Irina NECHIT
Autor / VATRA
Andreea POP – Degajată, „reprezentaţia” crizei
Cu toate că împrumută numele unui ciclu care în volum trimite spre o logică de extracţie intimistă, poemele Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45, 2016) nu ating decât tangenţial problematica biografică. Nu pentru că n-ar avea suficient material existenţial de prelucrat (Poemul pentru taţii care plâng sau acela cu titlul amintit mai sus sunt doar două exemple – şi cele mai reuşite, de altfel – în care poeta decantează cu un minimum de notaţie elegiacă o epopee de familie nu lipsită de micile ei „catastrofe”), ori pentru că lipsesc de aici accentele confesive (ultimul grupaj al volumului le livrează sub forma unor puseuri ceva mai grave faţă de fizionomia generală a versurilor), ci pentru că scenariile poetice pe care le desfăşoară Marina Popescu preferă mai degrabă să deruleze o radiografie urbană negativă. Citește în continuare →
Nina CORCINSCHI – Erosul venal şi transcendenţa
Era inevitabil ca o literatură a degradării, a erosului dizolvat în pornografie să producă la un moment dat şi o hermeneutică ficţională a viciului, un discurs ideologic despre dorinţă şi formele vicioase pe care le poate lua aceasta astăzi, după o explorare obosită a tuturor limitelor.
Romanul Doinei Postolache Vicii + 18 (Tracus Arte, 2016) este o astfel de carte. O disertaţie ficţională despre vicioşi şi profeţii viciului. Despre viciul de dincolo de prejudecăţi. Despre viciul care în orizont filozofic îşi dezvăluie irizările măreţiei. Despre viciul ca bucurie în sine, ca reontologizare a lumii şi mântuire a corpului. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEŢ – Revanşa „operei postume“
Posteritatea critică a lui Ion D. Sîrbu nu e doar fecundă, ci şi eficient administrată, în recentul volum Revanşa postumă (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2016), de Nicolae Oprea. După reeditarea, în 2015, a monografiei Ion D. Sîrbu şi timpul romanului (care, la momentul apariţiei, în 2000, făcea operă de pionierat pe subiect), criticul revine pe teritoriul „sîrbologiei“, nu doar cu certă tragere de inimă, ci şi cu sentimentul datoriei faţă de o posteritate pe care nu doar că o constată ca fiind fertilă, ci pe care şi-o doreşte şi arhivată corect, minuţios, exhaustiv dacă se poate (şi se poate!). E ca şi cum această posteritate i-ar fi fost lăsată, tacit şi temporar, în grijă; e ca o responsabilitate asumată cu maximă seriozitate. O seriozitate cam profesorală uneori, ce ajunge să dilueze câte ceva, esenţial, din fluidul sufletesc ce leagă, fără îndoială, criticul de prozator. Citește în continuare →
Rita CHIRIAN – Zodia incertitudinii
Cuticular-ul lui Mihók Tamás (Casa de Editură Max Blecher, 2017) este tranzitiv şi obsecvios cu modele poetice. Deloc rarele delincvenţe discursive ori de imaginar ies din pagină ca un basorelief policolor, cu efecte uneori discutabile. Venit după douămiişti – zice-se deja că ar fi vorba despre un postdouămiism –, Mihók Tamás (n. 1991) e mai curând însă cu un picior în minimalismul şi discursivitatea plat-diaristică a anilor 2000, prin toate actele de rememorare a cotidianităţilor imersate într-un bacovianism destul de diluat. Citește în continuare →
Ovio OLARU – Un labirint de referinţe
Aflat la al doilea volum, Tudor Ganea nu surprinde cu nimic. Dacă volumul Cazemata s-a bucurat de critici preponderent pozitive – fără să fie primit nici cu un entuziasm excesiv, nota bene –, Miere* nu produce nicio mutaţie semnificativă în raport cu debutul, ba chiar îl pune într-o lumină proastă. În Cazemata, autorul construia o mitologie lipoveană, cu amazoane, pescari şi alonje detectivistice. În acest al doilea roman, el intră pe un teren foarte uzitat. Vom vedea şi de ce. Citește în continuare →
Daiana GÂRDAN – Poveşti interconjugale
Se poate observa, în proza autohtonă a ultimului deceniu, o mişcare de revizuire a temelor erosului – sexualitatea, cuplul, căsnicia – în sensul unei radiografieri detabuizante. Pe fondul unor configurări de imaginar social problematic, romanul douămiist şi post-douămiist pa să pună în pagină ceea ce am putea numi o criză a cuplului, a instituţiei familiei şi relaţiilor cu alteritatea. Miza acestui imaginar trădează, de fapt, o încercare de expunere brută a unor fisuri în realitatea de zi cu zi a cuplului, într-un discurs realist concentrat pe detalii terestre aproape inexistente în literatura predecesorilor. În continuarea acestui ,,ritm” romanesc, stabilit de volume precum Luminiţa, mon amour a lui Cezar Paul-Bădescu (2006), sau de mai recentul Căsnicie al lui Dan Coman (2015), ambele apărute la Polirom, vine şi cel mai recent roman al lui Mihai Radu, Extraconjugal. Citește în continuare →
Senida POENARIU – Partituri intertextuale pe ritmuri optzeciste
Mircea Martin, în Generaţie şi Creaţie, printr-o formulare de-a dreptul remarcabilă, postula ceea ce am putea numi „condiţia ideală a criticii literare” exemplificată în argumentaţia criticului de Lucian Raicu prin studiul despre (un alt) Liviu Rebreanu: „A trebuit să treacă timpul pentru a ne întâlni cu Rebreanul acestei cărţi şi a trebuit să apară cineva care să-şi câştige printr-o îndelungată asceză dreptul la complicitatea unui mare destin. Prin asceză, adică prin solitudine, pasiune şi răbdare… critică, dar şi prin tristeţe, «căci talent înseamnă tristeţe» (G. Călinescu). […] Căci posteritatea operelor nu e decât actualizarea repetată a enigmelor conţinute”. Tot despre o asceză, care ia de această dată forma pedanteriei, vorbeşte şi un studiu care îşi propune inventarierea „citărilor” din poezia „promoţiei excepţionale de poeţi”, cum spunea autoarea opului despre care discutăm, Emilia David. Cât despre câştigarea dreptului la complicitatea unor mari destine, Emilia David îi cedează dreptul acesta, ca mulţi alţii, lui Nicolae Manolescu care, cel puţin în mentalul colectiv literar, a confiscat (încă) rolul de complice în formarea/afirmarea generaţiei optzeci. Pe de altă parte, autoarea nu urmează atât de mult ghidul de lectură manolesciană, ci îl adoptă pe Ion Bogdan Lefter, care, mai ales prin Flashback şi matricea tipologică propusă, devine în economia discursului atât autoritatea prin care autoarea îşi validează ipotezele, cât şi factorul prin care se fixează analogic specificitatea atitudinilor poetice în genere. Raportându-ne la citarea de mai sus, rămâne să observăm în ce măsură reuşeşte Emilia David să prezinte dacă nu un alt optzecism, măcar unul actualizat printr-un act hermeneutic pasibil de a oferi noi direcţii interpretative. Citește în continuare →
Emanuel MODOC – Bobiţă scrie un roman
Într-o cronică recentă, Cosmin Borza observă, just, că „dacă nu se pierde prea mult citind Copilăria lui Kaspar Hauser* ca o colecţie de proze scurte, tentativa de a asambla aşa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o naraţiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului” (Cultura, nr. 581/2017). Într-adevăr, privit ca proiect de proză scurtă, Copilăria lui Kaspar Hauser îl recomandă pe Bogdan-Alexandru Stănescu ca pe un foarte bun prozator al momentelor izolate şi al creării de personaje. Detaliile hipertextuale provoacă însă cititorul la o lectură ambivalentă. Or, chiar în această strategie a ambiguităţii (voite, controlate etc.), cea mai recentă carte a eseistului şi poetului bucureştean îşi pierde credibilitatea. Citește în continuare →
Florina LIRCĂ-MOLDOVAN – Înapoi (şi înainte) pe Solaris
