Autor / VATRA

de VATRA

Dan Sociu – Păpușa, profetul și bitcoinii

Relația mea cu banii a fost mereu una de respect și admirație de la distanță. Îi privesc cu interes dar mă tem de ei. De cîte ori am avut mai mulți decît îmi trebuia, mi-au făcut rău. Au fost ani cînd aveam zero, zero barat, mulțimea vidă și am trăit sănătos și voios. Imediat ce am început să cîștig, chiar și puțin, m-am îndobitocit. Dacă înainte trebuia să împart totul cu tovarăși, băutură, țigări, mîncare și astfel, inevitabil, consumam puțin, cum am dat de salariu, am început să beau mai mult, să mănînc mai mult și mai prost și așa mai departe. Dacă aș fi avut și mai mulți, aș fi luat toate viciile la rînd, de la cocaină la escorte, cum văd la băieții care au. Știu că nu sînt deasupra lor spiritual. Așa că strategia mea de viață e una lăudată de antici, via negativa. Decît să cîștig bani, mai bine nu cheltui. Cîți bani aș putea să cîștig oricum, dacă nu am deja o bază de acasă și nici IT-ist nu sînt, deși aș fi putut fi, că am terminat Informatică. Via negativa e o strategie solidă, antifragilă, îi zice Taleb, traderul devenit filozof, ține și în momentele bune și în cele rele, o iei cu tine oriunde ușor și îți crește puterea față de orice și oricine, e eco, anticapitalistă și creștină, nu știu dacă și universalizabilă, fiindcă oamenii au, genetic, nevoi diferite, dar ca tendință măcar, ca o frînă, poate fi adoptată. Și dacă nu, eu tot o povestesc.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (7)

Există mai multe remedii pentru deochi, cel mai eficient dintre ele dovedindu-se acela de a fi scuipat, în copilărie, de cât mai multe dintre rudele și cunoștințele părinților. Dacă, de îndată ce se apropie de tine, un adult te scuipă și exclamă: să nu fie de deochi! înseamnă că el îți transmite o vibrație pozitivă care te va proteja de vampirismul energetic, dar numai pentru o perioadă limitată. De aceea procedura trebuie repetată ori de câte ori se ivește ocazia. 

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – După douăzeci de ani

Tot citind despre războiul civil în care au intrat Carol al ll-lea, Antonescu și legionarii, cu prim-miniștri și mari intelectuali asasinați, cu cadavrele ucigașilor lăsate pe străzi și cu torturi în secții de poliție, auriul perioadei dintre războaie s-a mai coclit în mintea mea. Pe pagina de corespondență (autentică), de care sunt mândră c-am înființat-o în ”22”, bag o notiță despre interbelicul mai-puțin-fericit-de-cum-îl-crezusem și  primesc pe loc reproșuride la cititori, mai maniheiști decât mine.

Și iar o dezamăgesc pe Monica Lovinescu. A plecat la 24 de ani din România și o știe doar din poveștile exilului și ale ”clandestinilor” (scriitorii care îi frecventau, pe ea și pe Virgil, pe ascuns, în comunism). Confuntarea cu adevărata Românie, pe care nici noi, care trăiam acolo, nu o prea intuiam, va fi amărăciunea ultimelor ei ani. Moartea tragică, în închisoare, a mamei o făcuse să aștepte dezvăluiri despre întunecații ani 50 într-un mare roman care întârziase să apară.

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (IV)

Vasile Baghiu

Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat

Florin Iaru a reușit să cucerească la începutul anilor optzeci mediile literare ale criticilor și poeților de la vestitul Cenaclu de Luni (și nu numai) cu o poezie cultivând suprarealisme și tehnici avangardiste și „povestind” în poeme situații și întâmplări absurde de circ și carnaval care veneau „în contra” discursului oficial.

Absurdul realității sociale și politice din ultimul deceniu comunist a fost pentru poet, încă de la debutul cu volumul Cântece de trecut strada (Editura Albatros, 1981, reeditat în 2009 la Editura Liternet), sursa de inspirație și motivul unei revolte interioare auto-reprimate, convertite până la urmă, totuși, ca la mai toți congenerii săi optzeciști, în carate de poezie ironică, sarcastică, de critică aluzivă a realității pe toate planurile, în spirit avangardist.

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (III)

V. Interpretări

Al. Cistelecan

Cinismul euforic (și vițăvercea)

Dintre miile noastre de poeți în activitate, numai doi nu reușesc (de-o viață întreagă!) să încropească baremi cinci cărți (în vreme mulți alții scriu zilnic la metru – și asta fără să obosească!): Ion Mureșan și Florin Iaru. Vor fi având motivele lor, desigur (poate aceleași, poate diferite), dar nu și temeiuri. Poate nu scriu – așa cum recomanda Rilke – decât atunci când simt că mor dacă n-o fac. Nu m-ar mira, căci frivolitatea lui Iaru nu e mai puțin costisitoare și istovitoare decât himerica lui Mureșan. Pe Mureșan un poem îl costă cam cât trei luni de covid drastic. Pe Iaru însă îl bănuiesc (firește că nu pe drept) că îi dispare adesea cheful – și  asta-l poate ține multă vreme. E clar însă că Iaru nu scrie decât atunci când e în mare chef de scris: se vede că scrie cu încântare (și e citit tot cu încântare) și că mai toate poemele lui sunt un fel de petrecere cu amețeală, o șarjă de ebrietate euforică și atunci când juisează în sarcasme. Nu scrie niciodată când e mahmur, ci doar când se îmbată de entuziasm compozițional. Mureșan scrie doar când teroarea poemului e maximă; Iaru – doar când bucuria scrierii e extatică. Pentru unul, principiul e exorcizarea cât mai teatrală a angoaselor; pentru celălalt, principiul e cel al scriiturii ca orgasm. Nici nu-i de mirare că printre lamentațiile de amor răstălmăcite și printre madrigalurile desfigurate și-a făcut loc (și nu doar o dată) orgasmul sexual direct (deși obișnuit poeții scriu doar amintirea lui), sub forma lui cea mai violentă (în Zile de viol și rîs): „Răcnetele gurii mai roșii ca sîngele gîlgîiră/ făcînd să zboare bibelouri din noptieră./ I se sparseră cu plăcere în cap./ O boți ca pe un pachet de caramele/ într-o digestie externă” etc. Iaru nu merge pe cărări ermetice ori aluzive spre rîpa Uvedenrode, ci abrupt și pe față, sfidând manierele pudice (deși nu chiar cu calificarea în domeniu a tinerilor poeți, ci păstrând destule din vraja sugestiilor).

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (II)

IV. Portrete, evocări, întâmplări

Cristian Teodorescu

Trei instantanee în sepia

Tipul care aduce exuberanță și toate veștile, așa mi se părea Florin Iaru demult în holul cel mare al Universității, la Junimea și la Cenaclul de luni. La facultate, dacă nu-l vedeam pe holul care semăna cu o uriașă corabie întoarsă cu chila în sus, așteptam pînă auzeam un chiot de triumf venit dintre cei ce se revărsau de pe treptele de marmură în mulțimea studenților care ieșeau de la cursuri. Era dom Florin care tocmai aflase ceva, demn de ținut minte. Ceva ce trebuia povestit de urgență prietenilor. Și unde puteam afla mai bine ultimele noutăți, pe care trebuia să le comentăm în grup, cum altfel?, decît la o bere la Union sau la Nehoiu, ori în grădină la Berlin? După acel ceva urmau discuțiile literare – ce mai apăruse prin reviste, ce cărți mai descoperiserăm, care ce mai scrisese un poem, o povestire, apoi clasamentele și previziunile scriitoricești. Ne despărțeam spre seară, cu îmbrățișări ca înaintea unor lungi despărțiri. Dom Florin se îndepărta înalt, în lumina roșietică a apusului, pînă dispărea în mulțimea trecătorilor.

Citește în continuare →
de VATRA

Florin Iaru – schiță de portret (I)

Argument

O schiță de portret dedicată lui Florin Iaru? Nu e ușor. Ca scriitor și ca om, Iaru e incomod. Nu stă locului o clipă, cuvintele eșuează în tentativa de a-i imobiliza un gest, o expresie, un zâmbet. Născut în 1954, la București, Florin Iaru este poet, prozator și publicist. Unul dintre cei mai însemnați scriitori contemporani, este coautor al antologiei Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan. A publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002, Jos Realitatea!, 2019) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013, Sînii verzi, 2017). A predat și predă cursuri de creative writing și, din 2016, coordonează, alături de Cristian Teodorescu și Marius Chivu, revista de proză scurtă Iocan. Textele publicistice, de atitudine, s-au impus prin spirit ironic, lucid și ludic, prin implicare și dinamică perceptivă, prin căutarea adevărului și a autenticității, căci, pentru scriitor, conformismul, adică teama de cuvinte, teme, soluții sau idei nu înseamnă nimic altceva decât o „insurecție a mediocrității”. O trăsătură importantă a omului și scriitorului este generozitatea, voluptatea de a percepe și înțelege lumea, de a se bucura de succesul altora, semn decisiv al dăruirii de sine.

Citește în continuare →