Categorie / Critică literară
Andreea Mirț – Povești cu supereroi
De la debutul cu volumul de proză scurtă Povestiri din adânci tinereți (Cartea Românească, 2006) până la plachetele de poezie Nu există cuvinte magice (Tracus Arte, 2013) și Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, 2016), Andrei Mocuța s-a impus prin stilul ironic și prin discursul ludic, unde intersectează teme sociale și experiențe personale, construcții ficționale și note autobiografice. Astfel, revenirea la proză scurtă cu volumul Superman vs. Salinger. 88 de povești cu (super)eroi* îl reconfirmă prin stilul inconfundabil și experimental. Citește în continuare →
Ioana Boștenaru – Patru ani de gardă
Debutând în 1982 cu placheta „Scrisori din muzeul pendulelor”, apărută la Editura Albatros, Viorel Mureșan, singuraticul poet echinoxist, și-a conturat treptat o poziție aparte. Pauza editorială destul de mare înregistrată după momentul 1982, generată și de situația politică, după cum atestă într-unul dintre interviuri, nu s-a repetat, acesta fiind o prezență constantă pe scena poeziei române începând cu deceniul al nouălea. În acest sens, antologia publicată în 2015, Poștașul rural (Editura Școala Ardeleană), reunește o selecție de poeme din cele zece cărți ale autorului, care evidențiază diverse fațete ale poeziei sale. Citește în continuare →
Nina Corcinschi – Realitatea ca o hologramă
Eseist, publicist și critic literar, lider de opinie la Europa Liberă, Vitalie Ciobanu părea că-și ignoră vocația de prozator. După romanul său Schimbarea din strajă – o apariție paradigmatică în proza postsovietică, o reîmprospătare postmodernistă a convenției romanului istoric – au trebuit să treacă aproape trei decenii, până ca scriitorul să publice o nouă carte de ficțiune, Zilele după Oreste.* Așteptarea a meritat, apariția acestei cărți ține de momentele de vârf ale unei literaturi. Articulările narative deosebit de subtile și nuanțate, construcția etajată și sofisticată, frazarea măiestrită vorbesc chiar din primele pagini despre un profesionist desăvârșit al scrisului. Citește în continuare →
Iulian Boldea – Intransigenţa ca rafinament
Critica lui Gheorghe Grigurcu îmbină rigoarea şi acolada stilistică; discursul interogativ-vehement încorporează în structura sa de adâncime rigoarea, nevoia de ordine, de echilibru, demonstraţia fiind de multe ori transpusă în fervoarea unei scriituri dense, abundente. Pe de altă parte, autenticitatea ideaţiei e hrănită de fascinaţia apropierilor, de voluptatea relaţionărilor, îndelung complicate, prin sugestii şi resorturi livreşti sau asocieri neaşteptate, puse deopotrivă sub semnul eficienţei şi al contemplaţiei. Gheorghe Grigurcu e, astfel, un calofil ce-şi măsoară cu moderaţie ardenţa „metaforelor” şi îşi obiectivează efuziunile, cultivă ostentaţia în cantităţi rezonabile, se dedică rafinamentului în proporţii juste, mizând pe o retorică a sugestiei critice şi pe un resort polemic. Comprehensivitatea e calitatea primordială a criticului, prin deschiderea spre formule estetice variate, privite cu elan negator sau cu impuls empatic. Exigenţa, disponibilitatea, spiritul polemic şi dispoziţia jubilatorie, fineţea şi geometria – sunt antinomiile care definesc scrisul lui Gheorghe Grigurcu. Critica devine, astfel, pentru Grigurcu un discurs esenţial ce interoghează rosturile literaturii, tiparele moştenite, modelele prestabilite, refuzând mortificarea, teoretizarea stearpă şi exaltând contactul nemediat cu textul literar.
Andreea Pop – Reportaje tech
Nu e surprinzător „programul” cu care se deschide abrupt volumul Straturi* – „Manifest pentru Proteus/ sau/ Despre poezia straturilor” – și care anticipează într-o bună măsură proiectul deconstructivist, animat de ambiții (post)avangardiste, al poemelor lui Ghe Adacor (pe numele său adevărat Marian Neguțu, aici mizând pe o încifrare care poartă numele unei reviste culturale on-line pe care o coordonase la un moment dat – R.O.C.A.D.A.). Un afficionado al artei digitale și al celei experimentale, conform informațiilor biografice, acesta debutează cu niște texte venite din aceeași sferă a tehnologizării, pe care le anticipează, înainte de a le da drumul propriu-zis, printr-un manifest destul de virulent. Citește în continuare →
Mihai Duma – Viața după Maldini vindecătorul
După debutul editorial cu volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (2017), Bogdan Răileanu revine în ipostaza de romancier prin Dinții ascuțiți ai binelui*, despre care mărturisește: „Am vrut să scriu despre destinul teribil al unui cămătar și despre căință. Am inclus aici, probabil, toate fricile și speranțele mele. […] La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare și echilibrează balanța ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcționeze”. Narațiunea aduce împreună două spații ale marginalului care, am putea crede, nu se întâlnesc niciodată: viața monahală și cea interlopă. Dar ce se întâmplă când, sub amenințarea morții, cămătarul Maldini suferă o criză mistică, iar cele două medii încep să funcționeze pe principiul vaselor comunicante?
Senida Poenariu – Despre viață și necunoscutele ei
Dramatismul romanului de debut* al Andreei Răsuceanu, fără a pica în păcatul melodramei sau al extorcării glandelor lacrimale de dragul actului în sine, reclamă totuși un dozaj al lecturii care poate deveni copleșitoare. Cu toate dezamorsările și reglajele butaforiei tanatice prin contrapunerea unor scene de profundă vitalitate estetică, dar și existențială, atât personajele, cât și, surprinzător, autoarea însăși, nu se pot sustrage din vortexul proximității morții. Citește în continuare →
Daiana Gârdan – O sinteză mare, cu de toate
Dacă în ultimele două decenii critica literară românească (tânără, în speță) pare să reușească o benefică racordare la orizontul cercetătorilor și universitarilor din Occident, mă refer aici la despărțirea de tradiția unor istorii cu mize de exhaustivitate, de obiceiul toxic al transferului cronicii literare în discurs cu pretenții de științificitate ș.a., unele volume de critică extrem-contemporane vin totuși să ne aducă aminte că unele reflexe mor greu. Cazul studiului lui Florin Oprescu, Romanul românesc și morfologia puterii*, nu este diferit. Volumul se înscrie, aproape fără rest, într-o zonă a criticii literare aflate în grav decalaj față de cea actuală (prin actuală înțeleg studiul literaturii cu tool-uri teoretice actualizate, metode științifice riguros respectate etc.), având pretenția unei exhaustivități cel puțin curioase pentru ora actuală: volumul urmărește traseul literaturii române din zorii romanului românesc până la proza anilor 2000. Citește în continuare →
Ioana Boștenaru – Grifonul încă zboară!
revistavatra.org 