Pentru un nou Festschrift dedicat lui Alexandru Zub, care împlinește 90 de ani pe 12 octombrie 2024, aveam două opțiuni: să scriu un text analitic despre opera sau să transcriu un nou episod din dialogul nostru început în toamna lui 1981. Texte în care evocarea și analiza se susțin reciproc am mai publicat. Cele mai multe episoade ale convorbirii noastre de aproape 43 de ani (niciodată întreruptă, fiindcă și perioadele în care nu putem vorbi fac parte din ea) au rămas numai în memoria noastră, dar unele s-au păstrat și în corespondență, înregistrări audio (cele de dinainte de 1989, fără voia noastră) și video.
Cum intri în doliu e o fatalitate. Cum ieși din doliu e un cinism. Dacă poți să ieși. Mi se pare că, dacă ești cu adevărat devotat ființei pierdute, nu poți să ieși niciodată din doliu. Cum să uiți sau să ignori ruptura pe care ai trăit-o și care ți-a produs o traumă? Unii spun că e mai bine să închizi în tine suferința. Așa ar fi decent: să nu-i contaminezi pe alții cu tristețea ta. Terapeutic însă, pentru alinare, e mai bine să vorbești, să ai cu cine să vorbești, să-ți explici suferința. Pentru alinare, nu pentru uitare. Ești consolat de alții cu „asta-i viața!”, când tu simți și știi că „asta-i moartea!” Foarte puțini apropiați știu să vorbească cu un suferind, cu un îndoliat sau cu un depresiv, după cum e cazul, sunt situații diferite. Cel mai adesea, se evită subiectul, cauza suferinței, și ești îndemnat să uiți, să te gândești la altceva, ca și cum ai putea. Ceea ce te ajută e ocazia de a-ți analiza stările, dar pentru asta ai nevoie de un confesor de încredere. Și tu însuți, în deplină solitudine, poți să fii analitic, să ieși din tine, să te observi ca pe un altul, să vezi cum te-a transformat trauma și care sunt riscurile. În cazul în care nu ești copleșit, depășit, zdrobit.
Dimineață splendidă, caldă. În tren, un tren personal amărât, era lume multă. Am văzut un câmp cu stânjenei violeți. M-am gândit la arhitectura savantă a petalelor lor, ca niște ogive de ametist translucide suprapuse – la frumusețea lor pură și gratuită m-am gândit. Inutilă pentru perpetuarea speciei lor, pentru nevoile evoluției naturale, în termeni darwiniști. Misterul frumuseții lumii, în cele din urmă, m-a frapat din nou, m-a „lovit”: fie că e un hazard sau o predestinare, frumusețea lumii conține în ea atâta forță vizuală, atât șoc ființial, atâta suspendare a simțurilor și aporie a gândurilor, încât nu poți să nu te gândești, trecând prin plăcerea ei pură, la un sens, la un înțeles: abia el oferă vârful suprem al bucuriei misterioase a acesteia. Opacă, trimițând doar la sine, frumusețea e aproape insuportabilă, îți explodează cumva creierul, cu legile ei necunoscute. Dar dacă savurând-o ai presimțirea unui înțeles, fiorul enigmatic, freamătul unor bănuieli supramundane, parcă integrezi mai ușor impactul ei violent, și nu-l stingi, dimpotrivă, îl intensifici. Nu mă pot opri, de câte ori am acest șoc vizual, să nu găsesc frumusețea ca pe un semn, un semn exterior al unui tâlc care o depășește și o transfigurează, fie acesta pur și simplu armonia surprinzătoare, extaziantă a lumii; fie acesta pura revelare a Ființei, a Existenței, ca grad superlativ al ei; sau fie acesta un fel de treaptă pregătitoare (căci trăită prin simțuri) pentru un Înțeles mult mai vast pentru care nu suntem pregătiți. Am de fapt în fața ei, a frumuseții, aceeași neobosită perplexitate cu care trebuie să-ți lași deoparte rațiunea, să-ți desfaci simțurile, să te pregătești pentru un Altceva, care de fapt nu vine ci doar se lasă presimțit. Și nu pot decât să exclam: Asta e! Asta e ! Frumuseții nu-i poți răspunde decât printr-o uriașă Interjecție, care înăuntrul tău te-ar putea dizolva în Beatitudine. (1987)
Între timp, atmosfera de la celălalt capăt al holului era mult mai relaxată. Poate și din cauză că aici activitatea era mai riguros organizată, iar pe monitorul care atârna de tavan în fața cabinetului Compasiune-2 rulau, la intervale precis stabilite, diverse anunțuri având rolul de a întreține confortul sufletesc al pacienților. De exemplu:
Tranziția poate fi prietenoasă;
Acțiune plină de compasiune;
Libertate și demnitate.
Sau, pentru a da un exemplu mai specific:
Persoanele supraponderale au prioritate. (Acuma, ca să zic, depinde ce înțelegem prin persoane supraponderale. Căci, pe de altă parte, în cabinet se intra doar pe baza numărului de ordine obținut de la dispozitivul automat de ticketing.)
În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la Școala de Menaj Teiuleanu din Pitești, pe care avea s-o desființeze reforma învățământului din ʼ49, apoi educatoare și, acasă, gospodină perfectă, era profund neliniștită de soarta mea viitoare când mă vedea drogată de citit. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță, eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. (Poate și din pricina asta am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă.)
Scriitoarea a avut trei interdicții de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. La sfârșitul lunii august, Ana Blandiana află că din nou i s-a interzis să publice. Cum pentru ea scrisul era o necesitate aproape vitală, interdicția a fost resimțită și ca o lovitură asupra demnității sale: „singurul lucru care mă poate umili este imposibilitatea de a scrie” (p.470), se hotărăște să scrie un jurnal și cu pagini ce nu vor putea fi destinate publicării ci să se substituie, să țină locul acesteia, „un loc în care să-mi pot descărca revoltele, pentru a nu turna întreaga zgură în cărțile adevărate” (p.192). Este o perioadă de mai puțin de doi ani, de la data interdicției, – 31 august 1988 până aproape de căderea comunismului – 12 decembrie 1989.
În acest an, criticul și istoricul de artă, eseistul și profesorul universitar Victor Ieronim Stoichiță, una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești de azi, împlinește 75 de ani. Intelectual de excepție, de rară noblețe sufletească, Victor Ieronim Stoichiță este unul dintre cei mai importanți istorici și teoreticieni contemporani ai artei, cu un parcurs internațional remarcabil, confirmat de cărțile publicate în limbi de circulație europeană (engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă), dar și de cariera sa academică prestigioasă. Cu o formație marcată de studiile de licență, începute la București și continuate la Roma sub îndrumarea lui Cesare Brandi, Victor Ieronim Stoichiță a obținut în 1989 titlul de doctor la Paris.
revistavatra.org 