de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (III)

Ion Pop

Eugen Negrici și relația critică

În acest moment de bilanţ a iniţiativelor teoretice şi de critică literară ale lui Eugen Negrici,  îmi pare evidentă complexitatea relaţiilor  sale cu opera, „asediată” din puncte de atac de o varietate ce se regăseşte la foarte puţini interpreţi români ai scrisului autohton. S-a vorbit chiar despre „contradicţiile” sale, admise totuşi ca expresie a dinamicii  viziunii şi atitudinilor  faţă de literatură  şi viaţa literară.  Căci scrierile  teoreticianului şi criticului nostru atestă deopotrivă  o cunoaştere aprofundată a perspectivei structuraliste şi semiotice asupra textelor, care pot trăi şi cumva independent de autor ‒ mod de a afirma, în fond, primatul lor, cu „gramatica” specifică fiecăruia ‒,  ca şi încercarea de a aproxima „figuri  ale spiritului creator” implicat în moduri şi grade diverse în raporturile cu lumea din afară, într-un context social-istoric dat. Şi, nu mai puţin, atenţia  acordată receptorului,  cititorului  care stabileşte, la rândul său, legături individualizate cu ceea ce citeşte. Numele lui Roland Barthes  este, fireşte, citat în mai multe rânduri, cu accente asupra avertismentului făcut de francez privind permanentul pericol al căderii literaturii în convenţionalitate, în starea de supunere faţă de „doxa” dominantă, de opinia curentă, conservatoare şi dogmatică. Umberto Eco nu lipseşte nici el din referinţele lui E. Negrici, tot ca semiotician, şi nu e singurul. Unui asemenea soi de disciplină  conceptuală, ostilă improvizaţiei impresioniste, el îi ataşează însă şi un însemnat procent de relativizare  a sensurilor „tari” pe care orice sistematizare teoretică le-ar putea implica. O anume dezinvoltură stilistică mărturiseşte, de asemenea,  nevoia sa de evadare din „sistem”, de relaxare a situărilor teoretice ale poeţilor în rubrici cu linii prea ferm trasate. Numai că, în 1988, va publica un concentrat eseu despre… „sistematica poeziei”…

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (II)

Doina Ruști

Avangarda vine din disperare și imitație

Pe Eugen îl știu de mult, dar Manuscrisul fanariot ne-a legat pentru totdeauna. În interiorul acelei lumi am construit împreună. El a fost primul cititor al romanului, primul susținător. M-a făcut să mă răzgândesc în privința unui capitol, să dezvolt referirile la Bozărie.

Este și unul dintre cei mai vechi prieteni, iar de câte ori îi văd numele scris pe o carte, mi-o amintesc pe prima pe care-am citit-o, monografia Antim. De altfel, cred că mereu l-am asociat cu Antim Ivireanul, prietenia mea cu Eugen întemeindu-se în primul rând pe această carte. Aici se află un portret interior, un suflu tânăr, care te face să iei pe credit fiecare cuvânt, fiecare afirmație. De aici am aflat că Antim avea o voce fermecătoare, ceea ce cu timpul m-a făcut s-o confund cu vocea de catedră a lui Eugen Negrici. În mintea mea, mereu a existat între ei o relație oratorică.

Citește în continuare →
de VATRA

Portret în palimpsest: Eugen Negrici (I)

Argument

De unde provine fascinaţia cărţilor lui Eugen Negrici? Cred că din modul necomplezent, polemic, liber, necanonic şi în acelaşi timp de o luciditate casantă în care criticul priveşte spectacolul literaturii. Înr-un stil dezinhibat, calm, dezinvolt, Eugen Negrici investighează vulnerabilităţile şi iluziile literaturii române, complexele de superioritate prin care sunt contabilizate prea multe secole de literatură, de continuitate culturală și de normalitate etică. În fond, criticul ne atrage atenţia asupra minciunilor despre noi înșine, asupra tabuurilor şi fetişismelor noastre culturale, reglând prin aparatele sale de măsurat, mistificarea, gesticulația vanitoasă sau ridicolul unor ticuri sau reflexe ale literaturii şi paraliteraturii. Criticul este, fără îndoială, un moralist care îşi dezvăluie disponibilităţile etice prin intermediul instrumentarului cercetării literaturii (istorie literare, teoria literaturii, stilistică) apt să exploreze concepte, procedee sau proceduri (facere, contrafacere, simulare, disimulare, decodare, tentaţie a autobiograficului etc.) într-o obsesivă şi revelatorie vocaţie a expresivităţii ce rezumă plăcerea de a gândi și de a regândi scene ale literaturii, portrete de scriitori, divagaţii şi derapaje stilistice. Demersul critic relativizant al lui Eugen Negrici are încărcătură civică, el pornind dintr-un irepresibil simţ al datoriei faţă de sine şi faţă de cultura căreia îi aparţine. Interzicându-şi iluzii şi simulacre, îşi asumă în schimb fidelitatea faţă de adevăr şi emanciparea salutară a privirii.

Citește în continuare →
de VATRA

Raluca-Ana Prahoveanu – A Life mad(e) in word-fusion – Berlin. Hamlet de Szilárd Borbély, O viață din fuziunea cuvintelor

Motto: Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,

Sunt prinţul Acvitaniei ce şi-a pierdut moşia:

Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat

Răsare-un Soare negru: este Melancolia.

 (El Desdichado, Gérard de Nerval)

Scris ca o fuziune între Fragmente, Scrisori, Alegorii, Epilog I, II și nume de orașe și locuri emblematic-berlineze, volumul de poeme Berlin. Hamlet al lui Szilárd Borbély are aerul postmodern al unei colecții de fragmente poetice prin intermediul căreia conștiința naratorului surprinde caracterul evanescent al fericirii lumii occidentale post-war, cu referire la al Doilea Război Mondial, al iluziei reintrării lumii în făgașul normal, eul înregistrând măștile de pe scena istoriei lumii, dar și a istoriei personale în care împlinirea sufletească este un proiect / scenariu mereu amânat, visat, programat dar rareori realizat. Tonul confesiv al proiecțiilor stă sub semnul Soarelui negru nervalian al melancoliei, al reflecției prințului-filosof din titlu și al umbrei sale, prințul  Acvitaniei.

Citește în continuare →
de VATRA

Leo Butnaru – De la Cicero la suprarealism

Suntem îndreptățiți să credem că așa-numitul  dicteu automat în scris a fost conceput și aplicat nu de suprarealiști, ci de oameni ai scrisului și filosofiei, care au viețuit cu peste 2 mii de ani mai înainte. După Seneca (scrisoarea  CXVIII către Luciliu), Cicero îi spunea lui Atticus „să scrie, adică, ce i-o trece prin minte, chiar dacă n-ar avea nimic de scris” (si rem nullam habebit, quod in buccam venerit, scribat).

Citește în continuare →
de VATRA

Muguraş Constantinescu – La ce bun o istorie a traducerilor?

Încercăm, în cele ce urmează, să răspundem la această întrebare, sprijinindu-ne pe o experiență concretă de elaborare a unei astfel de istorii, întreprindere încă în desfășurare.

În octombrie 2018, când a demarat proiectul O istorie a traducerilor în limba română secolele XVI-XX – ITLR, în mai multe țări din Europa și din lume se publicaseră istorii ale traducerilor; ne gândim la Franța, Germania, Marea Britanie, Spania. În alte țări astfel de istorii erau în curs de redactare sau în stadiul de proiect: Italia, Polonia, Brazilia; desigur, alte culturi au demarat, între timp, uriașul șantier, pe care o istorie a traducerilor îl presupune. În ultimii ani se vorbește și de o istorie a traducerilor în Europa, pentru a construi o viziune continentală asupra unui fenomen ce se dovedește de o importanță culturală majoră.

Citește în continuare →
de VATRA

Cosmin Divile – Vârstele jocului. Strada Cetății: comunismul românesc pe înțelesul copiilor

În romanul lui Claudiu M. Florian1, e urmărit modul în care un copil de cinci-șase ani descoperă, înțelege și interpretează lumea unde trăiește (România anilor ʼ70). Întâlnirea cu Occidentul, prin bunurile materiale sau produsele culturale cu care intră în contact protagonistul, jalonează și orientează procesele de familiarizare și „defamiliarizare”, deopotrivă, ale copilului cu România epocii ceaușiste. Pe de o parte, prin intermediul acestora, copilul primește explicații „pe limba” lui despre lipsurile și anormalitățile lumii din jur. Eroul nu poate internaliza carențele regimului (surprinse, în detalii semnificative, în discuțiile adulților, și receptate pasiv de către copil), dar observă „bătălia” pierdută de lumea comunistă cu cea de Dincolo, la nivelul obiectelor sau produselor culturale. Întrucât bunurile de Dincolo sunt superioare celor din lumea comunistă, eroul stabilește ierarhii între cele două lumi, alegând-o pe cea a căror obiecte/produse îl fascinează. Pe de altă parte, contactul recurent cu obiectele din RFG îl înstrăinează pe copil de lumea unde trăiește, motiv pentru care spațiul de Dincolo (în special, obiectele și bunurile acestei lumi) devine centrul de greutate în imaginarul infantil al protagonistului.

Citește în continuare →
de VATRA

Simina Bălășoiu – Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll. Reflecții asupra a patru variante de traducere

Introducere

Traducerile în limba română ale celebrei și deja clasicei cărți din epoca victoriană a lui Charles Lutwidge Dodgson, cu pseudonimul bine-cunoscut Lewis Carroll, sunt numeroase și oferă cititorului român o plajă largă de „microuniversuri” carrolliene adaptate limbii și culturii române. Uneori acesta se poate bucura de delicii textuale și surprize care-i zguduie universul liniștit și convențional, iar alteori cititorului i se pune în față o sărăcire imaginativă și a soluțiilor de redare. Este adevărat că a traduce o astfel de carte – în care primează umorul, parodia, nonsensul și jocurile de cuvinte – este o provocare în sine, lucru care nu este la îndemâna oricui.

Citește în continuare →
de VATRA

Matei Vișniec – Despre jocul cu hazardul în viaţa unui scriitor

[La ce-a de-a XI-a ediție a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, care a vut loc la Teatrul Național între 28 septembrie – 2 octombrie 2022, scriitorul Matei Vișniec a fost invitat să susțină o conferință despre Scrierea dramatică și motivațiile autorilor contemporani, care s-a tranformat, pe nesimțite, într-o grațios-delicată poveste-confesiune.]

De la început vreau să precizez că nu voi ţine de fapt o conferință ci voi face mai degrabă nişte confesiuni. Și nici confesiune nu este termenul potrivit, voi povesti întîmplări care țin de parcursul meu de scriitor, întîmplări care, în prezent, mă intrigă, mă obligă să le analizez… Din această cauză tema intervenţiei mele ar putea fi formulată cam aşa: despre jocul cu hazardul în viața unui scriitor.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – La Versailles

Pe la ora trei după-amiază ajunseră în fine la Versailles, după o lungă dimineaţă petrecută tandru în pat şi terminată cu un brunch copios. In parcarea de sub platanii înalţi, se simţea deja apropierea toamnei. Cînd ieşiră din maşină, uşor încălziţi, Mina îşi puse ochelarii negri de soare, Daniel îşi puse pălăria albă de pânză cu boruri late și panglică maron. Călcară peste mulțimea de frunze mari şi palmate, cu colţurile uşor îngălbenite şi încovoiate în sus, care căzuseră din abundență pe trotuar, din platani. Observară cu atenție mașinile aliniate ordonat de-a lungul străzii care ducea la palat, ca să-și aducă aminte unde lăsaseră propria lor mașină. Lumina după-amiezii cădea oblic peste parbrizele scânteind, fulgerând.

Citește în continuare →