Etichetă / proza scurta

de VATRA

Petru Cimpoeșu – Interludii (3)

Cât de tare și de dureros doream să ai dreptate! Și totuși, când rămâneam singur, mă îndoiam că un sunet sau un grup de sunete, chiar dacă îl vom numi imn, chiar cântat simultan de mai multe voci, pentru a forma un mănunchi puternic ca o rază laser, și mai ales cântat numai în gând, ar schimba ceva în ordinea lucrurilor. Cum ar putea niște semne care codifică acel sunet să transmită un mesaj pe care nimeni nu-l înțelege, deși toți îl simt sau îl presimt? Dacă zece oameni vizualizează simultan cifra cinci, oare va căpăta aceasta corporalitate? Eram dispus să admit că televiziunea este un vis comun. Descifrând ordinea implicită a unui semnal primit de la mare distanță, poate să producă structuri mentale și  să creeze imagini sau să inducă iluzii care pot vindeca sau, dimpotrivă, îmbolnăvi mentalul colectiv. Dar, oricât mă străduiam, nu reușeam să admit că mintea mea este un ecran de televizor care primește semnale de la un presupus câmp ondulatoriu. Dacă Universul e undă, adevărata mea conștiință este emisă în altă parte, iar asta care vorbește sau scrie este doar proiecția ei locală, vibrație decodată. Trebuind să înțeleg de aici că materia însăși este proiecția localizată și impură a Rezonanței… Universul e orice, nu știm ce denotă acest cuvânt, mult prea abstract pentru a numi ceva anume. În loc să-mi răspunzi, mă întrebai: nu ai avut niciodată impresia că mâinile tale nu-ți aparțin? Fiindcă mâinile nu sunt decât creația activității mele de reprezentare. Așa cum sunt cuvinte care spun altceva decât ceea ce spun.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Poveşti încurcate

 1.

E soi sfătos. Îi povesteşte lui Dănuţ, cârciumarul, despre suferinţele lui, că a avut bazinul rupt, picioarele, coastele, mâinile. „Nici frate-tău, Grigore, nu cred că mai are vreun os întreg, zice cârciumarul plictisit, căci câtă bătaie aţi luat voi, nu a luat nimeni în toate satele din jurul Clujului. Eu nu am mai întâlnit oameni cărăra să le placă să ia bătaie ca vouă!”.

Îşi cere voie să stea la masă. E unul din cei ce caută sămânţă de vorbă cu lumânarea, căci se aşează exact pe scaunul din faţa mea. E mic de statură. Are cap de vulpe, faţa triunghiulară, oasoasă. Salută, întinde mâna şi zice:

Citește în continuare →

de VATRA

Ion Mureşan – Portret de dascăl

Mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică  urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.

Glasul mic, nesigur, prins în glasul mare. „A”,”ă”, „îhî” etc., semne de punctuaţie ale ezitării. Semne de punctuaţie ale fricii. Mai multe răscruci decât drumuri. Întrebările bâzâie ca albinele, cu miile, deasupra câtorva răspunsuri. Treptat, treptat glasul mic se curăţă, se limpezeşte, cristalin, capătă amprentă, formă şi timbru. „O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Prefer definiţia asta din clasele primare oricărei alteia, mai docte.

Citește în continuare →

de VATRA

Petru Cimpoeșu – Interludii (1)

La începutul verii, în gările de câmpie se pot vedea adesea pâlcuri de maci însoțind până departe linia ferată, ca niște dâre de sânge încă viu. În urma trenului, măturate de curentul de aer, tijele lor gracile se apleacă într-un freamăt temător, parcă și-ar spune ceva în șoaptă, iar florile de catifea își risipesc petalele printre tufe de păducel și ierburi spinoase. În zare, norii se îngrămădesc târându-se spre un fel de vale a cerului, apoi fluierul îndepărtat al locomotivei își flutură în văzduh pânza sonoră ca pe o batistă de adio. După ce ultimul vagon de tren a dispărut dincolo de linia orizontului, liniștea e cu atât mai intensă; zborul unei gâze o ridică spre cer. Pare că, în lumina încremenită a amiezii, însăși respirația lumii s-a oprit o clipă. Printre pietre înnegrite și traverse de stejar mirosind a păcură, câteva măciulii rămase fără petale se înalță ca niște ființe plăsmuite din resturile unui vis hipnotic și își întind gâtul, cu grația unor păsări flamingo, pentru a privi spre lanurile de grâu din zare… – acolo e patria lor. Cine le-a izgonit, de ce au plecat și cum au ajuns aici? Poate că e numai unul din jocurile banale ale hazardului. Păsările au ales boabele de grâu căzute din vagoane și s-au hrănit cu ele, iar semințele de mac, prea mici, au rămas ale nimănui și, într-un târziu, au încolțit. Dar poate că mai e și altceva, ce nu vom afla niciodată.

Citește în continuare →

de VATRA

Petru Cimpoeșu – Pisici (Nobilul Bastet și Mură, băiat din popor)

Bastet este, mai bine zis a fost, o pisică. Însă nu orice pisică, ci una nobilă! Mai mult decât nobilă se poate? Bineînțeles: celestă! Au fost vremuri când anumiți oameni, mai ales femeile însărcinate, i se închinau ca unui zeu. De fapt, deși unii susțin că zeii nu există, Bastet chiar era un zeu. Fiindcă pe vremea aceea, adică în urmă cu vreo trei mii de ani, zeii existau pe bune. Pe urmă a venit Nietzsche și a desființat totul. Dar vechii egipteni, căci despre ei este vorba, nu auziseră de Nietzsche. În mitologia lor, Bastet, considerată ochiul zeului Ra, sora lui Ra sau fiica acestuia – mă rog, ceva destul de confuz în legătură cu Ra – era venerată ca zeița (sau zeul – dacă o fi fost motan, dar un motan nu poate fi sora cuiva) protectoare a femeilor gravide, a copiilor faraonului, în general a tuturor copiilor și, până la urmă, a oricui avea nevoie de protecție. Lângă Alexandria (nu aia a lui Dragnea, alta) a fost descoperit relativ recent un templu închinat zeiței sau zeului Bastet. Restul aflați de pe Wikipedia.

Citește în continuare →

de VATRA

Petru Cimpoeșu – Antrenorul de tenis și antrenorul literar

Mai întâi, ce înseamnă un bun antrenor de tenis? Nu trebuie să fi fost un mare campion, să fi câștigat nu știu câte Grand Șlemuri, e suficient să fi ajuns la un oarecare nivel de performanță, la care înțelegi ce este tenisul. Sunt unii mari campioni care nu au înțeles asta niciodată – Ilie Năstase, de exemplu. Alții, mai degrabă jucători de pluton, n-au fost prea bine înzestrați de la natură și, ca să facă performanță, a trebuit să gândească tenisul mai mult decât cei așa-zis talentați, care doar l-au intuit. Abia aceștia ar putea ajunge buni antrenori. Nu le poți spune: dacă ești așa deștept, poftim racheta, joacă tu în locul meu! Antrenorul știe că nu poate lovi mingea mai bine decât jucătorul, dar, din tribună, citește mai clar jocul, gândește mai lucid decât elevul său din teren, vede mai bine greșelile pe care acesta le face și punctele slabe ale adversarului. Îi poate da sfaturi utile, pentru că îl cunoaște mai bine decât jucătorul însuși se cunoaște, și îl poate ajuta să câștige. Sub rezerva că și adversarul jucătorului său are un antrenor poate la fel de bun, își dorește la fel de mult victoria.

Citește în continuare →

de VATRA

Olimpiu Nuşfelean – Proze scurte

 

Clopoţelul

Cînd Comisia ajunse în uliţă, buna Ilinca scutură sfoara clopoţelului. Şi clopoţelul îşi trimise-n văzduh clinchetul cristalin şi ameninţător. Comisia îşi zise îndată că e un clinchet ironic, chiar sfidător.

Din Comisie făceau parte preşedintele abia înfiinţatei gospodării agricole colective, Trimisul Partidului, de asemenea un Neica Nimeni din sat, ca vai de el, dar care s-a dat bine pe lîngă autorităţi, şi un miliţian. Miliţianul căra în spate o puşcă lungă şi tăcea. Trimisul Partidului era cel mai bun de gură, încurajat de preşedinte. Citește în continuare →

de VATRA

Petru Cimpoeșu – Povești înfricoșătoare cu flexuri

Într-o dimineață a anului 1995, McArthur Wheeler, un american din Pittsburg, a hotărât să jefuiască o bancă. În acest scop, și-a uns mai întâi fața cu suc de lămâie. Citise pe undeva că sucul de lămâie este folosit ca cerneală simpatică, scrisul devenind vizibil numai dacă este expus la o sursă de căldură. Logic, câtă vreme nu este încălzit, sucul de lămâie rămâne invizibil, deci și fața pe care va fi aplicat va rămâne invizibilă. Prin urmare, după ce și-a boit fața cu suc de lămâie, McArthur putea jefui liniștit orice bancă ar fi vrut, căci nimeni n-avea cum să-l recunoască. Cam asta era percepția lui despre lume. Din păcate, nu tocmai adecvată. Când polițiștii i-au sunat la ușă, s-a mirat foarte tare – cum de aflaseră atât de repede? Apoi, când a văzut înregistrările camerelor video ale băncii pe care o jefuise, cu imagini în care figura lui apărea cât se poate de clar, a fost de-a dreptul contrariat. Citește în continuare →

de VATRA

Ion Mureşan – Croaziera. Ritual pentru râs

Croaziera

„Ieri m-am întors dintr-o croazieră pe Mediterana. Am pornit de la Roma cu un vapor american, unul uriaş, cu 14 etaje. Am fost la Neapole, Atena, Istanbul, Haifa, Rodhos, Creta, Roma”. Domnul Şerban este un om masiv, cu un impecabil bun-simţ ţărănesc. Dovadă că la o zi după ce a ajuns în ţară a simţit nevoia să bea o bere într-o cârciumă modestă, de cartier. Şi că, mi-a spus: „imediat ce am intrat în casă, m-am repezit la frigider şi am mâncat o scrijea de slănină cu ceapă verde”. Şi nu este, cu siguranţă, un om sărac. Îmi povesteşte, cu o bucurie copilărească, ce minunăţii a văzut în fiecare loc. Apoi îmi mărturiseşte că a fost şi în SUA, zece zile, după care a făcut o croazieră în Caraibe. Aştept să vină rândul unei amintiri urâte. Aştept degeaba. Domnul Ş. e cuplat pe amintiri frumoase. Citește în continuare →

de VATRA

Petru Cimpoeșu – Am fost în cel mai nasol oraș din Anglia

La un moment dat, era cât pe ce să ajung actor. Pe la jumătatea anilor ’70, eram în Ploiești, student la Institutul de Petrol și Gaze, iar una din sălile noastre de curs funcționa la Palatul Culturii. Și am văzut un afiș acolo, cum că se organizează un curs de actorie condus de actori de la Teatrul de Stat. Nu te primea oricum, trebuia să dai mai întâi un examen. Pentru acel examen am pregătit o recitare din „Surâsul Hiroșimei”, de Eugen Jebeleanu.

 

Ca un pumnal ce sfâșie o piele,

un avion alunecă pe cer. Citește în continuare →