Autor / VATRA

de VATRA

Oana Paler – Slow motion & fast forward la Vlad Drăgoi

Mica mea inimă de om singuratic (Polirom, 2019), unicul roman al lui Vlad Drăgoi, e ca un atac de panică întins pe 200 de pagini, un roman atașant ca un serial care te obligă să faci binging – nu adormi până nu-l termini, un roman cu un final superb, după care atât cititorul, cât și naratorul se pot așeza în sfârșit liniștiți să-și tragă răsuflarea.

Fuga din propria viață a eroului-narator, un tânăr librar care crede că a ucis pe cineva fără să vrea și dispare de la locul faptei îi dă ocazia cititorului să asiste la câteva ore din intimitatea unei mici inimi de om singuratic prin mintea căruia trec diverse, prilej cu care se deschid multe paranteze epice cu nuanță de critică socială. O minte de om original, bizar, cu ADHD și eating disorder, dar simpatic și viu. O viață comprimată într-un interval scurt, ca un fișier arhivat, pe care, dacă-l dezarhivăm, găsim o poveste (tristă) de familie, istorioare cu fete, fantezii private, drumuri cu autobuzul/microbuzul și scene funny cu controlori sau autostopiști, bani drămuiți, oameni „albi”, oameni „negri” și raporturi de putere. Dar ceea ce fascinează la proza lui Drăgoi nu sunt însă doar cele de mai sus, ci o combinație ingenioasă și unică de elemente greu de deconstruit. Alex Ciorogar îl numește pe autor „cel mai original scriitor al noii generații”, situând Mica mea inimă de om singuratic „la granița dintre pulp și melodramă”.

Citește în continuare →
de VATRA

Amalia Cotoi – Gorzo & Iovănel − învățături postcritice

Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema*, de Andrei Gorzo și de Mihai Iovănel e o carte cum rar se găsește la noi. Se încadrează și e încadrată de către autori în categoria geek-out,  o formulă dialogică în care interlocutorii se angajează într-o discuție informală pe un subiect comun. Deși, așa cum afirmă Bogdan Popa în articolul publicat pe Teletext în 12 decembrie 2023, Bestiile din jungla cinemaului, o astfel de formă e deja recunoscută, „consacrată”, chiar dacă mai mult aiurea decât în spațiul cultural de la noi, cred că plusul cărții celor doi critici, unul de film, celălalt literar, nu stă neapărat în reușita unei critici „populare” a cinemaului, ci în modul în care forma aceasta de dialog ajunge să fie productivă în planul unui metadiscurs critic.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – O șampanie evreiască

Nu știu dacă-i de la sine dat ca umorul unui caricaturist să treacă – încă și mai exuberant – în cele scrise – eventual micro-povestiri –, dar în cazul lui Vasile Dubb așa se întâmplă. Vino cu mine la Ritz (Editura Hasefer, București, 2023) e o carte de vervă și de – aproape – neîntrerupte peripeții narative și ingeniozități textuale. Într-o prefață foarte adecvată (și în gradația entuziasmului), Emil Nicolae-Nadler scoate în evidență toate calitățile acestor povestiri de buzunar, de la „oralitatea șăgalnică și relaxată” la joaca (nu chiar gratuită) cu „erudiția” notelor de subsol și de la „volutele, întoarcerile, nodurile, acoladele” textuale la spectacolul de limbaj și de umor. „Umor evreiesc” zice prefațatorul (și chiar seamănă cu cel din anecdotele cu evrei), în linia Amos Oz, dar putând fi și destul de cehesc, în duhul lui Ćapek sau Hrabal. Pe stil vechi, asta ar fi „familia de spirite” a lui Dubb – și trebuie spus că n-o face de rușine.

Citește în continuare →
de VATRA

Gheorghe Schwartz – Ieșind din strâmtoare

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Marșul continuă. Am părăsit poteca strâmtă de pe munte și pășim din nou pe șoseaua largă. Ea continuă printr-un defileu identic cu cel pe care l-am părăsit pentru Marțea Mare. „Ingenios găsit locul pentru acea ieșire din canon”, trebuie să recunosc. Prin revenirea pe șoseaua largă, dar mai ales prin aceea că șoseaua trece iarăși prin defileu, te face să crezi că nici n-am părăsit această cale largă, că interludiul trăit nici n-a existat. Doar micile permutări din coloană, cum e avansarea grăsunului transpirat, ne împiedică să credem că recenta Marțea Mare n-ar fi avut loc.

Citește în continuare →
de VATRA

Nicolae Coande – Poeme

Goat brain

Am citit odată despre Andrew Wylie, agent literar, zis Șacalul

N-am ajuns artist multichanel jongleur de cărți podcasturi netflix

Priap al emisiunilor unde îmi țin pantofii pe mese și puținele idei în congelator

Poet timid care scandează versurile maeștrilor cu voce amanetată

Dar uite chiar acum trece șacalul prin casele voastre 

Aruncă o privire-năuntru nu e nimic de furat dar viețile voastre

Sînt deja de colecție

Citește în continuare →
de VATRA

Dialog cu Liviu Antonesei: „Literatura este mereu realistă și fără greș autobiografică.”

— Care sunt amintirile din copilărie care și-au pus amprenta în mod deosebit asupra operei dvs. de mai târziu?

— Deși nu mi-at dat seama de asta decât relativ recent, cred că prima mea copilărie, cea rurală, care a durat până la opt ani, reapare prin semne dintre cele mai diferite și neașteptate mai tot timpul în ceea ce scriu – un apus de august pe malul unui lac ce părea violet, un ger ce crăpa pietrele, diverse gusturi și mirosuri. Constat că amintirile sunt foarte senzoriale în general, nu doar imagistice. Din a doua copilărie, urbană revin iarăși semne din mediul multicultural în care s-a petrecut – chipurile copiilor și adulților, întâmplări, cuvinte idiș. Toate acestea apar și în poezii, care iau adesea o turnură narativă, dar mai ales în povestirile mele, a căror dimensiune autobiografică nu o pot nega, oricâtă invenție, fabulație încearcă să o ascundă…

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (VIII)

Câțiva exegeți străini

Interpretarea mea asupra poemului Ulise de Benjamin Fondane mizează pe un colaj hermeneutic între biografia lui Fundoianu-Fondane, aceea a lui Rimbaud (filtrat prin filosofia lui S. Kierkegaard și Lev Șestov) și a lui Ulise în ipostaza de existențialist ca evreu rătăcitor. Din bibliografia critică axată pe poemul Ulise de Fondane am selectat aici câțiva autori străini ale căror opinii se suprapun, parțial, cu analiza mea sau o îmbogățesc, prin alte idei adiacente analizate, de interes pentru ideatica mea.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Lumile lui Ion Piso

Viața unui om, oricât de anonim, oricât de ilustru, este înscrisă într-un sistem triadic de planuri împletite și interactive: egoistorie-microistorie-istorie. Nu toți oamenii (se) pot gândi totdeauna în acești termeni, fiindcă unul, altul sau câte două dintre planuri le camuflează, subminează, domină, determină (sau, pentru a lăsa mai mult loc meritelor și acțiunii individuale: le face posibile)adesea pe celelalte. Sau cel puțin așa se vede, din interior ori din exterior, de aproape ori de departe, spontan-ingenuu ori după adâncă reflecție bine servită de inteligență și cultură. Și mai puțini sunt cei care își expun public viața, astfel că nici alții nu (le-o) pot gândi în locul lor, nu pot gândi împreună cele trei planuri, deși se află într-un fel sau altul în măcar unul din celelalte două. Iată de ce corespondența, interviurile, memoriile, jurnalele și chiar cele mai succinte/eliptice/criptice pasaje autoreferențiale din alte forme de discurs sunt prețioase. Având astfel acces la toate cele trei planuri, indiferent dacă într-o manieră brută sau elaborată (cu diverse grade de distanțare și competență), putem reconstitui faptele și putem construi (nu reconstrui, fiindcă toate reconstrucțiile sunt în esență construcții) interpretările vieții unui om, ale mediilor prin care a trecut, ale întregii lumi din jur. Întotdeauna, acest demers ne ajută și pe noi în înțelegerea propriei vieți, și nu numai dacă am avut intersecții semnificative cu oamenii despre care scriem/vorbim, pe oricare din cele trei planuri. Deschiderea către Celălalt e inseparabilă de deschiderea către sine.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Ispitirea Anetei (6)

Potrivit unei cutume larg acceptate, odată cu apariția zorilor, fantomele trebuie să plece de unde au venit, altfel s-ar putea să aibă probleme. Într-adevăr, nu e chiar așa! Normal că ele „părăsesc scena”, cum s-ar  zice, însă nu e obligatoriu să se întoarcă pe un improbabil tărâm al fantomelor, despre care nici măcar fantomele însele nu știu dacă există cu adevărat și, dacă da, unde e situat. Mai corect ar fi să presupunem că, în zori, deși rămân cu noi, fantomele preferă să tacă, iar din acest motiv lasă impresia că au plecat nu-se-știe-unde. La fel cum, atunci când ne trezim din somn, avem impresia că visul a încetat, deși el rămâne la locul lui, în așteptarea următoarelor ocazii de a se remarca.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare

Scriitură feminină?

Eram în Berlin, prin 2006-2007, la o lectură publică. Încercam să găsesc editor pentru romanul Întâlnirea, ceea ce nu voi reuși decât peste vreo zece ani, la Wieser. În seara aceea, o actriță citise, în traducerea lui Georg Aescht, primul capitol, Visul emigrantului, care în alte ocazii emoționase. Dar tot așteptând o reacție din public, se așternuse o tăcere cam lungă, până când, în fine, un domn din ultimul rând a ridicat mâna. M-am uitat la el cu o speranță care s-a risipit imediat când i-am auzit glasul sever: „De ce scrieți despre bărbați dacă sânteți femeie?” m-a întrebat. „Literatura este plină de personaje feminine create de bărbați!” i-am răspuns, iritată.   

Citește în continuare →