Proza scurtă la raport – ancheta revistei Vatra

short-story

Continuând linia programatică iniţiată în anii ’80, a promovării şi oferirii de spaţiu generos prozei scurte, revista Vatra îşi propune să redeschidă dosarul dezbaterii asupra condiţiei prozei scurte şi să afle de la  scriitorii înşişi cum privesc evoluţia genului scurt în spaţiul autohton, dacă receptivitatea faţă de proza scurtă e în creştere sau ar putea avea şanse în acest sens, dacă putem vorbi de un fenomen al prozei scurte şi la noi, ştiut fiind faptul că genul scurt nu s-a bucurat de prea mult prestigiu în plan local. Eclipsat mereu de fratele mai mare, romanul, neputându-se desprinde de eticheta inferiorităţii, de prejudecata dimensiunii reduse, care n-ar putea oferi şi garanţia calităţii, pentru a-l propulsa în categoria capodoperelor, recăzând periodic în conul de umbră al criticii şi al cititorilor,  genul scurt a trebuit mereu să-şi redefinească statutul. Scriitorii care au dat curs iniţiativei noastre au luat la rost  aceste etichete aplicate cu prea multă lejeritate şi părtinire genului aşa-zis scurt, încercând  să aproximeze un posibil parcurs al prozei scurte autohtone, sondând trecutul şi aruncând o privire profetică asupra soartei pe care ar putea-o avea de-acum încolo.    

1) Care mai este starea prozei scurte şi, în general, cum credeţi că arată viitorul acestui gen?

2) Dacă ar fi să vă opriţi asupra câtorva momente de vârf ale prozei scurte autohtone, care ar fi acelea?

 

 

Cristian TEODORESCU

1) Chiar dacă editurile noastre nu mai publică proză scurtă românească, fiindcă nu se cumpără genul, şi chiar dacă revistele literare care mai apar pe hîrtie nu se mai încurcă cu proza scurtă, fiindcă nu se mai citeşte aşa ceva, cred că fără povestiri sau schiţe bine scrise nu putem avea nici romane care să stea pe picioarele lor.

Cu puţine excepţii, marii noştri autori de proză scurtă au scris şi romane bine alcătuite. Mi s-ar putea răspunde că, uite, Caragiale n-a scris roman! Dar dacă citeşti Momentele şi schiţele lui ca pe capitole ale unei fresce alcătuite din piese mici, descoperi că şi Caragiale lucra la un roman căruia formal n-a izbutit să-i dea de capăt, dar în substanţă l-a izbîndit.

 Proza scurtă e cea care deschide căi pe care, de multe ori, romanul le urmează cu o întîrziere de înţeles. O povestire bună mă entuziasmează într-un fel pe care romanul nu-l poate atinge; îmi provoacă o stare de graţie, ca o iubire la prima vedere. Presupun că mai sînt în România cîteva mii de cititori care au asemenea aşteptări. Asta mă face optimist în privinţa viitorului acestui gen, mai pretenţios artistic decît romanul.

2) Ar trebui să ne întoarcem la proza lui Costache Negruzzi şi mai ales la nuvela lui Alexandru Lăpuşneanu, o capodoperă. Să-l redescoperim pe Ion Ghica, cu minunatele lui scrisori către Vasile Alecsandri şi să-l recitim cel puţin o dată pe an pe Caragiale. Dintr-o mare antologie a prozei româneşti n-ar trebui să lipsească nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose. Nu-i înţeleg pe cei care nu se apropie de povestirile lui Sadoveanu, cu frumuseţea lor rafinată şi nici pe cei care n-au curiozitatea să citească nuvelele lui Rebreanu. Proştii, Iţic Ştrul, dezertor sînt desăvîrşite artistic. N-am recitit de mulţi ani misterioasa Remember de Mateiu Caragiale, nici La ţigănci, cea mai bună povestire a lui Eliade. Dar nu cred că m-ar dezamăgi acum vreuna dintre ele. Aş reciti oricînd primele povestiri ale lui Marin Preda, nuvelele lui Ştefan Bănulescu şi Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. Am o relaţie specială cu povestirile din volumul de debut al lui Mircea Nedelciu. Dar mai ales cu cea care dă titlul cărţii, Aventuri într-o curte interioară, Iar mai încoace Ioan Lăcustă, cel din Cu ochi blînzi, povestirile lui Mircea Cărtărescu din Nostalgia şi cele 11 povestiri ale lui Dan Lungu, din volumul Băieţi de gaşcă.

Viorel MARINEASA

 

1) Proza scurtă a ajuns la noi în ipostaza de cenuşăreasă a literaturii. Cehov, Borges, Alice Munro ar fi nişte alibiuri proaste. Mai bine improvizezi un poem pe şerveţel într-o speluncă. N-aş merge până acolo să spun că destui editori şi mulţi critici au dus, în acest sens, o campanie demnă de o cauză mai bună, unii susţinând că aşa ceva nu se cere, alţii – că avem de-a face cu un loc de refugiu pentru neputincioşii speriaţi de rigorile romanului. O parte din vină aparţine prozatorilor înşişi, ei au generat supraproducţia. Pe de altă parte, nu cred în reglajele venind dinspre edituri şi dinspre critică. Chiar dacă scriu cu asupra de măsură texte scurte, autorii acestora trebuie să se reinventeze (să fie, asemeni hacker-ilor, cu un pas înaintea previziunilor) şi să afle calea către (cel puţin) una dintre inimile îngheţate ale componentelor trinomului (editor, critică, public) cu alură de monolit. Va fi nevoie şi în continuare de proza-blitz, în stare să concentreze foarte mult în foarte puţin, gata să se epuizeze elegant şi cu nerv la câteva clipe după ce ţi-a deschis apetitul pentru lectură.

  2) Pentru mine, importante au fost câteva antologii pe care le-am citit şi le-am răscitit (la vreo două am lucrat şi eu, aşa că m-am înfruptat copios din proza multora): Arhipelag a lui Mircea Iorgulescu, Desant 83 (sub oblăduirea lui Ov. S. Crohmălniceanu), antologiile anuale datorate lui Dan-Silviu Boerescu, Generaţia 80 în proza scurtă (Gh. Crăciun & V. Marineasa), Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Marius Chivu). Am rezerve faţă de Antologia prozei scurte transilvane actuale a lui Ovidiu Pecican, eteroclită, prea democratică. Oricât s-ar suci unii şi alţii, e limpede că optzeciştii au avut o contribuţie decisivă la revigorarea prozei scurte româneşti (vezi şi volumul Dilingo, alcătuit de Virgil Podoabă şi de Traian Ştef, care a beneficiat de prefaţa lui Peter Esterhazy şi a fost bine primit la Târgul Internaţional de Carte de la Budapesta din 2009).                                                                         Trecând de la „jocul pe echipe” la cel individual, mie mi-au priit Mircea Nedelciu (începând cu Aventuri într-o curte interioară), Ioan Groşan (Caravana cinematografică), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile), Adrian Oţoiu (Stângăcii şi enormităţi). Dintre confraţii mai tineri, îl apreciez (şi-l invidiez) pe Radu Pavel Gheo pentru modul exemplar (dincolo de orice cârcoteli) în care a ştiut să-şi echilibreze opera, dând cărţi de referinţă sub specia eseului, a romanului, a prozei scurte.

Daniel VIGHI

1) Proza scurtă are viaţă lungă şi de aici înainte. Nu de mult a luat şi un Nobel. Vremea romanelor balzaciene sau, baremi, sadoveniene ca amploare  şi număr de pagini este în criză. Nu înseamnă că nu poţi scrie precum cărămidocul lui Estehazy pe nume Harmonia coelestis care este o minunăţie  şi-l îngurgitezi feeric. Este mare şi cu alcătuire de proză scurtă. La noi Mircea Cărtărescu se pricepe de minune la proza scurtă, dar… Bine scrie scurt epic şi Lucian Dan Teodorovici. Mai sunt  şi alţii. La mine acasă scrie scurt şi cu aplomb specific Viorel Marineasa. Dar  şi Mircea Pora.  Proza scurtă este mai aproape de experimentalismele postmoderne, se pretează mai uşor la lumea netului. Romanul are într-însul un protocol ceremonial al lecturii mai vechi, este ca muzica lui Bocherrini faţă de aceea a lui Ottis Reding pe când interpretează în ritm de jazz vechea zicere Amen din biserici. Aşa îmi pare proza scurtă: mai obraznică. Are  şi o dimensiune mai apăsat livrescă, nu explicită ca la Breban sau Marin Preda care practică din când în când filozofia; lasă deoparte epicul din roman  şi… filozofează. Proza scurtă este, poate fi implicit livrescă, este populată adeseori de fiinţe de staniol, de hârtie creponată, din talaj. Implicitarea asta livrescă în proza scurtă a început odată cu autorul Manechinelor, proful de desen evreu Bruno Schulz. Dar  şi cu povestirile borgesiene. Sau cu nemuritoarea Uşă condamnată – povestirea lui Bioy Casares! În ce mă priveşte vă dau pe scurt cum anume mă joc cu două figuri de strict extract livresc într-o proză scurtă extrasă dintr-o proză mare. Aici aduc la lumină explicitul cultural, implicitat la marii maeştri: ”Proptit în marginea copastiei bordajului de la prova navei, căpitanul Ahabu urmăreşte cu aten ie cum anume se aşază corabia prin opera ţiunea voltă sub vânt care o va îndrepta spre cele trei corăbii ale Amiralului. Chiar înainte de a se alătura convoiului, ca de obicei, se iveşte cu pas grav, sacerdotal, am putea spune, părintele Eugen Flasc-Ţârcodava – cel pe care îl trage aţa spre reveriile teoretice, şi nu numai, ale cetăţilor şi civilizaţiei traco-dacice pe care le consideră esenţiale pentru mare parte din civilizaţia europeană. Sub braţ poartă Cartea din care citeşte la un amvon aşezat nu departe de arborele mare; spre el se îndreaptă părintele Eugen Flasc-Ţârcodava. Faţă de părintele Mapple din romanul Moby Dick, părintele autohton nu este nici grav, nici voinic, nu poartă haină marinărească sau pălărie de pânză ceruită  şi nici galo şi nu pare nici foarte pătruns de gravitatea faptei, dimpotrivă, putem spune, gândul părintelui este la alte cele. Nici amvonul  nu seamănă cu cel al lui Mapple, nici urmă de celebra scăriţă din lemn de mahon care seamănă cu aceea pe care urcă marinarii din barcă direct pe puntea balenierei, după cum ne încredinţează Hermann Melville; cea a lui Flasc-Ţârcodava nu e deloc aşa, ba dimpotrivă, am putea spune că este opusul acesteia. La dreapta scării spre amvon, părintele a plasat un os uriaş care-l simbolizează pe Austroloantropus Olteniensis – cel mai bătrân european «de la Bugiuleşti, sat în comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, în punctul Valea lui Grăunceanu». Asta cel puţin le-a spus membrilor echipajului părintele Eugen Flasc-Ţârcodava, citind dintr-o Biblie oltenească pe nume Secretele Terei. Istoria începe în Carpaţi care-i are drept autori pe doi domni, unul pe nume Tonciulescu,  şi altul de-i zice Delcea.”

2) La această întrebare am răspuns prin prima întrebare. Adaug la cei citaţi mai sus pe maestrul tuturor Caragiale. Dar şi Ion Creangă cu moşul cela coţcar. Mai sunt şi alţii, dar nu-mi vin în minte. Să mă ierte! Dacă-mi permiteţi, spre deplina edificare a cititorului, aş mai adăuga ceva la povestea de la întrebarea 1, care zice despre cum stăm la ficţiunea scurtă: ”La stânga scărilor, cum urci spre amvon, părintele a scris cu vopsea cuvinte ale limbii române provenite din sumeriană: malac, nănaşe, nene. Apoi din acelea născute din limba bască:  alai, cioară, cocor  şi crac. A mai adăugat în stânga scării antroponimul Mirxas din limba massagetă care a dat românescul Mircea. În partea exterioară a amvonului, părintele a pus o oală din lut  şi dedesubt citatul din cartea domnilor Tonciulescu  şi Delcea «România a fost, cu multe milenii în urmă, Centrul Suprem al Lumii».  Şi cum spun, a urcat pe scăriţa spre amvon părintele Eugen deloc grav sau preocupat de problemele care îl măcinau pe cuviosul Mapple din Moby Dick. Ajuns sus a privit cu înţelepciune spre echipajul adunat pe laviţele de pe dunetă şi li s-a adresat direct.”

 

 

Mircea PORA

1) Prima parte a întrebării „unu”, sună puţin ciudat. Parcă ar fi vorba de nişte aşezări printre casele cărora mai rătăcesc doar câţiva inşi debusolaţi, rămăşiţe ale unor foste puternice colectivităţi, de destrămarea unor frumoase obiceiuri despre care vorbeşte la un moment-dat un nonagenar la televizor, ajutat de o prezentatoare, numai zâmbete şi fixative, pleznind de englezisme, lăsând impresia că, fireşte, le ştie pe toate. Îmi mai sugerează această primă parte a primei întrebări şi o interogaţie pe care un individ intrând într-un sat ce-i este cât de cât cunoscut, o adresează primului localnic întâlnit… ”Nu te supăra, nea Simion, care-a fost vatman o viaţă, mai trăieşte?…Şi răspunsul…”După câte ştiu eu, nu, dar mai bine întrebaţi la primărie”… Proza scurtă pe care o citesc eu se află într-o stare foarte bună, nici măcar o frază nu e alterată sau pusă acolo alan-dala. Şi are vechime, nu glumă. Aflu din ea despre om şi tribulaţiile lui prin viaţă, lucruri esenţiale. Şi după “îngurgitarea” textelor digestia e uşoară, fără contorsiuni. Dar pentru ca un lucru, literar de data aceasta, să fie bun, durabil, să lase dâre prin veac, trebuie ca la baza realizării lui să stea talentul. Ce ţi-e şi cu darul acesta! Lesne poate fi asemănat cu un iepure încărcat de giuvaiere care, însă, fuge, se ascunde, când peste el vin realităţi ce-l au ca emblemă pe Radu Mazăre sub chipul lui Ştefan cel Mare. Talentului nu-i plac nici beţiile de la Vama-Veche, nici stupizeniile şi înşelăciunile politicii, nici toate derapajele noastre de la buna măsură şi bunul simţ. Deocamdată noi mergem în zig-zag, întortocheat, împleticit şi atât proza scurtă cât şi cea lungă sunt în suferinţă. Dacă are proza scurtă un viitor?…Nu ştiu, timpul o va decide, dar ceea ce ştiu fără greş, e că nimic nu are viitor dacă haosul moral, “impuritatea” ca stare de spirit, se instaurează peste tot. Răsar ca într-un spectacol al grotescului, multitudine de aberaţii, nu doar în literaturi, ci pretutindeni. Cu creaţii artificioase, fără sânge şi carne, cu revărsări grafomane, totul e ameninţat să se transforme într-un pustiu. Avem cu duiumul agramaţi în funcţii înalte, cântăreţi fără voce, vedete de paie, actori fără talent, scriitori fără talent, “personalităţi”, la văzul cărora te prinde ruşinea. Şi pe fondul acesta mai vrem şi literatură înaltă? Să mai aşteptăm până vor apărea la vedere “limpezimile”. Dacă nu, comentăm, categorisim, lăudăm, premiem maculatura pe care în mare cantitate o avem…

2) Chiar despre proza scurtă “din trecut” am să spun câteva cuvinte. De la aceşti autori am deprins simţul gradării în text, fuga de banalitatea crasă, de platitudine, cuprinderea cât mai multor lucruri în, nu chiar o mare de cuvinte, obţinerea unei atmosfere din puţine vorbe care însă bine folosite îşi arată forţa lor miraculoasă. Tot de la ei am aflat că bădărănia şi pornografia groasă nu au ce căuta în literatură. Dau aici câteva nume: Cehov, Tolstoi, în povestiri, Bulgakov, Gogol, Buzzati, E.A. Poe, iar de la noi Caragiale şi foarte mult Radu Petrescu. Consider că şi jurnalele sunt, pe alocuri, proză scurtă. Atunci îl amintim aici pe Goethe cu a sa Călătorie în Italia. Si, Doamne Fereşte, cum să nu-i trec pe Bacovia şi Arghezi.

P.S. Ştiu că marele necaz al criticii actuale şi nu numai, este absenţa din literatura română a momentului a unor romane care să facă pârtie şi să se oprească direct în…premiul Nobel. Poate că nu sunt încă născute talentele producătoare de astfel de capodopere dar, cu siguranţă, noi nu avem nici “realităţi de roman”. Care ar fi acestea? …o istorie îndelungată, aproape permanent de nivel universal, oraşe vechi, devenind ulterior metropolele de azi, cu toate instituţiile şi mediile sociale posibile, o prezenţă “de găsit” în explorarea lumii, o cultură care să fie piesă grea a culturii şi civilizaţiei universale. Cu Calea Victoriei, fuga la Sinaia, moşteniri româneşti vechi, cu figurile de feluriţi imbecili actuali, unii dintre ei “publici”, chiar nu se poate pune de-un roman competitiv…

 

 

Radu Pavel GHEO

 

1) În general, adică în raport cu romanul sau alt gen de ficţiune, cred că proza scurtă stă la fel de bine ca acum un deceniu sau un secol. Se vorbeşte cam des despre ea pe un ton pesimist, ca despre un fel de „Cenuşăreasă a prozei”, şi nu cred că e cazul. Au existat dintotdeauna autori de proză scurtă de mare forţă, de acelaşi calibru cu romancierii – de altfel, nici nu ar trebui să punem în concurenţă cele două genuri –, şi vor mai exista şi de-acum înainte. Chiar dacă romanul pare a fi genul preferat de publicul larg (din motive numeroase, ce implică strategii editoriale, reflexe de lectură, clişee mentale şi multe altele) şi impune titluri şi autori memorabili, proza scurtă are, la rîndul ei, autori de vîrf, precum şi un public fidel. De aceea nu aş face o ierarhizare a genurilor prozastice; nu cred că ea e posibilă. Evident, romanele se vînd mai bine, dar proza scurtă are capodoperele ei, ce se ridică la acelaşi nivel cu cele din zona romanului.                                                                                          Nici în spaţiul autohton lucrurile nu sînt mult diferite. Da, romanele sînt mai prizate de cititori (o spun cifrele de vînzări), dar diferenţele dintre cele două genuri sînt oricum mici pe o piaţă editorială restrînsă în comparaţie cu cele din Europa mai vestică. Avem – am avut dintotdeauna – autori de proză scurtă de primă mînă, iar majoritatea scriitorilor români nici nu se cantonează într-unul sau altul din genuri. De multe ori ei scriu la fel de bine şi proză scurtă, şi roman. Iar cititorii ştiu asta. Aşa că nu mă îngrijorează viitorul prozei scurte autohtone, în ciuda clişeului cu Cenuşăreasa prozei – la urma urmei, Cenuşăreasa era frumoasa basmului omonim, singura pe care o doreşte prinţul (sau cititorul avizat). Dar mă tem un pic pentru viitorul literaturii române în general, într-o ţară tot mai slab alfabetizată.

2) Îmi vine greu să selectez momente istorice de apogeu ale prozei scurte. Cred că ele se asociază cel mai ades unor autori deveniţi reper în istoria literaturii noastre şi enumerarea lor implică inevitabil o doză de subiectivitate. La o trecere fugară în revistă, aş pomeni momentele şi schiţele sau nuvelele lui Caragiale sau, ceva mai înainte, Păcatele tinereţilor al lui Costache Negruzzi, apoi, în perioada contemporană, Întîlnirea din pământuri al lui Marin Preda, volumul de proză fantastică al lui Mircea Eliade În curte la Dionis, apărut la noi în anii 1970, Caravana cinematografică de Ioan Groşan, Visul lui Mircea Cărtărescu – deşi aş mai putea înşira destule volume de proză scurtă remarcabile, de la cele ale Adrianei Bittel la recentul Escapada de Lavinia Branişte.

Dar mai există o serie de volume care, prin funcţia lor de evaluare şi sinteză, ilustrează momente istorice ale prozei scurte: antologiile de autori, de la cele de grup până la cele de perioadă. Îmi vin acum în minte Arhipelag, antologia coordonată de Mircea Iorgulescu în 1981, antologia optzeciştilor prefaţată de Ovid S. Crohmălniceanu, Desant ’83, apoi cele cîteva antologii anuale din seria „Cele mai bune povestiri”, coordonată de Dan Silviu Boerescu în anii 1990 (care, deşi grevate de o inevitabilă subiectivitate, au promovat autori de valoare), şi mai ales remarcabila Best of – proza scurtă a anilor 2000, coordonată de Marius Chivu, care (o spun tot cu inevitabilă subiectivitate) se ridică la nivelul antologiilor similare din spaţiul anglo-saxon prin selecţia amplă şi, în acelaşi timp, riguroasă şi prin viziunea de ansamblu propusă.

 

 

Cosmin MANOLACHE

 

  1. Cred că starea prozei scurte este mai bună în America decît oriunde în altă parte, deşi chiar şi acolo poate că nu are un statut cu mult mai bun faţă de roman. Oricum, expunerea trebuie să fie ceva mai mare, iar asta cred că se datorează în primul rînd revistelor care publică proză scurtă şi îşi formează un public pentru aşa ceva. Din unghiul ăsta, proza scurtă românească pare mai degrabă un zgomot de purici, ceea ce ar însemnă că aproape nu există. Sau nu există acolo unde este sau ar trebui căutată. În fond, proza scurtă este un produs de lux. România este o ţară a SUV-urilor, a viloaielor, a viselor de îmbogăţire, iar preferinţele cititorului mediu cred că ar credita mai degrabă romanul, în cazul în care această Românie uşor megalomană ar fi dispusă să dea bani şi pe literatură. Proza scurtă are nevoie de un cititor anume, care se poate lua în piept cu nişte curenţi care înseamnă discreţie, subtilitate, chiar frustrare. Nu cred că este un timp bun pentru proză scurtă, dar dacă vrem ca timpul acesta să existe cîndva, ar fi nevoie de un curaj editorial. Pe de altă parte, există nişte reviste cu poveşti scurte, adresate oamenilor simpli, care nu vor să lupte cu procedee sofisticate, ci doar să le fie livrate poveşti, pur şi simplu. Ei bine, poveştile astea, multe dintre ele, sînt scrie chiar de către scriitori care fac un pas înapoi şi le servesc pe tavă sub forma unor scrisori care conţin experienţele de viaţă ale unor oameni simpli. Am făcut şi eu aşa ceva în perioada în care editura Polirom încă nu era decisă să pornească acea deschidere cu Ego.Proză. O astfel de poveste am inclus în volumul Povestiri mici şi mijlocii, selectată apoi în Best of Proza scurtă a anilor 2000. Poate că mai potrivit ar fi să intrăm în curenţii subterani ai literaturii, decît să deplîngem dezinteresul editurilor. Poate că e o variantă de lucru.

  2. Habar nu am. Poate că un istoric literar să aibă ceva mai multă precizie pentru a analiza şi separa contextele. În fond, nu pot vorbi sigur pe ce aş putea spune decît despre experienţa mea de scris. În sensul ăsta, după 2004 a fost o deschidere extraordinară din partea editurii Polirom, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea altor edituri, dar cred că fără o bătaie lungă, ci mai degrabă dintr-un reflex de imitaţie a unui procedeu al cărui succes a fost verificat. Poate că editurile mici, cum este CDPL, de pildă, s-ar putea specializa în colecţii de proză scurtă pentru care să poată angaja strategii speciale de promovare (vezi CDPL Fest), cu lecturi, prezentări de filme de istorie literară, concerte. Proza scurtă încorporează o mare doză de eşec, aşa încît orice ai face este un plus. Eu am fost implicat într-un proiect care se numea Povestiri fără filtru, care reunea persoane care scriau mai mult sa mai puţin bine şi care vindeau povestiri la plic, care încăpeau pe o foaie (două pagini). O vreme a mers, un an şi un pic, cît le-am vîndut la diverse tîrguri de meşteri, la Street Delivery ori în alte locuiri şi cu alte ocazii. Apoi totul a murit, dar au rămas nişte texte, ceea ce e mai mult decît nimic.

 

Luca DINULESCU

1) În mod destul de evident, proza scurtă a intrat în lumina reflectoarelor odată cu Nobelul lui Munro. Ceea ce nu înseamnă însă că a devenit un fenomen. Mai degrabă i s-a confirmat un rol de prima mână, pe care ea ştia însă că-l joacă demult. Altfel, rămâne ce a fost dintotdeauna: o modalitate foarte eficientă de a extrage esenţa a ceva: o epocă, o situaţie, un vis. Şi cred că va continua să facă asta pe timp nedefinit, curgând ca un râu discret şi graţios în punctul oceanic de întâlnire al tuturor formelor de exprimare care este biblioteca cititorului.

2) Fără îndoială, m-aş întoarce în timp cu câteva decenii, la proza scurtă a unor Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, mai precis a schiţelor paradoxale care ţin loc de proză scurtă în ce-l priveşte pe acesta din urmă. Nu l-aş uita nici pe Ion Băieşu, prozator de un real talent. Am să fac o paranteză, răspunzând în acelaşi timp ceva mai clar la întrebare: în Bucureşti conduc un club lunar de lectură unde se citeşte predominant SF. De ce se întâmplă asta, nu e obiectul discuţiei, ideea fiind alta – într-o zi i-am întrebat pe participanţii la club: voi ştiţi că Mircea Nedelciu a scris o proză SF în versuri? „Jenny sau balada preafrumoasei conţopiste” se cheamă. Nu ştiau. Moment în care m-am gândit: ce rost are să citeşti SF, orice SF, dacă nu ai citit această proză? Pentru că acolo se opreşte totul, stilistic vorbind, greu se poate merge mai departe. Nedelciu putea deveni de-a dreptul eminescian dacă dorea, era un talent bubuitor. Era genul de scriitor care putea provoca asupra altora efectul lăsatului de scris, care, mă gândesc, ca să rămân în această zonă, ar putea fi chiar celebrul efect de ecou controlat. Doar că e un ecou care reverberează în fiinţa scriitorului şi pe care Nedelciu îl controlează cumva pentru ca respectivul să nu se simtă umilit.

Dorin DAVID

Pentru că răspunsurile sînt interconectate, o să răspund la ambele întrebări într-un singur text (dintr-un singur foc):

  Trăind într-o epocă fast astăzi tot ce facem este rapid, prin urmare şi cititul se află în aceeaşi situaţie. Cu siguranţă există cititori fideli romanului, dar eu unul, sincer, nu mai am răbdare nici să citesc romane de mare întindere, nici (ba chiar cu atît mai puţin) să le scriu. Recunosc că am în plan un roman, dar planul e făcut de ani buni, şi de cîte ori m-am apucat să scriu la el, repede am renunţat tot de atîtea ori, dacă nu chiar de mai multe… Poate o să-i vină vremea. Dar acum, proza scurtă este forma în care mă exprim cel mai bine, fără să pierd din idei: dimpotrivă, este aici şi un extra cîştig, prin concizie şi sinteză.

Proza scurtă nu are doar avantajul că poate fi citită oriunde şi oricînd, în drum spre serviciu, în autobuz sau în metrou, în tren spre studenţie sau spre mare; etc: adevăratul atu stă în faptul că o proză scurtă încape într-o postare de blog, ca să nu zic chiar una de facebook, ceea ce este important dacă vrei să ai şi cititori tineri şi digitali. Cred că „momentele de vîrf” ale prozei scurte româneşti abia acum încep să se vadă, respectiv vîrfurile să se arate. De aceea aş putea parafraza o reclamă ceva mai veche la un serviciu de telefonie („viitorul sună bine”) dar nu vreau: mai bine îi citez pe proprii mei copii, care la rîndul lor ştiu vorba haioasă, dar profundă, de la verii lor mai mari: „nici viitorul nu mai e ce a fost!”

Ceea ce, pentru proza scurtă autohtonă, poate fi de bine, dacă nu va fi de rău. Eu zic şi aici ceea ce spun despre orice: că e mai bine să fie bine decît să fie rău.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

Proza scurtă a anilor 2000. Autosuficienţa realului

Alex GOLDIŞ

10410117_968607846495691_8739775766548133974_n

Mult mai mult decât o simplă antologie poate fi considerată cartea apărută anul trecut în coordonarea lui Marius Chivu, Best of. Proza scurtă a anilor 2000. Şi asta, pentru că mizele editorului depăşesc simpla colecţionare a celor mai bune fragmente dintr-un deceniu pentru a urmări, în fond, redimensionarea unui gen. Prefaţa criticului de la Dilema veche e, în primul rând, textul unui fan al prozei scurte – care, dacă nu face de-a dreptul oficiu de militantism, e pus măcar pe servicii de manageriere a imaginii ei în context românesc. Îl califică pe Marius Chivu tocmai experienţa în domeniu, probată prin coordonarea unei serii de volume tematice (printre care Cartea cu bunici, Humanitas, 2007; Iubire 12, ART, 2010), dar şi insistenţa asupra genului în cronicile literare din ultimii 10 ani. Din acest unghi, Marius Chivu e, probabil, singurul critic al ultimei generaţii – de nu singurul din ultimele decenii! – specializat pe genul scurt.

De ce avem proză scurtă?

Din multe puncte de vedere, aşadar, semnalul de alarmă pe care-l trage Chivu cu privire la absenţa genului la noi e perfect justificat. Mai ales că dinamica genurilor post-revoluţionare e paradoxală. Toată lumea deplângea cu lacrimi de crocodil moartea poeziei, în timp ce poezia o ducea bine-mersi. În schimb, proza scurtă suferea în tăcere, fără ca vreun critic să-i dedice vreo vorbă bună. Până la Marius Chivu, desigur, care încearcă să identifice şi explicaţiile pentru această „comă” prelungită a genului: „De ce nu avem proză scurtă? Există mai multe posibile explicaţii. În primul rând, lipsa tradiţiei, dar şi dificultatea genului placate pe mentalitatea scriitorului român care are prejudecata genului minor şi vede în roman oportunitatea scriitorului prin excelenţă (asta în ciuda unor contraexemple zdrobitoare: Caragiale, Cehov, Borges, Cortazar, Cheever, Carver, Munro etc.), la care se adaugă predilecţia publicului pentru roman ca gen de consum şi, fireşte, conformismul comercial, lipsa de îndrăzneală şi de viziune a majorităţii editorilor care nu încurajează, nu susţin sau nu promovează suficient proza scurtă autohtonă, atitudine întreţinută şi de lipsa oricărui stimulent instituţional”.

De acord cu Marius Chivu per total. Ar fi de plasat, însă, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, câteva nuanţe care ţin de contextele literaturii române. Dinamica gen scurt-roman e mai complexă decât pare la prima vedere şi ea răspunde, de fapt, în fiecare epocă, mizelor de etapă ale literaturii române. Înainte de a se vorbi, aşadar, grăbit şi general despre absenţa dintotdeauna a genului la noi (ca un soi de fatalitate sau ca indice al nivelului retrograd al literaturii române), trebuie repuse pe tapet circumstanţele acestei dinamici. E clar că perioada de dinaintea Primului Război Mondial a fost dominată de schiţă şi de nuvelă, fapt care-l face pe Mihail Ralea să analizeze, în 1927, cauzele absenţei romanului (altfel decât în formule imitate din romanţurile franţuzeşti). Situaţia se modifică însă radical şi perioada interbelică devine, într-adevăr, o perioadă de exclusivitate a romanului, în care genul scurt abia se mai vede. E clar, însă, că în relieful acestei pledoarii neobosite pentru roman se ascund complexele literaturii române înseşi. Nevoia racordării la cultura europeană echivalează, într-adevăr, cu nevoia de creaţie pe spaţii largi şi, cum se spune, de suflu epopeic. Epoca interbelică a romanului corespunde, nu întâmplător, cu epoca de expansiune (răutăcioşii ar spune, poate, chiar de „expandare”) a literaturii române. E de înţeles, de aceea, de ce genul scurt rămâne cu totul marginal. Când e practicat, totuşi, el aparţine literaturii pitoreşti, exotice şi fantastice (de tipul Vasile Voiculescu-Gala Galaction), fără miză în evoluţia formelor.

Lucrurile nu trebuie simplificate, însă, aşa cum o face Marius Chivu, cu privire la literatura postbelică. Există cel puţin două momente în care genul scurt iese la iveală drept modalitate privilegiată de exprimare a prozatorului. Pe de o parte, e vorba de prima parte a anilor ’60, acea perioadă de dezgheţ timid în care scriitorii rămâneau încă indecişi între politica realismului socialist şi poetica autonomiei esteticului. E perioada în care prozatori – unii dintre ei uitaţi azi, e drept – precum Nicolae Ţic, Nicolae Velea, D. R. Popescu, Fănuş Neagu sau Eugen Barbu încearcă să scape de dogmele stalinismului printr-o serie de povestiri enigmatice şi pitoreşti, care au în centrul lor personaje bizare, „sucite”, de nealiniat politic. Prin caracterul său nefinisat, de felie de viaţă neînseriabilă unui scenariu ideologic prestabilit, proza scurtă devenea o formă (timidă, ce-i drept) de tranziţie dinspre perioada hard a realismului socialist spre „dezgheţul” literar.

E aproape de neînţeles, apoi, ignorarea, de către prefaţator, a anilor ’80, când genul scurt devine un adevărat program literar: un program de coborâre a literaturii în cotidian şi un exerciţiu de renunţare la caracterul emfatic al scriiturii. A doua perioadă de expandare a romanului, din anii ’60-’70, când i se conferă misiunea imposibilă de a rezolva din unghi metafizic cam toate dilemele morale şi sociale ale individului sub totalitarism, e urmată de acest duş rece al prozei scurte, care refuză jumătăţile de adevăruri înalte în favoarea integralităţii adevărului mărunt şi la îndemână. Afirmaţia că desantul optzeciştilor „a rămas, în prea mare măsură, tributar experimentalismului textualist, şi doar Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă şi Cristian Teodorescu au continuat şi confirmat cu adevărat în povestire” e de neînţeles din două puncte de vedere: pe de o parte, nu tot optzecismul românesc poate fi plasat sub eticheta peiorativă de textualism, de vreme ce prozatorilor sus-menţionaţi li se pot alătura destui autori de proză scurtă care n-au nici în clin, nici în mânecă cu curentul lansat de Nedelciu: Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Horia Ursu, Daniel Vighi, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu şi alţii. Pe de altă parte, nu văd de ce „a fi tributar experimentalismului textualist” reprezintă, pentru Chivu, o modalitate descalificantă pentru proza scurtă. T. O. Bobe, Luca Dinulescu sau Adrian Georgescu sunt doar trei dintre prozatorii antologaţi în Best of care practică azi – şi încă într-o manieră epigonică! – textualismul. Mai plauzibilă e ipoteza că, pentru a deveni promotorul nr. 1 al prozei scurte româneşti, Marius Chivu a preferat să şteargă din condei aportul unei generaţii care a practicat şi a teoretizat ca nicio alta înainte genul scurt. Cele două antologii, ale lui Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1998), respectiv Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă (1999), de referinţă în istoria genului la noi, sunt trecute sub preş de prefaţa lui Chivu.    E drept că perioada imediat postrevoluţionară a lăsat-o mai moale cu proza scurtă şi că moştenirea imediată a optzeciştilor e aproape insesizabilă. Dictonul „când doi se ceartă, al treilea câştigă” e ilustrat perfect de perioada post-decembristă, când din confruntarea dintre proza scurtă şi roman câştigă jurnalul. Ascensiunea memorialisticii a pus în umbră, pentru un deceniu, cam toate genurile ficţionale româneşti. Iar revirimentul ficţiunii din jurul anilor 2000 n-a însemnat neapărat şi o redescoperire a prozei scurte. Întoarcerea la story despre care s-a tot vorbit în ultimii ani a echivalat cu o redescoperire a romanului. Doar sporadic şi de data aceasta cu totul fără program a mai reuşit să ţină proza scurtă capul de afiş al contemporaneităţii.

Faptul că Marius Chivu omite mai mult sau mai puţin intenţionat aceste roluri episodice ale prozei scurte în istoria literaturii române nu înseamnă că el n-are dreptate în ce priveşte imaginea globală: proza scurtă n-a reprezentat, în cultura autohtonă, un gen predilect. Vinovată e, într-adevăr, o anumită prejudecată a construcţiei emfatice, la care se adaugă mecanismul greoi al literaturii ca instituţie, de nu al societăţii româneşti în general. H. E. Bates consideră că ascensiunea prozei scurte în America e legată tocmai de faptul că „people are talking faster, moving faster, and apparently thinking faster”. Ca niciun alt gen, proza scurtă e legată de dezvoltarea literaturii de consum, fie că merge la pas cu ea (ca în cazul short story-urilor publicate în publicistica de largă circulaţie), fie că merge în paralel sau chiar contra curentului. O mare parte din proza scurtă a modernismului, de la fragmentele lui Henry James sau Joyce până la Virginia Woolf sau Frank O’Connor dezvoltă tehnici de ermetizare şi de omisiune din exasperarea polemică faţă de literatura de consum. Or, absenţa acestui segment al literaturii române, fie că-i spunem de consum sau de divertisment, e responsabilă, cred, pentru slaba tradiţie a prozei scurte (dar şi a prozei SF, a romanului poliţist, a romanului erotic etc). A scrie literatură în cultura română, la fel ca în alte culturi sud-est europene, a echivalat, foarte adesea, cu a scrie Literatură: a construi, adică, durabil şi grandilocvent, a pune o cărămidă la edificiul literar naţional. Or, e clar că romanul sau poezia reprezintă vehiculele cele mai adecvate ale acestui grand narrative literar-naţional, care s-a reactivat în cultura română atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică, după hiatusul stalinist.

 

Oul prozei scurte şi găina Noului Val Cinematografic

  Poate că cea mai importantă calitate a antologiei lui Marius Chivu rezidă, însă, în contrarierea pesimismului teoretic din prefaţă şi în demonstraţia că există, iată, o proză scurtă actuală demnă de luat în seamă. Din acest punct de vedere, Best of. Proza scurtă a anilor 2000 seamănă cu un act de scamatorie, cu jocul de-a „uite-o, nu e”. Căci, deşi n-a ţinut capul de afiş al scriiturii douămiiste (unde poezia şi critica au fost considerate genurile predilecte), proză scurtă s-a scris, totuşi, după cum reiese din numărul mare de scriitori antologaţi şi mai ales din calitatea fragmentelor alese. Ceea ce înseamnă că, într-adevăr, prozei scurte îi lipsea un ghiont de marketing, dublat de un bun gust critic, ambele asumate acum cu brio de Marius Chivu. Cei douăzeci şi trei de autori sunt reuniţi nu după vreun criteriu generaţionist, ci după cel al debutului („să fi debutat în preajma anului 2000”, zice editorul), ceea ce asigură cărţii o varietate considerabilă a scriiturilor. Alături de autori oarecum consacraţi într-ale prozei scurte şi/sau vedete ale prozei ultimilor ani (atenţie, niciunul pe care să nu-l fi tentat şi romanul!) precum Radu Parachivescu, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Ioana Baetica Marpurgo, T. O. Bobe stau prozatori care n-au ocupat niciodată prim-planul discuţiilor literare precum Lavinia Branişte, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Silviu Gherman, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoş Micleuşeanu, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Marian Truţă. Lângă ei, poetul reconvertit temporar la proză Dan Coman şi eseistul/criticul Angelo Mitchievici. Un peisaj divers şi degajat, lipsit de delimitări istorico-literare prea drastice.

Nici diferenţele de vârstă (literară), nici calibrul diferit al scriitorilor antologaţi de Marius Chivu nu dăunează omogenităţii valorice a volumului. Dimpotrivă. Cele patruzeci de bucăţi alese sunt surprinzător de apropiate valoric şi cine n-a citit în întregime volumele din care sunt extrase s-ar putea să rămână cu impresia că proza scurtă românească e, de la un capăt până la celălalt, excelentă. Nu mă înham aici nici la o analiză tematic-stilistică, nici la una valorică (ar fi imposibil de omogenizat tendinţele centripete ale autorilor antologaţi), însă nu mă pot abţine să nu reţin câteva lucruri: că, în momentele ei de vârf, proza scurtă a anilor 2000 e o proză realistă, foarte atentă la detalii, însă sensibilă la paradoxurile societăţii de tranziţie. Nu ştiu care a fost primul, oul sau găina, în ecuaţia literatură douămiistă – Noul Val cinematografic românesc, însă multe dintre scenele prozei lui Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Radu Pavel Gheo (cei mai talentaţi prozatori ai generaţiei, cărora li se adaugă newcomer-ii foarte interesanţi Mihai Mateiu şi Lavinia Branişte) par coextensive imaginarului lui Cristi Puiu-Cristian Mungiu. Aceeaşi umanitate măruntă, acelaşi umor uşor burlesc, aceeaşi asumare cinică, lipsită de impulsuri (auto)iluzionante, a realităţii. Cu singura diferenţă că, spre deosebire de Noul Val, prozatorii realişti ai douămiismului par mai puţin înclinaţi spre experiment şi mai puţin radicali – atât stilistic, cât şi imaginar. În spatele decupajelor semnificative de real ale acestor prozatori se mai simt încă, din păcate, concesiile făcute publicului – orice s-ar spune, o problemă mai stringentă pentru literaţi decât pentru oamenii de film. Fragmentele antologate de Marius Chivu aici ar putea furniza o bază îndeajuns de solidă nu doar pentru inventariarea temelor specifice noii generaţii de scriitori, ci şi pentru discutarea celor mai importante tendinţe formale. De notat doar că, exceptând câteva fragmente semnate de Luca Dinulescu, Dan Coman, Călin Torsan sau Marian Truţă, proza fantasy şi/sau SF lipseşte cu desăvârşire ori e tratată în regim parodic. Ceea ce înseamnă, în principiu, două lucruri: că proza scurtă a anilor 2000 se mulţumeşte cu realul – n-are nevoie, adică, să transgreseze limitele lui pentru a identifica scenele asupra căruia să-şi activeze blitz-ul. Dar şi că acest ataşament faţă de real, care s-ar putea să rămână o etichetă a prozei, de nu a întregii literaturi a perioadei, provine din faptul că (s-a mai spus de atâtea ori) fantasy-ul, burlescul sau absurdul sunt de regăsit, imediat după Revoluţie, în viaţa de zi cu zi. Un real autosuficient, gata să înglobeze cele mai fantastice scenarii cotidiene. Aşa cum reiese din antologia lui Marius Chivu, absurdul de zi cu zi e marea temă a prozei scurte şi nu ştiu alt gen post-revoluţionar mai calificat pentru transcrierea lui.

Nu mai lungesc vorba, las cititorul să exclame pe cont propriu, după parcurgerea celor peste 400 de pagini, „Habemus proză scurtă!”.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]