de VATRA

Senida Poenariu – Stela sau despre o femeie cu minte de bărbat

Stela1, romanul Simonei Goșu, se deschide printr-o scenă de „mansplaining”, emblematică în economia poveștii tocmai pentru că surprinde, anticipativ, mizele sociale ale poveștii conduse pe coordonate intersecționale de gen, clasă, rasă și chiar naționalitate/ cetățenie. La o privire superficială, povestea Stelei poate părea banală dacă ne raportăm la primul volum de proză scurtă al Simonei Goșu, Fragil, publicat în 2020, o colecție de micronarațiuni ce înfățișează atipicul și caracterul insolit, ascuns și chiar rușinos, tabuizat, al vieții personajelor, fie ele adulți sau copii. Însă, după cum vom vedea, nici aici privirea focalizată a autoarei nu se limitează la ceea ce se vede / ceea ce se spune, profilând un dincolo2 al imaginii fericite din pozele de familie ale celor așa-zis privilegiați sau mai puțin privilegiați.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Cosmin Leucuța despre o lume plină de minciuni

Cosmin Leucuța e un prozator interesant, atras de bizar, absurd, monstruos, straniu, dimensiuni pe care le simte și le pune sub microscop, examinând inexplicabilul din natura umană. În volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (Humanitas, 2024), Leucuța scrie despre violență și răul din jur (și din noi), care îmbracă forme neașteptate, și livrează artistic pe tonuri diferite, folosindu-se de mai multe formule/filtre (clasic, pulp, punk) și mixând narativul cu sugestia cinematografică și cu experimentul dramatic.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Stadiul cristalin al poeziei

Nici dacă și-ar fi pus anume în gând să-și omagieze Premiul național „Ion Barbu”, primit acum doi ani la FILStret Pitești, cu o replică (anti)barbiană n-ar fi reușit Traian Ștef atât de bine precum a reușit fără să aibă astfel de gânduri emfatice. Emfazele de orice fel, de la cele umane la cele poetice, sunt, de fapt, tot ce poate fi mai contrar firii și poeziei lui Traian (se știe că dacă poezia nu e întocmai cum e firea, ceea ce adesea se întâmplă, poetul cu siguranță trișează). Înainte de a propune ofensiv, în Mintea de cristal (Editura Rocart, 2024), un simbol ordonator al lumii și o „cristalinitate” contemplativă, de nu o viziune cristalină, Traian atinsese – și chiar de multă vreme – starea de cristalinitate a poeziei. În unele volume, ce-i drept, nu se dă în lături de la manifestele de ingeniozitate formală ori de la colocviul intertextual (ba nici măcar de la ispitele „rescrierii”), dar linia lui de consecvență structurală constă într-un fel de înțelepciune a simplității și, mai ales, simplitate a înțelepciunii – o armonie între seninătate, nostalgie și cumpătare de cuget (și simțire). Pentru a atinge acest stadiu de cristalinitate, poezia și poetica lui fac o reverență în fața simplității, a dicțiunii fără exaltări și a expresivității fără aroganțe. Cu această naturalețe confesivă și contemplativă, ușor melancolică și nostalgică, dar și – evident – sceptică, omagiază el artificiozitatea exaltată și ostentativă, dusă până la autarhia ermetică, a lui Barbu. Nu există poet mai emfatic decât Ion Barbu, care ține să marcheze totdeauna apăsat intrarea într-un limbaj sacru, aruncând cât colo limbajul ordinar și laic. Dar nici poet mai devotat simplității și genuității umane și transparenței poetice precum Traian Ștef. Unei poetici a infatuării simbolice el îi răspunde cu o poetică aparent domestică, fără nici o pretenție de a depăși omenescul imediat și concret. A primit, așadar, chiar premiul pe care-l merita ca „oponent” și „conjunctiv” barbian.

Citește în continuare →
de VATRA

Trei tineri poeți „singuri”

Cu acest atribut al „singurătății” se autocalifică un mic grup de poeți tineri, acum studenți la Facultatea de Filosofie din Cluj: Toni Chira, Raul Cozlean și Vasi Prode. E, poate,  un mod de a se delimita cumva de ansamblul vârstei lor lirice, dominat încă de discursurile autobiografist-minimaliste, cu ambiții, totuși,  de maximă autenticitate și de situare „în pas cu vremea” foarte permisivă din toate punctele de vedere și cu accente de nou militantism „progresist”.  Pe ei îi știu pasionați cititori de lirică americană și nu numai (de exemplu, Robert Lowell, John Berryman și alții, afini electiv cu aceștia), dar și din poezia engleză și germană a secolului XX. Așadar, mizează pe micronarațiunea expresivă existențial și accentuat confesivă, în asociații de imagini adesea insolite, fără să neglijeze metafora și simbolul, nici aluziile livrești. Și fără tentațiile exhibiționiste, acum în vogă.  Dar, „singuri” fiind, au o comună notă cvasielegiacă, un tremur al mâinii și al vocii, o privire deschisă dureros-interogativ spre lumea din jur.  Sunt note care îi „singularizează” deja în context. Deocamdată, cel mai experimentat este Toni Chira, foarte prezent în lecturile de poezie din diverse cenacluri ale țării, dar, tot mai frecvent și în reviste, cu un discurs neliniștit, al cuiva  cu „o geometrie vulnerabilă”, tulburată de decepții și „zbateri de spaimă” lăuntrice, mărturisite direct, cu o naturalețe lipsită de orice emfază. Ceva mai timid încă, Raul Cozlean înfățișează o fragilitate a  eului vulnerabil, în stare, doar,  pentru moment, „să gravez(e) spații lipsă” și câte „o casă din bucăți inexistente”, cu trimiteri la cineva „cu suferința purtată ca un medalion sub piele”. La rândul său, Vasi Prode vorbește despre vise între care își aude inima (lucru rar în poezia vacarmului  „autenticist” recent),  vorbește despre sfâșieri și striviri, despre „zece suferințe diferite”, încercând să învețe, totuși, „simpla blândețe”. E limpede că toți trei poeții ce se întâlnesc în aceste pagini promit frumoase evoluții și afirmări/confirmări  în viitorul apropiat. Să îi întâmpinăm, așadar, cu încredere.

                                                                                                                   Ion Pop

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv. Fondane, Pound, Joyce (XI)

În încheierea acestui amplu serial despre Fondane, semnalez încă două cărți despre Ulisele fondanian, semnate de Patrice Beray și Louis-Thomas Leguerrier (în cazul celui de-al doilea e vorba doar despre un capitol consistent), prilej să le prezint acum interpretările, întrucât acestea sunt utile pentru o concluzie a acestui serial și pentru chestiunea evreității dezbătute a noului Ulise modern.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandru Zub și Sorin Antohi – O convorbire la Văratec

Pentru un nou Festschrift dedicat lui Alexandru Zub, care împlinește 90 de ani pe 12 octombrie 2024, aveam două opțiuni: să scriu un text analitic despre opera sau să transcriu un nou episod din dialogul nostru început în toamna lui 1981. Texte în care evocarea și analiza se susțin reciproc am mai publicat. Cele mai multe episoade ale convorbirii noastre de aproape 43 de ani (niciodată întreruptă, fiindcă și perioadele în care nu putem vorbi fac parte din ea) au rămas numai în memoria noastră, dar unele s-au păstrat și în corespondență, înregistrări audio (cele de dinainte de 1989, fără voia noastră) și video.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Doliul, depresia și faza critică

Cum intri în doliu e o fatalitate. Cum ieși din doliu e un cinism. Dacă poți să ieși. Mi se pare că, dacă ești cu adevărat devotat ființei pierdute, nu poți să ieși niciodată din doliu. Cum să uiți sau să ignori ruptura pe care ai trăit-o și care ți-a produs o traumă? Unii spun că e mai bine să închizi în tine suferința. Așa ar fi decent: să nu-i contaminezi pe alții cu tristețea ta. Terapeutic însă, pentru alinare, e mai bine să vorbești, să ai cu cine să vorbești, să-ți explici suferința. Pentru alinare, nu pentru uitare. Ești consolat de alții cu „asta-i viața!”, când tu simți și știi că „asta-i moartea!” Foarte puțini apropiați știu să vorbească cu un suferind, cu un îndoliat sau cu un depresiv, după cum e cazul, sunt situații diferite. Cel mai adesea, se evită subiectul, cauza suferinței, și ești îndemnat să uiți, să te gândești la altceva, ca și cum ai putea. Ceea ce te ajută e ocazia de a-ți analiza stările, dar pentru asta ai nevoie de un confesor de încredere. Și tu însuți, în deplină solitudine, poți să fii analitic, să ieși din tine, să te observi ca pe un altul, să vezi cum te-a transformat trauma și care sunt riscurile. În cazul în care nu ești copleșit, depășit, zdrobit.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite). Anul 2000: încă un an aparte (3)

dintr-un caiet mai vechi

Dimineață splendidă, caldă. În tren, un tren personal amărât, era lume multă. Am văzut un câmp cu stânjenei violeți. M-am gândit la arhitectura savantă a petalelor lor, ca niște ogive de ametist translucide suprapuse – la frumusețea lor pură și gratuită m-am gândit. Inutilă pentru perpetuarea speciei lor, pentru nevoile evoluției naturale, în termeni darwiniști. Misterul frumuseții lumii, în cele din urmă, m-a frapat din nou, m-a „lovit”: fie că e un hazard sau o predestinare, frumusețea lumii conține în ea atâta forță vizuală, atât șoc ființial, atâta suspendare a simțurilor și aporie a gândurilor, încât nu poți să nu te gândești, trecând prin plăcerea ei pură, la un sens, la un înțeles: abia el oferă vârful suprem al bucuriei misterioase a acesteia. Opacă, trimițând doar la sine, frumusețea e aproape insuportabilă, îți explodează cumva creierul, cu legile ei necunoscute. Dar dacă savurând-o ai presimțirea unui înțeles, fiorul enigmatic, freamătul unor bănuieli supramundane, parcă integrezi mai ușor impactul ei violent, și nu-l stingi, dimpotrivă, îl intensifici. Nu mă pot opri, de câte ori am acest șoc vizual, să nu găsesc frumusețea ca pe un semn, un semn exterior al unui tâlc care o depășește și o transfigurează, fie acesta pur și simplu armonia surprinzătoare, extaziantă a lumii; fie acesta pura revelare a Ființei, a Existenței, ca grad superlativ al ei; sau fie acesta un fel de treaptă pregătitoare (căci trăită prin simțuri) pentru un Înțeles mult mai vast pentru care nu suntem pregătiți. Am de fapt în fața ei, a frumuseții, aceeași neobosită perplexitate cu care trebuie să-ți lași deoparte rațiunea, să-ți desfaci simțurile, să te pregătești pentru un Altceva, care de fapt nu vine ci doar se lasă presimțit. Și nu pot decât să exclam: Asta e! Asta e ! Frumuseții nu-i poți răspunde decât printr-o uriașă Interjecție, care înăuntrul tău te-ar putea dizolva în Beatitudine. (1987)

Citește în continuare →