octombrie 15, 2014octombrie 18, 2014 de VATRA

A fost sau n-a fost. O carte poştală prietenilor mei

Dana DOMSODI

Mediul clujean apare astăzi ca o imensă acumulare de absolvenţi de filosofie. Straturile de generaţii, unite de precariatul comun fiecărei unităţi în parte, traversate însă de incompatibilitatea curentelor de gândire şi a tradiţiilor asumate, formează corpul viu al istoriei filosofiei clujene. (Post)-structuralişti, (post)-modernişti, hegelieni, fenomenologi, medievalişti, semioticieni, Marxişti, etc. – în Insomnia e loc pentru toţi. Citește în continuare →

octombrie 14, 2014octombrie 18, 2014 de VATRA

Câmpuri de vizibilitate vs. câmpuri de solidarite. Critica economiei sociale

Alex BOGUŞ

De câţiva ani buni sistemul capitalist global se află într-o criză economică profundă, iar tot ceea ce se poate auzi în siajul acestei crize nu este altceva decât austeritate, austeritate, austeritate. Tăieri de salarii, tăieri de sporuri şi prime, tăieri din concedii şi limitarea facilităţilor angajaţilor, şomaj tehnic sau modificarea legislaţiei muncii au devenit teme recurente ale discursurilor economice şi politice ale vremii. Ȋnsă, tocmai în acest moment de criză au început să fie problematizate mecanismele generale de funcţionare a pieţei capitaliste şi implicit dificultăţile şi contradicţiile pe care le presupune acest mod de producţie. Migraţia capitalului, şomajul sau lipsa specializării muncitorilor pe o piaţă a muncii din ce în ce mai competitivă sunt unele dintre marile dificultăţi ale economiilor naţionale în cadrul jocului economic capitalist global. Şi, ca întotdeauna, după o criză economică cu un impact social devastator revin în prim-plan soluţiile egalitariste, socialiste sau anarhiste – de la troc, consum responsabil, economie de ajutor-reciproc până la cooperative, experimente participative sau ocupări de fabrici – care oferă oamenilor posibilităţi de subzistenţă sau chiar bunăstarea dincolo de mecanismele financiare şi de piaţă impuse de către elitele globale. Voi încerca în continuare să vorbesc despre cooperative şi mişcări cooperativiste pentru a vedea cum acestea din urmă pot oferi soluţii viabile nu doar pe termen scurt, ci pe termen lung şi cu efecte sistemice prin înglobarea lor în mişcări mai largi de democratizare radicală a societăţii ca atare. Apoi, voi indica modalitatea prin care termeni precum „economie socială” sau „antreprenoriat social” (unele dintre cele mai noi direcţii de finanţare a Uniunii Europene ca modalitate de a rezolva unele dintre problemele inerente modului de funcţionare a economiei de piaţă) nu fac altceva decât să oculteze cauzele şi problemele structurale în favoarea unor soluţii de scurtă durată prin care este reprodus sistemul pe care se presupune că îl critică. Modalitatea în care voi face acest lucru constă în reluarea diferenţelor dintre modul de organizare şi diviziune a muncii în firma capitalistă faţă de întreprinderea cooperativistă. De asemenea, voi arăta că „socialul” nu poate fi gândit doar în relaţie cu locul de muncă, ci mai larg pornind de la întregul comunităţii/societăţii.

Aşadar, pentru a vorbi în continuare de cooperative şi mişcări cooperativiste mă voi folosi de multiplele diferenţe dintre această formă de organizare a muncii şi firma capitalistă pornind de la două concepte care se pot dovedi a fi foarte utile: câmpuri de vizibilitate şi câmpuri de solidaritate. În ceea ce priveşte câmpurile de vizibilitate acestea sunt proprii firmei capitaliste şi presupun diferitele modalităţi prin care activitatea productivă a muncitorului este des-asamblată şi re-codată pentru a putea fi calculată şi măsurată cu scopul de a putea stabili un cost de producţie (costul forţei de muncă) şi implicit preţul produsului/serviciului oferit. În schimb, câmpurile de solidaritate se referă la diferitele modalităţi prin care activitatea productivă a muncitorului este integrată în fluxuri de cooperare, decizie comună şi consensuală, rotaţie şi auto-valorizare.

Dacă în cazul unei firme capitaliste, care presupune diviziunea dintre deţinătorul mijloacelor de producţie (patronul) şi cei care nu deţin decât forţa proprie de muncă pentru a fi vândută (muncitorii), avem o diviziune strictă a muncii bazată pe o hiper-specializare datorată modului în care munca este gândită pornind de la modelul liniei de producţie – fie ea tayloristă sau fordistă – în cazul unei cooperative diviziunea muncii încă funcţionează, însă există de asemenea rotaţie între sarcini a muncitorilor, astfel încât nici unul nu se specializează extrem într-o anumită sarcină (ceea ce poate duce privilegii pe de-o parte, sau saturaţie şi rutină pe de alta), iar în ceea ce priveşte decalajele inerente dintre muncitori (de cunoaştere, de know-how, de experienţă) se lucrează constant la reducerea sau chiar anularea acestora. Aşadar, mobilitatea într-o firmă capitalistă depinde de un set întreg de factori ce ţin întotdeauna de un anumit merit sau performanţă, atestată de obicei de diplome, certificate sau experienţe în câmpul muncii, în timp ce mobilitatea într-o cooperativă este asigurată din start de principiul rotaţiei şi schimbului de abilităţi. Ȋntr-o manieră asemănătoare rolul de manager se asumă tot prin rotaţie (fie că vorbim despre kibbutz-urile israeliene, fie că vorbim despre cooperativele bolivariene) şi nu presupune vreo remuneraţie suplimentară faţă de ceilalţi muncitori pentru a nu oferi privilegii şi putere asupra altor muncitori. Mai mult, în cadrul kibbutz-ului nu există nici măcar un salariu pe care un muncitor să îl primească pentru munca sa nominală, ci există doar un venit minim garantat pe care fiecare membru al comunităţii îl primeşte fără un calcul precis asupra cantităţii şi calităţii muncii prestate în întreprinderea cooperativă¹.

Deciziile în cadrul cooperativei se iau la nivelul întregului „contingent” de muncitori, acestea fiind luate de obicei fie prin consens, fie prin majoritate calificată (sau orice alte forme democratice agreate de muncitori) în timp ce în cadrul firmei deciziile le iau patronii sau managerii care reprezintă interesele celor dintâi. Mai mult decât atât, în cazul în care cooperativele sunt cuplate la nevoile comunităţilor din care provin atunci deciziile asupra bunului mers al cooperativei se iau nu doar la nivelul muncitorilor, ci la nivelul comunităţii ca atare. Din acest punct de vedere, logica de funcţionare a cooperativei nu este cea a profitului (de fapt a plus-valorii ca exploatare a muncitorilor), ci cea a asigurării nevoii muncitorilor săi şi comunităţii pe care o deserveşte unitatea de producţie în cauză. Din moment ce plus-valoarea nu mai ajunge în mâinile private ale unui patron, foarte multe cooperative reinvestesc „profitul” lor în angajarea unor noi şomeri sau persoane defavorizate, calificarea altor muncitori, investiţia în şcoli şi spitale comunitare, ş.a.m.d.

De asemenea, în cadrul oricărei mişcări cooperativiste care reuşeşte să funcţioneze, există două seturi distincte de probleme care trebuie depăşite. Primul set de probleme ţine de dificultatea muncitorilor de a-şi cumpăra propriul loc de muncă (greu de imaginat cum muncitorii pot cumpăra fabrica la care muncesc pe baza salariului pe care îl primesc), dificultatea lor de a-şi distribui marfa, dificultatea de a fi „competitiv” pe o piaţă care presupune exploatarea muncitorilor şi externalizarea costurilor sociale sau de mediu sau dificultatea de a beneficia de o linie de credit ieftină şi orientată către dezvoltare comunitară şi nu către profit. Iar al doilea set de probleme ţine de întrebarea dacă cooperativele sunt o soluţie sistemică la capitalism, şi dacă nu cumva firmele deţinute de muncitori se pot dovedi la fel de ahtiate de profit (un profit care merge într-adevăr nu la un patron, ci la un set de patroni-muncitori, dar care poate să nu se reîntoarcă către comunitatea mai largă) şi opace la externalităţile pe care procesul de producţie le presupune pentru mediu sau societate?

În ceea ce priveşte prima parte a problemei soluţiile implementate spre exemplu în Venezuela ţin de existenţa unei linii de credit, pusă la dispoziţie de către stat, pentru dezvoltarea cooperativelor. Deşi această măsură este top-down (de la guvernanţi către populaţie/muncitori) succesul ei în Venezuela (în decurs de 10 ani numărul cooperativelor a crescut de la 800 – şi 20.000 de muncitori – la peste 100.000 şi 1.5 milioane de muncitori²) s-a bazat şi pe existenţa unor structuri populare şi sindicale foarte puternice şi autonome faţă de structurile decizionale ale statului. În cazul unor cooperative care au presupus ocuparea locului de muncă de către muncitori şi reînceperea producţiei (cum a fost cazul Argentinei după default-ul din 2001) începutul a fost mereu girat de către comunitate: chiar dacă preţul produsului oferit de către cooperativă nu este întodeauna cel mai mic de pe piaţă, oameni aleg să cumpere acest produs pentru că aleg să investească într-o idee care o simpatizează şi care nu presupune exploatare şi costuri sociale şi de mediu ascunse. De asemenea, de multe ori sistemele educaţionale sunt astfel modificate încât viitori muncitori să înveţe de la bun început modul în care se conduce colectiv o unitate de producţie şi cum se evită ierarhizările informale şi cimentarea lor (ierarhizări între genuri, între productivităţi, între vârste, ş.a.m.d.). Ori, în ceea ce priveşte partea a doua a problemei orice mişcare cooperativistă trebuie să fie intim legată de comunitatea/regiunea pentru care produce. Nu este îndeajuns ca planul de producţie să fie făcut de muncitori, întrucât ei pot urmări maximizarea profiturilor fabricii fără a ţine cont de necesităţile comunităţii sau regiunii, iar orice creştere de dimensiune a unei întreprinderi aduce cu sine şi problemele decizionale (cum iei decizii consensual-democratice cu mii de muncitori?) şi problemele de macro-funcţionare pe piaţă (monopol, jocuri de putere etc). De aceea, Venezuela a încercat prin programele numite Misiones ca noile cooperative ce apar să fie într-o strânsă corelaţie cu comunităţile din sânul cărora apar. Dincolo de această co-relaţie, aceste comunităţi la rândul lor experimentează cu auto-gestiunea prin intermediul unor instrumente precum bugetarea participativă sau organizarea pe cartiere (barios) care decid din punct de vedere administrativ. Aşadar efortul de a democratiza circuitele de producţie – locul de muncă – nu se poate face independent de democratizarea circuitelor de reproducere – şcolile, primăriile, spitalele ş.a.m.d – astfel anulând diferenţierea dintre aceste circuite pe care o impune capitalismul.

Dacă firma capitalistă este bazată pe ierarhie (şef-şef intermediar-….-muncitor), diviziune rigidă a muncii şi exploatare, în cooperativă nu există ierarhie, diviziunea muncii se face prin rotaţie, iar exploatarea nu există – deşi sunt destule cooperative care funcţionează pe baza unei anumite etici a muncii. Prin intermediul câmpurilor de vizibilitate patronii (fie ei privaţi sau statul) fac munca calculabilă şi cuantificabilă, rezultând în preţul produsului, dublă mişcare prin care exploatarea muncitorului şi „taxarea” consumatorului se înfiripă. În schimb, prin intermediul câmpurilor de solidaritate muncitorii se auto-valorizează pe sine, dincolo de imperativele pieţei sau profitului, în funcţie de nevoile lor şi a comunităţii din care provin. Ca atare, câmpurile de solidaritate sunt un instrument teoretic care revine întotdeauna la rezistenţa şi revolta muncitorilor împotriva capitalului, în timp ce câmpurile de vizibilitate sunt mereu puse în slujba patronilor, ori pentru a disciplina, ori pentru a arăta că în lipsa unor asemenea câmpuri de vizibilitate şi o asemenea organizare socială a muncii am cădea pradă….anarhiei, în accepţiunea absolut hegemonică de haos şi dezordine. Din acest punct de vedere, câmpurile de solidaritate presupun a citi istoria cu „ochelarii” propriei clase, a clasei exploataţilor şi oprimaţilor, şi nu din punctul de vedere a patronilor şi a capitalului. Ori, dacă soluţiile noastre colective la crizele sistemice a capitalismului sunt chiar aceste instrumente de democratizare profundă şi radicală a societăţii putem jubila, întrucât în judeţul Cluj va fi deschisă în curând prima întreprindere socială din România (desigur, prima după perioada 1989) la Câmpia Turzii. Însă, înainte de a analiza acest proiect de întreprindere socială ce se va dezvolta din bani publici (co-finanţare UE şi statul român) voi încerca să conturez, în linii mari, o imagine despre strategia de dezvoltare asumată de Cluj în ultimii ani.

Această strategie, care în linii mari se poate regăsi în mai toate statele „în curs de dezvoltare” de pe mapamond, este orientarea către ofertabilitate. Ceea ce numesc aici ofertabilitate se referă la setul de măsuri pe care o administraţie – locală, naţională, sau internaţională – le ia pentru a atrage investiţiile unor multinaţionale, pentru a le oferta cu cele mai bune condiţii. Ori, modalitatea prin care guvernele sau administraţiile locale fac acest lucru variază de la subvenţii şi facilităţi fiscale până la construcţia de infrastructură sau logistică. Probabil unul dintre cele mai cunoscute cazuri locale este cel de la Nokia, care a părăsit Clujul tocmai la finalul perioadei în care avea asigurate subvenţii şi facilităţi fiscale din partea administraţiilor locale şi naţionale. Odată ce aceste ajutoare şi subvenţii au încetat, iar probabil alte zone de pe mapamond au decis să devină la rândul lor ofertabile şi deci competitive punând la bătaie subvenţii mai mari sau forţă de muncă şi mai ieftină, Nokia a plecat lăsând în urmă şomaj şi multe bătăi de cap. Capitalul migrează în căutare de forţă de muncă mai ieftină, facilităţi fiscale şi subvenţii de stat mai mari, însă se mai întâmplă să ajungă şi în locuri în care legislaţia muncii oferă mult mai multe drepturi angajatorului decât angajatului. Divorţul capitalismului de democraţie este mai mult decât evident în cazul Chinei sau Bangladesh-ului).

Acesta este modelul asumat de Cluj în ultimii ani: ofertarea unor multinaţionale (Nokia, De Longhi, Bosch, Emerson ş.a.m.d.) punându-le la dispoziţie toate facilităţile. Ceea ce se spera prin aceste măsuri era faptul că aceste multinaţionale vor rezolva problema şomajului, vor oferi salarii mai mari ca media pieţei locale, ori vor specializa muncitori în ramuri încă incipiente la noi şi în cele din urmă vor duce la creştere economică. Imaginea mai apropiată de realitate este următoarea: mulţi muncitori sunt plătiţi cu minimul pe economie, o parte însemnată din aceştia este angajată la o firmă intermediară de resurse umane şi are foarte puţine pârghii (sindicat spre exemplu) pentru a lupta pentru locul sau condiţiile de muncă, multe dintre joburile oferite de către multinaţionale sunt servicii către consumator, care presupun foarte puţină specializare şi multă muncă rutinieră şi ne-specializată (call-center-uri). Ceea ce se produce nu este bunăstare, ci precaritate pentru muncitori şi profituri grase pentru investitori. Asta doar în cazul fericit în care nu se decid ca în momentul în care subvenţiile şi facilităţile fiscale dispar să dispară şi multinaţionalele din economia naţională migrând spre alte orizonturi.

O situaţie asemănătoare s-a petrecut, de data aceasta la Câmpia Turzii – la fostul combinat metalurgic „Industria Sârmei” – acolo unde patronatul Mechel, firma care a cumpărat combinatul siderurgic, a decis să sisteze producţia, să disponibilizeze angajaţii şi să închidă punctul de lucru. Nu voi insista asupra acestui subiect întrucât am mai scris despre el aici, însă tocmai disponibilizarea câtorva mii de angajaţi de către Mechel într-o comunitate care depindea într-o proporţie covârşitoare de pe urma existenţei acestui combinat aduce în prim-plan activitatea AJOFM Cluj care are în vedere înfiinţarea primei întreprinderi sociale din România.

Primele informaţii de presă despre acest proiect păreau a indica un lucru nemaipomenit: muncitorii vor primii mijloacele de producţie şi vor învăţa să gestioneze colectiv firma în patru ani, în care desfacerea este asigurată de către o multinaţională. Din moment ce plecarea unei multinaţionale a provocat şomaj şi declin economic al regiunii, revitalizarea zonei prin această investiţie socială co-finanţată de UE şi statul român pare a fi cum nu se poate mai potrivită. Însă, pornind de la acest exemplu voi încerca să arăt faptul că proiectul ce se implementează la Câmpia Turzii poate cu greu fi descris de termenii „cooperativ” sau „social” la o privire critică mai atentă. Astfel, dacă iniţial era vorba că mijloacele de producţie vor ajunge pe mâna muncitorilor, în realitate situaţia este departe de a sta astfel: mijloacele de producţie aparţin asociaţiei – care nu este nici firmă, nici cooperativă, ci o asociaţie non-profit(?) – şi nu muncitorilor deoarece aceştia din urmă nu au nici un control asupra acestei asociaţii. Este adevărat faptul că după cei patru ani de implementare a proiectului această asociaţie este oferită muncitorilor (care încă lucrează în „firmă”şi la finalul programului), însă raportarea lui Daniel Don – şeful AJOFM Cluj – la această situaţie este grăitoare: „Ceea ce le dă lor posibilitatea ca în cei 4 ani de zile să se cunoască între ei, să-şi aleagă liderii…eventual să, dacă nu le convine actuala asociere cu actualul partener, pe viitor să-şi găsească un alt partener, nu pot sa scoată bunurile din asociaţie că distrug proiectul […]după 4 ani de zile, ei vor hotarî: merg mai departe intr-o astfel de forma? Îşi găsesc ei alte pieţe de desfacere? Îşi vând bunurile partenerului? Deja după 4 ani…ei in intervalul asta tre să-şi păstreze capacităţile de producţie, să le întreţină, mijloacele sau materiile prime îs materiale rulante, ele rămân in societate? Tu vei hotarî, după 4 ani, ce fac? Mă organizez? mă asociez? Conduc eu business-ul? Conducem noi business-ul? Mergem în continuare cu acest partener? Ne vindem proprietăţile şi câştigăm nişte bani, cu banii aia facem altceva?”

Neîncrederea în capacitatea muncitorilor de a se auto-organiza la locul de muncă în lipsa oricărei experienţe anterioare în acest sens este de înţeles, însă ceea ce nu este de înţeles îl reprezintă motivul pentru care aceşti muncitori nu sunt învăţaţi în cei patru ani ai proiectului să gestioneze colectiv punctul de producţie, ci mai degrabă sunt încurajaţi în continuare să îşi aleagă lideri. De asemenea, modul în care au fost triaţi cei peste 700 de şomeri care au dorit angajarea la această întreprindere socială a fost făcută „neutru”, chirurgical, de un calculator, parametrii urmăriţi fiind cei normali pentru orice firmă. Aşadar, numai cei mai specializaţi, profesionişti sau dedicaţi şomeri (250) au fost aleşi, lucru care are puţin sau deloc de a face cu vreo logică socială, din moment ce o asemenea logică ar fi impus selectarea muncitorilor în funcţie de problemele sociale ale fiecăruia (de la handicap până la şomaj cronic). Vedem astfel cum, dincolo de pledoaria lui Don pentru forme asociative de a produce, acest mix „între capitalism si comunism ca structura”, modul în care este cu adevărat implementată această economie socială seamănă foarte mult cu modalitatea tipică de a produce a unei firme. Poate diferenţa într-adevăr notabilă este faptul că din bani publici (fonduri europene dar şi naţionale) este asigurată producţia de clăpari pentru Ikea, mimând socialul!

În măsura în care criza în care ne aflăm pare a se adânci treptat soluţii precum cea de la Câmpia Turzii vor fi mereu trâmbiţate ca economie socială, când în realitate este o modalitate foarte „elegantă” de a socializa un cost (plătim din bani publici salarii şi mijloace de producţie) pentru a privatiza un profit (se produce pentru o firmă privată, Ikea). Alături de economia socială, struţo-cămila numită antreprenoriat social este de asemenea fluturat ca o soluţie pentru criza în care ne aflăm. Ca şi cum criza şi inegalităţile incredibile la care asistăm sunt rodul doar unei prea puţin dezvoltate reţele de ajutorare, în nici un caz din cauza modului de producţie capitalist şi deci a diviziunii dintre deţinătorul mijloacelor de producţie şi deţinătorul forţei de muncă. Ori, o asemenea situaţie se va repeta atâta vreme cât nu există dezbateri din ce în ce mai largi asupra modurilor radical democratice de a organiza economia şi societatea, pornind de la cooperative până la experimente cu bugetarea participativă, grădinărit urban şi orice alte forme care conferă autonomie politică şi economică subiecţilor!

______

^{^[1]} Warhurst, Christopher – Recognizing the possible: The Organization and Control of a Socialist Labor Process, Administrative science quarterly, nr. 43 (2), London, 1998, p. 470-497

² Malleson, Tom – Cooperatives and the “Bolivarian Revolution” în Affinities: A Journal of Radical Theory, Culture, and Action, 4(1): 252-287, Venezuela, 2010.

[Vatra, nr. 6-7/2014]

octombrie 9, 2014octombrie 18, 2014 de VATRA

„Totul e legat de câţi cititori au mai rămas…”. Dialog cu Virgil Paşca (editura Tact)

Cum şi când te-ai hotărât să porneşti acest proiect editorial care este editura TACT? De ce ai ales această nişă editorială – şi anume lucrări de filosofie contemporană şi teorie critică de stânga?

Un gând mai vechi de pe vremea studenţiei + o întâmplare fericită – reîntâlnirea cu un coleg de facultate, plecat cu o bursă în Franţa. Totul facilitat de o conjunctură financiară favorabilă – agenţia de publicitate pe care o puneam pe picioare începea să aibe rezultate financiare tot mai bune. Se întâmpla în 2003. Duşul rece reprezentant de contactul cu neseriozitatea librăriilor, cu lipsa vreunei reţele serioase de distribuţie, a pus proiectul editorial pe stand-by, dar o altă re-întâlnire fericită, cu alţi doi foşti colegi de facultate, Andrei State şi Alex Cistelecan, integraţi în calitate de coordonatori de colecţii în cadrul editurii, a făcut ca din 2007 să pornim la acest drum extrem de greu şi costisitor reprezentat de scoaterea celor 50 de titluri de până acum. De ce filosofie contemporană? Era singurul domeniu pe care aveam suficientă expertiză şi pe care am avut curajul să pariem.

Care este perspectiva patronului/finanţatorului asupra acestui gen de demers? În ce măsură reuşeşti „să-ţi scoţi pârleala”? Sau în ce măsură balanţa negativă de plăţi poate fi compensată de alte satisfacţii (glorie culturală, capital simbolic etc.) sau pur şi simplu de ceva răbdare?

Demersul este clar unul anti-profit J, ţinta noastră e ca după 100 de titluri să facem editura suficient de puternică pentru a se autosusţine, dar se prea poate să fie doar o dorinţă… fiind foarte nişaţi, aspectul financiar va fi întotdeauna pe planul secund. Îl considerăm partea blestemată din mecanismul economic al cărei vârf de lance e agenţia de publicitate. Contează foarte mult respectul pe care ni l-am câştigat şi care se reflectă în bursele, în premiile sau nominalizările obţinute, în bucuria cititoriilor care ne sună sau care vin la târguri sau la lansările de cărţi să se întâlnească cu noi.

Care au fost titlurile publicate cele mai de succes sau de impact? Şi care au fost, în schimb, cele care au dezamăgit prin receptarea şi cota lor de vânzări?

Cum pentru noi nu prea contează partea financiară, putem vorbi doar de surprize plăcute sau nedumeriri: în mod clar Afacerea Roşia Montană a lui Mihai Goţiu reprezintă un succes – despre ea putem spune ca este un best-seller chiar şi după criteriile editurilor mult mai mari decat noi. De asemenea, Despre Gramatologie a lui J. Derrida sau Sfântul Pavel a lui Alain Badiou, titluri deja epuizate. O nedumerire se leagă de Piele neagră, măşti albe, clasica lucrare a lui F. Fanon care a avut vânzări sub media celorlalte. Dar avem răbdare şi cu ea J

De asemenea, la capitolul succese trebuie musai să menţionăm excelenta colaborare cu doi parteneri ai editurii: site-ul CriticAtac, cu colaborarea atât pe antologiile lor cât şi pe promovarea şi vizibilitatea pe care ne-o asigură pentru noile apariţii; şi reţeaua tranzit.ro/Cluj, cu care am colaborat excelent la câteva lansări şi dezbateri de mare succes: cărţile lui Boris Buden, Gaspar M. Tamás, Anselm Jappe.

Ce se pregăteşte în continuare? Ce noi colecţii sau titluri semnificative urmează să apară?

Unul din scopurile noastre declarate este să promovăm autorii români şi să ridicăm nivelul apariţiilor lor în viaţa culturală. Dupa Cartea de muncă a lui C. Rogozanu şi Afacera Roşia Montana a lui Mihai Goţiu, urmează chiar în toamna 2014 două noi cărţi: o ars poetica din partea experimentatului Bogdan Ghiu şi prima apariţie în volum a lui Cornel Ban, cu o carte foarte densă despre experienţele economice ale României. Plus că mai avem în pregătire mai multe volume colective şi deasemenea aşteptăm câteva propuneri de la alţi tineri autori promiţători.

Pe linia traducerilor, continuăm să aducem cărţi una şi una: fie autori consacraţi atât la noi cât şi în străinătate (Jacques Derrida – cu mai multe volume, Walter Benjamin, Richard Rorty, ca să amintim doar trei dintre ei), fie autori foarte importanţi, dar ignoraţi deocamdată de dezbaterile de la noi: Bruno Latour, Niklas Luhmann sau Ellen Meiksins Wood.

Întâmplător sau nu, singurele două edituri care activează în zona teoriei critice şi a filosofiei contemporane cu deschideri spre stânga sunt din Cluj (Tact şi Idea). Cum te raportezi la această concurenţă apropiată? E loc să răsufli, e chiar spaţiu suficient pe această plajă editorială şi pentru alte eventuale edituri, sau dimpotrivă deja vă călcaţi pe picioare? Şi de ce crezi că această aglomerare are loc tocmai în Cluj?

Cu cei de la Idea avem relaţii mai mult decât decente, chiar amicale, atât cu Tim Nădăşan cât şi cu cei care de-a lungul timpului au colaborat cu amândouă editurile – fie ei traducători, redactori sau corectori. Respectăm tot ce au realizat ei, dar încercăm să mergem pe drumul nostru şi îi încurajăm şi ne dorim ca şi ei să-şi continue traseul. Loc este pentru oricine, important este să ai resurse şi să reuşeşti să faci lucruri care să conteze şi să creeze o aură care să genereze încredere în proiectul tău. De ce Clujul? Nu ştiu dacă este un răspuns, dar faptul că totul a plecat de la oameni din preajma Facultăţii de Filosofie din Cluj poate fi un indiciu – poate mai mult ca reacţie la ce se întâmplă acolo, ca să fiu mai explicit.

În calitate de manager cultural, cum vezi modul de funcţionare al pieţei de carte din România? Care ar fi principalele tale doleanţe şi propuneri de schimbare ale mecanismelor editoriale?

În mod evident partea de distribuţie este o verigă lipsă în piaţa de carte. Aici clar ar trebui să intervină un operator cu putere financiară şi viziune. De asemenea, monopolul reprezentat de marile librării şi rabatul inuman pe care ni-l impun e un alt aspect în care va trebui să survină schimbări în cel mai scurt timp. Dar totul e legat şi de câţi cititori au mai rămas, motiv pentru care o intervenţie în zona promovării lecturii este o obligaţie a tuturor celor care activăm în acest domeniu.

(interviu realizat de Alex Cistelecan)

[Vatra, nr. 6/7-2014]

octombrie 6, 2014octombrie 14, 2014 de VATRA

Despre margini

Cristina RAŢ

Pornesc de la o contradicţie: într-o perioadă de venerare a “individualităţii”, a “drepturilor şi responsabilităţilor” individului decupat din încrengătura relaţiilor sociale constitutive pentru el, discursul public despre romi pare să fie dominat de o abordare în termeni de comunităţi. Care sunt conotaţiile acestei abordări şi în ce direcţii ne poartă inflexiunile sale? Citește în continuare →

octombrie 4, 2014octombrie 18, 2014 de VATRA

Curatorul creează contexte. Dialog cu Attila Tordai-S. (Studio Protokoll, ŞPAC, tranzit.ro/Cluj)

Attila, de zeci de ani numele tău se confundă cu diverse instituţii de artă din Cluj – Studio Protokoll, Şcoala Populară de Artă Contemporană şi, mai nou, tranzit.ro/Cluj. Ce-ţi veni? Ce te mână-n luptă? Cum ai ales să rămâi în preajma artei mai degrabă în calitate de curator decât de artist? (Sau însăşi această distincţie e una problematică astăzi?)

Da, dacă pui aşa întrebarea, chiar e ciudat, pare o nebunie. Când eram constrâns, prins de împrejurări, simţeam nevoia să găsesc o cale de ieşire, să schimb ceva, iar cel mai uşor era să mă gândesc la proiecte. După opt ani de studii superioare, în 1999 am luat decizia de a mă lăsa de artă, însă a trecut o vreme bună pînă când am înţeles că ceea ce continui să fac în preajma artei se numeşte curatoriat. Pentru mine cele două nu se confundă. Artistul are alte responsabilităţi, are un grad mare de libertate, la o adică poate să nu expună deloc dar să lucreze pe o anumită lucrare. E ca şi scriitorul. Dacă are resursele necesare, controlează opera în totalitate, nu neapărat şi contextul expoziţional (în cazurile fericite poate să-l controleze şi pe acesta). Curatorul creează contexte expoziţionale, pune în evidenţă idei şi lucrări. Poate construi un fel de discurs al unui spaţiu de artă în care sunt citite lucrările expuse ori evenimentele organizate, dar depinde foarte mult de alţi autori şi colaboratori. Se află în discuţii tot timpul şi trebuie să ţină cont de dinamica multor lucruri. Mai ales dacă alege să lucreze cu artişti contemporani şi să contribuie la crearea unor opere noi, care să răspundă la un context social ori politic actual.

Care au fost cele mai importante, memorabile – sau dimpotrivă dezamăgitoare – proiecte pe care le-ai găzduit şi curatoriat?

Greu de răspuns la această întrebare, au fost multe proiecte (undeva pe la o sută) şi diferite, fiecare important în felul lui. Aş menţiona totuşi proiectul ŞPAC (Şcoala Populară de Artă Contemporană) care a avut un potenţial excepţional dar a murit prea devreme. Un proiect pe care l-am pregătit mult timp şi la care am lucrat o echipă întreagă. Era bine contextualizat, avea o direcţie politică definită, era inovativ şi autentic. Chiar credeam că putem crea o şcoală nonconformistă unde artiştii şi teoreticienii lucrează de la egal la egal.

Dacă există o continuitate în demersurile tale curatoriale şi artistice, aceasta ar consta în promovarea unei arte critice, sociale şi politice. Există însă anumite puncte de ruptură sau linii de deplasare în interiorul acestui câmp în ultimii 15-20 de ani, pe care le poţi decela din experienţa ta directă, sau la care, poate, chiar ai pus umărul în mod direct? Cât de actuală – şi de critică şi eficientă cu adevărat – mai este arta politică astăzi?

Eficientă nu este şi nici nu a fost, mai ales dacă aştepţi de la arta politică sau critică schimbări sociale majore. Nici măcar o masă critică pentru mişcări sociale nu poate să creeze. Dar un demers artistic sau curatorial cu agendă socială poate lăsa urme în gândirea oamenilor. Formează sensibilităţi. Arta critică poate să distrugă, la un anumit nivel, unele construcţii sociale sau politice care par naturale şi neschimbabile, deşi e clar că servesc anumite scopuri ideologice. Da, discursul artistic critic din ultimii 20 de ani a trecut prin câteva etape. Din câte am observat, în anii 90 atenţia artiştilor era direcţionată mai mult înspre libertatea individului şi experienţa subiectivă, pe la începutul anilor 2000 mai mult înspre instituţiile reprezentative, cum ar fi biserica ortodoxă ori muzeul, iar de la o vreme încoace mi se pare că se lucrează destul de mult pe factori economici şi decizii politice care afectează societatea într-un mod mai general. Pe lângă toate astea, odată cu reapariţia discursului neo-conservator, există un interes sporit pentru câmpul cultural. Dacă prin tranziţia forţată la care a fost supus spaţiul est-european nu s-a văzut destul de clar, acum, prin repunerea în scenă a valorilor tradiţionale şi conservatoare, s-a evidenţiat că cultura nu este ceva care se desfăşoară într-un mod natural şi nedefinit, ci mai degrabă constă în cultivarea şi impunerea unor idei şi ideologii. E un domeniu supus instrumentalizării. În aceste condiţii, nu poţi fi indiferent când te trezeşti că lumea e formatată şi tu nu mai acces la ea. Faci artă sau teorie, dar te implici acolo unde te pricepi.

Mă gândesc că plaja pe care se poate mişca liber un practician al artei ca tine este destul de îngustă şi ameninţată de tot felul de alunecări posibile. Cum te raportezi la cele trei ispite opuse şi cum negociezi chemările lor – mă refer aici la tentaţia marşandizării artei (galerii comerciale, valoarea ca preţ de vânzare), a activismului politic (altfel spus alunecarea artei politice în simplă propagandă politică), sau, în fine, a dizolvării artei într-o teorie a artei (pericol prezent deopotrivă prin colaborarea ta frecventă cu alte grupări şi platforme teoretice, dar poate şi prin simpla raportare curatorială la artă)?

Cu prima ispită menţionată de tine mă descurc cel mai uşor, aş zice fără efort: nu mă implic în comercializarea lucrărilor artistice, nici nu iniţiez o colaborare cu un artist pornind de la valoarea lui comercială confirmată sau în devenire. Următoarele două tentaţii sunt mai greu de separat. Personal, de mai multe ori m-am implicat în acţiuni activiste şi am mulţi prieteni activişti, dar programul meu curatorial nu se rezumă doar la colaborarea cu activiştii. Proiectele expoziţionale ori conferinţele atacă ori clarifică unele idei, deconstruiesc sau modifică percepţii, fără să enunţe o revendicare atât de concretă cum ar fi interzicerea exploatării în Roşia Montana ori tăierea copacilor din Parcul Central. Colaborarea mea cu activismul stângist e strânsă, la tranzit.ro/Cluj am găzduit multe din ediţiile PAC (Piaţa Autonomă Cluj) sau proiecţii ale grupului Joia Mânioasă; seminarii de Creiereală etc. Proiectul actual al lui Laurenţiu Ridichie iarăşi se poate înţelege ca activism, deşi el caută mai degrabă expresia cea mai directă de artă politică stângistă. Însă ceilalţi artişti care au abordat teme politice cum ar fi Daniel Knorr, Société Realiste, Miklós Erhardt, Elske Rosenfeld nu se consideră activişti, expoziţiile lor pun în valoare o cunoaştere dobândită prin cercetare artistică, se folosesc de instrumente artistice, chiar şi atipice cum ar fi folosirea unui program de software, colaborarea cu o orchestră tradiţională, drapelul Republicii Sechelle, sârmă neagră de 2 km sau film documentar din arhiva RDG, etc.

Referitor la a treia ispită, dizolvarea în teorie a artei, nu cred că e cazul. Sau depinde de ce înţelegem prin teorie. La tranzit.ro/ Cluj multe din expoziţii au un element de eveniment destul de accentuat şi ideile sunt materializate în lucrări, nu în teorii. Avem conferinţe şi seminarii teoretice, dar ele nu sunt pe teoria artei ci pe teorie filosofică. Deci aş zice că la tranzit.ro/Cluj, arta convieţuieşte cu teoria filosofică, la fel cum era şi la ŞPAC, şi nu cu teoria artei.

Care crezi că a fost impactul spaţiilor coordonate de tine (Protokoll, ŞPAC, tranzit.ro/Cluj) asupra zonei artistice locale (sau chiar româneşti)? Şi invers, există ceva specific zonei artistice clujene? E într-adevăr ea un mic fenomen, aşa cum unele relatări din presă au definit-o, sau avem de-a face mai degrabă cu o bulă mediatică şi/sau comercială în fenomenul artistic local?

Nu cred că proiectele mele au avut un impact anume asupra scenei. Meritul lor a fost că arta critică şi angajată social a avut un loc de desfăsurare, a persistat. Ca peste tot, şi la noi, în spatele producţiilor artistice stau multe considerente, printre care şi cel comercial şi mediatic, ori alte ispite cum ar fi festivismul sau escapismul. Dar putem spune că în Cluj s-a coagulat un grup care continuă să gândească arta în termeni politici, cred că Protokoll, ŞPAC şi mai nou tranzit.ro/Cluj la asta a pus umărul.

(interviu realizat de Alex Cistelecan)

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 30, 2014octombrie 14, 2014 de VATRA

Politica, politicile şi romii

Enikő VINCZE

Cadrul conceptual general al acestui articol este creionat printr-o metodologie socială care urmăreşte analiza politicilor (publice) ca forme ale puterii sau ca manifestări ale politicului, şi nu ca instrumente tehnice prin care administratorii presupuşi neutri ai societăţii soluţionează probleme sociale. Mergând pe urmele antropologiei politicilor (Shore şi Write 1997, 2011) şi a teoriei guvernamentalităţii (Foucault 1991, van Baar 2011) ni se relevă o serie de întrebări despre relaţia dintre politică şi politici, sau despre politici ca tehnologie politică şi tehnologia sinelui (Dreyfus şi Rabinow 1982); despre politici ca formaţiuni discursive care, prin modul în care definesc probleme şi soluţii, produc subiectul ca obiect al politicului; sau despre guvernanţă ca un proces prin care politicile nu sunt doar impuse din afară sau de sus, ci influenţează însuşi modul în care subiecţii se percep astfel încât ei înşişi contribuie la realizarea ordinii sociale modelate de către guvernatori; sau despre tehnicile prin care factorii decizionali îşi maschează ideologiile şi interesele politice (dar şi economice) prin de-personalizarea şi birocratizarea cunoaşterii produse de experţi. Dincolo de analiza funcţionării politicilor (sociale) ca politică, abordarea aceasta permite interogarea lor ca instrumente ale reproducerii unui status quo care favorizează ocupanţii poziţiilor de putere, ori ca mijloace prin care se capacitează grupurile deposedate de putere. În orice direcţie ar acţiona, ele produc efecte materiale (agravând sau reducând inegalităţile sociale produse de regimul economico-politic).

Pe de altă parte: propunem să observăm cum se creează categoria de “rom” ca o construcţie politică, arătând similitudini cu alte construcţii etno-naţionale care consacrează ordinea statelor naţionale europene. Discuţia despre acest demers poate beneficia mult de abordările antropologice ale etnicităţii ca proces de identificare şi sistem de clasificare care structurează (şi) relaţiile şi poziţiile social-economice (Barth 1969, Cohen 1987, Verdery 1991, Fox 1990, Vincze 2010), sau ale politicilor identitare (etnice) ca politica numirii, recunoaşterii şi poziţionării (Calhoun 1994, Taylor 1994, Magyari-Vincze 1997). “Roma” este un termen umbrelă care include o diversitate de grupuri (Roma, Sinti, Travellers, Gypsies, Gitanes, tsiganes, Manus)² caracterizate de limbi, dialecte, obiceiuri, religii, apartenenţe cetăţeneşti diverse pe cele cinci continente ale lumii. Datorită realităţilor geo-politice, spre deosebire de alte grupuri etno-naţionale, acesta s-a imaginat ca o naţiune ne-teritorială făcând totuşi uz de instrumentarul clasic al construcţiilor naţionale clasice³ (Anderson 1983, Hobsbawn şi Ranger 1983, Löfgren 1989): în termenii statelor etno-naţionale ca o naţiune fără stat, sau în termenii minorităţilor naţionale ca o minoritate trans-naţională.

Definiţiile multiple ale categoriei de “rom” accentuează diferite elemente presupuse a fi împărtăşite de către diverse grupuri/neamuri de romi: unii crează unitatea romilor în jurul Romanipen-ului, cadrul cultural valoric şi normativ care guvernează (sau ar trebui să guverneze) stilul de viaţă al romilor, oriunde ar trăi ei; alţii fundamentează ideea apartenenţei comune pe experienţa împărtăşită a discriminării şi violării drepturilor omului (inclusiv pe o istorie multi-seculară a exploatării manifestate în sclavie, holocaust, relocări forţate, asimilare); dar există şi abordări care asociază identitatea de rom cu un set de probleme sociale (cum ar fi sărăcia şi excluziunea socială), înţelese la rândul lor în diverse feluri.

Viziunile despre „naţiunea romă” nu se leagă de auto-organizarea statală: în interpretare colonialistă, pe scena geopolitică globală de azi structurată în continuare în state naţionale, această lipsă a statului etno-naţional „propriu” este un semn al „primitivismului” sau premodernităţii „necivilizate”, sau al „incapacităţii” de a avea un stat propriu – interpretate la rândul lor ca justificări ale rasismului care inferiorizează romii sau ca argumente pentru politica asimilaţionistă faţă de ei. Calea gândirii culturii ca substitut al statului (în sensul de ideologii şi instituţii care dezvoltă, cultivă, articulează şi protejează aspiraţii identitare) este una dintre direcţiile politice de auto-organizare etnică. Această politică culturală nu adresează cauzele economice sistemice ale excluziunii sociale. Dar are potenţialul de a crea şi întreţine încrederea în sine şi în capacitatea de auto-organizare minoritară versus dependenţa de voinţa politică sau economică a majoritarilor de a-i include pe cei diferiţi (oricum s-ar înţelege această diferenţă) în cercul celor care au acces la bunurile societăţii mainstream.

O altă direcţie de politizare a “problematicii rome”, pe care s-au creat o serie de instituţii la nivel european⁴ şi s-au construit multe organizaţii civice locale şi naţionale a fost şi rămâne cea a politicii drepturilor omului. Gândită în dihotomia minoritar-majoritar (etnic), această politică vizează în mod predominant drepturile civice, anti-discriminarea şi anti-rasismul, şi generează politici axate pe asigurarea egalităţii formale în faţa legii şi a tratamentului nediscriminator. Ea nu a fost până acum articulată ca o politică a drepturilor social-economice care să adreseze cauzele structurale ale excluziunii. Dar are potenţialul de a adresa discriminarea instituţională şi de a conştientiza lipsa condiţiilor materiale care să capaciteze oamenii ca ei să poată facă uz de drepturile lor asigurate de lege.

În a doua parte a anilor 2000, politica construcţiei etno-naţionale rome (practicată, cel puţin din 1970 încoace, prin elitele care asumau şi afirmau identitatea lor etnică pe scena internaţională) a ajuns pe plan secundar. Efortul înspre recunoaştere culturală a fost umbrit de ceea ce se numeşte “politici pentru incluziunea romilor”,⁵ direcţie devenită predominantă prin discursuri, instituţii şi sistem de finanţare. Totuşi, dezbaterile între cele două direcţii nu au dispărut cu totul, şi eşecurile incluzionismului (dovedite prin persistenţa discrepanţelor între romi şi majoritari) sunt folosite de unii actori ai câmpului discursiv ca argumente pentru reîntoarcerea la culturalism. Concepute în contextul unei Uniuni Europene guvernate de neoliberalism, aceste politici de-politicizează sărăcia: pretind că starea materială precară a romilor (indicatorii căreia arată o discrepanţă mare faţă de populaţia majoritară)⁶ rezultă din eşecuri individuale de adaptare la economia de piaţă şi poate fi îmbunătăţită prin proiecte punctuale. Aceste politici, chiar dacă unii le văd fundamentate pe drepturile social-economice ale omului (considerate a fi şi baza solidarităţii), în mod predominant vehiculează un alt tip de argument în favoarea incluziunii: crează o altă poziţie subiect pentru cei vizaţi (forţă de muncă utilă economiei de piaţă) şi propune o altă bază ideatică pentru solidarizare (costurile incluziunii celor excluşi sunt mai mici decât costurile cu „asistaţii social”). Ele generează proiecte sectoriale ce prevăd măsuri afirmative/ pozitive adresate romilor ca „grup vulnerabil” şi eventual pun în mişcare o solidarizare filantropică din partea majoritarilor, dar nu au capacitatea de a adresa/ trata în mod integrat cauzele structurale (culturele sau economice) ale marginalizării şi excluziunii.

Politicile de incluziune socială în sine, dacă funcţionează în logica descrisă mai sus, sunt sortite eşecului din punctul de vedere al plasării indivizilor, familiilor sau grupurilor de romi în poziţii din care ei ar putea acţiona ca agenţi împuterniciţi care negociază regulile coabitării şi accesibilităţii la resursele şi bunurile societăţii. Dacă sunt înţelese şi practicate în mod eronat, politicile de incluziune socială reproduc asocierea romilor cu problemele sociale (sărăcia), şi pe de altă parte regenerează credinţa conform căreia sistemul social-politic în care ei trăiesc este acceptabil, şi doar romii trebuie schimbaţi ca să corespundă perfect acestui sistem.

În România postsocialistă, încorporată în curentele globale neoliberale, atât incluziunea cât şi excluziunea este legată de crearea unei noi ordini sociale manifestate în şi produsă (şi) de gestiunea spaţiului (urban). Dar nici spaţializarea, sau sărăcia nu sunt factorii explicativi ultimi ai constituirii marginalităţii avansate (Wacquant 2008), ori ai cazurilor în care persoanele (rome) sunt deposedate de locuinţe adecvate, de statutul de cetăţean deplin sau chiar de demnitatea lor umană, fiind forţate să experimenteze deprivările cumulate ale unei vieţi trăite în excluziune. Spaţiile încapsulate şi condiţiile precare de trai produc excluziune şi invers. Dar, într-un final, intersecţia între procesele de neoliberalizare şi rasializare este cea care, în condiţii post-socialiste, creează prin mecanisme economice, culturale şi politice „ghetourile ţigăneşti”, ca forme spaţializate şi rasializate ale excluziunii sociale ale căror locuitori sunt subiecţi ai formelor multiple ale nedreptăţii sociale (Vincze 2013).

Noua ordine socială a postsocialismului neoliberal privilegiază câştigătorii privatizării şi marketizării bunurilor publice. Este incluzivă doar faţă de oameni, locuri şi domenii sociale care pot fi mai mult sau mai puţin integrate în politica economică a capitalismului (ca forţă de muncă, zone geografice unde merită investit, domenii economice care merită dezvoltate – toate fiind văzute ca surse de profit). Şi este excluzivă faţă de cei care au devenit surplus, de cei care nu este nevoie din punctul de vedere al capitalului sau faţă de cei care au ajuns atât de vulnerabili încât munca lor poate fi exploatată datorită poziţiei lor socio-spaţiale împinsă dincolo de limitele legalităţii şi demnităţii umane.

În vederea conceptualizării construcţiei politice a romilor ca minoritate etno-culturală sau plasarea lor pe hărţile socio-economice ale societăţilor locale în termenii acestui context mai larg putem găsi repere utile în modelul tridemensional al abordării subordonării, nedreptăţii şi mişcărilor sociale (Fraser 2007). Complexitatea factorilor care generează marginalizarea în acest caz (caracterizată de suprapunerea inegalităţii de clasă şi de statut socio-cultural cu excluziunea politică) necesită o politică practicată în numele romilor, care îmbină politicile recunoaşterii culturale cu cele ale drepturilor omului, incluziunii sociale şi ale reprezentării şi participării civico-politice, conectându-le la mişcări politice mai largi pentru dreptate socială.

__________

^{^[1]} Profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (eniko_vincze@euro.ubbcluj.ro)

² Definiţia oficială acceptată de instituţiile Uniunii Europene. „Problematica romilor” este tematizată instituţional sub umbrela Directoratului General Justice, dar azi tot mai mulţi decidenţi recunosc că ea trebuie tratată ca o chestiune trans-sectorială şi intersecţională (subiecte legate de romi apărând şi la alte directorate, cel al Ocupării, Afacerilor Sociale şi Incluziunii Sociale, cel al Politicilor Regionale şi Urbane, dar desigur şi cel al Educaţiei şi Culturii). Deocamdată, însă, această recunoaştere rămâne la nivel discursiv, şi nu este tradusă în politici intersecţionale efective.

³ Cele şapte Congrese Mondiale ale Romilor (desfăşurate în perioada 1971-2008) au adoptat drapelul şi imnul romilor, au cristalizat opţiunea pentru utilizarea termenului de “Roma” în locul diverselor variante ale categoriei de “ţigan (1971), au desemnat ziua de 8 aprilie ca Ziua Internaţională a Romilor (1990), şi au declarat romii drept minoritate naţională cu origine indiană (1981), iar apoi naţiune non-teritorială (2000). Cel de al patrulea Congres din 1990 a anunţat dezideratul ca romii să primească despăgubiri cel puţin morale pentru pierderile suferite în timpul celui de al doilea război mondial, iniţiind demersurile pentru recunoaşterea că şi romii au fost victime ale holocaustului. Aceste Congrese au fost ocazii în care s-au înfiinţat şi dezvoltat instituţii internaţionale menite să reprezinte “poporul rom” la nivel mondial. Cel mai important dintre ele este Comitetul Internaţional al Romilor (Komiteto Lumniako Romano), care a luat locul vechiului Comitet Internaţional al Ţiganilor fondat la rândul său în 1965, şi apoi a fost transformat în 1978 în Uniunea Internaţională a Romilor, care are şi un Parlament Mondial. Congresul din 2004 la care au participat 200 de delegaţi din 39 de ţări (menţionăm că în 1971 s-au întâlnit doar 23 de delegaţi din 9 ţări) a creat legitimitatea tematizării politice a problemelor legate de femei, familie şi copii, iar ultimul din acest şir de congrese mondiale a lansat Planul de Acţiune pentru Construcţia Naţională Romă.

⁴ Printre ele: European Roma Rights Centre (ERRC, 1996, Budapesta), care are un rol consultativ faţă de Consiliul Europei şi faţă de Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite; European Roma Information Office (ERIO, 2003, Brussels); Secretariatul Decadei pentru Incluziunea Romilor (Budapesta)^{^[1]}; Roma Education Fund (2005); sau European Roma Platform, înfiinţat la primul European Roma Summit în 2008. Înfiinţarea lor a urmat după o serie de iniţiative de “europenizare a problematicii rome”. În 1993 Consiliul Europei declară că “ţiganilor le revine un loc special printre minorităţi. Ei trăiesc dispersaţi peste tot în Europa, nu au o ţară pe care să o numească ţara lor, ei sunt o adevărată minoritate europeană, o minoritate care nu se încadrează în definiţia minorităţilor naţionale sau lingvistice… ei sunt o minoritate ne-teritorială,” şi impune ţărilor drept criteriu de aderare la Uniunea Europeană protecţia culturii minorităţilor şi respectul faţă de drepturile lor. Cu un an mai târziu, acelaşi for desemnează un Coordonator pentru Problematica Romilor (creând în 1995 Grupul de Specialişti în Romi, Ţigani şi Călători, apoi în 2004 înfiinţează Forumul European al Romilor şi Călătorilor, European Roma and Travellers Forum); iar Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) înfiinţează un Punct de Contact pentru Problematica Romă şi Sinti în cadrul Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), pentru ca mai târziu, în 2003 să iniţieze un Plan de Acţiune pentru Îmbunătăţirea Situaţiei grupurilor de Romi şi Sinti. În 1996 Comisia Europeană organizează o masă rotundă cu tema “Romii: un popor cu adevărat European”, iar în 2005 Parlamentul European cheamă statele membre să recunoască romii ca o minoritate europeană.

⁵ Direcţia de europenizare a problematicii rome a culminat cu acceptarea în 2011 de către Comisia Europeană şi apoi şi de alte instituţii ale Uniunii Europene a “Cadrului European pentru Strategiile Naţionale privind Integrarea Romilor până în 2020” (An EU Framework for National Roma Integration Strategies up to 2020, http://ec.europa.eu/justice/policies/discrimination/docs/com_2011_173_en.pdf). Acesta traduce în limbajul politicilor publice acordul interguvernamental cadru “Decada pentru Incluziunea Romilor” (Decade of Roma Inclusion 2005-2015, http://www.romadecade.org/).

⁶ Vezi de exemplu în FRA, UNDP (2012). The situation of Roma in 11 EU Member States. Survey results at a glance (http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/2099-FRA-2012-Roma-at-a-glance_EN.pdf). Date pe România generate de ancheta din 2011 derulată de United Nations Development Program sunt accesibile aici: http://www.eurasia.undp.org/content/rbec/en/home/ourwork/povertyreduction/roma-in-central-and-southeast-europe/roma-data/.

Bibliografia citată:

Anderson, Benedict (1983) Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London: Verso.

Baar van, Huub (2011) The European Roma. Minority Representation, Memory, and the Limits of Transnational Governmentality. University of Amsterdaam.

Barth, Friedrich (ed) (1969) Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Cultural Difference. London: Allen&Unwin, 1969

Calhoun, Craig. (1994) Social Theory and the Politics of Identity. Wiley Blackwell

Cohen, P. Anthony (1987) Whalsay. Symbol, Segment and Boundary in a Shetland Island Community. Manchester: Manchester University Press.

Dreyfus, Hubert and Paul Rabinow (1982) Michael Foucault: Beyond Strcuturalims and Hermeneutics. Brighton: Harvester Press.

Foucault, Michel (1991) “Governmentality”. In Graham Burchell, Colin Gordoin and Peter Miller (eds.) The Foucault Effect: Studies in Governmentality. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.

Fox, G. Richard (ed.) (1990) Nationalist Ideologies and the Production of National Cultures. New York.

Fraser, Nancy (2007) Identity, Exclusion, and Critique. A Response to Four Critics. In European Journal of Political Theory. Nr. 6: 305-338.

Hobsbawm, Eric and Terence Ranger (eds) (1983). The Invention of Tradition. Cambridge University Press.

Löfgren, Orvar (1989) The Nationalization of Culture. In Ethnologia Europaea. XIX: 5-23

Magyari-Vincze, Enikő (1997) Antropologia politicilor identitare. Cluj: EFES.

Shore, Cris and Susan Wright (eds.) (1997) Anthropology of Policy. Critical Perspectives on Governance and Power. Routledge.

Shore, Cris, Susan Wright and Davide Per (eds.) (2011) Policy Worlds: Anthropology and the Analysis of Contemporary Power. Bergham Books.

Taylor, Charles (1994) The Politics of Recognition. In D.T. Goldberg (ed.): Multiculturalism: A Critical Reader. Oxford: Blackwell. 75-107.

Verdery, Katherine (1991) National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania. University of California Press.

Vincze, Enikő

(2010) “Identificarea etnică şi poziţia socio-economică a romilor dintr-un context urban”. In Stefánia Toma şi László Fosztó (ed) Spectrum. Cercetări sociale despre romi. Cluj: Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. 181-207.

(2013). Socio-spatial marginality of Roma as form of intersectional injustice. In Studia UBB Sociologia. Vol. 2. Issue 2: 217-243.

Waquant, Loïs (2008) Urban Outcasts. A Comparative Sociology of Advanced Marginality. Oxford: Polity Press.

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 26, 2014octombrie 18, 2014 de VATRA

„Concretul acesta ne interesează şi pe noi, dar văzut dinspre principiul lui”

Interviu cu Alexandru Polgar

Mă aflu aici cu Alexandru Polgar, membru fondator al Philosophy & Stuff şi redactor de cursă lungă la revista şi editura IDEA. Să începem de la Philosophy & Stuff. Când aţi lansat proiectul? Aveaţi deja o direcţie – teoretică şi/sau ideologică – prestabilită sau s-a cristalizat pe parcurs?

Primul număr a apărut în 1997. Înainte de revista Philosophy & Stuff a existat un grup de cinci-şase oameni care se chema „Grupul de dialog în gândire slabă” şi care se reunea pentru nişte seminarii informale la universitate. Eram studenţi la filosofie în anul doi şi ni se alăturaseră şi câţiva profi de-ai noştri, Ciprian Mihali şi Adrian T. Sîrbu sînt cei care-mi vin în minte. Preluasem ca reper conceptul lui Vattimo de „pensiero debole”, pentru că ni se părea că el continuă sau reuneşte preocupările noastre cu hermeneutica, cu semiologia, cu filosofia contemporană în general.

Era cumva şi o reacţie la momentul istoric imediat, tranziţia postcomunistă?

Mai degrabă a fost o iniţiativă a unor studenţi care îşi căutau locul, punctele cardinale…

Dar de ce aţi ales tocmai gândirea slabă ca reper, când mai în vogă era – cred – recuperarea interbelicilor?

Într-un fel, ne-am regăsit toţi în jurul semiologiei iniţial. Era un curs pe care-l ţinea Aurel Codoban şi care ne plăcea foarte tare la toţi, şi acolo, în toată teoretizarea asta a semnului, a societăţii media şi aşa mai departe, am simţit pur şi simplu că acolo, mai mult decât în alte locuri, în alte cursuri, e vorba efectiv despre actualitate, despre prezent şi asta ne interesa să înţelegem. Cred că dacă a fost ceva care ne-a unit de la bun început a fost această grijă pentru contemporaneitate. Sigur, grupul a fost o chestie foarte studenţească, iniţial inclusiv literară – un fel de comando poetico-filosofic, căruia i-am pus şi un nume: „Frezia stricată”, din varii motive care nu cred că merită detaliate. Cam aşa a început. Primul nostru proiect comun nu a fost revista, ci o piesă de teatru care se chema Bilogia halucinantului absurd şi a fost scrisă de Cristian Pralea. În mod curios, în anul doi am reuşit să punem în scenă spectacolul la Casa de Cultură a Studenţilor, şi a fost de succes… Sigur, era un fel de psihodramă, dar era simpatică totuşi şi printre amintirile mele e ceva drag.

Dar dacă eraţi şi filosofi, şi artişti, de ce n-aţi încercat la Echinox?

Ne-am dat seama destul de repede că nu vrem să fim cu filologii. Când am început să facem revista, una dintre deciziile principiale în legătură cu ea a fost să nu publicăm literatură.

Cu atât mai ciudat cu cât în contextul respectiv, cei care se mai ocupau de gândirea slabă şi apoi de Derrida şi ceilalţi erau mai degrabă literaţii.

Da, e adevărat. Dar, cum să spun, argumentul ar fi cam acesta, cel puţin noi aşa l-am gândit: în România, un pic ca Goebbels, când aud cuvântul cultură îmi vine să trag cu pistolul. În România business-urile astea culturale erau făcute de filologi, erau rulate de filologi, tot timpul, toate revistele de cultură erau făcute de ei. Noi ne săturaserăm de discursul lor, care era un soi de erzaţ de spiritualism şi metafizică, în sensul prost, adică în sensul chiar degradat al cuvântului – o chestie cam ca filmele româneşti proaste din perioada aia, care conţin şi elemente de suprarealism, şi nebunii, şi manierism şi tot restul.

Cu toate că v-aţi separat de la bun început de filologi, nu v-aţi retras într-o sobrietate acră, într-o postură academică. Revista era foarte vie, consistentă, dar şi dinamică.

Eu n-aş zice că a fost foarte consistentă. Nici nu cred că a fost cu adevărat foarte proiectată. Acum, adunând toate lucrurile la un loc şi trăgând linie, categoric n-a fost o chestie sobră, scorţoasă. Am fost seduşi poate de o formă de gândire a cotidianului pe care o propunea la vremea aceea Ciprian Mihali, într-un mod mai explicit, dar şi Aurel Codoban, Claude Karnoouh, Adrian T. Sîrbu…

Încă nu era un roi de discipoli în jurul lui Virgil Ciomoş?

Era, dar noi nu făceam parte din roiul acela. Deci nu asta era baza. Eram un grup destul de autonom. Nu făceam discipolat propriu-zis cred că la nimeni, dar atracţia era clară – filosofia asta a prezentului – şi de-aici efectul viu pe care l-ai menţionat. Într-adevăr, era vorba de fenomene care umblau pe stradă, ca să zic aşa, adică scriam despre jocurile pe calculator, despre bani, despre te miri ce. Nu exista încă o miză culturală ori politică foarte bine definită. Făceam revista pentru plăcerea noastră în primul rînd. Iniţial, ea a apărut în condiţii absolut suprarealiste: ca un supliment al unui mare cotidian din Chişinău. Vasile Ernu şi Vitalie Condranschi au simţit primii potenţialul unei reviste. Apoi au venit cu soluţia la cheie. Au vorbit cu cotidianul acesta – nici nu mai ştiu cum se cheamă – cu care aveam un fel de deal: noi le facem un supliment, cultural sau aşa ceva, şi ei ne dau un tiraj de-o mie, iar restul era distribuit în reţelele normale de distribuţie la Chişinău. Deci aşa a început. Redactarea se făcea la Cluj, iar tehnoredactarea la Chişinău. Te duceai cu dischetele, cu imaginile pe care voiai să le scanezi – totul era efectiv material de contrabandă – şi după aceea veneai cu tirajul de-acolo. Pe maşină sau chiar pe tren câteodată. Era foarte amuzant. Cam astea erau condiţiile. Cel puţin pentru primele două numere. După care revista s-a autonomizat. Am reuşit s-o scoatem aici. A început să placă.

Eu ştiu că erau unii care mai scrâşneau pe la facultate.

Bineînţeles. Cum să spun, era inevitabil. Dar aşa e un proiect cît de cît zglobiu – are şi prieteni, şi duşmani, cum zic manelele.

Câte numere aţi scos?

Nouă. A mers din 1997 până-n 2001. Revista începea să aibă tot mai multă consistenţă, numerele începeau să devină un pic tematice. Deci a început să ia o turnură un pic mai aplicată, să se vadă deja elemente programatice în ea, de angajament. În orice caz faţă de chestiunea Universităţii – acesta era unul dintre ultimele numere pe care le-am făcut, unde chiar am ridicat problema felului în care Universitatea decade şi devine un spaţiu impracticabil pentru orice gândire vie. În momentul în care s-a terminat şcoala, ne-am risipit mai întâi geografic, iar apoi şi contactele dintre noi s-au împuţinat. Fiecare s-a dus şi şi-a văzut de-ale lui.

Tu de ce te-ai apucat?

Pentru mine a fost interesant pentru că încă exista Philosophy & Stuff când mi-a venit propunerea de la Tim Nădăşan de a deveni redactor la Balkon Cluj. Era vorba de o revistă de artă de data asta. Pentru că mediul era atât de încărcat aici în ce priveşte interesele revistelor deja existente, formulele în care se discuta despre artă, totul mirosea aşa de tare a naftalină şi a ponosit, încât el s-a decis să ia ca model o revistă din Ungaria, care aducea o structură destul de interesantă şi materiale deja existente pentru discutarea artei contemporane.

Sub ce formă exista atunci Idea? Era deja editură?

Nu, nu exista încă editura Idea. Exista doar firma Idea Design & Print, tipografie şi firmă de design. Ideea de editură s-a născut un pic mai târziu şi a venit iniţial de la Ciprian Mihali. Am pornit cu două colecţii: Panoptikon, filosofie contemporană (mai tîrziu şi teorie politică), şi Balkon, teoria artei. Astea erau cele două linii pe care le-am urmat. Şi am mers aşa o vreme. Am făcut câteva numere Balkon, care au avut un ecou destul de bun în România. În comparaţie cu alte reviste, tipografia şi designul erau mai mult decît decente, iar textele erau şi ele destul de interesante. Chestia cu Balkon e că a reuşit să prindă laolaltă, să reunească scena de artă din România. Numărul 2 a fost chiar despre „nucleele de artă contemporană din România”. Practic a fost o scanare aproape completă. Era vorba de a vedea care-i contingentul, cu cine luptăm, cu cine defilăm. Aşa am început să cunoaştem oamenii, să vedem care sunt mizele, să inventăm teme tot mai de interes pentru arta contemporană, lucruri despre care fie nu s-a discutat deloc, fie s-a discutat foarte puţin pînă atunci.

Şi revista IDEA când s-a lansat?

IDEA artă + societate a venit în continuarea Balkon-ului. Primul număr IDEA este numărul 14, pentru că vine după numărul 13 al revistei Balkon. IDEA a început în 2003, atunci s-a făcut această schimbare. Dar o tendinţă de politizare era deja destul de clară încă din ultimele numere Balkon. Era contextul protestelor antiglobalizare şi al reprimării lor poliţieneşti. Ţineam seminarii de filosofie politică la cursurile lui Claude Karnoouh, ceea ce a adăugat o notă în plus politizării…

Chiar, în ce măsură era Karnoouh o prezenţă în grupul acesta?

Pentru mine cel puţin el e o prezenţă constantă. Vreau să zic: încă de cînd am început Philosophy & Stuff. Simpatizase cu proiectul şi chiar s-a solidarizat cu el. Într-un fel, Karnoouh a jucat un rol important pentru toată scena intelectuală de la Cluj. Aducea un discurs filosofico-politic pe care n-aveai cum să-l găseşti aici, nimeni nu putea să vorbească aşa despre politică, să-ţi deschidă ochii în felul acela în contextul respectiv. Deci era, după mine, o prezenţă foarte importantă, chiar dacă nu era implicat niciodată în mod direct în deliberările legate de numerele Philosophy & Stuff sau IDEA.

În ce măsură vedeaţi din interior – pentru că de-afară se vedea, erau clare influenţa şi atracţia pe care o exercitau produsele Idea, în perioada aia, mai ales că era singura editură de genul acesta nu doar din Cluj, dar şi din ţară – din interior se vedea lucrul acesta?

Nu ne ştiam foarte bine publicul. Nici acum nu ni-l ştim. Există un fel de mesaj în sticlă în toate chestiile pe care le facem. Sigur, revista e foarte bine primită în cercul nostru de prieteni, artişti, filosofi, sociologi, antropologi, politologi etc. Dar poate că n-am stat destul, niciunul dintre noi, să contabilizăm influenţele.

Dar mă refer mai degrabă la impactul de la nivelul spaţiului public. Pentru că tot în perioada aia de la începutul anilor 2000 apărea şi la noi un discurs politico-teoretic mai critic…

Nicidecum la începutul anilor 2000. Discursul critic autohton a început pe la mijlocul anilor 2000. Ştiu asta în mod precis, pentru că la începutul anilor 2000, când încercam să-mi găsesc aliaţi politici, abia dacă am găsit o mînă de oameni.

Crezi că explozia asta din ultimii ani de activism, de organizaţii militante, se datorează pe undeva şi activităţii Idea?

Nu. Cu siguranţă nu în mod direct. Mi-ar plăcea să cred că IDEA ar fi acţionat măcar ca un fel de catalizator, dar cred că activismul se datorează mai degrabă crizei, prin urmare precarizării. Faptului că oameni cu un potenţial intelectual bun au început să simtă precarizarea şi s-o înţeleagă. Asta trezeşte o conştiinţă socială. Cred că asta a fost factorul principal, şi nu Idea, chiar dacă ea furnizase şi continuă să furnizeze muniţie intelectuală pentru o posibilă luptă.

Revista IDEA era clar că-şi alesese un ritm şi o distanţă de abordare a faptelor foarte specifice – adică nu era nici din avion, anistorică, nici la firul ierbii, jurnalistică – şi implicit era poate greu să găseşti oameni care să se potrivească cu modul acesta de abordare. Unul din reproşurile care i se aduc revistei IDEA este de ce nu aţi coborât mai aproape de „meandrele concretului” şi de suflul evenimentelor?

Ca fost redactor IDEA, ai putea să răspunzi şi tu la întrebarea asta (râsete). De fapt, nu sunt dispus să accept teza asta – că n-am avea de-a face cu concretul. Avem de-a face cu concretul. Însă ne interesează principiul care dă concretul. Deci cum anume, din toate faptele pe care ţi le livrează istoria, se poate descifra un soi de tipar (= Gestalt = idea). Tiparul respectiv poate că e mai interesant pentru noi decât faptele însele, fără a le pune însă în umbră. Dar, cum să zic, faptele trec, adică partea jurnalistică a faptelor trece, în schimb problemele rămân, sunt constante. Toate anomaliile sociale prin care trece ţara şi lumea în general, toate problemele mari sunt permanente. Şi prin urmare ar fi de înţeles cum apar ele, de ce apar, de ce rămân, de ce, în pofida tuturor relelor sociale pe care le produce capitalismul, el încă persistă, ba chiar înfloreşte. Deci asta aş răspunde la întrebarea cu concretul – pentru că tot concretul acesta ne interesează şi pe noi, dar văzut dinspre principiul lui.

Cumva asta are de-a face, pe de o parte, cu problema cu care se confruntă toată proiectele critico-activiste din zona asta din România, problema avangardei în spatele căreia nu vine nimic, dar pe de altă parte are legătură şi cu însuşi modul de funcţionare al stângii – cu faptul că încercarea ei de a identifica nişte cauze profunde, structurale ale unui complex în mişcare face ca retorica ei să fie mai puţin intuitivă sau palpabilă decât retorica dreptei.

Da, sigur, inclusiv asta e la pachet. În cazul nostru, lucrurile sunt şi mai complicate. Nu suntem avangarda a nimic. Revista IDEA e, înainte de toate, un dispozitiv „optic” sau fenomenologic prin care e vorba de a da de văzut mai multe lucruri deodată, dar în primul rînd legătura dintre ele, dintre teoria artei, producţia artistică, scena de artă contemporană, formele sau plasticitatea / politicitatea lumii şi teoria critică social-politică. Iar prin această înşiruire am refăcut chiar rubricatura noastră constantă. Noi înţelegem acest asamblaj ca un dispozitiv de lectură al fenomenului artistic contemporan. Dar mai e şi celălalt versant: a prinde cumva ce dă de văzut arta contemporană despre lumea noastră, despre societatea noastră, despre criza ei. Cu alte cuvinte, IDEA e un proiect militant pe mai multe planuri, dar scopurile sale au foarte puţin de-a face cu propaganda. E vorba mai degrabă de un loc – imaginar – în care să se poată da curs unor reflecţii la fel de complicate precum marasmul politic, el însuşi extrem de complex, în care sîntem prinşi ca societate.

(Interviu realizat de Alex Cistelecan)

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 24, 2014octombrie 15, 2014 de VATRA

Anchetă: Noile științe sociale clujene

Ancheta, Dosar
Alin Tat, Claudiu Gaiu, Cluj, generatia 08, sociologie
Scrie un comentariu

Răspund: Alin TAT și Claudiu GAIU

Există ceva specific noilor ştiinţe sociale (în cel mai larg sens, de la sociologie şi jurnalism la filosofie) clujene şi reprezentanţilor săi? Şi dacă da, care ar fi cauzele şi explicaţia caracteristicilor particulare ale acestui mediu: influenţa unor profesori de excepţie, specificul cultural al oraşului, istoria sa unică de după 1989 (Caritas, Funar, Boc etc.), economia politică a zonei, simpla contingenţă generaţională etc.?
Cum vă explicaţi apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a acestei generaţii intelectuale? O diferenţiază cumva în istoria generaţiilor intelectuale româneşti post-decembriste? O apropie cumva de alte generaţii – generaţia interbelică?, generaţia 1848? – din istoria noastră culturală?
Care ar fi principalele puncte de convergenţă şi linii de fractură ale curentelor, grupurilor şi instituţiilor câmpului ştiinţelor sociale clujene?
Ţinând cont de contextul social, politic şi cultural, local şi global, al momentului nostru, ce amprentă şi urmă ar putea lăsa această generaţie intelectuală, la ce impact epocal poate spera: pur educaţional? De simplu transmiţător de ştafetă? De scânteie revoluţionară? Sau măcar de „democratizator” al spaţiului public?

Răspunsuri

Alin TAT

Mă voi limita în răspunsul meu la filosofia clujeană. Şi chiar asupra acesteia, într-o viziune parţială, îmi dau seama. Cred că a vorbi despre un specific al ei, în sens tare, e cam prea mult spus. Dar poate că gestul va fi mai puţin riscant dacă pornim de la câteva note ale sale. Deşi nu ştiu – încă o dată – cât îi sunt acestea de caracteristice. Voi vorbi despre ce am întâlnit eu în filosofia clujeană în ultimii douăzeci şi cinci de ani, adică după revoluţie.

Fenomenologie, hermeneutică, postmodernism, pragmatism, gândire postmetafizică: acestea ar fi ingredientele. Sau – dacă vrem nume ale inspiratorilor – Heidegger – mai mult decât Husserl – dar şi Lévinas şi Marion, Ricoeur – mai mult decât Gadamer –, Lyotard, Rorty, Derrida, Foucault, precum şi emulii mai tineri ai acestora. Influenţele le-am perceput în Universitate, dar şi în programele de traduceri filosofice ale editurilor clujene (mai ales Dacia, Idea, Tact).

Apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a noii generaţii intelectuale mi le explic, în primul rând, prin schimbarea de paradigmă, prin cezura anului 1989. Dacă înainte de 89 era cu neputinţă să discuţi despre politică sau era un pur act de imaginaţie, modelul societăţii democratice chiar impune, periodic, acest exerciţiu intelectual. Mai mult, unii se simt chemaţi să i se consacre în mod exclusiv, specializându-se în gândire politică.

Găsesc, într-adevăr, similitudini structurale, aşa-zicând, între generaţia postdecembristă şi generaţiile amintite, dat fiind faptul că toate acestea au fost puse să regândească, în cheie social-politică, vieţuirea în comun, idealurile şi valorile revendicate.

Ceea ce nu ne împiedică, însă, să vedem şi deosebiri importante între aceste generaţii intelectuale. Problematicile generaţiei paşoptiste au fost parţial preluate în perioda interbelică, prin demersurile de amenajare a unui stat naţional funcţional, în timp ce anii în care trăim sunt marcaţi de dezbateri legate de drepturile omului, de apartenenţa noastră europeană şi de raportul dintre naţional şi supranaţional.

Întrucât mă limitez la zona filosofiei clujene, cred că nu sunt prea multe astfel de curente, grupuri şi instituţii. Totuşi, observ un interes comun – şi cât de legitim! – de racordare la cercetarea internaţională în domeniu, pentru a nu mai rămâne cantonaţi în bibliografia autohtonă, evident insuficientă şi uneori distorsionantă. Ceea ce duce, de cele mai multe ori, la o privire îndreptată spre Vest şi nu spre Bucureşti, spre lumile anglofonă – în primul rând – dar şi francofonă şi germanofonă. De unde şi o anumită identitate, construită oarecum diferit, de cea a centrului culturii române, inclusiv în materie filosofică. (Am asumat aici presupoziţia – pentru unii discutabilă, ştiu asta! – potrivit căreia capitala politică reprezintă şi centrul cultural.)

Menţionez, cu riscul de a fi taxat de subiectivism, că acest decalaj între centru şi „provinciile” culturii române a fost atenuat în ultimii ani de existenţa Colegiului Noua Europă, din Bucureşti, care a prilejuit, prin programele sale, o apropiere şi un schimb benefic, inclusiv între tinerii filosofi.

Cât despre fracturi, aici se vede limpede cum acestea sunt preluate din peisajul global – dar cum ar putea fi altfel? – şi suplimentate de micile şi localele orgolii de grup, de şcoală, de centru de cercetare.

Aş începe cu ultima sugestie, cu rolul „democratizator” al practicilor intelectuale. Cel puţin aşa îmi place să cred că trebuie să funcţioneze mintea profesionalizată a filosofului. Îmi pare rău aici pentru cei ce deplâng profesionalizarea filosofiei, văzând în aceasta o cădere din starea iniţial paradisiacă a unei filosofii neangajate. Nu văd nicio opoziţie de principiu între libertatea gândirii şi un angajament de tip public al purtătorului acesteia, între reflecţia politică şi nevoia de a „coborî” în politicul propriu-zis. În afară de o tensiune care poate fi benefică, atunci când e bine gestionată. Şi chiar dacă de cele mai multe ori observăm contrariul. Dar din această stare de fapt nu rezultă, pentru mine, decât necesitatea de a căuta excelenţa şi în acest raport, de a nu lăuda doar frumuseţea gândirii pentru a deplânge mizeria politicii concrete.

Acestea fiind spuse, încă aştept o filosofie politică adecvată, precum şi o întrupare clujeană a acesteia.

Claudiu GAIU

Nu. Ele nu au nimic special. De altminteri, întreaga anchetă e o probă de prezumţiozitate. Bine, să răspunzi la anchetă e o înfumurare încă şi mai mare. Care ar fi lucrările care ne-ar autoriza să vorbim despre o renaştere a ştiinţelor sociale la Cluj? Şi apoi de unde până unde vorbim de „noutate clujeană”…? De o fi să fie şi dacă niscaiva seminţe locale vor da rod aici sau în altă parte să lăsăm să treacă măcar 3 decenii înainte de a vorbi. Întrebarea aproape că ar vrea să rostească numele unei şcoli de gândire, dar se opreşte prudent la termenul de „generaţie”… E vreun fenomen marcant şi original în genul şcolii logice poloneze de la Liov şi Varşovia, născută în cenuşa Primului Război Mondial? O ţesătură de lucrări ca cele ce au creat reputaţia şi originalitatea meditaţiei asupra modernităţii a filosofilor sloveni Mladen Dolar, Rasto Močnik, Rado Riha şi starul mediatic Slavoj Žižek? Există la Cluj studii serioase, la filosofie născute din filiera francofonă a anilor 90, la sociologie pe linia creată de cei şcoliţi la CEU-Budapesta sau în Statele Unite. Există o critică literară dinamică, atât cât să-i enerveze pe filosofi, sociologi şi istorici care mereu au fost geloşi pe statul literaţilor şi a revistelor literare a căror destin cultural s-a cam sfârşit. Invidia însă a rămas! Istoria Clujului nu mi se pare atât de unică. Dezindustrializarea bruscă a puit un naţionalism provincial agresiv. Credeţi că Simirad al Ieşilor era mai puţin provincial când fonda Partidul Moldovenilor? Sau actualul primar al Craiovei, Olguţa Vasilescu, e mai puţin naţionalistă pentru că a părăsit partidul România Mare şi a intrat în PSD ? Nu cred într-o particularitate atât de mare a Clujului. Aţi uitat poate mărirea şi prăbuşirea băncii Dacia Felix, contemporană cu jocul piramidal Caritas. Dar acestea nu mi se par circumstanţe care să ducă la o reînnoire a ştiinţelor sociale. A fost un dinamism al anilor 90, provocat de schimbarea de macaz, de eliminarea din Universitate a unor cadre considerate prea apropiate de ceauşism şi pătrunderea unor figuri noi, de posibilităţile mai mari de circulaţie a informaţiei şi a universitarilor, însă posibilităţile acestei deschideri mi se par azi epuizate. Ce e special azi e rapida radicalizare a opţiunilor politice, dar cred că e o cerinţă a vremurilor şi nu se manifestă doar la Cluj. Şi nu ştiu dacă va afea efect în producţia savantă.

Cinci întrebări deodată! Şi cheia e bineînţeles la sfârşit! Generaţia 27 s-a impus în mare parte prin autoreferenţialitate. Au scris mult despre ei înşişi şi s-au comparat nu atât cu paşoptiştii, prea cosmopoliţi pentru ei, cât cu junimismul şi rolul său întemeietor. Apoi anii 1970-1980 au redescoperit pe Eliade şi pe interbelici, descoperire amplificată după 1989 de planul editorial Humanitas şi succesul său iniţial. Materialismul se prăbuşise, zorii noi ai unor vremuri mai spirituale se deschideau. Semnele deziluziei aveau să apară în curând. Dar obsesia generaţiei intelectuale (în anii 1990 şi ceva întrebarea avea o formă şi mai spiritualizată: „ce maeştrii am mai avea azi?”) de aici vine: de la succesul de piaţă a interbelicilor. Generaţiile prezente – nu-i una singură şi e foarte stratificată, iar raporturile dintre leaturile universitare sunt destul de amestecate – sunt cele ale acestei deziluzii. „Idealism”, „liberalism”, „meritocraţie”, „valori europene” erau vălurile menite să ascundă prăbuşirea într-o nouă epocă a acumulării capitalului. Cred că o primă trezire au fost bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Brusc, ceva nu mai ţinea. Anii 90 luau sfârşit, iar „valorile occidentale” îşi arătau faţa adevărată: violenţă militară, distrugeri civile, neocolonialism economic. Cei mai politizaţi dintre noi (Convenţia Democrată, Constantinescu, „Jos Iliescu”, „Fără comunişti”) încă mai fumam drogurile uşoare generos oferite de Revista 22, dar deja lucrurile se mişcau într-o altă direcţie. Profesorii făceau digresiuni despre asta în cursurile lor şi luau un ton destul de radical. Am prins şi două cursuri festive în 99, unde Aurel Codoban şi Claude Karnoouh au vorbit despre chestiunea iugoslavă. Nu erau singurii.

Nu vreau să vorbesc doar despre o generaţie. Cred că e profund greşit şi aduce cu Războiul porcului a lui Bioy Casares: aduce un fals conflict între generaţii, ca şi când n-ar exista deja destule. Vârsta nu e un criteriu al lucidităţii politice. Cei care am urmat Universitatea clujeană în anii 90 suntem foştii colegi ai noilor staruri ale partidelor pro-austeritate, pro-privavatizarea sistemului sanitar, pro-exploatarea sălbatică a resurselor în folosul companiilor străine şi mai nou pro-militarizarea politicii externe. Punctele de convergenţă se regăsesc în încercarea mai multor generaţii de a da seama prin modestia mijloacelor intelectuale de ravagiile prezentului stadiu al dezvoltării capitaliste într-una din provinciile îndepărtate de centrele de putere economică şi militară din UE şi NATO. Problema liniilor de fractură, care nu e o chestiune specific clujeană e mai grăitoare. O ruptură puternică şi tot mai greu de acoperit este între apolitici şi politici. Primii sunt mai legaţi de mişcări gen UniţiSalvăm, un civism anti-partide politice, în fond traducerea românească a antipoliticianismului politician care l-a adus în parlamentul Italiei pe Beppe Grillo şi a sa „Mişcare de 5 stele”. Ceea ce ascund cele cinci stele e că ele sunt adevăratele fice ale lui Berlusconi, ales de fiecare dată pentru discursul „din afara politicii”, de „om ridicat cu forţe proprii, nu om al unui partid”, imagine publică ce ascundea un conservatorism societal, neoliberalism economic, renunţarea la suveranitate în favoarea militarismului american. Apolitismul european sau clujean de azi e un berlusconism soft, fără năzbâtiile lui Il Cavaliere, „rebrănduit” cu un ecologism ce refuză radicalitatea chestionării cauzelor ultime ale dezastrelor naturale. Bineînţeles, el are nuanţe şi poate produce secte diferite. Deunăzi o voce a „social-democraţiei” din Capitală ne îndemna să vedem diferenţa între Partidul Popular European care aderă entuziast la Tratatul Transatlantic şi partidele stângiste care, deşi manifestă scepticism şi prudenţă, declară numitul acord comercial necesar! Halal alegere! Şi iată că avem două grupări ale oportunismului contemporan: apoliticii care vor boicota alegerile şi stângiştii care vor vota… (ce? PSD?) pentru a adera cu rezerve şi prudenţă la un tratat comercial care aruncă în aer toate exigenţele europene privind sănătatea şi siguranţa alimentară. Social-democraţia aceasta e tot un apolitism, care, nemaiîtrăznind să formuleze niciun proiect de societate, se aruncă în false dezbateri: susţinere pentru Conchita Wurst, dar nu şi pentru Chelsea Manning, condamnare a regimului Baas din Siria, dar nu şi al monarhiei absolutiste saudite. Problema mare este a politicilor care nu se recunosc în îndemnul la vot pentru a participa cu scepticism şi prudenţă la sărăcire, la răvăşirea naturii, la aventurile militare a unei puteri în declin (SUA înregistrează eşec după eşec în Afganistan, Siria, Ucraina), urmate de leaderii europeni fără personalitate şi simţ istoric. Nu există azi reprezentare politică partinică a unei mişcări socialiste. Deci, o primă fractură însemnată între activiştii sau intelectualii zişi progresişti este între şi-au aflat o reprezentare politică şi cei ce caută una. O alta este între cei ce se complac să nu o caute, simţindu-se astfel neatinşi de mizeriile cotidiene şi promovând o nouă rezistenţă prin cultură, de data asta nu hegelianismul lui Noica, ci mult mai jos, o rezistenţă în lumea consumerismului carnavalesc şi a tiparelor previzibile ale culturii de masă, pe de o parte, şi, de cealată parte, cei ce nu aderă la această nouă fantasmă care face jocurile celui mai crud neoliberalism economic. Bineînţeles, mai sunt şi intelectualii care-şi văd de treabă cu profesionalism, în domenii restrânse şi cred că îşi află corespondentul politic în bunul gospodar, în politicianul profesionist, adică cel ce vorbeşte corect gramatical, are un trecut academic bogat, ştie limbi străine şi-şi foloseşte aceste arme pentru a exprima un dispreţ elitist pentru restul populaţiei.

Nu ştiu. Vor rămâne cu siguranţă în urmă mulţi şomeri şi angajaţi precari ai domeniului „cultural” (publicitate, jurnalism, fundaţii). Sunt oarecari asemănări cu anii 1980 când rezultatele primelor valuri de masificare a învăţământului universitar a împins mulţii intelectuali de calitate spre zone mai puţin vizibile ale societăţii. Dar atunci, în ciuda tristeţii sociale, timpul avea mai multă răbdare. Acum vremurile sunt mai colorate, dar nu mai există plase temporale de aşteptare.

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 22, 2014octombrie 14, 2014 de VATRA

Generaţia 08: Analiza de clasă şi stânga intelectuală în România

Cornel BAN

Redescoperind clasa

Tematizările populare sau academice ale clasei sunt elementele constitutive ale apariţiei opoziţiei sociale la consensul neoliberal în România. În 2012 şi 2013, protestele sociale largi împotriva unor chestiuni atât de diferite precum continuarea privatizării din sănătate sau activităţile miniere ale unor multinaţionale au pus pe masă întrebări noi şi dificile privind relaţiile dintre piaţă şi societate din această ţară. Protestele au funcţionat nu doar ca forme de expresie ale frustrărilor legate de corupţie şi austeritate, sau doar ca oportunităţi pentru nişte mişcări cu o singură cauză. Ele s-au dovedit a fi, totodată, spaţii de deliberare în ceea ce priveşte măsura în care inegalităţile sociale generate de dezvoltarea dependentă a României sunt compatibile cu democraţia însăşi. Privilegiul de clasă şi privilegiul politic au fost legate laolaltă în discursul critic al acestui nou tip de mişcare cetăţenească. După ani de acceptare aproape automată a reformelor pro-piaţă de către publicul larg, aceste deliberări au scos la iveală reţele emergente de stânga, constituite din bărbaţi şi femei care s-au maturizat la sfârşitul anilor 1990 şi care au făcut din clasa socială o categorie fundamentală a analizei lor a status quo-ului. Critica lor vocală a capitalismului din România şi a capitalismului în general a fost o surpriză neaşteptată pentru establishment.

Aceşti critici nu au nimic de-a face cu liderii civici, în general bine finanţaţi şi instituţionalizaţi, care în anii 1990 şi-au făcut un nume prin intermediul unor campanii relativ de succes, pentru mai multă democraţie liberală, mai puţină corupţie şi instituţii statale mai eficiente. Pentru tinerii critici de stânga nou apăruţi, generaţia civică din 1990 era vinovată de a fi împachetat laolaltă democratizarea cu neoliberalizarea şi, astfel, de faptul că au avut rolul de coparticipanţi în adoptarea unor politici care au generat o mulţime de probleme sociale, de la inegalitatea tot mai mare la degradarea mediului şi la slăbirea naturii seculare a statului. În loc să apeleze la obişnuitele critici româneşti naţionaliste ale capitalismului, aceşti critici s-au bazat pe un repertoriu şi nişte referinţe discursive cosmopolite, care ar suna familiar în campusurile tipice din Europa sau America de Nord sau în mediile activiste. Articulaţi, educaţi, formaţi în Occident şi nepătaţi de legături cu trecutul autoritar, aceşti critici ai status quo-ului au demonstrat nu doar abilităţi academice sau dorinţa de a-şi asuma în mod deschis identitatea lor politică de stânga şi de a explora posibilităţile democratizării vieţii economice. Ei au fost de asemenea capabili să traducă critici academice ale neoliberalismului şi/sau ale capitalismului în limbajul curent. Într-o ţară care se remarcă prin sărăcia tradiţiei intelectuale de stânga şi prin consistenţa politicii sale postcomuniste liberal-conservatoare, apariţia acestei generaţii poate prevesti o deplasare capitală în cultura politică românească.

Faptele sugerează că apariţia unei analize critice a relaţiilor de clasă în România a fost rezultatul mai multor procese convergente, care s-au desfăşurat în timpul ultimului deceniu. Mai întâi, a existat o veritabilă revoluţie intelectuală în câmpul umanioarelor şi al media culturale care a început în Cluj, un centru universitar important, la cumpăna noului secol. În anii 2000, dezbaterile culturale s-au confruntat cu provocarea venită dinspre o generaţie de filosofi şi activişti culturali versaţi în diverse tradiţii de stânga, de la social-democraţie la socialism democratic. La sfârşitul anilor 2000, aceste transformări s-au extins de la filosofie politică şi arte la departamentele de sociologie ale celor mai bune universităţi din ţară. Aici, o masă critică de noi cadre universitare, formate sau legate de Central European University sau de alte universităţi din Vestul Europei sau America, au făcut din analiza de clasă o platformă de studii sistematică şi o componentă a cercetării empirice. În fine, radicalizarea politicilor neoliberale în timpul Marii Recesiuni şi asocierea strânsă a intelighenţiei liberal-conservatoare cu preşedinţia neoliberală a lui Traian Băsescu (2004-2014) au deschis noi canale de contestare intelectuală în spaţiul public. Pentru a susţine aceste argumente, lucrarea de faţă se bazează pe observaţie participativă, analiza surselor academice şi mediatice şi pe conversaţii cu principalii actori implicaţi.

Moştenirea naţional-stalinismului

O combinaţie originală de naţionalism herderian şi (neo)stalinism a fost ideologia oficială a „socialismului realmente existent” din România pentru aproape o jumătate de secol după cel de-al Doilea Război Mondial¹. În discursul intelectual al vechiului regim, marxism-leninismul a fost altoit în mod creativ cu concepte etno-naţionaliste², iar marxismul critic, cu puţine excepţii (Lukacs, Marcuse şi Althusser) a rămas problematic din punct de vedere politic³. În ce priveşte analiza de clasă, mulţi sociologi au avut instrumentele necesare pentru a o articula, însă puţini au îndrăznit să se confrunte cu ortodoxia marxist-leninistă în mod frontal. Unii sociologi au folosit marxismul critic ca platformă pentru critica lor a stratificări staliniste de clasă⁴, însă represiunea i-a împiedicat să-şi publice analizele în România, şi cu atât mai puţin să formeze comunităţi de cercetători care să se ocupe cu analize neortodoxe ale structurii de clasă, aşa cum s-a întâmplat în unele din ţările învecinate⁵.

După 1989, cadrul intelectual dominant, prin care cei mai influenţi intelectuali publici şi comentatori au înţeles realităţile sociale ale postcomunismului a fost o sinteză de liberalism şi conservatorism⁶. Unii au ales filosofia socială şi economia libertariană, alţii au devenit neoliberali doctrinari, iar alţii au articulat o înclinaţie explicită pentru neoconservatorism. Însă toţi au avut în comun respingerea seacă a oricărei idei asociate cu stânga⁷. Conform unui comentator liberal de vază, chiar şi ideile teoretice asociate cu stânga democratică se confruntau cu o „presupoziţie de ilegitimitate intelectuală”⁸. O masă critică de oameni care foloseau uşile turnante dintre instituţiile academice de mare prestigiu, industria editorială, comentariatul şi organizaţiile elitei societăţii civile, împărtăşeau o ostilitate neobosită faţă de orice idee care ar fi putut fi asociată cu moştenirea socialismului, a social-democraţiei, a liberalismului de stânga sau chiar a ordoliberalismului economiei sociale de piaţă⁹. Rezultatul a fost că, în afara unor intervenţii jurnalistice speculative¹⁰, conceptul de clasă şi analiza efectelor sale au fost retrogradate la coşul de gunoi al activităţilor intelectuale dubioase¹¹.

Cu toate astea, departe de reflectoarele revistelor culturale principale şi a mass-mediei populare, anii 2000 au inaugurat o nouă situaţie intelectuală. Aspecte îndelung neglijate, privind distribuţia socio-economică au intrat în dezbaterea publică şi au reprezentat o provocare la adresa neoliberalismul postcomunist şi a inegalităţilor de clasă pe care le-a produs. În acest punct, analiza critică de clasă devenise deja o resursă principală a cercetării şi programei din cele mai importante departamente de sociologie şi ea forma gândirea unei noi generaţii de jurnalişti, organizatori comunitari, literaţi, artişti şi ale rândurilor tot mai extinse ale precariatului intelectual bine educat, supravieţuind din traduceri, granturi pe termen scurt şi slujbe ciudate. În cele ce urmează mă voi concentra asupra acestor dezvoltări.

Sociologia şi redescoperirea clasei sociale

Abia în a doua jumătate a anilor 2000 clasa socială a devenit obiectul unor cercetări sistematice în lumea academică. Deschizătorii de drumuri au fost departamentele de sociologie din principalele universităţi (Cluj, Bucureşti) şi Institutul de Studiere a Calităţii Vieţii, un think-tank de stat afiliat Academiei Române, unde sociologi veterani precum Dumitru Sandu şi Ioan Mărginean au tras primele salve¹². Ele au fost urmate destul de curând de munca unei tinere generaţii de sociologi¹³ care s-au dedicat unor cercetări empirice sistematice.

Aceste dezvoltări au produs o ruptură între cea mai mare parte a intelighenţiei liberal-conservatoare, care vedea în clasă o categorie reziduală a marxismului sovietic, şi sociologii care considerau clasa şi efectele ei în realitatea socială drept categorii sociale relevante în analiza capitalismului eclectic din România. Clasa socială a generat noi agende de cercetare şi mai multe generaţii de studenţi au urmat cursuri despre stratificarea de clasă¹⁴. În mod ironic, poate, eforturile sociologilor de a face din clasă o categorie relevantă au fost susţinute de sectorul corporaţiilor, în măsura în care firmele de marketing, presa de afaceri şi posturile TV, care au încercat să demonstreze că România s-a eliberat de moştenirea ei social-economică din comunism, au început să producă date care arătau distribuţia tot mai dezechilibrată a veniturilor din ţară în favoarea deţinătorilor de capital şi a profesioniştilor.

Cercetarea sociologică de ultimă oră asupra clasei utilizează mai ales cadre analitice şi metodologice eclectice, care combină perspective weberiene, (neo)marxiste şi bourdiene¹⁵. Astfel, cercetarea lui Cătălin Augustin Stoica asupra formării clasei capitaliste româneşti se bazează mai ales pe concepte weberiene şi bourdiene pentru a explica conversia resurselor organizaţionale şi de reţea ale cadrelor din timpul lui Ceauşescu în întreprinzători capitalişti. În mod similar, demersul lui Octavian-Marian Vasile, de cartografiere a tuturor claselor sociale din România anilor 2000, porneşte de la un set de concepte preluat de la nişte sociologi atât de diferiţi precum Erik Olin Wright şi Anthony Giddens. De asemenea, cursurile despre stratificarea socială predate în departamentele de sociologie iau foarte în serios toate abordările prezente în universităţile din Occident¹⁶.

Un alt grup de sociologi se bazează mai degrabă pe analiza de clasă neomarxistă dezvoltată de E.P. Thompson, Stuart Hall, Raymond Williams. Cei mai mulţi dintre aceşti sociologi au fost pregătiţi la Central European University şi predau la departamentul de sociologie de la Universitatea Babeş-Bolyai, unde Marius Lazăr, şeful de departament, este şi veteranul neo-marxist al grupului. Cercetările cele mai vizibile la nivel internaţional realizate de grupul de sociologi neomarxişti de la Cluj includ lucrările lui Norbert Petrovici şi Florin Faje despre naţionalism, clasă şi spaţii urbane¹⁷, cercetările lui Gabriel Troc despre etnia romă, clasă, etnie şi migraţie, lucrările Cristinei Raţ despre implicaţiile de clasă ale reformei sistemului de protecţie socială¹⁸, textele Ancăi Simiona despre clasa managerială¹⁹, sau încercările unor Nicoleta Bitu şi Enicko Vincze de a combina feminismul, analiza de clasă şi cercetarea asupra rasismului²⁰.

În anii 2000, sociologii români au generat un angajament suficient de susţinut faţă de chestiunile redistributive pentru a produce un interes substanţial în analiza de clasă. Cea mai mare parte a acestei atenţii s-a îndreptat spre analiza clasei de mijloc sau înspre excluderile etnice şi de clasă care afectează săracii din comunitatea roma²¹. Abia în a doua jumătate a decadei se poate remarca un interes crescând al unei tinere generaţii de sociologi faţă de abordările neomarxiste privind clasa, precum cea a lui Erik Olin Wright. După 2010, deschiderea faţă de nişte abordări mai critice ale analizei de clasă în sociologia academică a fost însoţită de apariţia analizei de clasă în rândurile unei noi generaţii de jurnalişti şi activişti civici. Principala consecinţă a acestei mutaţii a fost faptul că dezbaterile privind conflictul social şi redistribuirea sunt acum completate de discuţii incipiente privind conflictele din sfera producţiei. Se poate spune că discursul critic privind politica stratificării de clasă în epoca neoliberalismului şi-a câştigat locul său de drept în spaţiul public românesc.

Schimbarea macazului în analiza de clasă. Apariţia stângii intelectuale în România

În anii 2000, dezbaterile culturale din România s-au confruntat cu provocarea reprezentată de o generaţie de cercetători şi activişti culturali iniţiaţi în diverse curente din corpusul stângii, de la liberalismul de stânga la marxism. Utilizatorii acestor noi discursuri au fost în general tineri, cosmopoliţi, multi-etnici care s-au distanţat de (şi au desconsiderat) reţelele şi ideile naţional-stalinismului. Această generaţie de cercetători, jurnalişti şi activişti civici şi-a definit identitatea sa prin contrastul cu consensul dominant anti-stânga din establishmentul cultural şi politic. Mai mult, după 2010 ei au reuşit să câştige un anumit profil naţional creându-şi propriile lor media alternative, edituri, organizaţii civice şi platforme activiste. Bloggerii şi activişti civici provenind din aceste reţele apar frecvent la emisiuni TV şi în paginile editoriale ale principalelor ziare naţionale.

Această veritabilă reîntemeiere a intelighenţiei de stânga din România a fost făcută posibilă de convergenţa unor procese endogene şi transnaţionale în mediile culturale dizidente din Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Primii care s-au mişcat au fost un grup de studenţi de la departamentul de filosofie, cunoscuţi informal ca „Grupul de la Cluj” şi care au lansat o revistă de filosofie proprie²². Mai târziu, ei s-au bucurat de susţinerea lui Timotei Nădăşan, un fost profesor la facultatea de arte, reconvertit în antreprenor de succes în industria editorială. Membrii grupului au lansat câteva reviste culturale, una dintre ele (IDEA artă + societate) a reuşit nu doar să supravieţuiască din 2001, ci şi să devină revista românească de cultură cea mai apreciată pe plan internaţional²³. Nădăşan a înfiinţat de asemenea o editură care a publicat printre cele mai interesante referinţe din marxismul contemporan şi gândirea critică post-structuralistă²⁴. Atins de influenţe transnaţionale, grupul a beneficiat de pe urma experienţelor de cercetare din Franţa şi America de Nord ale filosofilor, teoreticienilor politici şi sociologilor locali. Pentru mulţi, această deplasare s-a datorat în bună măsură influenţei unor marxişti francezi sau maghiari cu puternice legături cu Clujul²⁵. În mod tradiţional un spaţiu al naţionalismului etnic înverşunat, acest oraş a devenit spaţiul stângismului internaţionalist. Filosofii politici din „Grupul de la Cluj”, precum Andrei State, Veronica Lazăr, Vasile Ernu, Ovidiu Ţichindeleanu, Gabriel Chindea, Alexandru Polgar, Adrian Sârbu, Bogdan Ghiu, Alex Cistelecan, Ciprian Bogdan şi Alexandru Boguş au făcut cu toţii muncă de pionierat în articularea unui discurs critic despre relaţiile de clasă în spaţiul public, prin jurnalismul lor, activismul civic, cercetarea sau stabilirea agendei în edituri ca Idea sau Tact.

După izbucnirea crizei economice, membrii „Grupului de la Cluj”²⁶ şi ai altor câteva grupuri au devenit membrii fondatori a trei site-uri (CriticAtac²⁷, Blogul de Urbană²⁸, Protokoll²⁹) care au pus laolaltă referinţe liberale de stânga, social-democrate şi (neo)marxiste, odinioară ignorate, privind relaţiile de clasă în capitalism. Începând cu 2010, CriticAtac, având baza în Bucureşti, a devenit principalul mediu de expresie al intelighenţiei de stânga emergente. Site-ul oferă texte zilnice de analiză teoretică, empirică şi normativă având mai mult sau mai puţin legătură cu chestiunea clasei. De exemplu, colaboratorii CriticAtac au scris analize substanţiale de 3000 de cuvinte, cu bibliografii consistente, care au chestionat în mod sistematic austeritatea, încercările de privatizare ale serviciilor publice, dereglementarea relaţiilor de muncă şi rentele extrase de sistemul bancar. Costi Rogozanu, jurnalistul cel mai proeminent al grupului, a tradus aceste analize în intervenţii editoriale bisăptămânale pe principalele canale media. În termeni normativi, în timp ce unele din analizele publicate de CriticAtac intră în zona de aspiraţii social-democrate³⁰, altele aparţin mai degrabă ideilor asociate cu socialismul contemporan. Indiferent de poziţiile lor, colaboratorii CriticAtac sunt secularişti angajaţi şi au refuzat critica socială a relaţiilor de clasă din capitalism propusă de intelectualii creştini. În timpul protestelor din 2012 şi 2013, unii din autorii asociaţi cu CriticAtac au organizat un grup separat de stânga, cu propria sa agendă socio-economică, slogane şi estetică a protestului şi care au intrat în conflict cu cele ale grupurilor de tineri conservatori.

Reţeaua CriticAtac acoperă sfere sociale extrem de diverse, de la cercetare academică la jurnalism şi activism civic, şi a devenit în ultima vreme un nume de referinţă pentru stânga intelectuală. Cei mai mulţi dintre colaboratorii săi locuiesc în România, dar un procent însemnat dintre ei studiază sau predau în campusurile din Vestul Europei şi America de Nord. Ca dovadă a internaţionalizării sale, din 2013 CriticAtac a lansat o platformă internet în limba engleză, numită LeftEast, care oferă analize angajate şi la zi despre evenimentele socio-economice din Europa de Est. Analizele sunt semnate de autori din Bulgaria, ex-Iugoslavia şi Ucraina şi tind să se concentreze asupra analizelor critice ale relaţiilor de clasă în regiune.

Interviurile cu membrii reţelei CriticAtac sugerează că criza economică din 2008 a fost un punct de cotitură major în această evoluţie a dezbaterilor intelectuale. Desigur, chiar şi înainte de criză, versiunea românească de capitalism neoliberal ajungea nu reuşea să satisfacă aşteptările celor mai mulţi. În mod crucial, formarea unei clase de mijloc consistente, reperul conducător al celei mai mari părţi din politica postcomunistă, a fost mult mai puţin robustă decât se aştepta. A devenit totodată evident că, chiar în momentul în care România trăia primul său boom economic de lungă durată între 2000 şi 2009, noul sistem economic retrograda majoritatea populaţiei la statutul de săraci în câmpul muncii, în timp ce partea din economie deţinută de câteva sute de milionari şi miliardari continua să crească în ritmuri vertiginoase³¹. Însă abia după ce criza a lovit tot mai mulţi oameni au început să observe că astfel de dezvoltări nu sunt patologii ale economiei politice româneşti, ci dezvoltări curente din ţări altădată lăudate ca modele de manual de dezvoltare neoliberală, precum Irlanda sau Estonia.

Concluzii

Viaţa intelectuală din România a străbătut un drum lung în raportarea sa la chestiunile privind clasa. După un deceniu de dominaţie a ideilor neoliberale în legătură cu relaţiile stat-societate, măsurile politice controversate declanşate de criza economică au scos la iveală o provocare critică şi robustă la adresa status quo-ului ideologic, de pe nişte poziţii clar de stânga. Această lucrarea abordează această transformare intelectuală din perspectiva revenirii graduale a clasei în calitate de categorie analitică în discursurile publice şi academice. Constituită de o tânără generaţie de jurnalişti din noile media, cercetători în ştiinţele sociale şi filosofi, această opoziţie a ajuns să aibă o prezenţă importantă în academie, societate civilă şi mass-media nouă sau veche. Activi şi tot mai vizibili, reprezentanţii acestei critici susţinute a relaţiilor de clasă din România se poate să fie prea puţini sau prea diferiţi din punct de vedere ideologic ca să se constituie într-o mişcare socială sau partid politic. Cu toate astea, ei reprezintă un prilej pentru noile generaţii de intelectuali să abordeze în mod critic chestiunile profunde ale politicilor de clasă şi ale limitelor democraţiei. Momentul lor de cădere a zidului Berlinului nu a fost 1989, ci 2008, şi asta poate să schimbe politica românească aşa cum o ştim pe termen lung.

* Mulţumiri lui Andrei State pentru sprijinul acordat în munca de documentare şi lui Norbert Petrovici pentru comentariile sale prompte şi profunde.

(traducere din limba engleză de Alex Cistelecan)

_______________

^{^[1]} Katherine Verdery, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania,Berkeley: University of California Press, 1995. A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.

² De interes pentru ceea ce urmărim aici este analiza subtilă realizată de Verdery a eforturilor unor sociologi şi teoreticieni importanţi de a produce o versiune de marxism revizionist, care însă a plasat în mod neverosimil un concept herderian de naţiune în centrul analizei de clasă. Cf. Verdery, pp. 158-165.

³ Vladimir Tismăneanu a putut să-şi realizeze cercetarea sa asupra Şcolii de la Frankfurt şi a Noii Stângi doar dezvoltând contacte cu cercetători americani veniţi pe teren sau cu proprietari locali de mari biblioteci.

⁴ Milovan Đilas, The New Class. New York: Holt, Rinehart & Winston, 1957; Class Structure in the Social Consciousness. London: Routledge & Kegan Paul J. Kuron, and K. Modzelewski. 1966. „An Open Letter to the Party.” New Politics, 5 (2): 5-47; Stanislaw Ossowski, Class Structure in the Social Consciousness. London: Routledge & Kegan Paul, 1963; pentru o panoramă a analizei de clasă în socialism, vezi Ivan Szelenyi’s „Social Inequalities in State Socialist Redistributive Economies.” International Journal of Comparative Sociology 10, 1978; pp. 63-87; “The Intelligentsia in the Class Structure of State-Socialist Societies” The American Journal of Sociology, 88, 1982, pp. 287-326.

⁵ În anii 1980 sociologii Pavel Câmpeanu şi Mihail Cernea au folosit marxismul critic ca pe o platformă pentru critica stratificării de clasă staliniste, sistem pe care ei îl cunoşteau foarte bine graţie poziţiei lor în interiorul regimului. Cu toate astea, teama de represiune i-a împiedicat pe cei doi cercetători să-şi publice analizele lor în România sau să încerce să pună bazele unor noi comunităţi de cercetare în jurul analizei de clasă. Publicată sub pseudonim în SUA la sfârşitul anilor 1980, Societatea sincretică a lui Pavel Câmpeanu a fost o analiză a naţional-stalinismului românesc şi a structurii sale de clasă de pe o perspectivă marxistă critică. Din păcate, analizele sale au fost mai puţin riguros empirice decât cele ale sociologilor polonezi sau maghiari, însă argumentele sale porneau de la experienţa de observator a lui Câmpeanu în calitate de fost membru al elitei Partidului. Pentru rolul extraordinar al lui Câmpeanu în analiza socială critică din Estul Europei, vezi Katherine Verdery, “Konrad and Szelenyi’s model of socialism, twenty-five years later, ” in Theory and Society, 34, 2005, pp.1-7; “Theorizing Socialism: A prologue to the ,Transition.” American Ethnologist, 18 (3), pp. 421-422; 424-425. Atât Câmpeanu cât şi Cernea au părăsit ţara pentru Statele Unite.

⁶ După ce trimiterile marxiste s-au retras în fundal într-o atmosferă intelectuală în care marxismul, stalinismul şi neo-comunismul erau adesea folosite ca sinonime, moştenirea naţional-stalinistă a continuat să persiste sub forma a diferite constructe ideologice hibride precum Noua Dreaptă şi socialismul de stat. Cu toate astea, această metamorfoză nu a reuşit să devină hegemonică în mainstreamul politic, în academie sau în societatea civilă organizată.

⁷ Pentru o panoramă, vezi I. Preoteasa, “Intellectuals in the Public Sphere in Post-Communist Romania: A Discourse Analytical Perspective” in Discourse and Society, 13 (2), 2002, pp. 269-292; M. Miroiu, (1999) Societatea Retro Bucuresti: Editura Trei; D. Barbu, Republica absenta, Bucuresti: Nemira, 1999; O. Tichindeleanu, “Colonizarea intimă şi stânga în România” Le monde diplomatique (Romanian edition), 2006; A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.

⁸ A. Cornea, “Prezumţia de ilegitimitate a stângii.” Dilema 416, 2001.

⁹ Cf. I. Preoteasa, “Intellectuals in the Public Sphere in Post-Communist Romania: A Discourse Analytical Perspective” in Discourse and Society, 13 (2), 2002, pp. 269-292; M. Miroiu, (1999) Societatea Retro Bucuresti: Editura Trei; D. Barbu, Republica absentă, Bucuresti: Nemira, 1999; O. Ţichindeleanu, “Colonizarea intimă şi stânga în România”, Le monde diplomatique (Romanian edition), 2006; A. T. Sîrbu & Alexandru Polgár (coord.). Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009. See also A. Cornea, “Prezumţia de ilegitimitate a stângii.”, Dilema 416, 2001.

¹⁰ Unii intelectuali liberal-conservatori au petrecut mult timp criticând ceea ce ei vedeau drept dovadă a faptului că în anii 1990 România nu s-a apropiat de modelul neoliberal: existenţa unei superclase de manageri ai întreprinderilor de stat, a birocraţiei corupte şi a infractorilor de diverse feluri, alături de refuzul clasei muncitoare şi al ţărănimii de a migra în sectorul serviciilor şi al micilor afaceri. Genul acesta de discurs jurnalistic despre clasa socială a devenit un instrument retoric folosit în susţinerea cauzei liberalizării economice.

¹¹ În mod ironic, această ignoranţă auto-impusă a rezultat în neglijarea completă a contribuţiilor libertariene la analiza de clasă. Libertarienii sau „liberalii clasici” şi-au articulat propria lor teorie de clasă anti-marxistă, a cărei principală teză este că capitaliştii sunt, alături de muncitori, o clasă productivă care creează utilitate prin schimb voluntar, şi nicidecum o clasă parazită sau exploatatoare. În plus, atâta timp cât muncitorii îşi vând munca în mod liber, exploatarea e imposibilă. Vezi David M. Hart and Walter E. Grinder. “The Basic Tenets of Real Liberalism. Part IV Continued: Interventionism, Social Conflict and War,” in Humane Studies Review 3, no. 1 (1986): 1–7; Leonard P. Liggio, “Charles Dunoyer and French Classical Liberalism,” in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977): 153–78; Ralph Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory: A Comments on Professor Liggios’s Paper,” in Journal of Libertarian Studies 1, no. 3 (1977): 179–83; Hans-Hermann Hoppe, “Marxist and Austrian Class Analysis” The Journal of Libertarian Studies, vol IX, no. 2, 1990.

¹² Dumitru Sandu, (2000). „Patterns and dilemmas in class empirical analysis. Introductory note

for part one” Transeurope internet course. Module 5 – Stratification and lifestyle; Mărginean, Ioan, Larionescu, Maria, Neagu, Gabriela. (2006). Constituirea clasei mijlocii în România. Bucureşti: Editura Economică.

¹³ Cătălin Augustin Stoica, “From Good Communists to Even Better Capitalists? Entrepreneurial Pathways in Post-Socialist Romania” East European Politics and Societies, 18, 2004, pp. 236-280; Laureana Urse, Clasele sociale în România, CIDE Anale nr.3/2002; Stănculescu, Manuela Sofia, Berevoescu, Ionica. (2004). Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în România. Bucureşti: Editura Nemira; Octavian-Marian Vasile, „Stratificare sociala in Romania: o analiza de clase latente” Calitatea vietii 3-4/2008; Comşa, M. (2006): Stiluri de viaţă în România după 1989. Cluj: Presa Universitară Clujeană, pp. 55-71, 161-233, Irina Culic, I. (2002): Câştigătorii, Cluj-Napoca: Ed. Limes.

¹⁴ Interviu al autorului cu sociologul Norbert Petrovici, 12 iunie 2011.

¹⁵ Cei mai importanţi economişti români din perioada interbelică (Vasile Madgearu şi Mihail Manoilescu) au luat în serios clasa, iar Madgearu a mers chiar atât de departe încât a acceptat ideea de luptă de clasă. Vezi Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la romani, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1987.

¹⁶ Departamentul de sociologie de la universitatea din Cluj oferă un curs despre stratificarea socială în care studenţii sunt iniţiaţi în contribuţiile clasice şi moderne la studiul claselor sociale şi al inegalităţii. Cursul are reputaţia de a-i impulsiona pe studenţi să aplice aceste concepte la realităţile sociale româneşti.

¹⁷ Petrovici, Norbert. „Articulating the Right to the City: Working—Class Neo—Nationalism in Postsocialist Cluj, Romania.” Headlines of Nation, Subtexts of Class. Working Class Populism and the Return of the Repressed in Neoliberal Europe (2011): 57-77; Petrovici, Norbert. „Workers and the city: Rethinking the geographies of power in post-socialist urbanisation.” Urban Studies 49.11 (2012): 2377-2397; Petrovici, Norbert. „Excluderea muncitorilor din centrul Clujului. Gentrificare într-un oraş central-european.” Sociologie Românească 03 (2007): 42-70; Faje, Florin. „Football Fandom in Cluj: Class, Ethno—Nationalism and Cosmopolitanism.” Headlines Of Nation, Subtexts Of Class: Working Class Populism and the Return of the Repressed in Neoliberal Europe 15 (2013): 78.

¹⁸ Raţ, Cristina. „Romanian Roma, state transfers, and poverty: A study of relative disadvantage.” International Journal of Sociology 35.3 (2005): 85-116; Inglot, Tomasz, Dorottya Szikra, and Cristina Raţ. „Reforming Post-Communist Welfare States.” Problems of Post-Communism 59.6 (2012): 27-49.

¹⁹ Simionca, Anca. „Neoliberal Managerialism, anti-Communist Dogma and the Critical Employee in Contemporary Romania.” Studia Universitatis Babes-Bolyai-Sociologia 1 (2012): 123-149.

²⁰ Biţu, Nicoleta, and Enikő Vincze. „Personal Encounters and Parallel Paths toward Romani Feminism.” Signs 38.1 (2012): 44-46.

²¹ Singura excepţie e Crăciun, M., Grecu, M., Stan, R. (2003) Lumea Văii. Bucureşti: Paideia.

²² Revista Philosophy & Stuff a apărut continuu între 1997 şi 2001. După 2001 redactorii revistei şi-au unit forţele cu Timotei Nădăşan şi Attila Tordai-S. şi au publicat revista culturală Balkon, un proiect care s-a schimbat rapid în revista IDEA artă + societate şi editura Idea.

²³ Publicată atât în Engleză cât şi în română, în 2006 revista IDEA artă + societate a participat cu un număr special dedicat genealogiei postcomunismului la proiectul Documenta 12 Magazines, unul din cele mai prestigioase proiecte editoriale germane.

²⁴ Editura Idea a publicat primele traduceri în limba română ale unor autori importanţi precum Walter Benjamin, Jean-Luc Nancy, Alain Badiou, Remo Guidieri, Giorgio Agamben, Boris Groys, Michel Foucault, Jacques Derrida, Paul Virilio, Gérard Granel, G. M. Tamás.

²⁵ Claude Karnoouh a fost cercetător în antropologie la CNRS şi fost membru al Partidului Comunist Francez, care şi-a făcut cercetarea de teren în satele din România. G.M. Tamas, filosof maghiar, jurnalist şi politician de stânga născut şi crescut în Cluj, este una din somităţile stângii radicale internaţionale.

²⁶ Vezi Gabriel Chindea, „Din nou despre decembrie 1989, dar şi despre ce mai rămâne să însemne marxismul astăzi”, Cultura, ianuarie 2010; Alex Cistelecan, „Marxism tradiţional, marxism critic”, in Alex Cistelecan, Veronica Lazăr (coord.), Ghid practic de teorie critică, Asociaţia Protokoll, Cluj, 2010; Alex Cistelecan, „Which Critique of Human Rights? Evaluating the Postcolonial and the Post-Althusserian Alternatives”, in Aakash Singh Rathore, Alex Cistelecan (eds.), Wronging Rights?: Philosophical Challenges for Human Rights, Routledge, New Dehli, 2011; Bogdan Ghiu, „Criză, anticriză, contracriză. Să fim pragmatici!”, IDEA artă + societate, 33-34, 2009; Veronica Lazăr, „Abstract, abstracţie”, in Alex Cistelecan, Veronica Lazăr (coord.), Ghid practic de teorie critică, Asociaţia Protokoll, Cluj, 2010; Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, „Sensuri ale Revoluţiei Române. Între capital, politică şi tehnologie media”, in Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu (coord.), Revoluţia Română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor, Idea Design & Print, Cluj, 2009; Florin Poenaru, „Nostalgie, pedagogie, umor, sau despre a doua venire a anti-comunismului”, CriticAtac, octombrie 2010; Alexandru Polgár, „Restul comunist”, in Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009; Ovidiu Ţichindeleanu, „Modernitatea postcomunismului”, in Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Idea Design & Print, Cluj, 2009.”; Ovidiu Ţichindeleanu, (D)elective Electricities: Continuous Currents in the New Democracy,” The Rethinking Marxism 2003 Gala, „Marxism and the World Stage,” 6-8 November 2003, University of Massachusetts, Amherst, MA; „The Concepts of ‘Production’ and ‘Creation’ by Félix Guattari,” in the panel „Rethinking Production After Marx,” The Rethinking Marxism 2003 Gala, „Marxism and the World Stage,” 6-8 November 2003, University of Massachusetts, Amherst, MA.

²⁷ Blogul de urbană este o reţea de sociologi şi antropologi bazaţi la Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Bucureşti şi Central European University. Ei publică un blog academic specializat în studii critice de urbanism.

²⁸ Protokoll organizează o şcoală populară de artă contemporană, publică analize politice şi organizează seminarii de teorie critică. Printre membrii săi fondatori se numără trei foşti membrii ai grupului Idea (Attila Tordai-S, Andrei State şi Alex Cistelecan).

²⁹ CriticAtac este o platformă internet care acoperă întregul spectru de la liberalismul progresist la marxism. Doi dintre fondatorii săi (Vasile Ernu şi Ovidiu Ţichindeleanu) provin din grupul Idea. De la apariţia sa, CriticAtac a fost cea mai activă platformă de a stângii intelectuale româneşti, publicând câte un text pe zi, şi prima iniţiativă de stânga care a luat poziţie faţă de o chestiune a „vechii” stângi: dereglementarea Codului Muncii.

³⁰ Victoria Stoiciu, “Noul Cod al Muncii si legiferarea vechilor coduri nescrise” Critic Atac, December 6, 2010; “Fructele necoapte ale maniei noastre,” Critic Atac, October 5, 2010. “Cât de leneşi sunt românii” Critic Atac, September 21, 2010.

³¹ Din 2005, săptămânalul Capital publică lista celor mai bogaţi 300 de români. Din 2009, ediţia românească a Forbes produce şi ea propriul său clasament.

[Vatra, nr. 6-7/2014]

septembrie 18, 2014septembrie 26, 2014 de VATRA

Proză de Robert Cincu

Robert Cincu – Născut la 12 Iunie 1987 în Tg-Jiu. Actualmente, doctorand al Facultății de Litere U.B.B. Cluj. Cronică literară, cronică de teatru, proză, poezie publicate în mai multe reviste (sau portaluri online) de profil.

Gaura cheii

Pentru Domnul Floro

Ușa se deschise brusc de la vânt, trântindu-se de perete. Soarele care bătea puternic nu mă lăsa să văd nimic. Părea că afară nu e decât o lumină albă care a înghițit totul. Auzeam, însă, în depărtare, cum curgea râul și știam că totul e real, că pe acolo colindam odată printre gunoaie și că acum mă simt cel mai bine.
*
„Shine your light on the world”; melodia repeta obsesiv versurile astea și ajunsesem să le ascult. Nu suna rău. De fiecare dată când mergeam pe la Marin el îmi punea o melodie, și fiecare era la rându’ ei „cea mai tare pe care am auzit-o vreodată”. De fapt, nu era niciodată așa, dar nu erau rele. Marin era mic de statură, destul de inteligent, dar se comporta ca și cum toți ar trăi într-o mare naivitate și numai el și-ar da seama de felul în care stau lucrurile cu adevărat: contrazicea pe toată lumea, de multe ori cu răutate, și așa ajunsese să fie catalogat drept nesimțit.
N-am înțeles de ce mai era prieten și cu mine. Sau poate îi convenea faptul că eu prea rar pretindeam că știu ceva despre univers, cu alte cuvinte nu-i dădeam prea multe ocazii să mă contrazică. I-am zis că și melodia asta e, ca și celelalte, cea mai tare. Cred că a resimțit ironia din vocea mea, căci a urmat o lungă explicație despre univers care poate fi modificat doar de lumina proprie a fiecărui individ, sau ceva de genu’. Stăteam și ascultam și deodată văd că lui Marin începe să-i curgă sânge din nas.
Frate cred că îți curge sânge din nas, ești bine?
Dă-l în morții mă-sii! Tu ești atent la sânge sau la ce-ți zic eu aici? Aș fi vrut să plec, să-i spun că nu dau doi bani pe ce zice și că arăta caraghios în demonstrația sa cu șiroaiele de sânge pe fată, dar știam că poate o să-l supere și mai tare.
Te-ascult, am înțeles până acu’; suntem captivi cu trupul, dar avem o scăpare, și că răspunsul e în melodia asta. Zi mai departe. Acum îi curgea sânge din ambele nări și-i ajunsese pe buze. Cred că se încăpățânase să nu se șteargă. Deodată se deschise ușa și intră Gore care-și căuta scrumiera. Când îl văzu pe Marin cu fața plină de sânge începu să râdă tare:
Ce mă-ta ai pățit bă? Te-a bătut ăsta? zise el arătând către mine.
A început să-i curgă din senin, îmi povestea ceva, am încercat eu să-l lămuresc pe Gore.
Du-te bă în pula mea la baie și spală-te că dacă te vede mă-ta așa zice că mori pe aici. Vezi să nu pătezi covoru’ boule. Marin închise boxele din care răsuna pentru a 3-a oară aceeași melodie despre lumina fiecăruia dintre noi și plecă cu mâinile la nas să se spele. Gore luă scrumiera și se așeză în fața mea. Începu să fumeze.
Marin nu semăna deloc cu taică-su. Gore era un om înalt și gras, genul căruia par să-i placă mult micii cu bere, care scuipă mândru după ce face un zgomot scârbos din gât și care ține ascuns faptul că fiul lui nu știe să joace fotbal și are toate șansele să ajungă gay (deși probabil Gore s-ar exprima ceva mai plastic zicând poponar sau bulangiu).
Gore mă privi cu un zâmbet care părea dezamăgit:
De ce nu-l iei mă pe ăsta odată, să mergeți și voi la femei. Bă eu nu suport când îl văd pe bou’ ăsta cum stă și se cacă pe el toată ziua, pe internetu’ mă-sii. Mergeți mă la femei, ce pula mea. Dacă merg eu la vârsta mea, voi ce pula mea aveți de nu mergeți? Nu știam exact ce să-i răspund.
Eu i-am mai zis să vină cu mine, dar nu prea vrea. Poate o să-i vină chefu’ dacă se duce la facultate. Am înțeles că ar vrea să meargă la București… Gore mă întrerupse:
La București!? Pai bou’ ăsta nici aici nu se descurcă mă. Aici unde eu îl țin, el zici că e handicapat. Ce mă-sa să facă la București? Marin intră în cameră spălat pe față și-mi zise să plecăm.
După ce am ieșit Gore a început să dispară încet încet.
*
Sute de tone de draci se vărsaseră în sufrageria lui Doic dintr-o greșeală ambiguă a iadului. Sa nu uităm că un singur drac, deși foarte mic, poate cântări enorm, materia din care sunt ei făcuți nefiind încă inventariată de vreun tabel. Erau de toate culorile: grena, mov, maro și chiar 2-3 draci albi. Niciunul nu depășea spațiul sufrageriei; stăteau cuminți, înghesuiți și clipeau sec. Din când în când unii draci își aruncau priviri întrebătoare: era clar că nu știau ce să facă, că nu mai ieșiseră altă dată din iad. Doic mânca liniștit în bucătărie. Era târziu, dar nu aprinsese lumina ca să facă economie. Nici măcar nu se schimbase din hainele de muncă, iar pantofii și ciorapii îi aruncase în hol. De afară nu se mai auzea niciun zgomot, decât rar un greier care cânta prin grădina din fața blocului.
Doic termină de mâncat și începu să spele vasele. Undeva în adâncurile iadului un drac încerca disperat să-și aducă prietenii înapoi din sufrageria aglomerată și numaidecât începu să creeze vortexul Iad – Sufrageria lui Doic. Vortexul era destul de strâmt, însă câte un drac putea să încapă destul de lejer. Cei de la suprafață s-au înțeles repede în ce ordine să intre și în câteva ore sufrageria era ca înainte – nu mai rămăseseră decât 2-3 fire de păr de la vreun drac mai bătrân care chelea. Doic adormise demult la el în cameră și nici nu trecuse prin sufragerie.
A doua zi se trezi la 8 dimineața să meargă iar la muncă. Intră în sufragerie să își caute un pulover într-un dulap cu haine mai groase. Dracii lăsaseră locul intact, iar Doic bine înfofolit plecă la muncă. Astăzi era o zi grea: un aparat de foraj se stricase și mai multe piese trebuiau schimbate. De cum își luă salopeta pe el, se duse spre aparat. Acolo îl aștepta șeful lui.
Bă dobitocule ce-ai făcut ieri cu electromotorul de la sistemul de filtrare?
Păi cum șefu? Se poate? L-am reparat; i-am pus niște…
L-ai făcut praf. Bă e a patra oară când se întâmplă. Eu ți-am zis că dacă văd că vă bateți joc de munca voastră eu nu pot să vă țin aici de pomană. Bă mie îmi pare rău, dar s-a terminat. Uite aici banii pe luna asta, și gata. Nu mai ai ce căuta aici.
Adică…
Am zis gata. Te rog eu frumos lasă salopeta și mergi acasă. Aici nu mai ai ce căuta.
Doic își luă banii și plecă spre vestiar. Era singur și se așeză pe un scaun, lângă dulapul unde își lăsase puloverul gros. Se schimbă încet. Înainte să plece din întreprindere începu să numere banii cu mâinile tremurând. Era aproape un salariu întreg, și totuși ultimul…
*
Gore e un idiot, îmi zise Marin după ce ieșirăm pe ușă. Ce ți-a mai povestit acu? Despre cât de șmecher e el cu țiganii lui de la muncă sau cum a agățat-o el pe maică-mea…
Mi-a zis să te duc la femei. A…și că ești un retardat care stă la calculator mereu, că nu te lasă să pleci la București. D-astea.
Ce idiot e. Dar să știi că am un plan. Nici n-am nevoie să mă lase el să plec la București. Am vorbit aseară cu cineva care a zis că pot oricând să mă angajez la ceva firmă care face antivirusuri. și o să-mi dea și mega mulți bani. Așa că zi-mi când pleci tu, că vin cu tine.
Păi…eu cred că aș fi plecat mâine. Dar…tu unde o să stai până când te angajezi, sau până îți găsești o garsonieră…?
Stai liniștit, mă întrerupse Marin. Dacă nu mai ai loc la tine, pot să merg liniștit la un hotel câteva zile. În maxim o săptămână o sa primesc și avansul, o să-mi caut între timp garsonieră. Totul e aranjat. La noapte îmi iau din casă doar banii pe care i-am strâns, sticku’, că am pus pe el C.V.-ul și niște programe pericol făcute de mine. Îi dau gata pe fraieri acolo, mă piș și pe Gore și pe toată mândria lui de tată ratat. Îmi pare rău doar de maică-mea că o las singură cu muistu’ ăsta. Da asta e. Mâine plecăm.
Bine. Și cred că o săptămână pot să te țin lejer la mine.
A doua zi am intrat pe peronul gării la 5 dimineața. Soarele încă nu răsărise dar cerul prindea o culoare albastru-închisă. Mă uitam în jur și speram să nu-l văd pe Marin, poate se răzgândise, poate își dăduse seama că nu e prea ușor să te angajezi, chiar și într-un oraș mare ca Bucureștiul. Nu venise. Trenul ajungea pe peron în 5 minute și era clar că Marin renunțase la plecarea lui în București. M-am uitat la biletul meu: vagonul 5, locul 53. Încercam să-mi imaginez cum ar putea fi numerotate locurile în tren. Oare o să nimeresc la geam? Dacă sunt 8 locuri în fiecare compartiment, numerotate 1,3,5,7 pe o parte și…trenul sosea în gară. Mi-am căutat compartimentul și am văzut că era gol. Puteam să stau liniștit la geam. După ce mi-am pus bagajele pe suport și m-am așezat, trenul a început să se miște încet. Când mi-am aruncat privirea încă odată spre peron am văzut printre oameni pe cineva alergând. Era mama lui Marin care făcea semne să oprească trenul și cred că plângea. După câteva clipe din peron nu se mai vedea nimic și eu încercam să înțeleg ce poate căuta femeia aia acolo. Mai ales că Marin nu apăruse.

*
Da, e frumos apartamentu’ ce să zic. Da tot mi se pare că ceri cam mult, zise bărbatul cu un aer de superioritate.
Vă rog să mă înțelegeți, m-am interesat și am văzut că în general prețurile sunt chiar mai mari pentru un apartament ca ăsta, zise Doic nedumerit. Eu credeam că sunt chiar prost că cer așa de puțin, dar îmi trebuie banii, știți…
Știu mă nene. Ce să-i faci. Da mie nu-mi trebuie? Că uite abia mi-am luat și eu nevastă. Vrem și noi să stăm ca oamenii. Poate facem și noi un copil. Ne trebuie niște condiții, niște bani, știi cum e.
Vă înțeleg. Vă las să vă mai gândiți. Uitați-vă și la celelalte camere. La bucătărie. Totul e îngrijit.
Cuplul se plimba liniștit în casa lui Doic și intrară în dormitor.
Bă asta e mare prost. Ți-am zis fată că luăm ieftin apartamentu’. Și e mișto de tot.
Păi hai să-i spunem că-l luăm, zise femeia. și-așa pare necăjit. Ce rost mai are să ne prefacem că nu ne place.
Dă-l bă în pula mea. Lasă-l să mai lase din preț. Că ăsta e prost. Să vezi de nu-l iau mai ieftin.
Cei doi se întoarseră la Doic să-i ceară să mai lase din preț și Doic nu mai avea puterea să-i refuze. Rămăsese fără casă, dar cu bani care să-i ajungă să-și ia de mâncare până se va pune pe picioare. Avea și un plan la care se gândise mult. Banii îi va ține într-o geantă. În fiecare zi va lua mâncare doar pentru ziua aia, cât mai ieftină de la un magazin la marginea orașului. El o să doarmă pe un câmp dincolo de periferie. Odată la 3 zile va veni în oraș să caute de muncă. Va avea un rând de haine numai pentru oraș, curate…

*
Mă întinsesem cu picioarele pe scaunul gol din fața mea și mă gândeam la scena ciudată din gară. Poate că Marin încercase să plece și-l oprise Gore. Dar atunci de ce ar mai fi venit maică-sa în gară? Poate mă căuta pe mine. Poate Gore își omorâse fiul și femeia nu mai putea apela la nimeni decât la mine. De fapt, nimic nu prea făcea sens. Oricum o să am destul timp să mă gândesc la asta la București. Trebuie să-l sun și pe Marin, când o să am semnal. În prima stație. Poate că o să vină cu trenul de mâine. Sau poate că nu o să mai vină deloc. Deodată ușa compartimentului se deschise și intră Marin, fără bagaje, zâmbind, cu mâinile în buzunare.
Ia și tu picioarele. Și eu vreau să stau la geam, îmi zise el.
Credeam că…
Știu ce credeai, că n-o să mai vin. Ei bine, uite-mă. Ți-am zis că vin. Am și bani; și scoase din buzunar un teanc mare de bancnote. Am sticku’ la mine. Am pus pe el tot ce-mi trebuie, sunt aranjat. Zici că pot să stau la tine nu?
I-am zis că poate sta. La urma urmei, niciunul dintre colegii mei de apartament nu era în București. Rebu plecase să muncească la o firmă din provincie ca mecanic și lăsase Bucureștiul pentru o vreme. Încă mai plătea chirie pentru că era sigur că o să-și dea demisia cât de curând. Nu-i plăceau oamenii cu care lucra, deși era plătit extrem de bine. Iar Ann nu dormea niciodată acasă, preferând de fiecare dată să doarmă la prietenul ei, care nu era niciodată același. Ann nu era o fată rea, doar că nu credea în relațiile care nu sunt perfecte. Orice semn de inutilitate, plictis, gelozie etc. o făcea să fugă la un alt bărbat care la prima vedere promitea perfecțiunea.
Părinții Annei divorțaseră când ea era mică și cred că fusese pentru ea cea mai grea perioadă. Unii ziceau că se vede și în operele ei (era studentă la Arte și picta). Era destul de talentată pentru o hipioată care la prima vedere nu se deosebește cu nimic de celelalte. Sigur asta numai la o privire superficială care arată hainele cu prea multe culori și sandalele purtate pe condiții care depășeau puterile lor. Ann avusese o expoziție la Galerie și părea să promită extrem de mult. Desigur nici eu și nici Rebu, prezenți la expoziție, nu credeam cu adevărat în talentul ei. Poate că cel mai mult ne-a convins un om bătrân prezent și el acolo. Era un celebru critic de artă. Într-adevăr omul nu era genul care să descalifice din start orice operă de artă și, din câte am auzit, încuraja, în general, toate tinerele talente cu speranța că într-o bună zi toate aceste tinere generații îi vor fi recunoscătoare. La picturile lui Ann criticul s-a arătat însă ceva mai interesat. A început să vorbească cu un alt om care stătea lângă el. Eu și Rebu auzeam discuția și în curând toți oamenii din Galerie s-au apropiat de criticul bătrân să-i audă cuvintele, ca la un discurs de deschidere. Bătrânul părea de data asta să afirme extrem de categoric faptul că picturile Annei nu arată obiecte descompuse sau bucăți de piese dispuse aleatoriu, amestecul de culori nu este eterogen, ci picturile Annei surprind esența rupturii ca fenomen în sine. Cuvintele oricât de pompoase ar fi fost ele au reușit să impresioneze nu numai auditoriul avizat, dar chiar și pe mine și Rebu. Poate că Ann chiar avea talent, cine știe? De aici, însă, mai toți prietenii și profesorii Annei au tras concluzia că ea trebuie să fie marcată de divorțul părinților ei, că aceasta e ruptura existențială pe care ea o resimte atât de des, că Ann caută perfecțiunea părții și nu a întregului, ea fiind fata care se despărțise de o infinitate de bărbați.
Știi, mi s-a părut că am văzut-o pe maică-ta în gară. Nu sunt sigur, dar… Marin mă întrerupse imediat:
Știu. De aia nu am venit la tine pe peron. Știam că o să apară și ea. Vezi tu, când am ajuns acasă Gore nu era. Maică-mea era încă trează și eu am crezut că îl așteaptă pe idiot să vină de la băut sau ceva. Nici nu i-am zis nimic. M-am dus, am luat banii, sticku, și doar înainte să plec am intrat să vorbesc cu ea. Era în bucătărie. Da’ am văzut că plângea. Crede-mă că nici nu știam ce să fac, io mă gândeam că poate a bătut-o căcatu’ ala de om, mă și gândeam să mă duc să-l caut înainte să plec, să-i fut un pumn în muie și să-l las acolo mort. Dar să fim serioși, nu cred că eram în stare. Oricum, înainte să-i zic ceva, m-a lămurit ea. „A dispărut tac-tu. Eu cred că l-au omorât. Uite și tu că are pantofii aici, toate hainele sunt în casă. Poate o fi mers să ducă gunoiul, că nici nu știu unde ar putea fi” și nu mai știu ce a mai zis. Îți dai seama că probabil bou’ era la băut. De parcă trebuie să se îmbrace frumos ca să meargă să se îmbete ca porcu’. Atunci i-am zis direct: „Bă mamă, io vă las, plec la București. O să-ți trimit ție niște bani cam peste o lună cred, că am o slujbă acolo. Îmi pare rău că plec așa”, mă rog, și îi tot povesteam eu că o să fie bine, să stea liniștită, și ea, ea începe să plângă mai tare. Că cică o părăsesc și eu și Gore, că o lăsăm singură, că s-o ajut să-l caute pe idiot. Ce puteam să-i mai zic. I-am zis că ăla oricum se întoarce el, am încercat s-o pup, ea se ținea de mine să nu plec și am fugit. Când am ajuns la colț, am văzut că ieșise și ea din scară și eram sigur că ori merge să-l caute pe Gore, ori vine după mine. Acuma, judecând după scena pe care ai văzut-o și tu în gară măcar am consolarea că ține mai mult la mine decât la Gore, din moment ce a venit în gară și nu s-a dus prin bodegi după ăla.
Eram ușor amuzat de povestea lui dar nu puteam să nu îmi ascund și unele nelămuriri:
Păi și ție nu ți-e frică, lăsând la o parte cruzimea plecării tale, că Gore poate chiar o fi dispărut?
Unde să dispară mă ăla?îmi zise Marin plictisit.
Tot drumul până la București, singuri în compartiment, eu și Marin n-am mai prea vorbit. Mă uitam din când în când la el și părea că se gândește la lucruri mari. De fapt, el mereu părea că se gândește la ceva.

*
Într-o vară în grădina domnului Fufu Monroe se instalase o mare familie de iepuri. Erau cel puțin 40 de iepuri și iepuroaice, mai mari sau mici, albi, maro, gri, cu urechi ascuțite sau pleoștite. Domnul Fufu Monroe recent căzuse dintr-un dud și reușise să-și rupă o mână și ambele picioare așa că multă vreme nu s-a putut mișca, iar infirmiera sa, o tânără extrem de frumoasă și bine plătită, se îngrijea de el. De grădină, însă, nu se mai ocupa nimeni și familia de iepuri ronțăia toată ziua zarzavaturile și legumele atât de frumos crescute.
După câteva săptămâni familia de iepuri terminase toată mâncarea din grădină, așa că au început să țopăie către alte grădini, dar undeva în spate, între crengile unui copac căzut la pământ un iepure rămăsese prins. Nu-și mai putea mișca piciorul și era foarte speriat că ceilalți iepuri deja se îndepărtaseră. Nu vroia să rămână singur, așa ca a tras cât a putut de tare de picior până l-a rupt. Acum șchiopăta și se uita speriat când la familia de iepuri care ajunsese foarte departe, când la piciorul său care sângera neputincios.
*
Se pare că mă înșelasem. Când am ajuns cu Marin am observat că ușa era descuiată. Ann era acasă.
Salut. Sunt Ann. Ce mai faceți, a zis ea cu o naturalețe specifică, ca și cum Marin stătuse cu noi în casă dintotdeauna.
Bună, i-a răspuns rece Marin.
*
…o mare lehamite față de tot ce omul tinde greșit să iubească. Ca și cum am fi cu toții sortiți să ne distrugem mai mult cu fiecare decizie pe care o luăm. Gânduri răsfirate îi treceau prin cap în timp ce cursul apei îi fura privirea. Pe un mal colorat de gunoaie care mărginea apa murdară, Doic aprindea un foc mic. Se însera, iar soarele portocaliu semăna tot mai mult cu focul. Un miros puternic de gunoi ars și de plastic topit se ridica în fumul dens și Doic începuse să privească mirat acest râu negru care curgea în sus.
Nu mai fusese de ani de zile la oraș, dar mereu gunoaiele din jur îi aduseseră esența urbei. Se gândea odată că dacă ar strânge tot gunoiul din jurul lacului, și apoi de pe maluri la râu sau de pe poteci o să-și construiască un întreg oraș numai al lui. La fel ca cel adevărat. Ar putea construi din gunoaie tot orașul, cu întreprinderea, pe care ar face-o din cutii de aluminiu, și poate chiar casa lui. Și ar putea chiar…dar o tuse seacă îi întrerupse gândurile. Focul pâlpâia leneș la fiecare tuse care îl lovea și Doic începea să se piardă tot mai mult printre gunoaie.

*
Era clar că nu prevăzusem evoluția financiară atât de rapidă a lui Marin. În câteva zile se angajase și luase deja avansul. Avea bani și începuse să petreacă serile cu Ann pe canapea, se uitau la filme ciudate. Cred că lui Ann chiar îi plăcea să fie mereu contrazisă, și din acest punct de vedere Marin n-o ierta.
Mi se pare că tu pictezi așa de dragul artei. Parcă nu ai nimic de spus. Degeaba îmi zici tu că trebuie să ai vocație pentru asta, că tu nu prea ai. Nu știu, mi se pare fals tot ce încerci tu să faci pe aici.
Ann părea un pic supărată că lui Marin nu-i plăceau picturile ei dar imediat își revenea.
Cred că ești nebun. Uite asta e preferata mea, și-i arată un tablou cu multe culori care se îmbrățișează eterogen.
Ce e pata aia ciudată în stânga jos? Ce crezi tu că ar putea reprezenta asta? O întrebă Marin uitându-se atent la tablou.
Păi tocmai asta e frumos. Cred că poate fi orice. Poate fi un iepure dacă vrei…
Dacă vreau? și dacă eu sunt un prost care nu poate înțelege arta și nu vreau nimic? Atunci nu am voie să mă bucur de opera ta? Eu cred că și ultimului cretin îi poate plăcea o pictură bună, la tine nu cred că ar sta să atribuie sensuri…
Ba ar sta. Ar sta și bine ar face. Aici poate fi o întreagă poveste dacă vrei. Uite pata asta albă și singură aici poate fi un iepure care a venit cu familia lui într-o grădină să mănânce. Uite vezi aici ar fi familia lui de iepuri, petele astea albe și maro.
Și de ce l-au lăsat singur în colț?
Pentru că au plecat în altă grădină și au uitat complet de el, și el și-a rupt piciorul într-o creangă și nu mai poate merge…
E o prostie.
Ba tu ești o prostie. Să știi că multă lume apreciază picturile mele. O să-ți arăt la următorul vernisaj.
Marin o sărută și-i spuse arogant: știu.
*
Undeva într-o sufragerie îndepărtată, o sufragerie pe care o cumpărase Gore pe vremea când era tânăr de la un fost muncitor lovit de soartă, vortexul din iad rămăsese deschis. Se mărea și începuse să tragă în el totul. Mama lui Marin se dusese demult, când încerca să țină de o măsuță trasă brusc înspre iad. Se dusese și blocul cu toate autoritățile care erau de față și inspectau zona. Deja în iad se făcuse un depozit separat pentru toate lucrurile acestei lumi care ajunseseră acolo din greșeală. Unii înțelepți care fuseseră trași în vortex spuneau că depozitul era de fapt un purgatoriu, că pe pământ sigur nimeni nu se mai întoarce. Fiecare ar urma să fie judecat și apoi trimis unde-i era locul. Câțiva oameni începuseră să se roage. Nu mai făcuseră asta niciodată în viața lor și în iad și-au dat seama că măcar unul dintre zeii despre care au mai auzit s-ar putea să îi asculte. Erau în depozit și preoți care țineau slujbe frumoase, erau animale și plante care prinseseră rădăcini în pământul fierbinte și tare.
Eu m-am dus să iau calul din spatele casei, înainte să înceapă ploaia. Când am dat colțul și am intrat în curtea din spate totul era gol. Un câmp mare și alb se întindea ca un ghețar de la poli. Copacii, pământul arat, zarzavaturile, cotețul porcilor cu tot cu porci, calul și lumea dispăruseră. Stăteam nemișcat și priveam în depărtarea albului căutând parcă semne, urmele unei lumi pe care o știam atât de bine și care acum nu mai era. Orizontul se îngusta pe măsură ce încercam să-l cuprind cu privirea. M-am speriat când m-am văzut înconjurat de alb, și, de frică să nu fiu și eu înghițit, am urlat.
Obrazul mă ustura îngrozitor. Mă uitam la Ann cum mă scutura și-mi dădea palme. I-am zis să mă lase în pace. „iar ai visat urât”. De la o vreme Ann și Marin nu mai puteau să doarmă din cauza coșmarurilor mele. Țipam mult, mă mișcam și doboram lucrurile de pe noptieră.

*
M-am săturat de tot. În jurul meu artiste ieftine ca Ann ajungeau celebre, cretinii ca Marin realizau într-o săptămână mai mult decât am realizat eu de când stau în București și toată lumea asta nenorocită începe să semene cu un casting pentru telenovele.
A doua zi am plecat înapoi acasă. Nu mai puteam să stau în propria mea casă la București pentru că ajunsesem o povară pentru cei doi. Mă gândeam că în câteva zile o să mă sune să mă cheme înapoi sau măcar să-mi ceară banii pe chirie. Eram convins că după câteva zile o să ies din starea asta ciudată de cruntă lehamite care m-a cuprins brusc. Părinții îmi spuneau să mă întorc să nu pierd cursurile, deși aveam uneori senzația că se bucură că m-am întors.
După o lună deja părinții mei insistau să mă întorc. Să merg la cursuri, să mă duc să-mi plătesc chiria și să mă pregătesc pentru examene. De la Marin și Ann încă nu primisem nici un semn. Mi-am făcut bagajul. Mama m-a ajutat și am văzut-o când a strecurat două bancnote într-una din cărți. Era convinsă că surpriza găsirii banilor în carte e mult mai mare decât valoarea în sine a lor și de aia nu mi-i dădea pe loc. Am zâmbit, m-am prefăcut că nu văd și mi-am luat la revedere de la amândoi cu promisiunea că o să fac tot posibilul să fie cât mai bine.
În drum spre gară am aruncat bagajul la gunoi.
*
Mă plimbam printre potecile de gunoaie de parcă aș fi căutat ceva. Stăteam aici de multă vreme și ajunsesem să cunosc toate malurile astea murdare. Țin minte că demult, înainte să plec acasă, înainte să renunț la facultate, la familie și la tot, i-am zis lui Ann în glumă „mie îmi place să privesc universul prin gaura cheii, îl cuprind cu mintea mai bine așa”. Aici între gunoaie am fost repede absorbit și am dispărut.
Mergeam de-a lungul râului murdar și vedeam că gunoaiele din jurul meu sunt din ce în ce mai vechi. Pe aici se aruncaseră cărți mari cu coperte roșii, cuburi ruginite de fier, pânze groase și murdare, dar nimic nu semăna cu gunoiul obișnuit. Am mers o vreme uitându-mă la cer. Era toamnă și vântul începuse să bată, lumina parcă era mai întunecată de la nori, iar eu mă îndreptam convins înainte ca și cum aș avea o țintă fixă între munții tot mai mari de gunoaie.
Nu mai țin minte ce am simțit când am ajuns prima dată în fața orașului de gunoaie. O cetate a gunoiului și a uitării, pustie. Clădiri imense și statui, mari piețe cu bănci care priveau spre râu, străzi întinse și trotuare, toate făcute din gunoi. Am intrat într-o casă mică de lângă mausoleu. Patul era lângă fereastra deschisă. M-am așezat numai pentru o clipă, cât să simt că lumea se odihnește odată cu mine.

Vatra, nr. 6-7/2014

Dana DOMSODI

Alex BOGUŞ

______

[1] Warhurst, Christopher – Recognizing the possible: The Organization and Control of a Socialist Labor Process, Administrative science quarterly, nr. 43 (2), London, 1998, p. 470-497

2 Malleson, Tom – Cooperatives and the “Bolivarian Revolution” în Affinities: A Journal of Radical Theory, Culture, and Action, 4(1): 252-287, Venezuela, 2010.

Cum şi când te-ai hotărât să porneşti acest proiect editorial care este editura TACT? De ce ai ales această nişă editorială – şi anume lucrări de filosofie contemporană şi teorie critică de stânga?

Care au fost titlurile publicate cele mai de succes sau de impact? Şi care au fost, în schimb, cele care au dezamăgit prin receptarea şi cota lor de vânzări?

Ce se pregăteşte în continuare? Ce noi colecţii sau titluri semnificative urmează să apară?

În calitate de manager cultural, cum vezi modul de funcţionare al pieţei de carte din România? Care ar fi principalele tale doleanţe şi propuneri de schimbare ale mecanismelor editoriale?

(interviu realizat de Alex Cistelecan)

Cristina RAŢ

Care au fost cele mai importante, memorabile – sau dimpotrivă dezamăgitoare – proiecte pe care le-ai găzduit şi curatoriat?

(interviu realizat de Alex Cistelecan)

Enikő VINCZE

__________

[1] Profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (eniko_vincze@euro.ubbcluj.ro)

Bibliografia citată:

Anderson, Benedict (1983) Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London: Verso.

Baar van, Huub (2011) The European Roma. Minority Representation, Memory, and the Limits of Transnational Governmentality. University of Amsterdaam.

Barth, Friedrich (ed) (1969) Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Cultural Difference. London: Allen&Unwin, 1969

Calhoun, Craig. (1994) Social Theory and the Politics of Identity. Wiley Blackwell

Cohen, P. Anthony (1987) Whalsay. Symbol, Segment and Boundary in a Shetland Island Community. Manchester: Manchester University Press.

Dreyfus, Hubert and Paul Rabinow (1982) Michael Foucault: Beyond Strcuturalims and Hermeneutics. Brighton: Harvester Press.

Foucault, Michel (1991) “Governmentality”. In Graham Burchell, Colin Gordoin and Peter Miller (eds.) The Foucault Effect: Studies in Governmentality. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.

Fox, G. Richard (ed.) (1990) Nationalist Ideologies and the Production of National Cultures. New York.

Fraser, Nancy (2007) Identity, Exclusion, and Critique. A Response to Four Critics. In European Journal of Political Theory. Nr. 6: 305-338.

Hobsbawm, Eric and Terence Ranger (eds) (1983). The Invention of Tradition. Cambridge University Press.

Löfgren, Orvar (1989) The Nationalization of Culture. In Ethnologia Europaea. XIX: 5-23

Magyari-Vincze, Enikő (1997) Antropologia politicilor identitare. Cluj: EFES.

Shore, Cris and Susan Wright (eds.) (1997) Anthropology of Policy. Critical Perspectives on Governance and Power. Routledge.

Shore, Cris, Susan Wright and Davide Per (eds.) (2011) Policy Worlds: Anthropology and the Analysis of Contemporary Power. Bergham Books.

Taylor, Charles (1994) The Politics of Recognition. In D.T. Goldberg (ed.): Multiculturalism: A Critical Reader. Oxford: Blackwell. 75-107.

Verdery, Katherine (1991) National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania. University of California Press.

Vincze, Enikő

(2010) “Identificarea etnică şi poziţia socio-economică a romilor dintr-un context urban”. In Stefánia Toma şi László Fosztó (ed) Spectrum. Cercetări sociale despre romi. Cluj: Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. 181-207.

(2013). Socio-spatial marginality of Roma as form of intersectional injustice. In Studia UBB Sociologia. Vol. 2. Issue 2: 217-243.

Waquant, Loïs (2008) Urban Outcasts. A Comparative Sociology of Advanced Marginality. Oxford: Polity Press.

Interviu cu Alexandru Polgar

Era cumva şi o reacţie la momentul istoric imediat, tranziţia postcomunistă?

Mai degrabă a fost o iniţiativă a unor studenţi care îşi căutau locul, punctele cardinale…

Dar de ce aţi ales tocmai gândirea slabă ca reper, când mai în vogă era – cred – recuperarea interbelicilor?

^{^[1]} Warhurst, Christopher – Recognizing the possible: The Organization and Control of a Socialist Labor Process, Administrative science quarterly, nr. 43 (2), London, 1998, p. 470-497

² Malleson, Tom – Cooperatives and the “Bolivarian Revolution” în Affinities: A Journal of Radical Theory, Culture, and Action, 4(1): 252-287, Venezuela, 2010.

^{^[1]} Profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (eniko_vincze@euro.ubbcluj.ro)