, dacă vrei să-mi spui, umflăm noi camera de tractor?

         Moşu’-a rămas o clipă fără suflet, amintindu-şi momentul grav al arestării, după care se răţoi:

         Cu gura, tîmpilatule, cu gura! Nici la atîta simplitate nu te duce baniţa aia chilugă? Douăşpe suflături eu, douăşpe suflături tu. Într-un minut şi zece secunde, camera-i umflată la parametri. Apoi împletim din frînghie un fel de ochiuri de hamac, îl legăm de cameră şi ne-aşezăm pe el. La-nceput, va trebui să-mpingem camera vreo 20 de kilometri, pînă ieşim din apele teritoriale rom`ne. După aia ne suim pe colac şi-o tăiem la drum cu vîslele. În trei zile sîntem la Istanbul, pe la ora unşpe. Totu-i calculat cu ochii pe ceas. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe, tu. Tre’ să facem cu rîndu’. Mîncăm ciocolată şi bem coneac, care ne fortifică şi ne ţine de sete. Nu luăm apă cu noi că ne-ar trebui o cantitate-nsemnată şi n-avem loc. S-a stabilit prin experimente ştiinţifice că ciocolata şi coneacu’-s alimentele cu cea mai multă energie din meniu uman. Cînd pleacă-n atmosferă, ce crez’ că le dă la cosmonauţi? Pe deasupra, ţin de foame şi de sete, iar pe timpu’ nopţii alungă frigu’…

         Îl ascultam ca pe-un comentator de la Teleciclopedia, povestind expediţia unor mari exploratori. Eram soto de reuşită, dar aşa, de distracţie, m-am gîndit să-l mai necăjesc oleacă pe hoaită, cu un contraatac la construcţia logică:

         Nea Tarhonicovici, da’ lădiţa cu coneac şi ciocolată unde-o punem, dacă zici că n-avem loc de apă?

         Moşului i se umflă o vînă pe tîmplă şi-şi potrivi o culoare stacojie pe grimasă:

         Bă, Mutule, că mă-ntrerupi e una, ţine de cei şapte ani de-acasă, cînd am înţeles c-ai fost fugit, da’ să faci ce faci ca să-mi vii cu deficienţe de gîndire atît dă grave e injurios! Chiar n-ai dat neam pe la şcoală? N-ai deschis un ziar, un televizor, n-ai avut un pretenar cu patru clase? Lada o legăm c-o sfoară de colac şi pluteşte la cîţiva metri sub apă. Da’ mai bine du-te şi mai adu-n pachet de ţigări, că ăsta-i pe terminate!

         Fericit de găsirea unui plan fără nici o fisură, deşi-mi dădeam toată silinţa să dibuiesc vreuna, şi mîndru c-am un asemenea partener, deşi cam îngrijorător de mîncău, am ieşit din ascunzătoare, m-am dus la culcuşu’ meu, am luat un pachet de ţigări şi m-am întors su’ pat. Cei din dormitor se uitau la mine ca la o stafie. Oricum cred că şi arătam ca una, după mai bine de juma de zi de stat pe brînci, alb la faţă şi cu ochii roşii de la fumu’ pe care-l scotea întruna pe nări ghiuju’ naibii, care-mi mulţumi pentru ţigãri şi-şi reluă expunerea operaţiilor:

         În timp ce unu’ din noi vîsleşte, celălalt îi dă bungheală cu benoclu’ pe-ntinsu’ mării ori se odihneşte. Dac-avem noroc şi dăm din prima de-un vas american, facem semne cu mîna şi urlăm pînă ne vede. Urcăm pe vas şi, conform înţelegerilor de la Geneva, direct la Istanbul ne duce.

         Băi, nea Tarhoneier, da’ dacă-i un vas bulgăresc?

         Nu-i nimic, făcu hurdubaia calm. Dezumflăm camera şi ne dăm în linişte la fund.

         Cum, bre, poftim? – ţipăi eu instinctiv, în mijlocu’ mării? Eşti hui la cap? |i s-a aprins de la fumat? Apa are cîţiva kilometri adîncime! Ne-necăm în cîteva minute, nea Tarhonaşcule!

         Ba nu, bă, retardeală cu muci, că ne ţine lada cu-alimente! Uitai că-i de lemn? Una din propretăţile de căpătîi a’ lemnului este că nu se scufundă. Stă aşa la cîţiva metri sub apă, da’ nu se duce la fund. De-acolo respirăm cu stufurile. Parcă văd că uiţi stufurile! După ce-a trecut vasu’ bulgăresc, că flota noastră-i pe chituci, ieşim la suprafaţă şi umflăm camera din nou. Douăşpe suflături tu, douăşpe eu. După care ne-apucăm iar de vîslit, în grafic. Totu-i calculat: în trei zile sîntem la Istanbul!

         Da, bade Tarhonic, am zis. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe ore, matale.

         Bine, Mutule, văd c-ai reţinut formula. Aşa este, negreşit, da’ dacă-mi mai dai acu’ un pacheţel de unt, îţi promit că vîslesc douăşpe ore-n locu’ tău, ca să te poţi odihni ca lumea, să faci o baie, să-ţi pui planurile la punct înainte de-a pune picioru’ pe pămîntu’ sfînt al Turciei prietene.

         Pentru că nu vroiam să-l mînii din nou, m-am dus la Moloman, să mai asucesc o porţie. Moloman se uita la mine cu tristeţea celui care şi-a pierdut fratele le Bug ori mama la Canal. Da’ n-a zis nimic. După ce i-am dat pacheţelu’ baragladinei, am prins curaj pentru înc-o-ntrebare:

         Nea Tarhonţu, da’ pîn-acu’ n-ai pomenit nici o folosinţă a cremei de ghete! Ochelarii de soare ni-i punem pe ochi ca să nu ne prindă insolaţia, da’ crema…?

         Chiorpecu’ mă privi cu-un aer în care se amesteca satisfacţia că-i adusesem înc-un pacheţel cu delicatese şi dezamăgirea că tot nu mă puteam ridica la-nălţimea cerinţelor. A spus resemnat:

         Puştiule, se vede treaba că-n viaţa ta n-ai auzit de nobila meserie a scafandreriei. Cu crema ne dăm pe hoitane, ca să n-o mierlim de frig în contact pelungit cu apa sărată a mării, care are propreetăţi eluzive! În combenaţie cu coneacu’ face minuni!

         Păi da’ ce, făcui, nu-i vara?

         Ghiujălău’ dădea semne de plictiseală:

         Ai dreptate, da’ numa’ calendaristic! Pe timpu’ nopţii tragem la hotel pe unde-apucăm. Noaptea e la fel de frig ca iarna, bovanale!

         Poate-ngheaţă ş-o luăm la pas!

         Nu fi obraznic, Mutule, că trufia i-a perdut pe mulţi!

         }ntrevederea noastră din acea seară s-a-ncheiat cu cererea moşului de-a-i aduce în zilele următoare cît de multe ţigări puteam, zece pachete, douăzeci. Cînd l-am întrebat de ce, mi-a făcut cu ochiu’ şi-a spus:

         Să fie, Mutule, pentru ştii tu ce…

         Eu, mirosind ceva tulbure, l-am întrebat:

         Da’ bine, bre, nea Tarhonoglu, da’ cînd ieşim de-aici nu putem cumpăra de la tutungerie cît vrem? Mi-a aruncat o privire dezamăgită:

         Păi tocma’ asta e, Mutanche, că cu comuniştii ăştia mai tîmpiţi ca tine nu se ştie, Nicolae Cizmărescu e într-o ureche, şi aceea surdă la suferinţele poporului! Mutulescule, nu poţi fi sigur ni-kak-da! Se-aude că vor să desfiinţeze tutungeriile! Ai văzut ce-a făcut cu alimentările! Tu n-asculţi Europa liberă? Ce ne costă să fim prevăzători? |ine minte aceste date: fix pe 4 septembrie, la ora cinci, în faţă la baru’ Tosca.

         După vreo două săptămîni, mă-ntîlnesc în curte cu Moloman. Încă mai era supărat. Eu urma să mă eliberez a doua zi şi l-am întrebat dacă are de trimis vreun mesaj pentru rude. Mi-a spus:

         Băi, Mutule, în ruptu’ capului nu pricep ce-aţi avut voi de pus la cale, cînd tu te huşcheşti mîne, iar banditu’ ăla de Tarhon mai are de făcut şapte coţi!

         Ce?!? Eşti zălîu?

         Am fugit într-un suflet să-l găsesc pe moşneag.

         Da cum, bre, nea Tarhonescente, i-am zis, cum ne-ntîlnim pe 4 septembrie în faţă la Tosca, la ora cinci, cînd mai ai de stat aici o viaţă de om?

         Bătrînu’ m-a privit amar:

         Mutule, văd că statu’ la başcă ţi-a zdruncinat încrederea-n oameni, nu numai precizia gîndirii. De stat aici mai am, e-adevărat, că n-am să-ncep acu’ să te mint, după ce-am coperat atît de bine, da’ asta nu schimbă cu nimic ce-am discutat. Am un proiect de evadare care nu poate da greş: a reuşit el Papion, un amăreştean care fura în gară, şi-am să dau eu şoşoi? Nu s-a mai gîndit nimeni! Un tunel săpat pe sub birou’ conmandantului. Da’ să nu insişti pentru detalii, că nu vei primi. Eşti prea tînăr! |ine minte-atît: ne-ntîlnim cum am stabilit.

         A doua zi, înainte de eliberare, am vrut să mai confirm o dată planu’ de evadare din lagărul socialist. După ce mi-am făcut bagajele, m-am dus la pat la nea Tarhon. Citea absorbit dintr-o carte de Ion Creangă şi s-a prefăcut că nu mă vede. I-am spus:

         Deci, rămîne cum am stabilit, nea Tarhonache. Ne vedem pe 4, în faţă la Tosca.

         S-a oprit din lectură, s-a uitat mirat la mine, ca şi cum unu’ din noi căzuse din pod, şi-a spus:

         Ce e, puştiule? Ai fierbinţeală?

         Nu-mi venea să cred.

         Da’ planurile noastre?

         Care planuri, panaramă, sînt om căsătorit…

         Vedeam negru-naintea ochilor. Visurile mele de libertate se duceau pe apa sîmbetei. Simţeam că mi se urcă tot sîngele la cap:

         Cum, bre, Tarhoane, chiar ai uitat? – am ţipat eu nervos la dînsu’ şi-am strîns pumnii.

         Moşu’ s-a ridicat într-un cot, a zîmbit profund şi, pe-un ton cît se poate de calm, m-a-nştiinţat:

         Eu mai am de stat aici ani de zile, tu te eliberezi peste cîteva ore. Dacă ţip după lest şi-ţi face raport, cine ştie cît te mai ţin ăştia închis, c-abea aşteaptă! Fii băiat deştept, că-n toate-i un început, şi ia-ţi viteză!

         Ce era să fac? Moloman mă prevenise. Mai era să-l şi curentez de pomană. Am ascultat sfatu’ moşneagului şi m-am topit. Mi-am luat viteză în libertatea noastră redusă, asta am făcut.

*

         După ceea ce tot mai puţini numesc “revoluţie” cu sufletul împăcat, Mutu a ieşit din ţară de două ori, tras de prieteni cu forţa, să-i însoţească pînă la Istanbul, de unde au cumpărat blugi ieftini şi haine la mîna a doua, pentru a se propăşi (dar n-au făcut-o).

         La 15 iunie 2013, ducîndu-se după o sticlă de vin în beci, a căzut în cap de pe o scară improvizată şi a murit.

(4 septembrie 2014)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Poveste cu pendul

Traian ŞTEF

traian stef

De peste un an i-am dus domnului Csas pendula pentru reparat. O cumpărasem de la piaţa cu vechituri a oraşului. Din copilărie mi-am dorit să am un raft de bibliotecă şi o pendulă. După ce am ajns la casa mea am umplut casa cu rafturi de bibliotecă şi cărţi, dar o pendulă nu mi-am permis decît după moartea lui Ceauşescu. Admiram una la un preot reformat vecin de apartament. Avea acelaşi nume şi era unchiul episcopului Tőkés. O auzeam prin peretele de beton al blocului bătînd ora, avea peste o sută de ani, mă tot gîndeam să-i propun preotului vînzarea-cumpărarea ei, mai ales că îl împrumutam lunar cu bani, suna, se arăta în faţa uşii, înalt, într-un halat vechi şi rănţuit, cu nelipsita cravată la gît, spunea acelaşi text, gîjîit pentru că fusese operat de cancer la gît şi era prima operaţie de acest fel reuşită în România, doctorul plecase după aceea în Germania de Vest, de aceea am venit să vă rog să mă împrumutaţi cu o sută de lei, o să vi-i restitui la data cutare, nota în carneţel numele şi data, se ţinea întotdeauna de cuvînt, avea o biografie fabuloasă, pe soţia lui o vedeam rar, o femeie care fusese foarte frumoasă în tinereţe, el un bărbat atletic, care schiase şi cutreierase munţii, apoi comuniştii l-au închis, a rezistat la torturile securităţii, la frigul, foamea şi bătăile din închisoare, a supravieţuit cancerului, iar acuma îşi făcuse un cerc de unde împrumuta pînă la pensie cîte o sută de lei şi-i restituia la termen, îmi era jenă pentru gîndul de a-i propune acel comerţ imediat ce-mi răsărea în minte îl şi retrăgeam în ascunzişul creierului, doamna care fusese cu siguranţă foarte frumoasă, nu mai ştiu dacă de Paşti sau de Crăciun ne-a invitat la ei, ne-a servit cu cornuleţe şi ceai, cumpărasem deci o pendulă de la o femeie frumoasă, îmbrăcată cu rochii colorate în cîteva straturi, o bluză albă, decoltată, sîni mari, i-am oferit jumătate din preţul cerut, a refuzat, m-am îndepărtat, m-a urmărit, îmi făcea noi oferte, eu refuzam, mă şi răzgîndisem, numai de pendulă nu aveam noi nevoie parcă auzeam comentariul de acasă al soţiei, luaţi-l auzeam în ceafă, e un ceas de marcă, funcţionează numai îl puneţi pe perete, pînă la urmă, haideţi că vi-l dau cu cît aţi zis, dar daţi-mi repede banii să nu vadă soţul că vi l-am dat aşa ieftin, bineînţeles că pendula nu funcţiona, ba avea piese diferite care nu se potriveau, aşa am ajuns la domnul Csas, singurul din oraş care se pricepea la ele, ba era în stare să le construiască el însuşi, făcea acest negoţ în Ungaria, cumpăra mecanismul iar restul confecţiona el după ce model voiai, cadrane, cutia din lemn cu tot felul de modele, i-am dus-o vara, prin iulie, nu pot aşa repede, îmi zice, poate înainte de Crăciun, dar mai daţi din cînd în cînd un telefon, îl mai caut cînd am drum prin zonă, uneori răspunde, deschide, nu e gata, alteori nu.

Las Crăciunul să treacă, oricum parcă nu voiam să fac alte cheltuieli, destul curcanul pe care l-am pregătit după reţeta Petronelei şi nu i-am făcut faţă toată familia, prietenii care abia ciuguleau şi se plîngeau de preaplin, trec iar venind dinspre gară pe la domnul Csas, sun, se aude un lătrat de cîine, am speranţe, e acasă, dar nu deschide nimeni, privesc atent prin vizor să percep vreo luminitţă dar nu observ nici o schimbare de luminozitate înăuntru, mă întorc dezamăgit şi un pic ruşinat în sinea mea, îl sun pe prietenul Mihoc, măi, zice, eu de cîte ori i-am dus cîte ceva la reparat am stat lîngă el pînă a terminat, dacă vrei vin cu tine, lasă, zic, mai trec să văd şi dacă mă tot amînă o să te rog să mă însoţeşti.

De obicei trec pe la domnul Csas cînd mă întorc dinspre gară sau din cartierul Rogerius, de la Magda şi Sile, de la Doru şi Florica, de la Dorina şi Nicu – ei sînt chiar vecini cu domnul Csas, acuma se apropiau Paştile, hai să intru, iar nu răspunde nimeni, îmi amintesc cum am mai vrut să cumpăr o pendulă de la cineva care vindea calorifere din fontă, nu o vindea, părea a fi fost activist al partidului comunist, numai ei stăteau şi în casă cu o bască neagră pe cap, cămaşă şi cravată, o vestă din lînă, îl întreb dacă nu e de vînzare şi pendula, nu, zice, dar dacă vă găsiţi una chiar defectă cunosc pe cineva care e foarte priceput, şi a noastră merge perfect, doar că durează cam mult, ocolesc blocul, merg prin spate şi încerc să detectez care ar fi geamul, să văd dacă într-adevăr nu e nimeni acasă, şi surpriză, domnul Csas sapă în părculeţul din spate, plantează ceva arbuşti, cu asta m-am ocupat, vreau să fie frumos şi aici la noi, nu roşii şi castraveţi ca la alţii, cam aşa era în jur, straturi cu zarzavat şi legume dacă nu bălării, dar mai treceţi, mai sunaţi, dar am mai trecut, v-am căutat la telefon şi nu a răspuns nimeni, se poate, zice, mi-am luat încă un apartament, pe acesta îl folosesc mai mult ca atelier şi am făcut lucrări acolo, am zugrăvit, mai piscăliţi, nu mă supăr, am început să uit.

Şi se apropie iar Crăciunul, s-a căsătorit Simina şi aş vrea să-i dau ei pendula, opresc iar la domnul Csas, de data asta au interfon la bloc, e chiar la apartamentul 1, sun, insist, nu dă nici un semn, iese un alt locatar, îl întreb dacă mai locuieşte acolo domnul Csas, dacă nu e cumva bolnav, mă invită să intru, e acasă, sun la uşă, au şi bec cu celulă, cînd mă apropii se aprinde becul de deasupra uşii, trece o umbră în dreptul vizorului, bat şi iese domnul Csas, răvăşit, are o pată mare pe faţă, am venit degeaba îmi zic, sigur e bolnav, am fost în spital, îmi zice, am probleme cu inima, nici nu stau aici iarna, m-aţi găsit întîmplător, acuma va trebui să mai aşteptaţi, mă invită înăuntru, aglomeraţie mare de ceasuri, alte obiecte, bucătăria e plină, parcă sînt şi piese de la o motoretă, aşa par, e colecţionar, îmi arată un ceas foarte frumos de masă pe un suport de porţelan pictat, o altă pendulă mult mai mare decît a mea şi în sfîrşit, după un pat, sub alte trei, pendula mea, îi mulţumesc, nu a dispărut, am multe obligaţii, îmi spune, trebuie să merg în Ungaria la un colecţionar de pendule, am de stat acolo vreo lună, ăla are vreo două sute, dar cînd mă întorc promit că o termin pe a dumneavoastră, pe Paşti va fi gata, încerc o ironie, precis, dar mai piscăliţi, începe să-mi placă expresia, mai piscălesc doar-doar se va excita domnul Csas şi va rezolva problema, sînt totuşi cam multe în apartamentul de două camere, unele peste altele ca la un amic cărţile care nu mai încăpeau pe rafturi, poate îi place să le vadă acolo claie peste grămadă, să aibă impresia că sînt toate ale lui, nu-i a bună cu domnul Csas, sînt pline de praf, înseamnă că nu le-a mişcat din loc, începe să lucreze, îşi pune o lupă, strînge în menghină o piesă mică, pe asta trebuie s-o găuresc foarte precis, zice, iar eu o iau spre ieşire cam cu coada între picioare.

Mai trecusem să dau un semn, dar înainte de Paşti cu o săptămînă, insist, poatre îi fac Siminei cadoul, deschide după ce se asigură cine e la uşă, e o problemă, zice, am comandat mai multe cadrane la o fabrică şi nu le-au făcut încă, e problemă cu fabrica, a dat faliment, într-adevăr, fabrica din apropiere unde se făceau oale şi aragaze dăduse faliment, era vorba de smălţuit acele cadrane pentru că domnul Csas recondiţiona ceasuri de toate felurile, trebuie să găsesc ceva atelier sau să cumpăr material să le fac eu, dar, zic, nu mai schimbaţi cadranul, lăsaţi-l aşa, nu, nu arată bine, vă fac eu ceasul cum trebuie, găsesc eu o soluţie pentru că am o comandă mai mare de cadrane, ce era să zic, nu era el vinovat că Metalica a dat faliment, cînd le-o face pentru alţii îl face şi pe-al meu, ies cu capul plecat, învins dar optimist, nici nu-i mai spun Mihaelei care la început se enerva, să iau pendula şi s-o atîrn aşa cum e, mă conduce domnul Csas, parcă e mai vioi decît ultima oară, îi întind mîna şi parcă mă priveşte fără nici o expresie, are ochii tulburi, îngălbeniţi ca degetele fumătorilor de ţigări fără filtru.

Sîntem la un nou Crăciun, nu găsise atelierul pentru smălţuit, rămîne atunci cadranul lui, nu m-am apucat pînă să vorbesc cu dumneavoastră, dar în două săptămîni va fi gata, am plecat repede, nici nu aveam chef de pendulă, în presă apăruseră şopîrle că voi fi schimbat din funcţia de director al bibliotecii, mi se părea totul absurd, tocmai dădusem în folosinţă o instituţie nouă, modernă, mă abat, totuşi, înainte de cele două săptămîni, la întoarcerea de la un avocat, nu am reuşit, zice, trebuie să rectific ceva la mecanism, nu merge cum îmi place mie, îl mai las, nici nu am bani de cheltuit pentru pendulă, am eu destule pendule în cap după toată tevatura cu domnul Ţurle, cum, adică, să mă cheme hodoronc tronc să-mi dau demisia, îl privesc lung, pe el şi pe cei patru băieţi de la masă, un şmecheraş pe care îl cunoşteam de mult, fost consilier şi al lui Bolojan cînd era prefect, un fost ofiţer de securitate adus de la Satu Mare să-l servească, un alt şmecher adus de la Timişoara, cică jurist, dar nu arată, şi un altul care se mira, nu, zic sec, nu-mi dau nici o demisie, e nervos, negricios, cu părul perie pieptănat peste cap, lins, cu mustaţa perfect tunsă, ăştia care îşi dau părul peste cap mi se par mai orgolioşi, au păreri bune despre ei, alţii îşi fac cărare pe mijloc, şi cu ei e ceva, iar cei mai mulţi, un fel de cărare pe stînga, alţii o fac pe dreapta, poate sînt stîngaci, dar domnul Ţurle e un tip cum nu am mai văzut, nu are nici o expresie, nu i se mişcă ochii, nu face nici o grimasă, mă întreb dacă a zîmbit vreodată, dacă a rîs, dacă a plîns, e tipic omul unei singure cărţi despre care se spune să te fereşti, nu că ar fi citit vreo carte, nu se arată, e omul încremenit în proiect, prost adică, ştie una şi gata.

Trece şi anul acesta, îl mai vizitez cu Mihoc care stă lîngă el pînă-i rectifică la un strung mic ataşat de masa de la bucătărie ceva mîner din aramă, am fost iar bolnav şi în plus m-au chemat la fabrică, la Tipografie, pentru că nu au găsit pe nimeni în locul meu şi vin în fiecare zi după ora patru acasă, obosit, pare într-adevăr bolnav, are faţa pătată cu nişte pistrui uriaşi, mai treceţi, ocupaţi-vă, domnu Csas şi de prietenul meu, îi zice Mihoc la plecare, mai trec peste o lună, nu am reuşit, zice, aşteptaţi că nu mai durează mult, vă sun eu, aştept, încep să uit că am acea pendulă, posesia ei devine o inceritudine, o am, o voi folosi cîndva, mai trec într-o seară în drumul de la gară spre casă, am avut ceva foarte urgent de făcut unui ştab de la poliţie, mai treceţi vreau să scap, mai am cîteva, e una de vreo doi ani la mine, de fapt mai am trei restanţe, a dumneavoastră e între ele, mi le arată într-o cameră alăturată, precis, îmi zic, a folosit mecanismul pentru o afacere de-a lui, o lungă perioadă nu mai trec pe la el, a început procesul, doamna Sultănel îl apără pe domnul Ţurle, o cunoscusem de mulţi ani dar abia acum îi văd genunchii, ridicîndu-se în faţa judecătorului, vorbeşte tare, sacadat, repezit, avocatul meu o ironizează, e vulcanică doamna Sultănel, ce spune ea acolo nu are nici o legătură cu realitatea, oare un judecător se lasă înşelat aşa uşor, Doamna Sultănel vizează postul de secretar al Judeţului, se pare că procesul meu e o probă, începuse bine doamna Sultănel, cu rezilierea contractului meu de management, semnătura ei ca şef al Juridicului e însemnată, cu ticluirea motivelor, pe culoarele tribunalului întîlnesc multă lume cunoscută, mi se par tot felul de procese absurde, al meu trebuia să se încheie din prima, dar după trei şedinţe se schimbă judecătorul, mă sună cineva de la juridic, vino să-ţi dau ceva, merg, îmi dă o copie cu atribuţiile preşedintelui, domnul Ţurle nu avea voie să-mi rezilieze contractul, nu era în atribuţiile lui, aşa că şi dacă ar fi avut dreptate în fond decizia lui e nulă, procesul tău e ca şi cîştigat, îmi zice, procesul va trece la secţia civilă, de la contencios administrativ, peste două săptămîni va fi gata, îmi zice domnul Csas, cînd deja era de doi ani la el pendula, de ce nu o iei de acolo, mă întreabă soţia, îşi bate joc de tine, începusem să mă obişnuiesc să-l vizitez, îmi arată şi alte piese din colecţia lui de ceasuri şi tot felul de antichităţi mărunte, mă amînă cu atîta seninătate, ce să fac, nu-l pot brusca, stă pendula şi acolo, mi-o va da el vreodată, dar îmbătrîneşte domnul Csas.

Tocmai murise o cunoştinţă care se ocupa cu comerţul de tablouri vechi şi copiii lui s-au trezit că tot felul de persoane vin să ceară tablouri plătite, sau banii, trec şi eu pe la domnul Csas, din casă iese fiul lui cu cîinele, întreb dacă e acasă meseriaşul, nu e acasă, am venit eu să-i dau de mîncare cîinelui, e în spital, ştiţi, zic, i-am adus o pendulă pentru reparat, vreţi s-o luaţi, mă întreabă, nu, nu vreau, sper s-o repare cînd se va face bine, tipul se uită mirat la mine, cu siguranţă el ar fi luat-o, plec cu gîndul la doamna Sultănel, e deja în funcţia dorită, dar tot îl reprezintă pe domnul Ţurle, o salut respectuos pe coridor, cu o anume superioritate, ştiu că nu am cum pierde acest proces, dacă îl pierd, le zic prietenilor, trebuie să ne luăm apele noastre să ne mutăm în altă ţară, vorba lui Goga, doamna Sultănel îmi răspunde clătinînd ciudat capul, poate face mişcarea asta din cauza ochilor, are dioptrii multe, îi seamănă ochelarii, vorba cuiva, cu o sticlă de sifon, mă gîndesc pe coridoarele Tribunalului că numai doamna Sultănel a mai rămas în funcţie dintre toţi aceia care au semnat demiterea mea, sînt supărat pe dumneavoastră, zice, eu credeam că există între noi un anumit respect, rămîn perplex, aţi scris acolo că eu nici nu am fost pe la bibliotecă în acea comisie de control, nu e aşa? întreb şi eu mirat, dar nu trebuia să scrieţi, de acuma şi eu o să fiu altfel, de fapt n-a fost nimeni, din acea comisie, ştiţi foarte bine, a făcut procesul verbal domnul Baltin, a scris bazaconii acolo şi l-aţi semnat toţi de frică, era pe saitul consiliului judeţean cu două săptămîni înainte de a fi trimisă comisia, încă la membrii comisiei e trecută şi colega mea Murga, adică o subalternă, în control…

Traversez de la Nicu şi Dorina la domnul Csas după ce le spusesem ce am de gînd şi suportasem cu umor ironiile lor, sun, soneria nu se mai opreşte şi mă bucur, dacă e acasă domnul Csas nu va avea ce să facă, va trebui să vină să oprească de la tablou alarma gălăgioasă, vine într-adevăr, nu reuşeşte, intră în apartament, se urcă pe un scaun, face acolo ceva printre fire, se enervează şi smulge unul, alarma se opreşte, domnul Csas pare buimac, în bucătărie aceeaşi vraişte, tot felul de scule mai mari, mai mici, minuscule, pe masă tot felul de rotiţe care nu par a fi de ceas, trebuie să vă torn, îmi zice, greutăţile din aramă, astea sînt prea mari, am făcut deja formele, nu am găsit altele potrivite, ale dumneavoastră sînt de la o pendulă mai mare, o să le folosesc la o alta, acuma observ că domnul Csas nu are accent unguresc, deşi la atelierul de la poligrafie majoritatea sînt unguri şi precis vorbesc în maghiară între ei, atunci cînd să mai trec, întreb din obişnuinţă şi fără speranţă, mai bine sunaţi, zice, o să vă spun dacă e gata, deci data trecută mi-a spus că l-a montat dar nu-i place cum merge, iar acum o dăm înapoi, la greutăţi, poate va fi vorba şi despre cadran, e fixul lui, ies, parcă nu l-am mai salutat, şi o văd pe doamna Sultănel lîngă piaţa Decebal, în zona asta toate sînt Decebal, strada, piaţa, şcoala, înainte strada se numea Karl Marx, e bine îmbrăcată, ca la tribunal, dar parcă a slăbit foarte mult, e coafată cu şuviţe, observ iar că doamna Sultănel poartă fuste destul de scurte, o fi îndrăgostită, umblă cu capul sus, parcă fluturîndu-l, e foarte înţepată şi la piaţă, oare cu ce ton va întreba nu daţi trei legături la doi lei şi-mi umblă prin cap moara cu procesul şi acel control, cum domnul Baltin a mers la doamna Leat şi a întrebat-o aveţi ceva ce putem folosi împotriva domnului Ştef şi doamna Leat şi-a ridicat cei doi sîni voluminoşi de pe birou, el a privit admirativ, sînteţi director şi veţi fi mai departe, am putea face ceva, dumneavoastră nu veţi avea nici o problemă, a mers apoi la cealaltă directoare, tot unguroaică, i-a spus acelaşi text, noi nu avem nimic cu dumneavoastră, rămîneţi în funcţie, dar daţi-mi ceva împotriva lui Ştef, s-a uitat la el cu aerul ei lipsit de umor, domnule, Ştef a făcut tot ce vedeţi aici, dacă a greşit el am greşit toţi, a mers apoi la doamna Murga, o fostă secretară înainte de a ajunge eu acolo, ea nota tot, îşi copia inclusiv fişele cititorilor, pe mine m-a schimbat din funcţia de şef serviciu, nu o schimbasem numai pe ea, fuseseră tot un şef la trei angajaţi, a făcut un inventar la cartea veche, îi şopteşte doamna Murga, aşa vorbea, în şoaptă, şi au reieşit şapte sute de cărţi lipsă, dar nu e adevărat, sînt la alt fond, fostul director era un specialist şi un iubitor de carte veche, nu pot fi lipsă, ba erau, erau şi copii xerox în loc de manuscrise, erau şi timbrele tăiate de pe publicaţii de pe la 1700, şi a notat tot domnul Baltin, tot ce i-a şoptit doamna Murga, o salut pe doamna Sultănel şi priveşte pe deasupra mea mişcînd uşor capul de jos în sus ca domnul Antonescu.

Anul acesta, căci aşa vorbesc de aici înainte despre pendulă, Mihaela face nişte proceduri pentru artroza ei, clinica e chiar lîngă blocul domnului Csas, am zece zile la dispoziţie să-l bat la cap şi o voi face, am şi o oră de aşteptare, pot suna îndelung, pot sta cu el dacă mă invită, ne putem împrieteni, să-l întreb despre viaţa lui dar nu-mi iese din cap domnul Ţurle tocmai apăruse în presă că de aia am fost dat afară pentru că am organizat acţiuni iredentiste maghiare, îmi place, mă pot victimiza un pic, îi scriu coordonatorului publicaţiei din partea firmei austrice, nu-mi răspunde, dar mă sună disperat redactorul şef, că a primit informaţia de la acel şmecheraş Ţuplea, un tip cum rar am mai văzut, parcă se mişcă în toate părţile în acelaşi timp, mai ales ochii, sau poate mişcarea ochilor dă senzaţia asta, că acela văzuse o notă a sereiului, se mai scuză Tavi Burda că nu o poate spune public, nu-i nimic, o voi spune eu, într-adevăr găzduisem mai multe întîlniri cu scriitori unguri, dintre cei mai mari astăzi, traduşi în toată Europa şi dincolo de ea, îi adusese prietenul meu Joska, poet orădean în anii şaptezeci, stabilit apoi la Budapesta, mai român decât mulţi de la instituţiile noastre oficiale, mă felicit că am făcut-o, Joska i-a publicat la editura lui pe Cărtărescu, Dan Lungu, Florina Ilis, Gabriela Adameşteanu şi alţi prozatori încă, ba o antologie făcută de mine şi Virgil Podoabă cu zece prozatori optzecişti, rezulta deci că trebuie să fiu exclus din sistem din motive de trădare de ţară, aşa au şi interpretat comentatorii duium pe saiturile ziarelor pentru că după aceea ştirea a zburat peste tot, Manifestarile antiromanesti ale lui Stef la care se face trimitere sunt legate de promovarea repetata a unor scriitori iredentisti maghiari, culminând cu conferinţa despre lirica sublima a criminalului de război, Wass Adalbert. Preotul care a scos cu mana lui din case familii de romani din zona Valea lui Mihai pentru a le aduce in fata plutonului de executie, a fost prezentat, la un simpozion la Biblioteca Judeteana, ca un poet plin de sensibilitate. Bleah! comentatorul ştie chiar amănunte, cu Wass Albert, numai că aşa ceva nu a fost la bibliotecă, ci în altă parte, organizat de acei tineri care l-au huiduit pe primarul Budapestei la prezentarea romanului cu bărbaţii familiei sale, el se consideră polonez iar ceilalţi fraţi, mi se pare că sînt şapte, fiecare de altă naţie, înseamnă ori că sereiul are informatori proşti, ori că ofiţerul a încurcat notiţele, de ce atîta desfăşurare de forţe, era suficient să-mi spună, domnule, am vrea pe altcineva, dar nu să spună că am furat, că am risipit, că am trădat naţiunea, astea sînt peste orgoliul meu, de neacceptat, în fond înaintaşi de-ai mei au murit în război şi eu n-oi fi în stare să-mi apăr onoarea, dar parcă sînt tras undeva jos, într-o lume măruntă, redus la dimensiunile lor, îmi umblă prin minte tot felul de gînduri, dialoguri cu ei, cu cei de acasă, cu prietenii, cu acei cunoscuti care îmi spun nu te lăsa cu o umbră care lasă un pic de îndoială, poate ceva o fi şi adevărat, apoi frica unora care stau mai puţin de vorbă cînd ne întîlnim, să nu cumva să se molipsească, eu aş reacţiona zice un prieten vechi dar mă tem că mă dă afară, unul dintre prieteni e la munte, mă întreabă ce mai e cu mine, cum mă simt, rău, zic, vin să te văd sîmbătă, dar nu vine, Vasile mă sună în fiecare zi el a păţit ceva asemănător la Arad, s-a îmbolnăvit, i-au ieşit pete roşii pe tot corpul s-a şi internat în spital cîteva zile, e o frică interesantă, altfel decît în timpul regimului comunist, una liberă, paradoxal, ştii că nimeni nu-ţi face nimic, dar parcă te complaci în a nu reacţiona, în a sta deoparte, scriu un mic eseu despre laureata Nobel şi despre această frică, sun la domnul Csas, nu răspunde, mai sun, ce să fac o oră, văd o jumătate de cap iţindu-se după colţ, mă arăt mai bine după un joc în care şi eu mă ascund un pic parcă am fi doi trăgători într-un film poliţist, vine, dar domnul Csas se clatină, băuse, nu ştiam că bea, nu văzusem să aibă la îndemînă vreo sticlă ori de cîte ori mersesem la el, nu-l mai întreb nimic, voi veni mîine.

Şi am mers a doua zi, sun cu oarecare jenă, de data asta sînt hotărît să rezolv în vreun fel problema, să-i dau termen cele zece zile, iese greu după acelaşi joc de-a v-aţi ascunselea, nu ştiu de cine se teme domnul Csas, ieri nu am insistat, zic, cum staţi cu pendula mea, nu dă nici un semn să-l urmez, dimpotrivă, iese în stradă oarecum împingîndu-mă, acuma trebuie să încheiem socoteala, zic, da, acuma şi eu vreau să termin, nu mai am chef de lucru, am îmbătrînit şi eu, a dumneavoastră şi gata, daţi un semn peste două zile, e pe masă, dăm mîna ca nişte cunoştinţe vechi ce sîntem, mai stau în maşină, îl sun pe Daniel, îi povestesc despre înlăturarea mea din directorat şi chestiunea cu ungurii, nu-i nimic, zice, i-o tragem şi noi, Daniel lansează pe internet o scrisoare de protest, merg acasă şi urmăresc cum curg semnăturile, îmi face bine, prieteni, personalităţi din ţară, din Franţa, SUA, Anglia, Polonia, Italia, scriitori, artişti, regizori, universitari, scrisoarea este preluată de presa locală, mi-l închipui pe Ţurle care sigur nu înţelege nimic şi se enervează mai rău, se enervează într-adevăr, îl cheamă pe Ion şi îi cere să mă dea afară din redacţie, refuză, nu mai apar totuşi cu titulatura de redactor şef adjunct în caseta redacţională, numai bine că seara este întîlnirea cu scriitorul şi dizidentul maghiar Konrad Gyorgy, de data asta în sala mare a Primăriei, adus tot de Joska, îi povestesc, ne cunoscuserăm la tîrgul de carte de la Budapesta, el fiind acela care prezentase antologia mea, mergi în justiţie, mă sfătuieşte, nu la presă, o să ţină mai mult procesul, dar numai justiţia te poate absolvi, avea dreptate.

A treia zi mă înfăţişez iar la domnul Csas, dar îl sun înainte să văd dacă răspunde, las să sune şi soneria şi telefonul, vine mai grăbit ca altădată, mă înseninez şi eu de speranţă, intraţi zice, bucătăria unde are atelierul e drept înainte, intru gîndindu-mă că ceasul e pe masă, aproape gata, dar domnul Csas mă îndeamnă să intrăm ân cameră, acolo plin de pendule noi, mai mari şi mai mici, şi pe pat, pe pat e întins un covor mai subţire, domnul Csak se întinde, nu vorbeşte, mie îmi face semn să stau pe un scaun de birou din lemn masiv, uzat rău, ce o mai fi însemnînd asta, ştiu, zice, de dumneavoastră, îl cunosc pe domnul Ţurle, i-am făcut cadou o pendulă s-o angajeze pe nora mea, tresar, doar nu i-o fi făcut cadou tocmai pendula mea, ar fi curată ficţiune, de fapt nici eu nu mai ştiu dacă totul e realitate sau ficţiune, întorc privirea şi îmi văd pendula zăcînd sub o masă lîngă perete cu tot felul de alte obiecte din lemn, sticle colorate, ceramice, merg uneori la biserica unde predică el şi m-a prezentat un prieten, şi prietenul meu vă cunoaşte, el mi-a vorbit despre dumneavoastră, a zis să nu vă lăsaţi că dreptatea e de partea dumneavoastră, nici ai lui nu-l iubesc, dar mi-a spus că are ceva foarte puternic în spate, în America, se cunoaşte cu preşedintele, nu cred, domnu Csas, astea-s baliverne, poveşti, ştiţi că e mare vînător, mă mai întreabă, am auzit, răspund, mi-a spus prietenul meu că a fost o dată cu el la o vînătoare de mistreţi, au stat într-un foişor, au venit doi, a tras, dar mistreţul nu murea, se mai zbătea, şi a coborît, s-a apropiat de el şi i-a înfipt baioneta în gît, i-a tăiat apoi gîtul că nu curgea sîngele şi mistreţul se zvîrcolea mai tare, şi s-a ridicat plin de sînge pe piept şi pe mîini, ăsta e un criminal, pe nora mea nici nu a mai angajat-o, degeaba a insistat prietenul meu, îl ascult pe domnul Csas şi nu ştiu unde vrea să ajungă, să mă atenţioneze că domnul Ţurle are o mare putere, că e un om periculos, fără milă, crud chiar, ştiam că a încercat influenţarea judecătorului, că doamna Sultănel a făcut apel la toate cunoştinţele, prietenii, consilierii consiliului judeţean să facă presiuni asupra judecătorului, avocatul meu îi chiar atrage atenţia în plină şedinţă să nu mai facă astfel de presiuni că va cere nu ştiu ce, doamnei Sultănel începe să-i tremure vocea, se enervează şi trece de la termenii juridici la cei de gospodină, că adică domnul avocat e obraznic, vorbisem şi eu cu primarul Bolojan, pe care îl consideram prieten, voiam să-i spun doar că nu e adevărat ce spune Domnul Ţurle prin presă, că am furat zece mii de euro, mie mi-a spus, zice, că ai luat din casă patru mii de euro şi ai plecat în Franţa într-o excursie, rămîn crucit, aşa ceva nu e posibil, banii stau în trezoreria judeţului şi o astfel de sumă nu se dă în numerar, ştiu că nu ai făcut asta, o să cîştigi procesul, dar las-o şi tu mai moale cu ungurii îmi spune după ce dăm mîna la despărţire, aş fi vrut să mă întorc să mai discutăm despre asta dar e prea tîrziu, intră altcineva, el ştie dar nu vrea să spună, însă mă deranjează că în locul meu au dus un fost ofiţer de securitate de peste şaizeci de ani, ăsta e un dispreţ total faţă de o instituţie de cultură, îl privesc ca trezit din somn pe domnul Csas după ce-mi trecuseră prin minte gîndurile astea, probabil că fusese un moment de tăcere iar eu priveam undeva absent, totuşi, scopul vizitei mele, domnule Csas, daţi-mi totuşi un termen ferm, veniţi atunci şi va fi gata, uitaţi, nu vă pot spune că mîine va fi gata, dar o s-o pun pe masa de lucru şi atunci sigur o să lucrez la ea, ştiţi, am început să uit, dar mai piscăliţi că nu mă supăr, poate într-adevăr domnul Csas uită că am fost la el şi ieri şi alaltăieri, să vedem ce va spune mîine.

A patra zi domnul Csak mă aşteaptă ca pe un prieten căruia are să-i povestească ceva interesant, e vesel, mai vioi, mă împinge uşor în camera cu scaunul de birou, arunc repede privirea sub masa unde văzusem pendula, era tot acolo, tot prăfuită, înseamnă că de aici înainte lupta va fi să-l determin s-o scoată de acolo şi s-o pună pe masa de lucru, la îndemînă, rămîn iar dezarmat, nu vreţi să beţi o cafea, mă întreabă, e prima oară cînd îmi oferă ceva, o cafea, ba da, zic, tot trebuia să treacă o oră, o face într-un ibric vechi de aramă, ceva mai deschisă culoarea decît arămiul aramei, iar în interior parcă era argintiu, dar înnegrit de cafeaua arsă pe margini, asta, zice, e cea mai bună cafea, turcească, pune ibricul pe o măsuţă alăturată cu placa din marmură şi îmi aduce o ceaşcă din vitrina dulapului, el bea dintr-o cană militară de tablă, mai are în cană, dar şi-o împrospătează, dumneavoastră sînteţi scriitor, zice, aş vrea să vă povestesc ceva ce o să vă intereseze, eu acuma construiesc un perpetuum mobile, adică un ceas cu un mecanism perfect, care o dată pornit, nu se mai opreşte, fără arc, fără greutăţi, fără baterii, sper că nu vreţi să fie ăla tocmai ceasul meu, am eu umor, nu, răspunde domnul Csas, dar acuma lucrez la mecanism şi am luat şi de la dumneavoastră o piesă, înseamnă că sînt şi eu părtaş la o mare descoperire, şi procesul meu e tot un fel de perpetuum mobile descoperit de doamna Sultănel, care tot găseşte motive de amînare, ba că mai aduce un act pe care apoi nu-l mai aduce, ba că mai aduce un martor care nu mai vine, ba nu vine ea însăşi pe motive de boală, lasă, îmi zice domnul Seremi, hîrşit prin funcţii, cu atîta primeşti mai mult că pînă la urmă îţi vor da toate salariile plus rata inflaţiei, ba amînaţi voi cît puteţi, mă sună Daniel şi mă salvează că nu mai ştiu ce să-i spun domnului Csas, sînt peste o sută de semnături, îi fac o scrisoare şi i le trimit, dar în numele cui, îi facem în numele Uniunii Scriitorilor găseşte tot el răspunsul, se aliază cu Vasile, care e secretarul pe partea de vest, şi-i trimite oficial protestul, în plic, cu recomandare de primire, domnul Csas vorbeşte mai departe despre perpetuum mobile, nu înţeleg nimic, dar îmi explică avîntat şi mă face mai atent, pare să aibă un dram de adevăr ce spune el, mă uit la ceas, trecuse ora, mă anunţ pe mîine, dăm mîna şi ies repede.

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Aventuri livreşti cu Amiralul Columb şi ciobanul Ciobu

Daniel VIGHI

Daniel-Vighi-1

Acum, în ceea ce priveşte pe dona Felipe, este de căutat în genealogia domniei sale două strâmtori care duc spre două neamuri de-ale soaţei Amiralului: o dată neamul Moniz, a doua oară Perestrello. Pe când rosteşte asemenea pomelnic, i se arată căpitanului Ahabu localitatea Vila Baleira, la vreme de vară cu salcâmii şi plopii care slobod puful văratec peste uliţa Matei Corvin, dincolo de malul Mureşului, cu fostul spital orăşenesc care dormitează inutil de câţiva ani, dezafectat, cu toate că, după unele surse, este renovat, cu paturi pentru bolnavi aduse din Germania, paturi cu telecomandă, cu ferestrele, aceleaşi, din vremea când, prin anii 1962, baba Savita stătea într-unul, nu departe de fereastra luminată de soarele după amiezii, dormea după operaţie de hernie, anesteziată, şi atunci, în acele clipe, au venit orele 18, şi clopotul bisericii de peste Mureş, de dincolo, dinspre dealurile Mănăstirii franciscane tocmai umplea odaia liniştită a spitalului, a işpitariului, cum spun ţăranii locului, şi este amiază, putem să spunem ziua: 23 iunie, aceeaşi cu şedinţa echipajului în căpitănia din portul dezarticulat Gaspar Fructuoso pe nume Saudades da Terra, aceeaşi cu momentul în care căpitanul rătăceşte printre rafturile sălii de lectură de la etajul 3, toată lumea se pregăteşte pentru examene, pentru licenţă şi dizertaţii, unii plagiază, alţii se scobesc în nas plictisiţi, baba Savita aude din somnul anestezicului care a smuls-o din viaţa de zi cu zi pentru buna desfăşurare a operaţiei de hernie, aude clopotul şi ridică mână la frunte şi îşi face semnul sfintei cruci, ehe, zicem, cum este de bine să auzi, să ştii, să pricepi că este pragul serii de iunie peste uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul cu Monumentul Eroilor Sovietici, a mai scris scriitorul despre astea şi nici să vrea nu poate altfel, este prizonierul odăilor, uliţelor, stărilor, amintirilor, nici să vrea nu are altele. Viaţa se petrece între două, trei sau patru ”călicuţe” (diminutivul locului pentru cărare, cale, n.n.) care ne sunt puse deoparte. Sau poate mai multe, infinit de multe, atât de multe ”călicuţe” avem, câte putem produce – paradoxul timpului şi imposibilitatea călătoriei din viitorime în trecut, orice modificare pretinde o altă curgere, nu te întâlneşti în cutare zi cu cine ţi-ai programat, chiar în 23 iunie 1962, spre orele 18, pe uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul de pe malul râului împodobit cu Monumentul Eroilor Sovietici, nu eşti acolo când trebuia să fii, şi viaţa ţi se schimbă cu totul datorită acelei absenţe provocate, atunci şi acolo, printr-o intervenţie a cuiva venit din viitor, poţi fi chiar tu acela, şi viaţa se desfăşoară altfel, curge prin alte locuri, se rătăceşte într-o lume paralelă, aparţinând unui alt univers din multiversurile posibile. E aşa ca o alegere a însăşi ascendenţei soţiei Amiralui: se trage dintre ai lui Moniz sau dintre ai lui Perestrello. Dacă este urmaşa celor dintâi sau a celor de pe urmă, ne spune detectivul Vignaud Henri la istmul Études critiques sur la vie de Colomb avant ses découvertes : les origines de sa famille, les deux Colombo, ses prétendus parents, la vraie date de sa naissance, les études et les premières campagnes qu’il aurait faites, son arrivée en Portugal et le combat naval de 1476, son voyage au Nord, son établissement en Portugal, son mariage, sa famille portugaise (Paris, H. Welther Editeur, 1905).

Genealogia senioritei e din vremurile pomelnicelor mănăstireşti de pe la noi, dintre care cel dintâi fu Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, dar au mai fost spre pomenire şi altele încă, acela în care se arată popimea de la mănăstirea Titireciu de la Ocnele Mari din judeţul Vâlcea cu preacuvioasul kir ”popa Nicolae sin diaconului Radu, popa Năstăsie, popa Radu sin popa Nicolae, popa Ioachim sin popa Dofta”, mai apoi pomelnicul scris ”în firida proscomidiei dela biserica din Budeşti. Iată cuprinsul acestui pomelnic Păuna, Matei, Ştefan, Stana, Matei, Barbu, Catrina, Maria, Nicolae, Manolache, Costandin, Marica, Matei, Elena monaha, Popa, Ancuţa, Ioan, Balasa, Costandin cu tot neamul lor”. (Preot I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura Ramuri, Craiova, 1941). Aşa şi cu urmaşii seniorei Felipe, anume moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz a luat de nevastă pe jupâniţa Leonor Moniz cu care a avut cinci urmaşi, anume Diogo Gil, Vasco Gil, Ruy Gil, Guiomar Gil şi Isabel care la rândul ei l-a luat de bărbat pe nacealnikul Bartholomeu Perestrello I cu care avu doi urmaşi, unul se găseşte în pomelnicarele lusitane cu numele Bartholomeu Perestrello II şi o fată pe nume Philippa Moniz care luă de bărbat pe Christophor Columb, la Lisabona, după zisa cronicarului Oviedo la Historia général, lib. I, cap. IV,tome I, page 19. La Porto Santo, dacă ne luăm după spusele scribălăilor Lopez de Gomara sau Estevan de Garibay, de faţă fiind, în mulţimea din biserică, şi căpitanul Ahabu, şi ajutorul de cioban Ciobu, trimişi speciali de pe duneta goeletei Speranţa. Estevan dezvăluie la letopiseţ şi obârşia din neam a Amiralului: ”un hombre de nation Ytaliano llamado Christoual Colô”, fie-i memoria binecuvântată şi mormântul luminat!

Povestea celor doi viitori însurăţei începe în curtea interioară a mănăstirii Ogni Santi din Lisabona unde vieţuia monahia Phillipa Moniz, suntem la sărbătoarea Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe data de 29 iunie. Căpitanul Ahabu însoţit de ajutorul de cioban Ciobu se plimbă prin târnaţul curţii interioare în hainele vremii, cu sabia la brâu, se învârt pe acolo şi se aşază pe balustrada din piatră a ogrăzii mănăstireşti şi trag cu coada ochiului conform fişei postului, scrutează întâmplarea: frumos fecior, murmură căpitanul la vederea lui Christoual, un adevărat huomo di bella presenza, şi Vasco Gil, unchiul Felipei, încuviinţează, asta cam aşa e, spune acest frate al răposatului, moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz, care avu de fată pe Isabela, mama Felipei şi sora lui Vasco, care Isabela a născut pe monahia Phillipa. Aceasta tocmai iese cu pas sfielnic din umbra mânăstirii Ogni Santi din Lisabona la amiază, după liturghia de-i zice Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe care o găsim şi la greci cu cei doi mari apostoli ”prăznuiţi în aceeaşi zi deoarece amândoi s-au săvârsit la Roma, din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar lui Pavel tăindu-i-se capul. Moaştele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună. Tradiţia a consemnat ziua de 29 iunie ca dată a martirajului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. (http://www.crestinortodox.ro).

Trece aşadar monahia Felipa în miros de bună mireasmă de tămâie şi sfânt mir, păşeşte nu departe de Ahabu şi Ciobu, se opreşte cu bucurie feciorelnică la sfat cu unchiul Vasco şi-i spune aproape în şoaptă Laudetur Iesus Christus şi unchiuţul îi răspunde după cum se cuvine In saecula! Amen. Căpitanul Ahabu îi sopoteşte în valahă lui Ciobu, se apleacă spre urechea dreaptă a acestuia cu care aude mai bine în vreme ce stau proptiţi de o frumoasă colonadă de piatră a coridorului din patio-ul monastiresc. Îi zice:

– La noi, prin Maramureş ţăranii zic: ”Lăudăm pe Isus” şi trecătorul cu care se întâlnesc răspunde ”În vecii vecilor”!

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proza scurtă la raport – ancheta revistei Vatra

short-story

Continuând linia programatică iniţiată în anii ’80, a promovării şi oferirii de spaţiu generos prozei scurte, revista Vatra îşi propune să redeschidă dosarul dezbaterii asupra condiţiei prozei scurte şi să afle de la  scriitorii înşişi cum privesc evoluţia genului scurt în spaţiul autohton, dacă receptivitatea faţă de proza scurtă e în creştere sau ar putea avea şanse în acest sens, dacă putem vorbi de un fenomen al prozei scurte şi la noi, ştiut fiind faptul că genul scurt nu s-a bucurat de prea mult prestigiu în plan local. Eclipsat mereu de fratele mai mare, romanul, neputându-se desprinde de eticheta inferiorităţii, de prejudecata dimensiunii reduse, care n-ar putea oferi şi garanţia calităţii, pentru a-l propulsa în categoria capodoperelor, recăzând periodic în conul de umbră al criticii şi al cititorilor,  genul scurt a trebuit mereu să-şi redefinească statutul. Scriitorii care au dat curs iniţiativei noastre au luat la rost  aceste etichete aplicate cu prea multă lejeritate şi părtinire genului aşa-zis scurt, încercând  să aproximeze un posibil parcurs al prozei scurte autohtone, sondând trecutul şi aruncând o privire profetică asupra soartei pe care ar putea-o avea de-acum încolo.    

1) Care mai este starea prozei scurte şi, în general, cum credeţi că arată viitorul acestui gen?

2) Dacă ar fi să vă opriţi asupra câtorva momente de vârf ale prozei scurte autohtone, care ar fi acelea?

 

 

Cristian TEODORESCU

1) Chiar dacă editurile noastre nu mai publică proză scurtă românească, fiindcă nu se cumpără genul, şi chiar dacă revistele literare care mai apar pe hîrtie nu se mai încurcă cu proza scurtă, fiindcă nu se mai citeşte aşa ceva, cred că fără povestiri sau schiţe bine scrise nu putem avea nici romane care să stea pe picioarele lor.

Cu puţine excepţii, marii noştri autori de proză scurtă au scris şi romane bine alcătuite. Mi s-ar putea răspunde că, uite, Caragiale n-a scris roman! Dar dacă citeşti Momentele şi schiţele lui ca pe capitole ale unei fresce alcătuite din piese mici, descoperi că şi Caragiale lucra la un roman căruia formal n-a izbutit să-i dea de capăt, dar în substanţă l-a izbîndit.

 Proza scurtă e cea care deschide căi pe care, de multe ori, romanul le urmează cu o întîrziere de înţeles. O povestire bună mă entuziasmează într-un fel pe care romanul nu-l poate atinge; îmi provoacă o stare de graţie, ca o iubire la prima vedere. Presupun că mai sînt în România cîteva mii de cititori care au asemenea aşteptări. Asta mă face optimist în privinţa viitorului acestui gen, mai pretenţios artistic decît romanul.

2) Ar trebui să ne întoarcem la proza lui Costache Negruzzi şi mai ales la nuvela lui Alexandru Lăpuşneanu, o capodoperă. Să-l redescoperim pe Ion Ghica, cu minunatele lui scrisori către Vasile Alecsandri şi să-l recitim cel puţin o dată pe an pe Caragiale. Dintr-o mare antologie a prozei româneşti n-ar trebui să lipsească nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose. Nu-i înţeleg pe cei care nu se apropie de povestirile lui Sadoveanu, cu frumuseţea lor rafinată şi nici pe cei care n-au curiozitatea să citească nuvelele lui Rebreanu. Proştii, Iţic Ştrul, dezertor sînt desăvîrşite artistic. N-am recitit de mulţi ani misterioasa Remember de Mateiu Caragiale, nici La ţigănci, cea mai bună povestire a lui Eliade. Dar nu cred că m-ar dezamăgi acum vreuna dintre ele. Aş reciti oricînd primele povestiri ale lui Marin Preda, nuvelele lui Ştefan Bănulescu şi Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. Am o relaţie specială cu povestirile din volumul de debut al lui Mircea Nedelciu. Dar mai ales cu cea care dă titlul cărţii, Aventuri într-o curte interioară, Iar mai încoace Ioan Lăcustă, cel din Cu ochi blînzi, povestirile lui Mircea Cărtărescu din Nostalgia şi cele 11 povestiri ale lui Dan Lungu, din volumul Băieţi de gaşcă.

Viorel MARINEASA

 

1) Proza scurtă a ajuns la noi în ipostaza de cenuşăreasă a literaturii. Cehov, Borges, Alice Munro ar fi nişte alibiuri proaste. Mai bine improvizezi un poem pe şerveţel într-o speluncă. N-aş merge până acolo să spun că destui editori şi mulţi critici au dus, în acest sens, o campanie demnă de o cauză mai bună, unii susţinând că aşa ceva nu se cere, alţii – că avem de-a face cu un loc de refugiu pentru neputincioşii speriaţi de rigorile romanului. O parte din vină aparţine prozatorilor înşişi, ei au generat supraproducţia. Pe de altă parte, nu cred în reglajele venind dinspre edituri şi dinspre critică. Chiar dacă scriu cu asupra de măsură texte scurte, autorii acestora trebuie să se reinventeze (să fie, asemeni hacker-ilor, cu un pas înaintea previziunilor) şi să afle calea către (cel puţin) una dintre inimile îngheţate ale componentelor trinomului (editor, critică, public) cu alură de monolit. Va fi nevoie şi în continuare de proza-blitz, în stare să concentreze foarte mult în foarte puţin, gata să se epuizeze elegant şi cu nerv la câteva clipe după ce ţi-a deschis apetitul pentru lectură.

  2) Pentru mine, importante au fost câteva antologii pe care le-am citit şi le-am răscitit (la vreo două am lucrat şi eu, aşa că m-am înfruptat copios din proza multora): Arhipelag a lui Mircea Iorgulescu, Desant 83 (sub oblăduirea lui Ov. S. Crohmălniceanu), antologiile anuale datorate lui Dan-Silviu Boerescu, Generaţia 80 în proza scurtă (Gh. Crăciun & V. Marineasa), Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Marius Chivu). Am rezerve faţă de Antologia prozei scurte transilvane actuale a lui Ovidiu Pecican, eteroclită, prea democratică. Oricât s-ar suci unii şi alţii, e limpede că optzeciştii au avut o contribuţie decisivă la revigorarea prozei scurte româneşti (vezi şi volumul Dilingo, alcătuit de Virgil Podoabă şi de Traian Ştef, care a beneficiat de prefaţa lui Peter Esterhazy şi a fost bine primit la Târgul Internaţional de Carte de la Budapesta din 2009).                                                                         Trecând de la „jocul pe echipe” la cel individual, mie mi-au priit Mircea Nedelciu (începând cu Aventuri într-o curte interioară), Ioan Groşan (Caravana cinematografică), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile), Adrian Oţoiu (Stângăcii şi enormităţi). Dintre confraţii mai tineri, îl apreciez (şi-l invidiez) pe Radu Pavel Gheo pentru modul exemplar (dincolo de orice cârcoteli) în care a ştiut să-şi echilibreze opera, dând cărţi de referinţă sub specia eseului, a romanului, a prozei scurte.

Daniel VIGHI

1) Proza scurtă are viaţă lungă şi de aici înainte. Nu de mult a luat şi un Nobel. Vremea romanelor balzaciene sau, baremi, sadoveniene ca amploare  şi număr de pagini este în criză. Nu înseamnă că nu poţi scrie precum cărămidocul lui Estehazy pe nume Harmonia coelestis care este o minunăţie  şi-l îngurgitezi feeric. Este mare şi cu alcătuire de proză scurtă. La noi Mircea Cărtărescu se pricepe de minune la proza scurtă, dar… Bine scrie scurt epic şi Lucian Dan Teodorovici. Mai sunt  şi alţii. La mine acasă scrie scurt şi cu aplomb specific Viorel Marineasa. Dar  şi Mircea Pora.  Proza scurtă este mai aproape de experimentalismele postmoderne, se pretează mai uşor la lumea netului. Romanul are într-însul un protocol ceremonial al lecturii mai vechi, este ca muzica lui Bocherrini faţă de aceea a lui Ottis Reding pe când interpretează în ritm de jazz vechea zicere Amen din biserici. Aşa îmi pare proza scurtă: mai obraznică. Are  şi o dimensiune mai apăsat livrescă, nu explicită ca la Breban sau Marin Preda care practică din când în când filozofia; lasă deoparte epicul din roman  şi… filozofează. Proza scurtă este, poate fi implicit livrescă, este populată adeseori de fiinţe de staniol, de hârtie creponată, din talaj. Implicitarea asta livrescă în proza scurtă a început odată cu autorul Manechinelor, proful de desen evreu Bruno Schulz. Dar  şi cu povestirile borgesiene. Sau cu nemuritoarea Uşă condamnată – povestirea lui Bioy Casares! În ce mă priveşte vă dau pe scurt cum anume mă joc cu două figuri de strict extract livresc într-o proză scurtă extrasă dintr-o proză mare. Aici aduc la lumină explicitul cultural, implicitat la marii maeştri: ”Proptit în marginea copastiei bordajului de la prova navei, căpitanul Ahabu urmăreşte cu aten ie cum anume se aşază corabia prin opera ţiunea voltă sub vânt care o va îndrepta spre cele trei corăbii ale Amiralului. Chiar înainte de a se alătura convoiului, ca de obicei, se iveşte cu pas grav, sacerdotal, am putea spune, părintele Eugen Flasc-Ţârcodava – cel pe care îl trage aţa spre reveriile teoretice, şi nu numai, ale cetăţilor şi civilizaţiei traco-dacice pe care le consideră esenţiale pentru mare parte din civilizaţia europeană. Sub braţ poartă Cartea din care citeşte la un amvon aşezat nu departe de arborele mare; spre el se îndreaptă părintele Eugen Flasc-Ţârcodava. Faţă de părintele Mapple din romanul Moby Dick, părintele autohton nu este nici grav, nici voinic, nu poartă haină marinărească sau pălărie de pânză ceruită  şi nici galo şi nu pare nici foarte pătruns de gravitatea faptei, dimpotrivă, putem spune, gândul părintelui este la alte cele. Nici amvonul  nu seamănă cu cel al lui Mapple, nici urmă de celebra scăriţă din lemn de mahon care seamănă cu aceea pe care urcă marinarii din barcă direct pe puntea balenierei, după cum ne încredinţează Hermann Melville; cea a lui Flasc-Ţârcodava nu e deloc aşa, ba dimpotrivă, am putea spune că este opusul acesteia. La dreapta scării spre amvon, părintele a plasat un os uriaş care-l simbolizează pe Austroloantropus Olteniensis – cel mai bătrân european «de la Bugiuleşti, sat în comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, în punctul Valea lui Grăunceanu». Asta cel puţin le-a spus membrilor echipajului părintele Eugen Flasc-Ţârcodava, citind dintr-o Biblie oltenească pe nume Secretele Terei. Istoria începe în Carpaţi care-i are drept autori pe doi domni, unul pe nume Tonciulescu,  şi altul de-i zice Delcea.”

2) La această întrebare am răspuns prin prima întrebare. Adaug la cei citaţi mai sus pe maestrul tuturor Caragiale. Dar şi Ion Creangă cu moşul cela coţcar. Mai sunt şi alţii, dar nu-mi vin în minte. Să mă ierte! Dacă-mi permiteţi, spre deplina edificare a cititorului, aş mai adăuga ceva la povestea de la întrebarea 1, care zice despre cum stăm la ficţiunea scurtă: ”La stânga scărilor, cum urci spre amvon, părintele a scris cu vopsea cuvinte ale limbii române provenite din sumeriană: malac, nănaşe, nene. Apoi din acelea născute din limba bască:  alai, cioară, cocor  şi crac. A mai adăugat în stânga scării antroponimul Mirxas din limba massagetă care a dat românescul Mircea. În partea exterioară a amvonului, părintele a pus o oală din lut  şi dedesubt citatul din cartea domnilor Tonciulescu  şi Delcea «România a fost, cu multe milenii în urmă, Centrul Suprem al Lumii».  Şi cum spun, a urcat pe scăriţa spre amvon părintele Eugen deloc grav sau preocupat de problemele care îl măcinau pe cuviosul Mapple din Moby Dick. Ajuns sus a privit cu înţelepciune spre echipajul adunat pe laviţele de pe dunetă şi li s-a adresat direct.”

 

 

Mircea PORA

1) Prima parte a întrebării „unu”, sună puţin ciudat. Parcă ar fi vorba de nişte aşezări printre casele cărora mai rătăcesc doar câţiva inşi debusolaţi, rămăşiţe ale unor foste puternice colectivităţi, de destrămarea unor frumoase obiceiuri despre care vorbeşte la un moment-dat un nonagenar la televizor, ajutat de o prezentatoare, numai zâmbete şi fixative, pleznind de englezisme, lăsând impresia că, fireşte, le ştie pe toate. Îmi mai sugerează această primă parte a primei întrebări şi o interogaţie pe care un individ intrând într-un sat ce-i este cât de cât cunoscut, o adresează primului localnic întâlnit… ”Nu te supăra, nea Simion, care-a fost vatman o viaţă, mai trăieşte?…Şi răspunsul…”După câte ştiu eu, nu, dar mai bine întrebaţi la primărie”… Proza scurtă pe care o citesc eu se află într-o stare foarte bună, nici măcar o frază nu e alterată sau pusă acolo alan-dala. Şi are vechime, nu glumă. Aflu din ea despre om şi tribulaţiile lui prin viaţă, lucruri esenţiale. Şi după “îngurgitarea” textelor digestia e uşoară, fără contorsiuni. Dar pentru ca un lucru, literar de data aceasta, să fie bun, durabil, să lase dâre prin veac, trebuie ca la baza realizării lui să stea talentul. Ce ţi-e şi cu darul acesta! Lesne poate fi asemănat cu un iepure încărcat de giuvaiere care, însă, fuge, se ascunde, când peste el vin realităţi ce-l au ca emblemă pe Radu Mazăre sub chipul lui Ştefan cel Mare. Talentului nu-i plac nici beţiile de la Vama-Veche, nici stupizeniile şi înşelăciunile politicii, nici toate derapajele noastre de la buna măsură şi bunul simţ. Deocamdată noi mergem în zig-zag, întortocheat, împleticit şi atât proza scurtă cât şi cea lungă sunt în suferinţă. Dacă are proza scurtă un viitor?…Nu ştiu, timpul o va decide, dar ceea ce ştiu fără greş, e că nimic nu are viitor dacă haosul moral, “impuritatea” ca stare de spirit, se instaurează peste tot. Răsar ca într-un spectacol al grotescului, multitudine de aberaţii, nu doar în literaturi, ci pretutindeni. Cu creaţii artificioase, fără sânge şi carne, cu revărsări grafomane, totul e ameninţat să se transforme într-un pustiu. Avem cu duiumul agramaţi în funcţii înalte, cântăreţi fără voce, vedete de paie, actori fără talent, scriitori fără talent, “personalităţi”, la văzul cărora te prinde ruşinea. Şi pe fondul acesta mai vrem şi literatură înaltă? Să mai aşteptăm până vor apărea la vedere “limpezimile”. Dacă nu, comentăm, categorisim, lăudăm, premiem maculatura pe care în mare cantitate o avem…

2) Chiar despre proza scurtă “din trecut” am să spun câteva cuvinte. De la aceşti autori am deprins simţul gradării în text, fuga de banalitatea crasă, de platitudine, cuprinderea cât mai multor lucruri în, nu chiar o mare de cuvinte, obţinerea unei atmosfere din puţine vorbe care însă bine folosite îşi arată forţa lor miraculoasă. Tot de la ei am aflat că bădărănia şi pornografia groasă nu au ce căuta în literatură. Dau aici câteva nume: Cehov, Tolstoi, în povestiri, Bulgakov, Gogol, Buzzati, E.A. Poe, iar de la noi Caragiale şi foarte mult Radu Petrescu. Consider că şi jurnalele sunt, pe alocuri, proză scurtă. Atunci îl amintim aici pe Goethe cu a sa Călătorie în Italia. Si, Doamne Fereşte, cum să nu-i trec pe Bacovia şi Arghezi.

P.S. Ştiu că marele necaz al criticii actuale şi nu numai, este absenţa din literatura română a momentului a unor romane care să facă pârtie şi să se oprească direct în…premiul Nobel. Poate că nu sunt încă născute talentele producătoare de astfel de capodopere dar, cu siguranţă, noi nu avem nici “realităţi de roman”. Care ar fi acestea? …o istorie îndelungată, aproape permanent de nivel universal, oraşe vechi, devenind ulterior metropolele de azi, cu toate instituţiile şi mediile sociale posibile, o prezenţă “de găsit” în explorarea lumii, o cultură care să fie piesă grea a culturii şi civilizaţiei universale. Cu Calea Victoriei, fuga la Sinaia, moşteniri româneşti vechi, cu figurile de feluriţi imbecili actuali, unii dintre ei “publici”, chiar nu se poate pune de-un roman competitiv…

 

 

Radu Pavel GHEO

 

1) În general, adică în raport cu romanul sau alt gen de ficţiune, cred că proza scurtă stă la fel de bine ca acum un deceniu sau un secol. Se vorbeşte cam des despre ea pe un ton pesimist, ca despre un fel de „Cenuşăreasă a prozei”, şi nu cred că e cazul. Au existat dintotdeauna autori de proză scurtă de mare forţă, de acelaşi calibru cu romancierii – de altfel, nici nu ar trebui să punem în concurenţă cele două genuri –, şi vor mai exista şi de-acum înainte. Chiar dacă romanul pare a fi genul preferat de publicul larg (din motive numeroase, ce implică strategii editoriale, reflexe de lectură, clişee mentale şi multe altele) şi impune titluri şi autori memorabili, proza scurtă are, la rîndul ei, autori de vîrf, precum şi un public fidel. De aceea nu aş face o ierarhizare a genurilor prozastice; nu cred că ea e posibilă. Evident, romanele se vînd mai bine, dar proza scurtă are capodoperele ei, ce se ridică la acelaşi nivel cu cele din zona romanului.                                                                                          Nici în spaţiul autohton lucrurile nu sînt mult diferite. Da, romanele sînt mai prizate de cititori (o spun cifrele de vînzări), dar diferenţele dintre cele două genuri sînt oricum mici pe o piaţă editorială restrînsă în comparaţie cu cele din Europa mai vestică. Avem – am avut dintotdeauna – autori de proză scurtă de primă mînă, iar majoritatea scriitorilor români nici nu se cantonează într-unul sau altul din genuri. De multe ori ei scriu la fel de bine şi proză scurtă, şi roman. Iar cititorii ştiu asta. Aşa că nu mă îngrijorează viitorul prozei scurte autohtone, în ciuda clişeului cu Cenuşăreasa prozei – la urma urmei, Cenuşăreasa era frumoasa basmului omonim, singura pe care o doreşte prinţul (sau cititorul avizat). Dar mă tem un pic pentru viitorul literaturii române în general, într-o ţară tot mai slab alfabetizată.

2) Îmi vine greu să selectez momente istorice de apogeu ale prozei scurte. Cred că ele se asociază cel mai ades unor autori deveniţi reper în istoria literaturii noastre şi enumerarea lor implică inevitabil o doză de subiectivitate. La o trecere fugară în revistă, aş pomeni momentele şi schiţele sau nuvelele lui Caragiale sau, ceva mai înainte, Păcatele tinereţilor al lui Costache Negruzzi, apoi, în perioada contemporană, Întîlnirea din pământuri al lui Marin Preda, volumul de proză fantastică al lui Mircea Eliade În curte la Dionis, apărut la noi în anii 1970, Caravana cinematografică de Ioan Groşan, Visul lui Mircea Cărtărescu – deşi aş mai putea înşira destule volume de proză scurtă remarcabile, de la cele ale Adrianei Bittel la recentul Escapada de Lavinia Branişte.

Dar mai există o serie de volume care, prin funcţia lor de evaluare şi sinteză, ilustrează momente istorice ale prozei scurte: antologiile de autori, de la cele de grup până la cele de perioadă. Îmi vin acum în minte Arhipelag, antologia coordonată de Mircea Iorgulescu în 1981, antologia optzeciştilor prefaţată de Ovid S. Crohmălniceanu, Desant ’83, apoi cele cîteva antologii anuale din seria „Cele mai bune povestiri”, coordonată de Dan Silviu Boerescu în anii 1990 (care, deşi grevate de o inevitabilă subiectivitate, au promovat autori de valoare), şi mai ales remarcabila Best of – proza scurtă a anilor 2000, coordonată de Marius Chivu, care (o spun tot cu inevitabilă subiectivitate) se ridică la nivelul antologiilor similare din spaţiul anglo-saxon prin selecţia amplă şi, în acelaşi timp, riguroasă şi prin viziunea de ansamblu propusă.

 

 

Cosmin MANOLACHE

 

  1. Cred că starea prozei scurte este mai bună în America decît oriunde în altă parte, deşi chiar şi acolo poate că nu are un statut cu mult mai bun faţă de roman. Oricum, expunerea trebuie să fie ceva mai mare, iar asta cred că se datorează în primul rînd revistelor care publică proză scurtă şi îşi formează un public pentru aşa ceva. Din unghiul ăsta, proza scurtă românească pare mai degrabă un zgomot de purici, ceea ce ar însemnă că aproape nu există. Sau nu există acolo unde este sau ar trebui căutată. În fond, proza scurtă este un produs de lux. România este o ţară a SUV-urilor, a viloaielor, a viselor de îmbogăţire, iar preferinţele cititorului mediu cred că ar credita mai degrabă romanul, în cazul în care această Românie uşor megalomană ar fi dispusă să dea bani şi pe literatură. Proza scurtă are nevoie de un cititor anume, care se poate lua în piept cu nişte curenţi care înseamnă discreţie, subtilitate, chiar frustrare. Nu cred că este un timp bun pentru proză scurtă, dar dacă vrem ca timpul acesta să existe cîndva, ar fi nevoie de un curaj editorial. Pe de altă parte, există nişte reviste cu poveşti scurte, adresate oamenilor simpli, care nu vor să lupte cu procedee sofisticate, ci doar să le fie livrate poveşti, pur şi simplu. Ei bine, poveştile astea, multe dintre ele, sînt scrie chiar de către scriitori care fac un pas înapoi şi le servesc pe tavă sub forma unor scrisori care conţin experienţele de viaţă ale unor oameni simpli. Am făcut şi eu aşa ceva în perioada în care editura Polirom încă nu era decisă să pornească acea deschidere cu Ego.Proză. O astfel de poveste am inclus în volumul Povestiri mici şi mijlocii, selectată apoi în Best of Proza scurtă a anilor 2000. Poate că mai potrivit ar fi să intrăm în curenţii subterani ai literaturii, decît să deplîngem dezinteresul editurilor. Poate că e o variantă de lucru.

  2. Habar nu am. Poate că un istoric literar să aibă ceva mai multă precizie pentru a analiza şi separa contextele. În fond, nu pot vorbi sigur pe ce aş putea spune decît despre experienţa mea de scris. În sensul ăsta, după 2004 a fost o deschidere extraordinară din partea editurii Polirom, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea altor edituri, dar cred că fără o bătaie lungă, ci mai degrabă dintr-un reflex de imitaţie a unui procedeu al cărui succes a fost verificat. Poate că editurile mici, cum este CDPL, de pildă, s-ar putea specializa în colecţii de proză scurtă pentru care să poată angaja strategii speciale de promovare (vezi CDPL Fest), cu lecturi, prezentări de filme de istorie literară, concerte. Proza scurtă încorporează o mare doză de eşec, aşa încît orice ai face este un plus. Eu am fost implicat într-un proiect care se numea Povestiri fără filtru, care reunea persoane care scriau mai mult sa mai puţin bine şi care vindeau povestiri la plic, care încăpeau pe o foaie (două pagini). O vreme a mers, un an şi un pic, cît le-am vîndut la diverse tîrguri de meşteri, la Street Delivery ori în alte locuiri şi cu alte ocazii. Apoi totul a murit, dar au rămas nişte texte, ceea ce e mai mult decît nimic.

 

Luca DINULESCU

1) În mod destul de evident, proza scurtă a intrat în lumina reflectoarelor odată cu Nobelul lui Munro. Ceea ce nu înseamnă însă că a devenit un fenomen. Mai degrabă i s-a confirmat un rol de prima mână, pe care ea ştia însă că-l joacă demult. Altfel, rămâne ce a fost dintotdeauna: o modalitate foarte eficientă de a extrage esenţa a ceva: o epocă, o situaţie, un vis. Şi cred că va continua să facă asta pe timp nedefinit, curgând ca un râu discret şi graţios în punctul oceanic de întâlnire al tuturor formelor de exprimare care este biblioteca cititorului.

2) Fără îndoială, m-aş întoarce în timp cu câteva decenii, la proza scurtă a unor Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, mai precis a schiţelor paradoxale care ţin loc de proză scurtă în ce-l priveşte pe acesta din urmă. Nu l-aş uita nici pe Ion Băieşu, prozator de un real talent. Am să fac o paranteză, răspunzând în acelaşi timp ceva mai clar la întrebare: în Bucureşti conduc un club lunar de lectură unde se citeşte predominant SF. De ce se întâmplă asta, nu e obiectul discuţiei, ideea fiind alta – într-o zi i-am întrebat pe participanţii la club: voi ştiţi că Mircea Nedelciu a scris o proză SF în versuri? „Jenny sau balada preafrumoasei conţopiste” se cheamă. Nu ştiau. Moment în care m-am gândit: ce rost are să citeşti SF, orice SF, dacă nu ai citit această proză? Pentru că acolo se opreşte totul, stilistic vorbind, greu se poate merge mai departe. Nedelciu putea deveni de-a dreptul eminescian dacă dorea, era un talent bubuitor. Era genul de scriitor care putea provoca asupra altora efectul lăsatului de scris, care, mă gândesc, ca să rămân în această zonă, ar putea fi chiar celebrul efect de ecou controlat. Doar că e un ecou care reverberează în fiinţa scriitorului şi pe care Nedelciu îl controlează cumva pentru ca respectivul să nu se simtă umilit.

Dorin DAVID

Pentru că răspunsurile sînt interconectate, o să răspund la ambele întrebări într-un singur text (dintr-un singur foc):

  Trăind într-o epocă fast astăzi tot ce facem este rapid, prin urmare şi cititul se află în aceeaşi situaţie. Cu siguranţă există cititori fideli romanului, dar eu unul, sincer, nu mai am răbdare nici să citesc romane de mare întindere, nici (ba chiar cu atît mai puţin) să le scriu. Recunosc că am în plan un roman, dar planul e făcut de ani buni, şi de cîte ori m-am apucat să scriu la el, repede am renunţat tot de atîtea ori, dacă nu chiar de mai multe… Poate o să-i vină vremea. Dar acum, proza scurtă este forma în care mă exprim cel mai bine, fără să pierd din idei: dimpotrivă, este aici şi un extra cîştig, prin concizie şi sinteză.

Proza scurtă nu are doar avantajul că poate fi citită oriunde şi oricînd, în drum spre serviciu, în autobuz sau în metrou, în tren spre studenţie sau spre mare; etc: adevăratul atu stă în faptul că o proză scurtă încape într-o postare de blog, ca să nu zic chiar una de facebook, ceea ce este important dacă vrei să ai şi cititori tineri şi digitali. Cred că „momentele de vîrf” ale prozei scurte româneşti abia acum încep să se vadă, respectiv vîrfurile să se arate. De aceea aş putea parafraza o reclamă ceva mai veche la un serviciu de telefonie („viitorul sună bine”) dar nu vreau: mai bine îi citez pe proprii mei copii, care la rîndul lor ştiu vorba haioasă, dar profundă, de la verii lor mai mari: „nici viitorul nu mai e ce a fost!”

Ceea ce, pentru proza scurtă autohtonă, poate fi de bine, dacă nu va fi de rău. Eu zic şi aici ceea ce spun despre orice: că e mai bine să fie bine decît să fie rău.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proza scurtă a anilor 2000. Autosuficienţa realului

Alex GOLDIŞ

10410117_968607846495691_8739775766548133974_n

Mult mai mult decât o simplă antologie poate fi considerată cartea apărută anul trecut în coordonarea lui Marius Chivu, Best of. Proza scurtă a anilor 2000. Şi asta, pentru că mizele editorului depăşesc simpla colecţionare a celor mai bune fragmente dintr-un deceniu pentru a urmări, în fond, redimensionarea unui gen. Prefaţa criticului de la Dilema veche e, în primul rând, textul unui fan al prozei scurte – care, dacă nu face de-a dreptul oficiu de militantism, e pus măcar pe servicii de manageriere a imaginii ei în context românesc. Îl califică pe Marius Chivu tocmai experienţa în domeniu, probată prin coordonarea unei serii de volume tematice (printre care Cartea cu bunici, Humanitas, 2007; Iubire 12, ART, 2010), dar şi insistenţa asupra genului în cronicile literare din ultimii 10 ani. Din acest unghi, Marius Chivu e, probabil, singurul critic al ultimei generaţii – de nu singurul din ultimele decenii! – specializat pe genul scurt.

De ce avem proză scurtă?

Din multe puncte de vedere, aşadar, semnalul de alarmă pe care-l trage Chivu cu privire la absenţa genului la noi e perfect justificat. Mai ales că dinamica genurilor post-revoluţionare e paradoxală. Toată lumea deplângea cu lacrimi de crocodil moartea poeziei, în timp ce poezia o ducea bine-mersi. În schimb, proza scurtă suferea în tăcere, fără ca vreun critic să-i dedice vreo vorbă bună. Până la Marius Chivu, desigur, care încearcă să identifice şi explicaţiile pentru această „comă” prelungită a genului: „De ce nu avem proză scurtă? Există mai multe posibile explicaţii. În primul rând, lipsa tradiţiei, dar şi dificultatea genului placate pe mentalitatea scriitorului român care are prejudecata genului minor şi vede în roman oportunitatea scriitorului prin excelenţă (asta în ciuda unor contraexemple zdrobitoare: Caragiale, Cehov, Borges, Cortazar, Cheever, Carver, Munro etc.), la care se adaugă predilecţia publicului pentru roman ca gen de consum şi, fireşte, conformismul comercial, lipsa de îndrăzneală şi de viziune a majorităţii editorilor care nu încurajează, nu susţin sau nu promovează suficient proza scurtă autohtonă, atitudine întreţinută şi de lipsa oricărui stimulent instituţional”.

De acord cu Marius Chivu per total. Ar fi de plasat, însă, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, câteva nuanţe care ţin de contextele literaturii române. Dinamica gen scurt-roman e mai complexă decât pare la prima vedere şi ea răspunde, de fapt, în fiecare epocă, mizelor de etapă ale literaturii române. Înainte de a se vorbi, aşadar, grăbit şi general despre absenţa dintotdeauna a genului la noi (ca un soi de fatalitate sau ca indice al nivelului retrograd al literaturii române), trebuie repuse pe tapet circumstanţele acestei dinamici. E clar că perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost dominată de schiţă şi de nuvelă, fapt care-l face pe Mihail Ralea să analizeze, în 1927, cauzele absenţei romanului (altfel decât în formule imitate din romanţurile franţuzeşti). Situaţia se modifică însă radical şi perioada interbelică devine, într-adevăr, o perioadă de exclusivitate a romanului, în care genul scurt abia se mai vede. E clar, însă, că în relieful acestei pledoarii neobosite pentru roman se ascund complexele literaturii române înseşi. Nevoia racordării la cultura europeană echivalează, într-adevăr, cu nevoia de creaţie pe spaţii largi şi, cum se spune, de suflu epopeic. Epoca interbelică a romanului corespunde, nu întâmplător, cu epoca de expansiune (răutăcioşii ar spune, poate, chiar de „expandare”) a literaturii române. E de înţeles, de aceea, de ce genul scurt rămâne cu totul marginal. Când e practicat, totuşi, el aparţine literaturii pitoreşti, exotice şi fantastice (de tipul Vasile Voiculescu-Gala Galaction), fără miză în evoluţia formelor.

Lucrurile nu trebuie simplificate, însă, aşa cum o face Marius Chivu, cu privire la literatura postbelică. Există cel puţin două momente în care genul scurt iese la iveală drept modalitate privilegiată de exprimare a prozatorului. Pe de o parte, e vorba de prima parte a anilor ’60, acea perioadă de dezgheţ timid în care scriitorii rămâneau încă indecişi între politica realismului socialist şi poetica autonomiei esteticului. E perioada în care prozatori – unii dintre ei uitaţi azi, e drept – precum Nicolae Ţic, Nicolae Velea, D. R. Popescu, Fănuş Neagu sau Eugen Barbu încearcă să scape de dogmele stalinismului printr-o serie de povestiri enigmatice şi pitoreşti, care au în centrul lor personaje bizare, „sucite”, de nealiniat politic. Prin caracterul său nefinisat, de felie de viaţă neînseriabilă unui scenariu ideologic prestabilit, proza scurtă devenea o formă (timidă, ce-i drept) de tranziţie dinspre perioada hard a realismului socialist spre „dezgheţul” literar.

E aproape de neînţeles, apoi, ignorarea, de către prefaţator, a anilor ’80, când genul scurt devine un adevărat program literar: un program de coborâre a literaturii în cotidian şi un exerciţiu de renunţare la caracterul emfatic al scriiturii. A doua perioadă de expandare a romanului, din anii ’60-’70, când i se conferă misiunea imposibilă de a rezolva din unghi metafizic cam toate dilemele morale şi sociale ale individului sub totalitarism, e urmată de acest duş rece al prozei scurte, care refuză jumătăţile de adevăruri înalte în favoarea integralităţii adevărului mărunt şi la îndemână. Afirmaţia că desantul optzeciştilor „a rămas, în prea mare măsură, tributar experimentalismului textualist, şi doar Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă şi Cristian Teodorescu au continuat şi confirmat cu adevărat în povestire” e de neînţeles din două puncte de vedere: pe de o parte, nu tot optzecismul românesc poate fi plasat sub eticheta peiorativă de textualism, de vreme ce prozatorilor sus-menţionaţi li se pot alătura destui autori de proză scurtă care n-au nici în clin, nici în mânecă cu curentul lansat de Nedelciu: Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Horia Ursu, Daniel Vighi, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu şi alţii. Pe de altă parte, nu văd de ce „a fi tributar experimentalismului textualist” reprezintă, pentru Chivu, o modalitate descalificantă pentru proza scurtă. T. O. Bobe, Luca Dinulescu sau Adrian Georgescu sunt doar trei dintre prozatorii antologaţi în Best of care practică azi – şi încă într-o manieră epigonică! – textualismul. Mai plauzibilă e ipoteza că, pentru a deveni promotorul nr. 1 al prozei scurte româneşti, Marius Chivu a preferat să şteargă din condei aportul unei generaţii care a practicat şi a teoretizat ca nicio alta înainte genul scurt. Cele două antologii, ale lui Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1998), respectiv Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă (1999), de referinţă în istoria genului la noi, sunt trecute sub preş de prefaţa lui Chivu.    E drept că perioada imediat postrevoluţionară a lăsat-o mai moale cu proza scurtă şi că moştenirea imediată a optzeciştilor e aproape insesizabilă. Dictonul „când doi se ceartă, al treilea câştigă” e ilustrat perfect de perioada post-decembristă, când din confruntarea dintre proza scurtă şi roman câştigă jurnalul. Ascensiunea memorialisticii a pus în umbră, pentru un deceniu, cam toate genurile ficţionale româneşti. Iar revirimentul ficţiunii din jurul anilor 2000 n-a însemnat neapărat şi o redescoperire a prozei scurte. Întoarcerea la story despre care s-a tot vorbit în ultimii ani a echivalat cu o redescoperire a romanului. Doar sporadic şi de data aceasta cu totul fără program a mai reuşit să ţină proza scurtă capul de afiş al contemporaneităţii.

Faptul că Marius Chivu omite mai mult sau mai puţin intenţionat aceste roluri episodice ale prozei scurte în istoria literaturii române nu înseamnă că el n-are dreptate în ce priveşte imaginea globală: proza scurtă n-a reprezentat, în cultura autohtonă, un gen predilect. Vinovată e, într-adevăr, o anumită prejudecată a construcţiei emfatice, la care se adaugă mecanismul greoi al literaturii ca instituţie, de nu al societăţii româneşti în general. H. E. Bates consideră că ascensiunea prozei scurte în America e legată tocmai de faptul că „people are talking faster, moving faster, and apparently thinking faster”. Ca niciun alt gen, proza scurtă e legată de dezvoltarea literaturii de consum, fie că merge la pas cu ea (ca în cazul short story-urilor publicate în publicistica de largă circulaţie), fie că merge în paralel sau chiar contra curentului. O mare parte din proza scurtă a modernismului, de la fragmentele lui Henry James sau Joyce până la Virginia Woolf sau Frank O’Connor dezvoltă tehnici de ermetizare şi de omisiune din exasperarea polemică faţă de literatura de consum. Or, absenţa acestui segment al literaturii române, fie că-i spunem de consum sau de divertisment, e responsabilă, cred, pentru slaba tradiţie a prozei scurte (dar şi a prozei SF, a romanului poliţist, a romanului erotic etc). A scrie literatură în cultura română, la fel ca în alte culturi sud-est europene, a echivalat, foarte adesea, cu a scrie Literatură: a construi, adică, durabil şi grandilocvent, a pune o cărămidă la edificiul literar naţional. Or, e clar că romanul sau poezia reprezintă vehiculele cele mai adecvate ale acestui grand narrative literar-naţional, care s-a reactivat în cultura română atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică, după hiatusul stalinist.

 

Oul prozei scurte şi găina Noului Val Cinematografic

  Poate că cea mai importantă calitate a antologiei lui Marius Chivu rezidă, însă, în contrarierea pesimismului teoretic din prefaţă şi în demonstraţia că există, iată, o proză scurtă actuală demnă de luat în seamă. Din acest punct de vedere, Best of. Proza scurtă a anilor 2000 seamănă cu un act de scamatorie, cu jocul de-a „uite-o, nu e”. Căci, deşi n-a ţinut capul de afiş al scriiturii douămiiste (unde poezia şi critica au fost considerate genurile predilecte), proză scurtă s-a scris, totuşi, după cum reiese din numărul mare de scriitori antologaţi şi mai ales din calitatea fragmentelor alese. Ceea ce înseamnă că, într-adevăr, prozei scurte îi lipsea un ghiont de marketing, dublat de un bun gust critic, ambele asumate acum cu brio de Marius Chivu. Cei douăzeci şi trei de autori sunt reuniţi nu după vreun criteriu generaţionist, ci după cel al debutului („să fi debutat în preajma anului 2000”, zice editorul), ceea ce asigură cărţii o varietate considerabilă a scriiturilor. Alături de autori oarecum consacraţi într-ale prozei scurte şi/sau vedete ale prozei ultimilor ani (atenţie, niciunul pe care să nu-l fi tentat şi romanul!) precum Radu Parachivescu, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Ioana Baetica Marpurgo, T. O. Bobe stau prozatori care n-au ocupat niciodată prim-planul discuţiilor literare precum Lavinia Branişte, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Silviu Gherman, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoş Micleuşeanu, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Marian Truţă. Lângă ei, poetul reconvertit temporar la proză Dan Coman şi eseistul/criticul Angelo Mitchievici. Un peisaj divers şi degajat, lipsit de delimitări istorico-literare prea drastice.

Nici diferenţele de vârstă (literară), nici calibrul diferit al scriitorilor antologaţi de Marius Chivu nu dăunează omogenităţii valorice a volumului. Dimpotrivă. Cele patruzeci de bucăţi alese sunt surprinzător de apropiate valoric şi cine n-a citit în întregime volumele din care sunt extrase s-ar putea să rămână cu impresia că proza scurtă românească e, de la un capăt până la celălalt, excelentă. Nu mă înham aici nici la o analiză tematic-stilistică, nici la una valorică (ar fi imposibil de omogenizat tendinţele centripete ale autorilor antologaţi), însă nu mă pot abţine să nu reţin câteva lucruri: că, în momentele ei de vârf, proza scurtă a anilor 2000 e o proză realistă, foarte atentă la detalii, însă sensibilă la paradoxurile societăţii de tranziţie. Nu ştiu care a fost primul, oul sau găina, în ecuaţia literatură douămiistă – Noul Val cinematografic românesc, însă multe dintre scenele prozei lui Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Radu Pavel Gheo (cei mai talentaţi prozatori ai generaţiei, cărora li se adaugă newcomer-ii foarte interesanţi Mihai Mateiu şi Lavinia Branişte) par coextensive imaginarului lui Cristi Puiu-Cristian Mungiu. Aceeaşi umanitate măruntă, acelaşi umor uşor burlesc, aceeaşi asumare cinică, lipsită de impulsuri (auto)iluzionante, a realităţii. Cu singura diferenţă că, spre deosebire de Noul Val, prozatorii realişti ai douămiismului par mai puţin înclinaţi spre experiment şi mai puţin radicali – atât stilistic, cât şi imaginar. În spatele decupajelor semnificative de real ale acestor prozatori se mai simt încă, din păcate, concesiile făcute publicului – orice s-ar spune, o problemă mai stringentă pentru literaţi decât pentru oamenii de film. Fragmentele antologate de Marius Chivu aici ar putea furniza o bază îndeajuns de solidă nu doar pentru inventariarea temelor specifice noii generaţii de scriitori, ci şi pentru discutarea celor mai importante tendinţe formale. De notat doar că, exceptând câteva fragmente semnate de Luca Dinulescu, Dan Coman, Călin Torsan sau Marian Truţă, proza fantasy şi/sau SF lipseşte cu desăvârşire ori e tratată în regim parodic. Ceea ce înseamnă, în principiu, două lucruri: că proza scurtă a anilor 2000 se mulţumeşte cu realul – n-are nevoie, adică, să transgreseze limitele lui pentru a identifica scenele asupra căruia să-şi activeze blitz-ul. Dar şi că acest ataşament faţă de real, care s-ar putea să rămână o etichetă a prozei, de nu a întregii literaturi a perioadei, provine din faptul că (s-a mai spus de atâtea ori) fantasy-ul, burlescul sau absurdul sunt de regăsit, imediat după Revoluţie, în viaţa de zi cu zi. Un real autosuficient, gata să înglobeze cele mai fantastice scenarii cotidiene. Aşa cum reiese din antologia lui Marius Chivu, absurdul de zi cu zi e marea temă a prozei scurte şi nu ştiu alt gen post-revoluţionar mai calificat pentru transcrierea lui.

Nu mai lungesc vorba, las cititorul să exclame pe cont propriu, după parcurgerea celor peste 400 de pagini, „Habemus proză scurtă!”.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]