de VATRA

Vatra-dialog cu Virgil Mihaiu:„Ca tot muritorul, visez fericiri imuabile, deși suntem împresurați de calamități”

Foto Amalia Lumei

– Prezentarea dvs. de pe site-ul PEN România începe aşa: „Scriitor, jazzolog, diplomat, profesor de estetica jazzului, poliglot, promotor cultural, interpret de jazz-poetry”. Care dintre aceste profesii, sau domenii vă defineşte cel mai bine?

– Înainte de a înfrunta chestionarul destinat respectabilei rubrici de dialoguri a revistei Vatra, permiteți-mi să vă mulțumesc pentru onoranta invitație de a răspunde acestui interviu. În principiu, domeniile enumerate de sus-amintitul CV sunt definitorii pentru un mod propriu de a-mi valida existența. Însă aș observa că niciunul dintre ele nu poate fi circumscris „științific”, cu rigurozitatea atribuită anumitor opțiuni profesionale considerate imuabile pe timpul studenției mele – medicină, inginerie, economie, învățământ… Din contra, în cazul meu însăși calitatea de scriitor subsumează diverse paliere literare: aptitudinea de a mă exprima la modul poetic, dar și ca eseist, autor de studii interdisciplinare, propagator prin arta scrisului al binelui, păcii, frumuseții, concordiei între oameni. Similar, jazzologia glisează între multiple sfere de interacțiune ale muzicii cu artele contemporane, cu zonele misterioase ale sensibilității umane, cu spații ale cunoașterii altminteri quasi-impermeabile la seducția armoniilor (și disonanțelor) sonore. În jumătatea de secol plus un lustru de când îmi exercit preocupările pluridisciplinare, am constatat că mentalitatea jazzistică poate asimila tematici și raportări de o copleșitoare luxurianță, convertindu-se treptat într’un modus vivendi.

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Perșa – Pillsbury

Oamenii s-au răsfirat. Comentau partida în mici grupuri în drumul spre ieşire, dar nu auzeam ce spun. Spre noi s-a îndreptat un bărbat uscăţiv, dar înalt şi drept, cu păr grizonant. Avea un aer demn şi-un zâmbet blând.

– El este micul José Raúl? l-a întrebat pe tata.

– Da, el, a răspuns tatăl meu.

– Veniţi, părintele Iglesias vă aşteaptă.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Sinucidere asistată (2)

Karawoke își făcu din nou apariția la doar câteva zile după incidentul de la farmacie, când, din motive neclare, o asistentă a intrat în conflict cu farmacista și după aceea nu se știe ce a mai urmat. A fost văzut mai întâi în Secția F, rezervată cazurilor interesante din punct de vedere științific și clasificate ca secrete. Secția F era situată într-o anexă betonată de la subsolul aripii de vest, adică taman sub holul de unde se intra la cabinetele C-1 și C-2. Morga propriu-zisă nu se afla acolo, ci într-o altă clădire, altminteri cât se poate de elegantă, situată la capătul aleii dinspre parcul public, adică la o distanță apreciabilă de corpul principal al complexului. Această secție de la subsol, utilată de asemenea cu sertare frigorifice, era rezervată doar anumitor pacienți, ținuți aici până când toate sentimentele se evaporau din ei și abia apoi puteau fi livrați familiilor lor iubitoare, în caz că avuseseră așa ceva. Se ajungea acolo cu un lift de două persoane, controlat cu un card de acces pe care numai Profesorul Gurdiev îl putea elibera, iar faptul că Patinoarul (căci așa era alintată Secția F) fusese poziționat în proximitatea cabinetelor Compasiunii are o explicație logică și bine fundamentată. Din motive birocratice, doctorul Sandalis trebui să aștepte minute bune până când tehnicianul care îl asista obținu toate avizele, apoi dispoziția de necropsie semnată de Profesor și, în cele din urmă, cardul de acces în lift. 

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Poem în proză

În care încerc să-l fac pe Mihai Măniuțiu să înțeleagă de ce s-au speriat cei care tocmai au citit un poem scris de el

Redacția ziarului la care lucrez se află pe strada Republicii, (strada pe care se găsește și Grădina Botanică din Cluj) în clădirea IEIA. (Intreprinderea de Electronică Industrială Aplicată). Intru în redație cu gentuța mea pe umăr. (Dau atâtea amănunte ca să întăresc impresia de aproape-realitate.) Redacția e plină de lume. Îi cunosc. Știu asta pentru că îi salut, iar ei îmi răspund. Toți lucrează. Sunt îmbrăcați în salopete albastre. Doi dintre ei bat cu niște ciocane roșii niște cuie mari în doi butuci pe care, fără ezitare, îi cred de stejar. Pe la mijlocul încăperii un redactor, care abia de-mi face loc să trec pe lângă el, dă de zor cu o pilă pătrățoasă și pilește colțurile unei piese ce aduce cu o carcasă de cutie de viteze de Dacia. Din fundul redacției mă salută un domnișor cu o cipilică albastră pe cap, un băiețel despre care știu imediat că e șeful redacției, ForinDanciu, care bate cu un ciocan într-o tablă mare și ruginită ca să o dezdoiască. Nu se aude nici un zgomot. Dar nu mi se pare nimic nefiresc în asta. Doar în fundul sălii, aproape de cel pe care l-am declarat în mintea mea drept șef, la un birou mic, stă Mihai Măniuțiu în fața unui calculator. De cum mă apropiu de biroul lui, zgomotul pe care îl face calculatorul lui e tot mai mare. E un zgomot oarecum dezacordat, ca de motoretă Mobra de pe vremuri. De fapt, din spatele micului calculator iese un mănunchi de cabluri colorate.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana – Credința, speranța și iubirea. Cardinalul Iuliu Hossu

Caracteristica simbolurilor este capacitatea lor de  a se actualiza mereu întregindu-și și amplificându-și definiția prin returnarea ei în noile matrice ale timpului. Iuliu Hossu a fost de pe când trăia și este într-o măsură din ce în ce mai mare de-a lungul istoriei recente un simbol, pe care-acum, la împlinirea celor 140 de ani de la nașterea omului care l-a întruchipat – se redefinește în termenii istoriei la zi. El a fost episcop al Bisericii Unite cu Roma și cardinal al Bisericii Catolice și în ambele ipostaze a fost un simbol al asumării indiferente de prețul plătit: a optat pentru martiriu pentru că a refuzat să se desprindă de Roma și a refuzat să pună capăt martiriului pentru a rămâne acasă alături de cei pe care prin suferință și în suferință îi păstorea.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu- „Muncind  cu pietre de moară legate de picioare”

 Văzută dinafară, în acel tensionat mai-iunie 1958, viața noastră în orașul meu adoptiv era, așa cum o simțeam eu, o baltă nemișcată, acoperită de lintița verde,  ”locul unde nu se întâmplă nimic”. Așa o vedeau  și rezidentul Eftimie Pandele și informatoarea Stănculescu Maria,solicitați  să participe la o investigație a” numitului Adameșteanu Mircea” cerută de neobosiții ofițeri ai Regionalei piteștene.

   ”Numitul nu posedă niciun fel de avere, domiciliază ca chiriaș, este un element liniștit și respectuos față de vecini, însă nu face prietenie cu aceștia. Nu este predominat de viciu sau pasiuni care să-i dăuneze în familie și societate . Duce o viață modestă, este în relații bune cu Florescu Anghel care are atelier de fabricat lumânări. Este un element retras, nu primește vizite la domiciliu. Este bun coleg cu cei din anturajul său din Școala medie nr. 3. Nu este cunoscut cu manifestări dușmănoase la adresa regimului nostru. ”                                                         

Citește în continuare →
de VATRA

Gheorghe Perian – Cercul Literar de la Sibiu: concepțiile despre literatură

Fragmentul 1. O emulație deosebită a produs la sfârșitul anilor 1960 apariția la Universitatea din Timișoara, sub coordonarea profesorului Eugen Todoran și a lui Gabriel Manolescu, a unei serii editoriale intitulate Folclor literar, nu numai de înaltă ținută științifică, dar și metodologic inovatoare1. Nu l-am cunoscut personal pe Eugen Todoran și nici pe folcloriștii grupați în jurul său, dar în mod indirect, prin intermediul fostului meu profesor din gimnaziu, Gheorghe Doran, colaborator la Folclor literar, m-am situat în raza de influență a acestei serii editoriale prestigioase. Din „cercul științific” constituit la Timișoara făceau parte cercetători experimentați, cu pregătire serioasă, care au publicat colecții mari de literatură populară, au cules poezii din satele bănățene și au scris studii temeinice în domeniul lor de specialitate. Ei au reușit să imprime „cercului” o orientare distinctă în folcloristica română și să fixeze un program de lucru bine definit. Ca metodă, studiile publicate în Folclor literar se împart în trei categorii: unele privilegiază o abordare din perspectivă mitologică a materialului, altele se folosesc de mijloacele etnologiei, iar altele sunt cercetări formaliste, tributare structuralismului în vogă atunci. Acestea din urmă prezintă un interes deosebit, fiindcă au dat nota dominantă a volumelor din serie și fiindcă aici folclorul era tratat drept literatură, nu doar ca expresie a unor mituri străvechi și nici ca parte a unor practici și obiceiuri ancestrale, conservate în lumea rurală.

Citește în continuare →