Etichetă / proza scurta
Alexandru VLAD – De doi lei linişte
Suntem stresaţi şi ne dorim cu toţii linişte. Izolăm pereţii, schimbăm geamurile, plantăm perdea verde (dacă se poate) şi dacă nu ajungem la cine ştie ce rezultat ne mutăm la ţară. Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni – nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Ori noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar mai nou şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie. Citește în continuare →
Ovidiu Bufnilă – Trei proze scurte
Aici e România!
Aseară pe la doişpe, de fapt, acu’ mi-aduc aminte bine, nu ştiu care a debranşat România de la reţeaua virtuală internațională. Gore a adormit subit pe scări într-o poziţie nefirească. Vardistul din colţ a adormit şi el. Chiar şi Preşedintele României a adormit la brifingu’ de presă de la Palatu’ Prezidenţial. Au adormit pe rând serviciile secrete, biserica, partidu’ cutare şi partidu’ cutare, societatea civilă, mă înţelegi, covrigaru’ Petre, Bodo, barcagiul Petru, Petrache cu Maglavitu’, Bobolina, Gucci Gambino, şotroniştii, blogării, aurolacii din Amzei, toţi primarii din Rurala Naţională, colonelu’ Lubomir, Bardowsky, echipa de fotbal din Giuleşti şi întreaga Ligă, analiștii politici Mache și Pache.
Întreaga Românie, debranşată, s-a pus pe sforăit.
Eu, ce să fac?! Citește în continuare →
Alexandru VLAD – Petre
Imediat după ce mulţimea a început să iasă din capelă, unii luând din coroanele de flori ce se ridicau într-un morman uriaş, alţii praporii sau crucea, alţii ieşind fără să ştie ce să facă cu mâinile, vârându-le în buzunare şi după aceea scoţându-le imediat, unii şoptindu-şi câte două cuvinte, aşteptându-se ca să se înşire în convoi, formând convoiul în urma preotului şi familiei şi au luat-o pe aleea cimitirului, imediat după aceea, cum spuneam, am dat colţul şi l-am găsit pe Petre. Fuma.
– Gata? mă întrebă el.
– Gata, i-am confirmat eu. Citește în continuare →
Claudiu KOMARTIN – Piolet
Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.
Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.
Din superstiţie, nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede, gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puţin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi şi acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.
Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.
Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii ’90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-şi tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieşit din fanta subţire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Medicul de ,,dermato”
Raisa BOIANGIU
,,Boala este o activitate, cea mai intensă din câte
poate desfăşura un om“.
(Emil Cioran)
Medicul de ,,dermato”: palid, ochi viorii, de blândă pisică, mâini moi, trudite, pistruiate, zâmbet absent, inofensiv; negălăgios, energie nerăzbătătoare, neostentativ, laşitate voioasă, sinceritate simplă, neafectată, umilinţă binevoitoare, albul halatului acoperind o nuditate neagresivă.
– Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă, zisese la întâlnirea întâmplătoare din spital, când mersesem să-mi iau faimosul certificat medical, cu şi mai faimoasa ştampilă rotundă, în vederea pensionării pe motiv de boală.
Venise în biroul unde aşteptam răbdătoare, aproape inexistentă, absentă.
Era o dimineaţă ceţoasă, care punea o tentă de umed-cenuşiu încăperii. A tresărit, zărindu-mă, şi mi s-a adresat cu bunăvoinţa lui nu prea decisă:
– Dumneavoastră, aici? Cu ce ocazie?
– Păi, un certificat…
– Aha, desigur…
Mâna lui moale, abandonată, nezăbovind într-a mea, îndreptându-şi cu stângăcie căciuliţa albă (comănacul de preot?), înghiţind parcă în sec.
Eu, zâmbindu-i strâmb. Cum altfel să ascunzi dantura cu imperfecţiuni? El, nebănuind ce pot ascunde, simţind cumva stinghereala mea. Clipele devin propice comunicării. Ceva din mine a ajuns, nu pot să ştiu cum, înspre suflul lui uşor precipitat. Aerul se încălzeşte subit, iar obrajii îmi joacă feste. Ard şi nu mai sunt tânără. O presiune covârşitoare mă năpădeşte şi nu mai ştiu ce voiam să-i spun. Suntem cuprinşi în aceeaşi ameţeală a timizilor. Doar n-am să cad? Mă sprijin de peretele rece şi indiferent.
Glasul lui gâtuit, îngrijorat:
– Ce este, s-a-ntâmplat ceva?
– O, nu, tensiunea poate.
– Aha !
Ironie caraghioasă în priviri, parcă zeflemisindu-mi vârsta dificilă. Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă. Acceptarea mea tacită. Da, suntem la fel de absenţi, de inofensivi, de dornici de interiorizare. Aşteptăm parcă mereu, cu răbdurie tenacitate, un mister care nu se mai dezvăluie şi n-are forţa de a-şi arăta ascunsa-i faţă. Aşa-i?!
Ha, ha, ha!
– Ce face fiica dumneavoastră?
– E la Bistriţa.
Oftatul lui e atât de discret încât abia-l ghicesc. Oftez eu pentru el:
– O singură fată, şi-atât de departe… ehe ! Un singur copil.
La plecare nu-mi întinde mâna. De fapt, trebuia s-o fac eu; nu ştiu să mă despart, parcă aş fi un copil prost crescut. Pleoapele îmi acoperă ochii. Dormitez în singurătatea mea impusă, continuând să ard într-o ameţeală acum numai de mine observată. Halatul alb al medicului de dermato îşi flutură poalele, acoperind nuditatea lui neagresivă.
,,Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă”, undă oscilatorie, perturbând liniştea placidă, îmbogăţind-o cu ceva dincolo de realul palpabil.
Nimic nu poate fi surprins în realitatea-i ultimă.
Absenţa medicului mi-l aduce mai aproape, suprapunând peste imaginea lui dinainte, o alta: prezenţa mea în spital, la secţia unde el era şef. Mă internasem sub pretextul unei alergii. Aveam asemenea alergii: la piersici, puful lor iritant înroşindu-mi gâtul. Sau la căpşuni, cu efecte asupra braţelor pe care-mi apăreau umflături roşietice, rotunde, după care intram în panică, ajungând uneori la urgenţă.
Dar prezenţa mea atunci în spital la secţia lui avusese alte raţiuni, neînţelese nici de mine în totalitate. Aveam de verificat o variantă a unui text. Presupuneam că retuşurile îmi vor lua câteva zile şi nu le aveam. Începea trimestrul al doilea şi eu, profesoara, dădeam din colţ în colţ: cum să capăt de la propria-mi viaţă un răgaz atât de necesar? O claustrare forţată, o călugărire, o evadare în spaţiul extra-terestru, o dispariţie pe termen scurt, o volatilizare a persoanei mele concrete, după care totul putea intra în normal.
În vacanţa de iarnă, în staţiunea Căciulata, înghiţisem cărţile găsite la un librar dăruit, care-mi vorbea de excursii făcute împreună cu scriitori bucureşteni. Presupun că mă ghicise ,,pornită”, cu privirea aceea preocupată, răsfoind cărţile, savurându-le ca pe-o savarină autentică. Librarul, mielul gata să se sacrifice, pentru recunoaşterea dăruirii sale îmi pusese pe tarabă tot ce avea mai bun în materie de cărţi şi aştepta verdictul meu. (Păi, cum nu?) Eram ridicol de încrezătoare în puterea de seducţie a cărţilor, aşteptând câteva rânduri care să mă subjuge. Febrilitatea cu care căutam rândurile înrobitoare era de-a dreptul caraghioasă. Mi se părea că stau acolo, în văzul lumii, cu naivitatea mea nătângă de adolescentă întârziată. El avea o atenţie prevenitoare, de far rămas acolo, nemaiavând rolul menit. Anacronic. Uitase parcă de ceilalţi clienţi. Seara, în camera mea am încropit un soi de povestire. Scriam acolo despre un librar şi iubita lui (cine era?), iubire din care se iviseră toate cărţile din lume. Ei doi erau un fel de Adam şi Eva pentru toate generaţiile de cărţi care s-au perindat în omenire. Exista probabil şi o idilă, abia schiţată: ceva de domeniul fictivului pur, o fantezie înrobitoare care proiecta totul într-un absolut de neîntâlnit în realitate. Uneori, după acaparantele lecturi, urcam costişa din faţa hotelului şi-mi continuam reveria, cu aerul rece în nări (era un ianuarie fără excese de zăpadă). Purtam cu mine stările prin care trecea librarul, dorinţa lui de a-şi ocroti iubita – doar ea era născătoarea de cărţi. Vedeam scalda ei în râu spărgând pojghiţa de gheaţă, înmuierea trupului uscat de aerul tare al înălţimilor, crucificarea ei în aşteptarea revelaţiei – acolo, înspre arborele vieţii.
Mă reaşeza în concret îmbrăţişarea rece a vântului de iarnă. Spaţiul se popula. Alergau sportivi cu paşi ritmaţi, antrenând în aceeaşi mişcare şi trupul meu. Mă ruşinam de excesele mele şi slăbeam treptat efluviile pasionale ale corpului meu.
Un chip c-o privire de-o senzualitate brutală mă interpela dintr-o maşină ,,Dacia” cu glas insinuant, barbar, necatolic:
– Urcaţi, vă rog, domniţă!
– Poftim?
Tonul meu rigid, de la înălţimea brazilor, tăios, cu ghimpi.
Acela, mai puţin convins:
– Vedeţi, cum sunteţi? Şi-mi arată locul de lângă el, cu un gest de o politeţe ridicolă.
Rumegam în mine vorbele acelea de nerostit: Hai sic…, dar spontaneitatea mea voioasă dispăruse sub masca rigidă de beton, mutra mea obişnuită când tac închisă ca-ntr-o cutie etanşă. Tac urât, strângând din fălci. Ispitirea din glasul aceluia mă urmărea ca o râmă înnoroiată. Maşina rula lent, incitându-mi fiecare fibră. Simţeam amânarea atacului ca-ntr-o pândă la vânătoare. Eram vânatul sperat! Neliniştea mea cuprindea în sine un sentiment complex. Dacă ar îndrăzni mai mult, cum aş reacţiona? N-aş fi curioasă? La ce?
Zvâcnetul inimii şi porunca liniştitoare a glasului interior: nu va-ndrăzni! O luasem la vale printre crengi uscate, cu pas elastic de sportivă, neglijând voit maşina huruitoare şi trupul aceluia care mă incita cu insistenţa lui sforăitoare.
În baia fierbinte, la hotel, trupul meu se elibera de incitarea senzuală, impregnat în carnea mea vie. Grea terapie!
Apoi toate deveniseră stări indecise, fără intensitatea trăirii în real. Sub pătura ocrotitoare coboram în vis.
Mă internasem sub pretextul unei alergii, cu gând să definitivez un text. Credeam în urgenţa încheierii lui, deşi m-am convins apoi de inutilitatea grabei. Îmi apăruse un roman minuscul cu temă istorică. Mă avântam în cizelarea altuia. Speram că micul răgaz din spital îmi va facilita inspiraţia: încheierea în trombă. Aşteptam să se producă ceva de domeniul miracolului. Medicul ,,meu” m-a înţeles. Presupun că o asemenea motivaţie de internare nu mai întâlnise în lunga lui carieră. Pentru el, eram eu însămi un mister: o personalitate cu relief, stranie. Avea o bunăvoinţă specială parcă. Îmi trimisese prin asistenta lui un halat roşcat, pufos, atunci scos din magazia spitalului. Îmi oferise o rezervă. Acolo mi se aducea şi mâncarea. Nu-i cunoşteam pe colocatarii secţiei. Asistenta îmi zâmbea complice, ocrotitoare. Ce-mi mai puteam dori? Între timp mi se făceau şi unele testări de formă, pentru a stabili cauzele repetatelor mele alergii. Ce mai…
Sensibilitatea mea era de o mai mare acuitate în asimilarea sunetelor exterioare. Auzeam paşii târşâiţi ai medicului pe culoar şi glasul lui nazalizat, intensificat în apropierea salonului meu, nedorind probabil să mă surprindă. Din concentrata mea atenţie întru finalizarea mult-dorită a textului trebuia, într-un timp record, să redevin femeie cu zâmbet şi dorinţă de comunicare cu ceilalţi, ceea ce nu era uşor.
Medicul meu: stăpânul meu şi în acelaşi timp slujitorul îndatoritor. Era o experienţă de viaţă inedită. Primisem credit din partea lui, mi se încredinţase cu partea lui de omenie, şi eu, cu toate incertitudinile mele, trebuia să corespund şi să fiu ceea ce afirmasem că sunt: un om care definitivează un text.
Intra în salon, comunicând ceva cu volubilitate asistentei. Îmi lăsasem pe noptieră registrul în care scriam. Între degete frământam pixul roz, încercând să-mi potolesc emoţia ivită, gata să mă inunde. Halatul roşcat probabil mă avantaja. Penumbra din încăpere, de asemenea. Ochii mei, presupun, păstrau febra căutărilor dinainte.
– Cum merge? Ochii lui viorii transmiteau înţelegere blândă, vag voioasă.
– Fără probleme, ziceam, privindu-l cu aceeaşi sinceritate simplă, neafectată, vibrând cu empatie către fiinţa care îmi dăruise ceea ce îmi doream: izolarea, fertilă în plan spiritual.
– Aveţi nevoie de ceva?
– Nu, mulţumesc. Doamna asistentă zâmbea, de parcă asista la un complot, nu se ştie de ce natură.
– Atunci, vă las.
Discreţia lui măgulitoare mă obliga. Cum să fac să nu-l dezamăgesc? Îmi cunoşteam slăbiciunile, comoditatea, lenea chiar. Ştiam că situaţia mea ambiguă mă poate, oricând, pune într-o situaţie proastă. Posibila apariţie a directorului spitalului sau ştiu eu a cui, mă ţinea într-o stare de tensiune. Toată situaţia era stranie: constituia o deviere de la o realitate cu legi precise. De ce eu să fiu excepţia? Lucram cu asiduitate, încercând să profit de privilegiul acordat. Înserarea se aşeza degrabă şi liniştea se insinua cu forţa ei de persuasiune. O muscă stingheră mă bâzâie cu insistenţă, atrasă de lumina difuză a veiozei răspândită inegal în încăpere. Ceafa-mi pocnea la fiecare mişcare. Aveam senzaţia unei mâncărimi pe gât, pe omoplaţi, pe braţe. Poate se manifesta una din alergiile mele la cine ştie ce alimente ingerate în spital. Ochelarii îmi coborau pe şaua nasului. Îi ridicam cu un gest reflex. Palmele mi se încingeau, iar tot trupul părea cuprins de febră. Capul mi-era limpede. Puţina-multa experienţă pe care o aveam încerca posibil să se insinueze în text. N-aveam siguranţa unei reuşite, însă febrilitatea participării îmi dădea oarecari fiori de încredere. Timpul şedea gol dinaintea mea şi eu puteam, uitând de celelalte nevoi, să-l transform în viaţă furată prin reîntoarcerea la adolescenţa mea.
Eram într-o barcă pe un lac cu lebede, sub un pod cu inscripţii amoroase.
Priviri promiţătoare de voluptăţi. Iubite părăsite înainte de-a fi iubite.
,,Jocul înaripat“ al adolescenţei mă fascina. Nu conta atunci, pentru mine, nimic altceva.
Umbrele din colţuri şi câinii din vecinătatea spitalului mă incitau. Vrăbiile, bulucindu-şi trupurile pe fereastră, mă făceau să tresar. Uşa salonului ne-ncuiată. O aşteptare penibilă. Prin uşa întredeschisă, un chip cu plăgi purulente mă priveşte, parcă, rânjind. Buzele strâmbate de un rictus dureros mă ţintuiesc, de parcă sunt hipnotizată.
Papucii şi-i târşeşte pe ciment, cu o lentoare înnebunitoare.
Vocile ascuţite, nonşalante ale asistentelor gonesc imaginea monstruoasă. Piei drace! Îmi fac cruce cu limba-n gură, după obicei. Un cocoş îşi trâmbiţează existenţa, anunţând probabil miezul nopţii.
Reveria mea în semitrezie. Eram o castelană în aşteptarea medicului cu ochelari, cu trusă şi halat alb.
Urma să intre în budoarul meu, cu paşi uşori de pisică, precum eroul din ,,Roşu şi negru“ la madam de Rénal. Îi simţeam respiraţia precipitată în dreptul uşii, în exterior. Îmi imaginam ezitarea lui. Gândul meu insistent transmitea, speram, senzaţia trăită cu intensitate păgubitoare. Prea plinul vieţii imaginat.
Ploaia neagră ţârcăia pe pervazul ferestrei. Totul mi se părea umed şi fad. Pe undeva, liniştea cobora în străfundul sufletului. Aşteptam zorile cu aviditate, iar imaginea ,,medicului meu“ căpăta diferite forme.
Îi doream, în acelaşi timp, prezenţa şi absenţa, în acele stări de abandon şi de singurătate impuse. Cartea mea avea sau nu de câştigat din această abstragere din realitate, dar eu îmi îmbogăţeam trăirile, receptând orice mişcare ca pe un eveniment, ca pe-o premieră în viaţa mea, sporindu-mi puterea de sesizare a nuanţelor, cel puţin aşa mi se părea.
Stampila rotundă curând se va lăfăi pe certificatul medical.
Liberă de orice servituţi!
[Vatra, nr. 6/2015]
Abatele Tarhon
Liviu CANGEOPOL
Nu exista un singur participant, hoţ, mardoi ori fraier coclit, care să nu fi ştiut că legendarul Mutu abia aştepta rugămintea de a porni amintirile din casa morţilor, că actul tergiversării făcea parte din meniul de bază al petrecerilor la care era invitat în acea zonă a epocii, cînd se dusese deja şi buhul anecdotic al povestirii, şi faima povestaşului jucîndu-şi mica scenetă a modestiei îndărătnice, în cadrul căreia se delecta în refuzul de-a se buluci prosteşte ca un amator pe scena afirmării, canonindu-se cu plictiseală de tip trecut prin prea multe aventuri ieşite din normă pentru a mai gusta o delicatesă atît de bicisnică, căutîndu-şi locul în ansamblul spectacolului a cărei iminenţă fornăia în culise, lucrînd la suspansul procesului de convingere, pregătind terenul pentru ceea ce, în succesiunea repetiţiei, n-avea nici o îndoială că va veni, dar ţinea să lase impresia că cedează greu, deşi era neliniştit să-i dea drumul cît mai repede, conştient că aura succesului nu va întîrzia să apară, materializată în hohote de rîs, uneori aplauze, exclamaţii de uimire, înjurături admirative sau chiar şuierături, cum i se întîmplă într-un club studenţesc, unde-l puse profesorul Rodipetal să facă balamuc, ca într-un moment anume, calculat pe socoteala ascunsă a unor repere doar de el cunoscute, să sară brusc în picioare, de dragul hatîrului care-i declanşase generozitatea de-a le satisface dorinţa unanimă, şi să distribuie ferme sugestii regizorale cu morga unui specialist de la studiourile Buftea:
Faceţi loc, acuma ia, bre, meseni, faceţi loc, ia dă-te, bă,-ntr-o parte, poate-ţi deflectez una-n mecla aia şifonată de avocat prins cu plicu’-n buzunaru’ cusut, aşa, atenţia la mine, un scaune solid cu spătarele-nalt în capu’ mesii, că odată mă tăvăleam de rîs cu nişte sarmale-n gură ca-n basmu’ cu lupu’ şi m-am prăbuşit cu tot cu taburel, de mi-au pus aripa-n ghips pe două luni, ş-un pahar curat ca-n vitrina de la Hală lîngă sticla asta butelcoasă. Acu’ luaţi notă-n grija unei fripturici cu zeghe, un castronaş cu cartofele prăjite-n ceaun şi murăturele ca la tata acasă, Dumnezeu să-l ierte dacă mai dă de el prin văgăunile Iadului! Vărsă cîteva picături de vin pe podea, în semn de respectuoasă pomenire. Bun. Şi-o halcă de cozonac dacă tot v-aţi învrednicit. Să fie-acolo, în caz că-ncepe-un război de cotropire şi încă n-am terminat depanajul istoric. Bă, Grigore, ţie ţi s-a suit la cap de cîţi beţivi ai cărat acasă cu buzunarele dezolate?! N-ai de gînd să te ţii treaz nici de sfintele sărbători? Valea! Bun… Ia să vedem…
Aşeză tacîmurile, ca şi cînd urmau să aibă şi ele un rost în toată tevatura, netezi faţa de masă, mărturie a educaţiei primite, înşfăcă furculiţa şi trasă cu ea cîteva linii, în replica înfăţişării dormitorului de pe Deluşor. Îşi roti privirea peste adunare şi decor. Părea mulţumit. Nici n-avea cum să nu fie. Fără acceptarea condiţiilor n-ar mai fi existat nici povestire, nici întreţinere, nici reuşită. Ai fi zis că, de cînd se dusese anotimpul ciumegelii, din asta trăia…
Vasăzică, îşi începu el protocolul depănării, era prin vara lu’ ’78, cînd, poate nu toţi cunoaşteţi amăruntu’, chiar aş susţine că mizez pe ignoranţa voastră în materie, mă turnasem la pîrnae pentru vro două luni de veghe impusă-n temeiu’ a nişte verighete pă năsol, la care-am căzut cu contribuţia dă ciumete debutant, că n-aveam vină ca pîrît, mi le dădusă Păcănel să le ţiu tăinuite, da’ le-am scos la o roată de barbut cu rol de valoare colaterală, unde-a ieşit zaveră de la o pereche de oase promovate de-un boschetar infiltrat căruia i-am umflat botu’ de hrană şi la nervi a lăsat să-i scape sifonu’-n urechea lu’ Potomaci, căpitan bulangiu şi fără pic de-obraz.
Cînd am păşit pe porţile arestului băteam spre 18 anişori, da’ ca mardoi atinsesem gradu’ de periculos, centură neagră – pumn de fer, sprijinit şi de frate-miu, deja cunoscut la nivel naţional. Încă din prima zi de pripon am curentat un ţărănoi de pe lîngă Paşcani, că se dădea caratist cu muchea lăbii la gîtleju’ lu’ Baxter, prieten de-afară, şi după aia toţi îmi purtau de frică, rezervare şi respect. şef de dormitor fusese stabilit unu’ Moloman, din Păcureţ, hoţ şmecher şi descurcăreţ, pe baza recidivei, căruia îi devenisem simpatic, că ştia bine ce poa’ să facă Inimă-de-cîine. Salonu’ era populat de ştolvime pestriţă: Gunoiu din Pod de Fer, Puradel de pe trotuarele Cantei, Scarfas din gura Socolei, Limbă şi-Afumatu’ de sub livezile Galatei, toţi trecuţi prin viaţa lumii, plus vreo trei-patru cioflingari de pripas, admişi din greşeala otorităţilor sau din prostie propie dezlegată.
În patu’ din celalt capăt al salonulu’ îşi ducea sentinţa moş Tarhon, un deţinut mai în vîrstă, cu ceva carte la mînă, experienţă puternică şi minte întoarsă pe toate părţile, deşi n-ai fi zis, cu faţa lui de pughibală scofîlcită. Pot spune că el mi-a aşezat primele baze culturale în conştiinţă şi-a facilitat deschiderea băerelor minţii. Tradiţia cerea ca seara, după ora stingerii, fiecare să povestea ce-l tăia capu’, că n-aveam televizor ca acu’, exemple din viaţa personală, filme auzite de la alţii, bancuri inventate, minciuni.
Moş Tarhon se distingea prin aceea că ne povestea literatură înaltă cu modele pentru viaţa de rînd, da’ mai ales oglindită în pocinoagele de bulău. Predilecţia la cerere era Papaion, cu unu’ care tot evada şi-l tot prindea, şi Contele de Monte-Cristo, din cazieru’ unui franţuz turnat la başcă după ce-a pocnit ibovnica unui şmenar cu relaţii, care l-a-ncolţit cu-nscenări de mare tupeu, judecătorul i-a tras maxima, că era şi el în tiră cu mînăriile, şi l-a dus într-o fortăreaţă de un’e nu scăpa nici paserea, nici crocodilu’, că nu numa’ că era păzită la perfecţie de arabi cumpăraţi pe aur cu muşchi în relief, iar zidăria ermetică pînă nici şobolanii nu se putea înmulţi, dar era şi aruncată în mijlocu’ mării pe unde plutea rechini în juru’ ei, şacali turbaţi, lebede otrăvitoare. Un tovarăş de facultate l-a-ntrebat odată pe moş Tarhon cum se chemau animalele acelea, că el n-auzise-n viaţa lui de-aşa ceva, şi bătrînu’ i-a răspuns cu duhu’ blîndeţii, aducînd detalii suplimentare de comportament de i-a lăsat pe toţi cu gura mască şi denumiri într-o latinească impecabulatorie. Acolo, în celula vecină, că ei n-avea saloane ca noi, în scopu’ pervers ca să le izoleze voinţa, trăia un fost popă de rang şi fast, care tot la nedreptate căzuse şi el şi se cam ţăcănise. Moş Tarhon ofta de fiecare dată cînd ajungea în dreptu’ acestui pasaj, conlucrînd un comentariu în care deplîngea soarta tuturor oamenilor mari aruncaţi pe nedrept în temniţă. Cu timpu’, după ce abatele zăun prinse-ncredere-n şmecheraşu’ ăsta dă Marsilia, l-a-nvăţat arta evadării cu vertai, cît şi locu’ din care putea sustrage nepedepsit o comoară de nestemate univocă în lume: satîre de aramă, piepţeni de abanos, salbe de nuntă, portofele de oraş, aur dentar, pumnale cu mîner de cap de porumbel cu ochii bătuţi în rubine, tirbuşoane de argint de la locale de lux. Ascultam cu ochii cît pumnu’. Moşu’ era dat naibii de picioru’ din-apoi.
Într-o sîmbătă ploioasă, pe la ora unu, după ce ne-am întors de la masă burdujiţi cu arpacaş verzui şi-o scurtă relaxare prin curtea mărăcinită, în dormitor nu eram decît vreo cîţiva chiţigoi. Moş Tarhon, după ce-şi afişă pe meclă un muian conspirativ şi grav, se ridică de pe pat, se-ndreptă spre oglinda de pe perete şi, trecînd pe lîngă mine cu mers de pisică leşinată, fără să mă privească-n ochene, ca şi cum vorbea de unu’ singur, şopti:
Bă, puştiule, te văd aşa, mai bengos ca media pegrei dă p-aici, dezgheţat la minte şi cu caracteru’-n formare. Ai văzut ce furori de vitejie fac alţii, iar noi sîntem un popor de tîrlă, căcănari în izmene, turnători cu leuca la urechea stăpînului, ruşinea Europei de Est, într-un cuvînt. Tre’ să ştii că bafta joacă un mare rol în viaţa omului cutezător, da’ dacă nu cutezi, de un’ să-ţ vină? Văd că tu eşti o abatere de la legea universală că, prin persoana mea, norocu’-a dat peste tine. Ascult-aici ideea de bază: sînt în stare să reprezint pentru tine distribuţia care-a făcut-o abatele Fabria pentru Aurică Dantescu, rom`n la origine, care-a ajuns conte evadat, da’ nu din pripon, care nu-i mare belea faţă de urgia franconă, ci din puşcăria cea mare, care ne ţine pe toţi fără drepturile omului şi ne umileşte la colectiv.
Eu, alert la ideea să nu mă fac de rîs, deşi nu pricepeam mare lucru, am zis:
Nea Tarhoane, dă duma pe scuipătoare că-s ochi şi timpane, mai ceva ca Secu. Despre ce-ar fi vorba?
Moşu aruncă o privire de şoim constipat de jur-împrejur.
Ce-ai zice, făcu el coborînd tonu’ şi aplecîndu-se şi mai mult, s-o tăiem la turci?
Pierdut în faţa unei asemenea oferte, am dilatat ochii cît cepele, că nu-mi venea să cred ce noroc dăduse peste mine, şi-am răspuns electrocutat:
Ba da, bădie, cum să nu? S-o radem în turcime, spui? Bunghesc şi limba la perfecţiune dacă te-ntreabă cineva: sictir, cacadîr, lulea, şampon.
Moş Tarhon şi-a dus un deget la buze, şi-a rotit precaut privirile prin dormitor, mi-a făcut din ochi şi mi-a şoptit repede:
Mutule, nu fi aşa smucit, că rupi hăţurile! Hai mai bine să ne băgăm su’ patu’ meu, care e de încredere, că celula e-mpînzită cu microfoane mai mult ca sigur.
Şi, nici una, nici două, ne trezirăm sub pat, direct pe ciment. Cu cîteva scurte pauze biologice, am stat acolo pînă seara la unşpe. Noroc că era vară.
Ascult-aici, şopti moşneagu’, dacă vrei să continui, e musai să fie clar că ce vorbim noi aici nu trebe s-afle nimeni, niciodată. S-a-nţelesu-m-ai?
Eu îl priveam fascinat de-atîta precauţionare, spunîndu-mi: ăsta-i omu’ meu! Doamne, ce noroc!
Da, nea Tarhoane, mormînt de piatră! – strigai de sub pat.
Mai încet, făcu moşu. Ce ţipi aşa? şi încă un amărunt: obişnuieşte-te de pe-acu’ să nu mă-ntrerupi.
Îhî!
Şi-a dat ochii peste cap, şi-a frecat bărbia cu podu’ mînii, a scuipat în palmă, şi-a făcut lustru la păr, şi-a dres glasul. Ce mai, un mare orator! Uns cu toate alifiile…
Întîi şi-ntîi, zise, tre’ s-ajungem pe plajă seara, cînd grănicerii sînt la masă şi-i doare-n pix de vigilenţa patriei. Confurcius sfătuia pe oricine că atacurile se dau seara, tocma’ din acest motiv, că duşmanul îşi perde atenţia cu burta plină şi gîndu’ la soi.
Cine-i ăsta? De la vieţari?
Un mare gînditor indian, bă, meclă, care-a dat colţu’ ierbii-acu’ vro sută de ani.
Indienii e cei mai tari, îi ţinui isonu’.
Ai să vii pregătit cu tot ce-ţi voi spune eu acu’, încearcă să memorezi în cap. Da’-nainte de-asta, n-ai cumva vro sfîrlă?
Eu nu fumam pe vremea aceea, da’ aveam ţigări cu ghiotura, că mama-mi trimetea să-mi facă viaţa mai uşoară, aşa c-am răspuns:
Stai, nea Tarhoane, stai că-ţi aduc pe loc.
Şi m-am tîrît afară de sub patu’ moşului, mai mult amorţit decît viu, m-am dus la patu’ meu, am băgat mîna sub pernă, am luat un pachet de ţigări, l-am desfăcut în grabă, cu mîini tremurînde, am scos o papiroasă şi m-am întors ’napoi la salvator.
Ia, nea Tarhoane, ia de-aici un cuişor de sicriu.
Moşu’-şi făcu repede o cruce, o-nşfăcă şi-ncepu să pufăie cu mare predilecţie.
Bre, făcu el plin de sine, fii atent, cască bine urechile şi memorează tot ce-ţi spun eu pe de rost, că-ţi prevăd un mare viitor. Să nu cumva să scrii ceva pe vreo hîrtiuţă că de-ţ’ face lestu’ control şi te toarnă cu planu’ din canci mai vedem lumina zilei cît om trăi, că ne transferă la politici. N-ar fi exclus să ne tragã şi haşu’, pentru-naltă trădare.
Eu am tăcut chitic, căci nu bungheam chestia cu haşu’, dar mi-era jenă să-l întreb pe moşneag, una că-mi spusese să nu-l întrerup şi apoi c-ar fi reieşit că-s prost grămadă. Mai tîrziu m-am interesat la o şulfă tomnatică ş-am aflat că referinţa era la pedeapsa cu moartea.
Deci, continuă el, bagă la cap: avem nevoie, şi asta-i cea mai importantă idee, de-un benoclu puternic, de cauciuc, numa’ şi numa’ de cauciuc, din cap pînă-n picioare!
Pentru că mă chestionase, mi-am permis să-i răspund şi să-i sar şi eu c-o-ntrebare de gît:
Da, nea Tarhonele, te-nţeleg de minune, căci vorbeşti clar şi răspicat, într-o rom`neasca fără cusur, de om educat, da’ ce nu-nţeleg e de ce tre’ să fie benoclu’ numa’ şi numa’ de cauciuc?
Moşneagu’-şi dădu holbătarele peste cap:
Bă, puştiule, ţi-am zis să nu mă-ntrerupi! Benoclu’ tre’ să fie de cauciuc ca să nu-l depisteze radarele navale de coastă! Nici la atîta lucru nu te duce bostanu’? Asta-i, că eşti tînăr, da’ tot ce-i metal este depistat imediat. Ceea ce aduce apropou că-i valabil pen’ toată expediţia. Ia du-te şi mai ad-o ţigară, că m-ai scos din mînă!
Am sărit de sub pat, bucuros că mă pot recompensa atît de uşor şi, într-un suflet, i-am mai adus o ţigară. Moşu’ s-a uitat puţin chiorîş la mine, dar a băgat-o-n gură, a aprins-o şi-a continuat:
Faci rost de două vîsle din lemn. Nici un cui sau legate cu sîrmă, ca la ştrand, s-a-nţeles?
Am dat din cap, aprobator, fără să scot o vorbă.
Mai faci rost de două paie de stuf, cît se poate de lungi, o ladă de lemn din scîndurele îmbucate cu clei, zece kile de coneac şi zece de ciocolată… Aşa…
Cînd a spus “aşa” a plescăit din bot cu ochii-ntredeschişi. Tăceam cu sfinţenie…
Mai aduci cu tine un bax de ţigări sigilate, vreo cinci kile de sălămior de vară, un cuţit bine-nvelit în plastic şi polistiren expandat, un colac vîrtos de frînghie, o cutie de ceramică de cremă de ghete şi douã perechi de ochelari de soare. Nu cre’ că-i necesar să-mi mai răcesc plămînii de pomană, da’ totu’ tre’ să fie de plastic. Dac-ai scăpat un singur cui în toată expediţia, sîntem haliţi. Aha! – se plesni cu palma peste frunte, că cum era să uit cel mai important element? S-aduci cu tine o cameră de tractor împachetată.
Cînd am auzit “cameră de tractor”, am făcut ochii ca la bufniţă şi m-am pomenit întrebînd în gura mare:
Băi, nea Tarhonică, da’ camera de tractor la ce naiba ne-ar mai fi cu trebuinţă?
Cred că ridicasem glasu’ peste limita admisă, că moşu’ se făcu foc:
Mai încet, tîmpitanie apucată! Vrei să ne dăm de gol? Cum adică la ce ne trebuie camera de tractor? Crezi că pîn’ la turci o să facem pluta? Ne-ar lua o lună! Cu camera o s-o frigem normal.
Bine, nea Tarhonatale, făcui eu împăciuitor, dacă zici mata, aşa o să se facă.
Dar nu era uşor să-i intri moşului în voie:
Parcă-ţi spusei să nu mă-ntrerupi! Mai ai o ţigară?
Mulţumit că e pe cale să mă ierte iar, am zbughit-o în viteza a patra şi m-am întors cu tot pachetu’, zicînd:
Ia matale snopu’ ăsta, ca să nu-mi mai ceri din trei în trei minute!
Moşneagu-l înhăţă cu mîna tremurîndă, îşi aprinse-o sfîrlă şi spuse:
Bine, bă, Mutule, văd că pîn’ la urmă nu eşti băiat rău…
Între timp, Moloman, şefu’ de dormitor, prinse foială pe lîngă patu’ sub care ţineam noi şedinţa. La un moment dat, n-a mai răbdat şi şi-a vîrît bîrnău’ pe sub saltea:
Mutule, ce tot complotaţi voi acolo de-atîtea ore? Ai grijă, că rapănu’ ăsta de Tarhon e un mare bandit! Nu te lăsa-mbîrligat c-ai să-ţi pare rău!
Eu, ca să m-arăt sigur pe mine şi pe situaţie, i-am replicat răstit:
Lasă-mă-n pace, bă, Molomane! Du-te şi vezi-ţi de-ale tale! Ori poate tocma’ eu n-am voie să stau cu cine-mi place şi să fac ce-mi vine mie din toată adunătura asta de gunoaie sociale!
După ce şefu’ de dormitor se-ndepărtă, cu inima-ndoită, moşu’ se-apropie de urechea mea şi-mi şopti:
Vezi că Moloman e prăduitor verificat! N-ai ginit cum se tot bagă-n sufletu’ omului? Să nu cumva să-i scapi ceva din ce discutăm noi aici!
Eu tăceam şi dădeam din cap, moşu’ vorbea şi pufăia ţigară de la ţigară şi arunca chiştoacele cu dibăcenie, ca un mare milionar, în mijlocul dormitorului. Pînă seara se strînsese acolo o grămăjoară de mucuri, că m-a făcut să-i mai dau un pachet. Eu îi sorbeam cuvintele de pe buze ori aşteptam continuarea cu inima-n gît. Iar el citea în mine ca-ntr-un bilet de voie.
Ei, se porni iarăşi, abia acu’ urmeazã planu’ propriu-zis, că asta n-a fost decît pregătirea. Da-nainte să dăm pompe la detalii n-ai cumva nişte probă de haleală? Vreun calupaş de unt, nişte sălămior? Că mi s-a făcut foame de cînd tot îţi fac capu’ mare!
Mă şi vedeam în Turcia, vînzînd aur prin talcioc şi chefuind prin locante aburite cu o coadă de cadîne după mine… Realitatea puşcăriei se topea vertiginos, ceea ce m-a făcut să devin mai larg la mînă decît aş fi trebuit să fiu în condiţii normale:
Am, nea Tarhonicene, cum să nu? Pentru mata?! şi – zdup! – la Moloman, care, ca şef de dormitor, ţinea în subordine toate pachetele de halimos. Molomane, zic, dă-mi puţin pachetu’ meu, c-am o treabă!
Moloman se uită cu-n aer de disperare prelungă şi rosti:
Băi, Mutule, bagă-ţi minţile-n cap şi nu-ţi mai căta de lucru cu hoaşchina asta perversă, c-o să te-aiurească de n-ai să ştii ce-i cu tine!
Vorbele lui îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealantă. Am luat un pacheţel de unt, făcut de mama cu măsline, am tăiat o bucată de salam de vară şi hop! – ’napoi su’ pat, la omu’ meu, care pufăia ca o locomotivă stricată.
Ia de-aici, nea Tarhonescu, ia şi mănîncă, i-am spus, întinzîndu-i bunătăţurile.
Faţa ghiujului radia de fericire.
Of, Doamne, Dumnezeule, untuleţ – de cînd n-am mai mîncat! Plus sălămaş de sezon! şi hîrşti-hîrşti, în cîteva secunde untuleţu’ se topi de parcă nici nu existase vreodată. Gura hulpavului lup nici sîmburii de măsline nu-i mai întorcea-ndărăt! O soartă similară împărtăşi şi salamu’, înfulecat într-o viteză care-ar fi sufocat un cîine flămînd. După ce termină de tocat, plescăi din buze, rîgîi satisfăcut şi-şi aprinse o ţigară. }nchise ochii, se frecă pe pîntec. Moloman îşi vîrî iarăşi capu’ su’ pat:
Ieşi, bă, Mutule, de-acolo! Ai ’nebunit de tot? Mă strînge de gît Inimă-de-cîine dacă află ce-am permis!
Eu, enervat de poziţia incomodă în care zăceam de-atîtea ore şi-ngrijorat şi de perspicacitatea cu care-nfuleca hodorogu’, i-am spus:
Bă, Molomane, mai taci din gurã, că ţi-oi lipi un ciocan în bot de n-ai să mai găseşti Nordu’!
Moloman s-a retras în grabã. Moşu’ mă privea cu admiraţie:
Mutule, te-ai comportat exact cum trebuie! Aşa te vreau! Nu te lăsa intimidat o clipă, c-o s-avem multe piedici de trecut!
După o scurtă pauză, timp în care şi-a tras suflarea şi a mai devorat o ţigară, începu să-mi dezvăluie amăruntele planului de trecere frauduloasă a frontierei de stat spre sistemul capitalist:
Ajungem pe plajă seara, după cum spusei, cînd grănicerimea molfăie şi fraierimea se plimbă de colo-colo şi nu batem la ochi. Prindem un moment prielnic şi ne-aruncăm cu bagajele-n boscheţi, să nu ne vadă ţagherii. La ora unu dimineaţa, ne ducem pe malu’ mării, unde săpăm repede o groapă în nisip, în care ascundem marafeturile. La ora cinci, cînd se crapă de ziuă, dezgropăm calabadîcu’ şi-ncepem pregătirea.
Mie-mi ardea limba să-l întreb de ce mai îngropam la unu dacă la cinci urma să dezgropăm, da’ mă temeam să nu-l scot iar din minţi. Moşu’ continuă, pe-un ton cît se poate de firesc:
După ce-am trecut bagaju’-n revistă, scoatem camera de tractor şi-ncepem s-o umflăm…
La acest punct al planului, n-am mai putut răbda şi-am izbucnit:
Nea Tarhonilă, nu te supăra, pot să-ţi pun şi eu o-ntrebare?
Poţi, cum să nu, c-ai avut contribuţie! – răspunse. Ia s-auzim. Parcă văd că vii iar c-o tîmpenie.
Da’ cu ce, dacă vrei să-mi spui, umflăm noi camera de tractor?
Moşu’-a rămas o clipă fără suflet, amintindu-şi momentul grav al arestării, după care se răţoi:
Cu gura, tîmpilatule, cu gura! Nici la atîta simplitate nu te duce baniţa aia chilugă? Douăşpe suflături eu, douăşpe suflături tu. Într-un minut şi zece secunde, camera-i umflată la parametri. Apoi împletim din frînghie un fel de ochiuri de hamac, îl legăm de cameră şi ne-aşezăm pe el. La-nceput, va trebui să-mpingem camera vreo 20 de kilometri, pînă ieşim din apele teritoriale rom`ne. După aia ne suim pe colac şi-o tăiem la drum cu vîslele. În trei zile sîntem la Istanbul, pe la ora unşpe. Totu-i calculat cu ochii pe ceas. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe, tu. Tre’ să facem cu rîndu’. Mîncăm ciocolată şi bem coneac, care ne fortifică şi ne ţine de sete. Nu luăm apă cu noi că ne-ar trebui o cantitate-nsemnată şi n-avem loc. S-a stabilit prin experimente ştiinţifice că ciocolata şi coneacu’-s alimentele cu cea mai multă energie din meniu uman. Cînd pleacă-n atmosferă, ce crez’ că le dă la cosmonauţi? Pe deasupra, ţin de foame şi de sete, iar pe timpu’ nopţii alungă frigu’…
Îl ascultam ca pe-un comentator de la Teleciclopedia, povestind expediţia unor mari exploratori. Eram soto de reuşită, dar aşa, de distracţie, m-am gîndit să-l mai necăjesc oleacă pe hoaită, cu un contraatac la construcţia logică:
Nea Tarhonicovici, da’ lădiţa cu coneac şi ciocolată unde-o punem, dacă zici că n-avem loc de apă?
Moşului i se umflă o vînă pe tîmplă şi-şi potrivi o culoare stacojie pe grimasă:
Bă, Mutule, că mă-ntrerupi e una, ţine de cei şapte ani de-acasă, cînd am înţeles c-ai fost fugit, da’ să faci ce faci ca să-mi vii cu deficienţe de gîndire atît dă grave e injurios! Chiar n-ai dat neam pe la şcoală? N-ai deschis un ziar, un televizor, n-ai avut un pretenar cu patru clase? Lada o legăm c-o sfoară de colac şi pluteşte la cîţiva metri sub apă. Da’ mai bine du-te şi mai adu-n pachet de ţigări, că ăsta-i pe terminate!
Fericit de găsirea unui plan fără nici o fisură, deşi-mi dădeam toată silinţa să dibuiesc vreuna, şi mîndru c-am un asemenea partener, deşi cam îngrijorător de mîncău, am ieşit din ascunzătoare, m-am dus la culcuşu’ meu, am luat un pachet de ţigări şi m-am întors su’ pat. Cei din dormitor se uitau la mine ca la o stafie. Oricum cred că şi arătam ca una, după mai bine de juma de zi de stat pe brînci, alb la faţă şi cu ochii roşii de la fumu’ pe care-l scotea întruna pe nări ghiuju’ naibii, care-mi mulţumi pentru ţigãri şi-şi reluă expunerea operaţiilor:
În timp ce unu’ din noi vîsleşte, celălalt îi dă bungheală cu benoclu’ pe-ntinsu’ mării ori se odihneşte. Dac-avem noroc şi dăm din prima de-un vas american, facem semne cu mîna şi urlăm pînă ne vede. Urcăm pe vas şi, conform înţelegerilor de la Geneva, direct la Istanbul ne duce.
Băi, nea Tarhoneier, da’ dacă-i un vas bulgăresc?
Nu-i nimic, făcu hurdubaia calm. Dezumflăm camera şi ne dăm în linişte la fund.
Cum, bre, poftim? – ţipăi eu instinctiv, în mijlocu’ mării? Eşti hui la cap? |i s-a aprins de la fumat? Apa are cîţiva kilometri adîncime! Ne-necăm în cîteva minute, nea Tarhonaşcule!
Ba nu, bă, retardeală cu muci, că ne ţine lada cu-alimente! Uitai că-i de lemn? Una din propretăţile de căpătîi a’ lemnului este că nu se scufundă. Stă aşa la cîţiva metri sub apă, da’ nu se duce la fund. De-acolo respirăm cu stufurile. Parcă văd că uiţi stufurile! După ce-a trecut vasu’ bulgăresc, că flota noastră-i pe chituci, ieşim la suprafaţă şi umflăm camera din nou. Douăşpe suflături tu, douăşpe eu. După care ne-apucăm iar de vîslit, în grafic. Totu-i calculat: în trei zile sîntem la Istanbul!
Da, bade Tarhonic, am zis. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe ore, matale.
Bine, Mutule, văd c-ai reţinut formula. Aşa este, negreşit, da’ dacă-mi mai dai acu’ un pacheţel de unt, îţi promit că vîslesc douăşpe ore-n locu’ tău, ca să te poţi odihni ca lumea, să faci o baie, să-ţi pui planurile la punct înainte de-a pune picioru’ pe pămîntu’ sfînt al Turciei prietene.
Pentru că nu vroiam să-l mînii din nou, m-am dus la Moloman, să mai asucesc o porţie. Moloman se uita la mine cu tristeţea celui care şi-a pierdut fratele le Bug ori mama la Canal. Da’ n-a zis nimic. După ce i-am dat pacheţelu’ baragladinei, am prins curaj pentru înc-o-ntrebare:
Nea Tarhonţu, da’ pîn-acu’ n-ai pomenit nici o folosinţă a cremei de ghete! Ochelarii de soare ni-i punem pe ochi ca să nu ne prindă insolaţia, da’ crema…?
Chiorpecu’ mă privi cu-un aer în care se amesteca satisfacţia că-i adusesem înc-un pacheţel cu delicatese şi dezamăgirea că tot nu mă puteam ridica la-nălţimea cerinţelor. A spus resemnat:
Puştiule, se vede treaba că-n viaţa ta n-ai auzit de nobila meserie a scafandreriei. Cu crema ne dăm pe hoitane, ca să n-o mierlim de frig în contact pelungit cu apa sărată a mării, care are propreetăţi eluzive! În combenaţie cu coneacu’ face minuni!
Păi da’ ce, făcui, nu-i vara?
Ghiujălău’ dădea semne de plictiseală:
Ai dreptate, da’ numa’ calendaristic! Pe timpu’ nopţii tragem la hotel pe unde-apucăm. Noaptea e la fel de frig ca iarna, bovanale!
Poate-ngheaţă ş-o luăm la pas!
Nu fi obraznic, Mutule, că trufia i-a perdut pe mulţi!
}ntrevederea noastră din acea seară s-a-ncheiat cu cererea moşului de-a-i aduce în zilele următoare cît de multe ţigări puteam, zece pachete, douăzeci. Cînd l-am întrebat de ce, mi-a făcut cu ochiu’ şi-a spus:
Să fie, Mutule, pentru ştii tu ce…
Eu, mirosind ceva tulbure, l-am întrebat:
Da’ bine, bre, nea Tarhonoglu, da’ cînd ieşim de-aici nu putem cumpăra de la tutungerie cît vrem? Mi-a aruncat o privire dezamăgită:
Păi tocma’ asta e, Mutanche, că cu comuniştii ăştia mai tîmpiţi ca tine nu se ştie, Nicolae Cizmărescu e într-o ureche, şi aceea surdă la suferinţele poporului! Mutulescule, nu poţi fi sigur ni-kak-da! Se-aude că vor să desfiinţeze tutungeriile! Ai văzut ce-a făcut cu alimentările! Tu n-asculţi Europa liberă? Ce ne costă să fim prevăzători? |ine minte aceste date: fix pe 4 septembrie, la ora cinci, în faţă la baru’ Tosca.
După vreo două săptămîni, mă-ntîlnesc în curte cu Moloman. Încă mai era supărat. Eu urma să mă eliberez a doua zi şi l-am întrebat dacă are de trimis vreun mesaj pentru rude. Mi-a spus:
Băi, Mutule, în ruptu’ capului nu pricep ce-aţi avut voi de pus la cale, cînd tu te huşcheşti mîne, iar banditu’ ăla de Tarhon mai are de făcut şapte coţi!
Ce?!? Eşti zălîu?
Am fugit într-un suflet să-l găsesc pe moşneag.
Da cum, bre, nea Tarhonescente, i-am zis, cum ne-ntîlnim pe 4 septembrie în faţă la Tosca, la ora cinci, cînd mai ai de stat aici o viaţă de om?
Bătrînu’ m-a privit amar:
Mutule, văd că statu’ la başcă ţi-a zdruncinat încrederea-n oameni, nu numai precizia gîndirii. De stat aici mai am, e-adevărat, că n-am să-ncep acu’ să te mint, după ce-am coperat atît de bine, da’ asta nu schimbă cu nimic ce-am discutat. Am un proiect de evadare care nu poate da greş: a reuşit el Papion, un amăreştean care fura în gară, şi-am să dau eu şoşoi? Nu s-a mai gîndit nimeni! Un tunel săpat pe sub birou’ conmandantului. Da’ să nu insişti pentru detalii, că nu vei primi. Eşti prea tînăr! |ine minte-atît: ne-ntîlnim cum am stabilit.
A doua zi, înainte de eliberare, am vrut să mai confirm o dată planu’ de evadare din lagărul socialist. După ce mi-am făcut bagajele, m-am dus la pat la nea Tarhon. Citea absorbit dintr-o carte de Ion Creangă şi s-a prefăcut că nu mă vede. I-am spus:
Deci, rămîne cum am stabilit, nea Tarhonache. Ne vedem pe 4, în faţă la Tosca.
S-a oprit din lectură, s-a uitat mirat la mine, ca şi cum unu’ din noi căzuse din pod, şi-a spus:
Ce e, puştiule? Ai fierbinţeală?
Nu-mi venea să cred.
Da’ planurile noastre?
Care planuri, panaramă, sînt om căsătorit…
Vedeam negru-naintea ochilor. Visurile mele de libertate se duceau pe apa sîmbetei. Simţeam că mi se urcă tot sîngele la cap:
Cum, bre, Tarhoane, chiar ai uitat? – am ţipat eu nervos la dînsu’ şi-am strîns pumnii.
Moşu’ s-a ridicat într-un cot, a zîmbit profund şi, pe-un ton cît se poate de calm, m-a-nştiinţat:
Eu mai am de stat aici ani de zile, tu te eliberezi peste cîteva ore. Dacă ţip după lest şi-ţi face raport, cine ştie cît te mai ţin ăştia închis, c-abea aşteaptă! Fii băiat deştept, că-n toate-i un început, şi ia-ţi viteză!
Ce era să fac? Moloman mă prevenise. Mai era să-l şi curentez de pomană. Am ascultat sfatu’ moşneagului şi m-am topit. Mi-am luat viteză în libertatea noastră redusă, asta am făcut.
*
După ceea ce tot mai puţini numesc “revoluţie” cu sufletul împăcat, Mutu a ieşit din ţară de două ori, tras de prieteni cu forţa, să-i însoţească pînă la Istanbul, de unde au cumpărat blugi ieftini şi haine la mîna a doua, pentru a se propăşi (dar n-au făcut-o).
La 15 iunie 2013, ducîndu-se după o sticlă de vin în beci, a căzut în cap de pe o scară improvizată şi a murit.
(4 septembrie 2014)
[Vatra, nr. 8-9/2014]
