Categorie / Eseu
Theodor Adorno, Herbert Marcuse – Corespondență pe marginea mișcării studențești germane
Citind printre rânduri
Pe 31 iulie, Marcuse a răspuns telegramei și unei alte scrisori de la Adorno. Scrisoarea era ilizibilă, scrisul fiind prea mic. Marcuse l-a implorat pe Adorno să fie bătută la mașină, pentru că rândurile ei erau atât de importante pentru el. I-a atras, de asemenea, atenția lui Adorno că într-un interviu, publicat în Spiegel pe 28 iulie, a evitat orice trimitere la remarca lui Horkheimer. Și a încheiat scurta notă cu o întrebare: „Dacă citarea din Spiegel era atât de greșită, de ce n-a corectat-o Max [Horkheimer]?”. În aceeași zi, Marcuse i-a scris lui Rudi Dutschke mulțumindu-i pentru scrisoarea deschisă în apărarea sa trimisă la Spiegel și semnată de un număr de militanți din noua stângă. Scrisoarea condamna vânătoarea de vrăjitoare lansată împotriva lui Marcuse și strategia cu iz stalinist montată de reacționari de toate felurile. Citește în continuare →
Despre mizeria din mediul studenţesc [Strasbourg, 1966]
Considerată sub aspectele ei economice, politice, psihologice, sexuale şi mai ales intelectuale şi despre câteva mijloace pentru a o remedia
[Union Nationale des Étudiants de France, Strasbourg, 1966]
Să facem ruşinea încă şi mai ruşinoasă dând-o publicităţii
Putem afirma, fără un prea mare risc de a ne înşela, că studentul în Franţa este, după poliţist şi preot, fiinţa cea mai universal dispreţuită. Dacă motivele pentru care el este dispreţuit cel mai adesea sunt false motive care ţin de ideologia dominantă, motivele pentru care el este cu adevărat de dispreţuit şi trebuie desconsiderat din punctul de vedere al criticii revoluţionare sunt refulate şi nemărturisite. Susţinătorii falsei contestări ştiu totuşi să le recunoască şi să se recunoască în ele. Ei răstoarnă acest adevărat dispreţ într-o admiraţie complezentă. Astfel, neputincioasa intelighenţie de stânga (de la Les temps modernes la L’Express) leşină în faţa pretinsei „ridicări a studenţilor”, iar organizaţiile birocratice efectiv declinante (de la partidul zis comunist la UNEF) îşi dispută geloase sprijinul ei „moral” şi „material”. Vom arăta raţiunile acestui interes pentru studenţi şi modul în care participă pozitiv la realitatea dominantă a capitalismului supradezvoltat, şi vom folosi această broşură pentru a le denunţa una câte una: dezalienarea nu are la dispoziţie altă cale decât cea a alienării. Citește în continuare →
Claudiu Gaiu – Pentru Europa (IV)
Final 25, Avenida Norte, Sede Universidad Nacional de El Salvador, San Salvador
28 octombrie 1980
La începutul anului universitar şi sfârşitul sezonului ploios, un grup de studenţi americani se opresc la Universitatea din San Salvador, aducând calculatoare oferite cu generozitate de Biserica Presbiteriană din Tucson. În ciuda unui drum obositor şi a zăpuşelii tropicale, tinerii încep fără zăbavă să transporte cutiile grele spre scările vechii instituţii iezuite, supravegheaţi de forţele armate locale care ocupau clădirea de mai bine de un an. Unul dintre ei, cu cămaşa în carouri leoarcă şi încurcându-şi picioarele într-o pereche de huarache, oferta de nerefuzat a unui papucar desculţ din aeroport, scapă cutia pe dalele de piatră. Zgomotul de sticlă şi metal nu lasă loc de optimism. Aparatul – ţăndări, iar privirea hamalului de ocazie conţine mai multă dezamăgire decât poate cuprinde Sistemul Solar. Citește în continuare →
Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (II)
Data trecută am evocat împrejurările în care a fost creată, la București, prima școală românească de teatru, Școala de muzică vocală, declamație și literatură din cadrul Societății Filarmonica (1834-1837); am vorbit despre modul său de funcționare și despre profesorii și cursanții, dar mai ales cursantele acesteia. Acum a venit momentul să le cunoaștem pe elevele Filarmonicii mai îndeaproape și o să începem cu cea mai faimoasă dintre ele:
Frosa (sau Eufrosina) Vlasto (n. 20 oct. 1821, București – m. 3 nov. 1900, București)1, poate cea mai talentată dintre cursantele Filarmonicii, era fiica boierului Alexandru Vlasto, pare-se de origine grecească, și a soției sale Maria, nepoată, susținea ea, a căpitanului Pârvu (pesemne cel din neamul Câmpinenilor), „de a cărui vitejie se vorbește în istorie”2. Citește în continuare →
Laura Pavel – Boema literară a anilor ’60-ʼ70: moduri de a fi între autobiografic şi ficţional
„…şi încă/din timp în timp apărea din cărţi cineva/care vedea ceva de băut/o piatră seacă:/vedea şi bea./Apoi şi cărţile s-au băut./Viermii negri şi păsările albe s-au băut./Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut./ S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele./Pielea şi părul s-au băut./S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia./S-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuţii sub limbă/şi s-au băut…“
Ion Mureşan, Întoarcerea fiului risipitor
Dan Ungureanu – Boierii din România. Cazul Djuvara: nostalgia ca hagiografie
Moartea lui Neagu Djuvara (de origine, din Macedonia) boier, centenar, a readus în iarna lui 2018 o scurtă modă boierească în România.
Au apărut mai multe cărți despre familiile boierești: despre familia Noica, despre familia Bălăceanu, despre familia Grădișteanu, din care Djuvara se trăgea pe partea maternă.
Aceste cărți, scrise de membri ai familiilor, sunt documentate, dar sunt pledoarii pro domo. Sunt scrise hagiografic, secretele nedorite sunt omise cu grijă. Prima de pe listă e Familiile boerești române de Octav-George Lecca, din 1899. E scrisă aseptic, liofilizată. Cuprinde mai ales familii boierești din Muntenia, cele mai multe stinse. Citește în continuare →
Alexandru Vlad – Didactica romanului
De ce scriem romane? De ce citim romane? Şi care-i secretul longevităţii acestui gen? Scriem romane ca să ducem o existenţă paralelă, ca să naştem ceva din nimic, şi pentru că există întotdeauna cineva să le citească. Aproape din aceleaşi motive, să tragem cu ochiul la asemănările altor percepţii cu a noastră, a altor vieţi, şi nu mai puţin ca să vedem deosebirile. Este aproape o definiţie a curiozităţii. O curiozitate sofisticată. Şi romanul e longeviv pentru că e un gen deschis. Dacă romanul francez este într-o criză prelungită (vârât probabil acolo de arbitrajul criticii universitare), romanul aşa-zis anglo-saxon traversează crizele mai uşor, a devenit un gen proteic şi s-a alimentat permanent şi din variantele contemporane ale romanului popular – rădăcina miraculoasă a acestui gen mirabil. Citește în continuare →
Emanuela Patrichi – Ioan Radin Peianov – Scrierile din periodice
Schițele lui Ioan Radin Peianov publicate în revistele vremii sau în antologii, ca de altfel și celelalte scrieri, sunt inspirate din realitate. Cotidianul, banalul, lucrurile mărunte, toate devin subiecte de narațiune. Radin se lasă influențat de orice, totul îl impresionează: oamenii de pe stradă, locurile, gările, lucrurile din casă, felul în care stau obiectele, modul în care vorbesc oamenii, și din fiecare mărunțiș face o poveste. Citește în continuare →
Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (I)
revistavatra.org 