Etichetă / teorie literara

de VATRA

George Neagoe – Fluctuat nec mergitur

Literatura a stat întotdeauna departe de un ipotetic centru, receptat ca atare de o majoritate incontestabilă. Când a fost un adjuvant al credinței, iar aici mă refer la Biblie, atunci, bineînțeles, s-a bucurat de o poziție favorizată. Cum să fie cuprinsă în limbaj, adică în ceva creat, ființa lui Dumnezeu sau, simplificând, cum să înțelegem o teofanie a Celui necreat? Ne întoarcem la câteva tautologii. Povestirile despre facerea lumii nasc alte narațiuni. Poezia psalmilor creează emoții sublime. Iar Învierea Mântuitorului stârneşte aşteptare. Studiile literare, ca şi cele biblice, se află pe calea unei întâlniri. Pregătind o teză de licență despre canonul Sfintei Scripturi, am observat că Părinții Bisericii, teologii catolici şi cei protestanți converg asupra unei chestiuni. Pluralismul în privința exegezei biblice a reprezentat o constantă de aproximativ două milenii, iar interpretarea naşte metafore, paralelisme, analogii şi, în cele din urmă, un imens intertext. Câtă vreme vor exista comunități cărora să li se permită să-şi împărtăşească dezacordurile în câmpul cultural, atunci presupusa „criză“ rămâne, cel mult, în domeniul rezultatelor imediate ale cercetării.

Citește în continuare →
de VATRA

Marius Conkan – Westphal și răspunsul optimist al geocriticii

Deși am primit invitația de a contribui la această dezbatere înainte ca Rusia să declanșeze războiul în Ucraina, mărturisesc că mi-a fost dificil sau chiar imposibil să separ intervenția mea de acest context geopolitic extrem de tensionat, mai ales că literatura și, în particular, studiile literare nu pot fi nicicând delimitate ideologic de geografiile în care circulă și (pe) care le modelează. Se pare că asistăm totuși la un moment crucial, în care s-ar putea ca toate teoriile și practicile filosofice, politice și literare, care au acționat în sens constructiv după cel de-al doilea Război Mondial, să fie pur și simplu deconstruite prin această barbarie cu efect de lungă durată la nivel planetar. N-aș dori nicidecum să continui pe o linie apocaliptică, întrucât așa-zisa criză actuală a studiilor literare s-ar putea să fie folosită și ca un discurs defensiv și „interesat al anumitor actori ai câmpului cultural” (cum îl numiți în prezentarea-cadru a dezbaterii), care fie se află într-un impas metodologic, fie refuză orice deschidere spre mediul social.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – O perioadă fastă pentru studiile literare

Nu cred că se poate vorbi nici de o criză a literaturii, nici de o criză a studiilor literare. „Crizele” sau „morțile” postulate zgomotos țin de o retorică deja devenită clișeu a câmpului cultural din ultimul secol – cu rădăcini încă mai vechi. Dimpotrivă: cred că trăim într-o perioadă de efervescență a studiilor literare – și a umanioarelor, în general – datorate trecerii dinspre civilizația print-ului spre o cultură digitală. E evident că o asemenea mutație fundamentală provoacă șocuri culturale majore, care fac ca polarizările dintre actorii mai tradiționaliști și cei mai progresiști ai câmpului cultural să pară mai acute, însă probabil că lucrurile se vor stabiliza din mers.

Citește în continuare →
de VATRA

Raluca Dună – De la criza criticii la critica crizei (Opiniile unei broaște din Europa de Est)

Într-un număr de acum fix 20 de ani din „Observator cultural” (martie 2002) Oana Fotache semna un articol intitulat La ce bun critica?. Autoarea prezenta o carte de impact de la mijlocul anilor ’80, reeditată în 2000 (Verso Classics), The function of criticism, de reputatul Terry Eagleton. Britanicul Eagleton considera „misiunea criticii ca reacție la ideologia dominantă” (criticul marxist avea în vedere, în acel moment, o anume ideologie). Concluzia recenzentei noastre: „criza criticii” este spre „mai marea glorie a Teoriei” cadra, în anii 2000, cu așteptările unei părți din peisajul literar românesc, saturat de istorie și critică literară. Mulți simțeam atunci necesitatea unui demaraj al teoriei literare, al literaturii comparate, al cercetării inter-disciplinare și chiar al jurnalismului cultural. A fost un moment de criză, dar care a deschis drumuri noi, a urmat o perioadă de efervescență, apoi au venit și tot vin alte crize.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Bocai – Birocrați și intelectuali

Discuțiile despre soarta intelectualilor au amuțit întrucâtva după cele două apogee ale lor, unul în anii postbelici ai contraculturii, altul după căderea comunismului, când urgența lor aparentă se datora și unui anumit grad de paroxism politic. Acum se vede mai bine că ele erau în fapt discuții practice și că tocmai de-aici venea și dificultatea lor, căci încercau să găsească o soluție normativă în privința angajamentului intelectual în viața publică, dar o soluție care să fi fost ea însăși intelectuală; încercau adică să rezolve problema angajamentului moral în termenii apartenenței la o clasă pe care și-o imaginau, prin educație și vizibilitate, ca fiind de elită și ale cărei dileme morale trebuiau să fi fost aparte și ele. În fond, discuția despre responsabilitatea intelectualilor conține asumpția, când camuflată, când afirmată cu serenitate, că atunci când intelectualii greșesc, greșesc într-un stil anume, care e al lor și care le face compromisurile cu atât mai compromițătoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Firică – Și, nu versus. Câteva considerații inactuale

Alta e criza acum… Scriu, ca noi toți, cu gândul la bombardamente, refugiați, asedii, amenințări nucleare, cu sentimentul că în fața unui lider iresponsabil cu acces la butonul roșu, domeniul nostru n-are multe de făcut. Scriu totuși cu speranța că, în curând, cât mai curând, dezbaterea o să mi se pară la fel de utilă ca înainte de invazia Ucrainei.

Citește în continuare →
de VATRA

Adriana Stan – Un doliu prelungit după pierderea capitalului cultural

Un raport periodic despre starea de criză a studiilor literare locale a devenit obișnuință în România în ultimii vreo 15 ani, mai ales în paginile revistelor literare care supraviețuiesc încă declinului ireversibil al presei scrise care datează cam tot de atunci. Acest ritual de reflecție s-a refăcut și în cadrul unor reuniuni naționale de interes academic (colocviile Asociației de Literatură Generală și Comparată din România) sau preuniversitar (colocviile Asociației Profesorilor de Limbă și Literatură Română), așa că frecvența sa pare să parafeze o stare de fapt. Mai mult, ea pare să descrie un climat de derută, al cărui caracter depășește însă dezbaterea strict metodologică și vizează întreaga identitate simbolică și instituțională a studiilor literare românești. În acest sens, caracterul ritualic cu care este invocată criza și accentele uneori catastrofice ale acestui discurs sunt specifice culturilor din fostul bloc sovietic, care țin doliu prelungit după pierderea capitalului cultural și a statutului public de care literatura se bucurase în istoria lor comunistă recentă.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Diversificarea firească a perspectivelor

Dacă ne uităm spre ceea ce se întâmplă în critica literară românească, nu mi se pare că am fi intrat într-o epocă de criză reală a studiilor din acest domeniu. Dimpotrivă, mai ales în mediile universitare, observ că a crescut numărul de cercetări monografice consacrate unor  personalităţi reprezentative, – cercetarea doctorală a încurajat mult aceste demersuri –, şi nu lipsesc nici încercările, unele foarte reuşite, de sinteză critică. Aici ar putea veni în ajutor şi editurile, care să reînvie colecţii precum „Momente şi sinteze” de la vechea Minerva, ori „Studii” de la „Univers”, cu propuneri concrete de nume, opere, teme). Senzaţia de „impas” poate fi susţinută totuşi de o un  fenomen mai general-european şi chiar mondial, care indică părăsirea centrului scenei de către criticii şi teoreticienii literari care o dominau cu mare ecou prin anii ’60-’70 ai secolului trecut (mă gândesc mai ales la Franţa, Elveţia, dar nici Germania, Italia sau Anglia nu stăteau rău). „Ritmul epocii” a deplasat accentul pe întâmpinarea accentuat publicitară a cărţilor, adevărata critică de întâmpinare a cam dispărut de multă vreme prin aceste locuri; la noi mai rezistă, dar cu destul de puţini cititori…

Citește în continuare →
de VATRA

Sanda Cordoș – Mai sunt studiile în slujba literaturii?

Mai multe programe (la diverse nivele) ale învățământului filologic românesc sau măcar anumite discipline ale lor se numesc „studii literare”. În plus, aproape fiecare editură din țară are o colecție de studii literare. Prin urmare, găsesc că, la nivel instituțional, ar fi nepotrivit să vorbim de o criză în acest sens.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandru Matei – Creșterea producției pentru export

Deși tema studiilor literare, astăzi, este una imensă – tocmai de aceea, de fapt – mă voi mărgini la două tipuri de observații care vizează ceea ce, în aceste studii, se întâmplă în ultimii ani.

După o perioadă în care critici din generația mea – născuți între 1970 și 1985, ca să fiu generos cu mine însumi – au scris cărți importante despre critica românească din ultimul secol, de la G. Călinescu la E. Lovinescu și la critica literară din perioada regimului comunist, studiile literare au devenit rapid locul unor inovații metodologice venite pe filieră anglo-saxonă. Dintre aceste inovații, probabil că cea a studiilor cantitative a făcut cei mai mulți pași. Dar sunt convins că alți colegi se ocupă, în acest dosar, exact de această abordare, așa că nu mă opresc asupra ei. Cred că atuuri principale ale acestei metode sunt posibilitatea de a lucra conform unor proiecte colective, finanțate, de a ieși din logica lucrărilor „de autor” și de a mobiliza tineri pentru care studiile literare sunt, a priori, un loc al pasiunii fără utilitate/randament social și economic.

Citește în continuare →