Etichetă / dosar

de VATRA

Mircea Martin – elogiul nuanței (III)

Simona Popescu

Despre cum „clipa se face ramură” și cîteva microcristalizări

Sînt întîlniri, în viața oricui, care te construiesc, altele care țin de destinul tău. De fapt, ele se întrepătrund.

Legată de destin a fost întîlnirea cu profesorul Paul Cornea. Fără el, viața mea ar fi fost alta. M-a convins (cu greu), după 1990, să dau examen pentru un post de asistent la Facultatea de Litere pentru că asta îmi va garanta, spunea el, că voi avea timp de-ale mele, de literatură. Așadar, Profesorul îmi purta nu doar mie grija, ci și literaturii mele! L-am ascultat, pînă la urmă, și bine am făcut. Îi sînt mult recunoscătoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Martin – elogiul nuanței (II)

Nicolae Mecu

Magistrul

L-am cunoscut mai întâi în calitate de profesor, în ultimul din cei cinci ani de facultate ai seriei mele, 1967-1972. Ce-i drept, încă din primul semestru al anului I, statura sa profesională și morală îmi fusese semnalată de Ioan Petru Culianu, colegul meu de grupă. Deși descins din depărtatul Iași, deși mai june decât toți studenții seriei B a anului nostru, „Nené” cunoștea elita umanistă a Capitalei mai bine chiar decât colegii noștri bucureșteni cei mai avizați în materie. Abia  lăsatului la vatră care eram, după o cătănie de un an și patru luni,  el, Culianu, mi-a deschis ochii asupra a doi dintre cei mai străluciți dascăli tineri ai facultății. Unul era Cornel Mihai Ionescu, deja „siglat” și sigilat ca CMI, iar celălalt – Mircea Martin.  „Recomandarea” lui „Nené”  pentru cel de-al doilea avea să-mi fie validată mai întâi de lectura cronicilor din „Amfiteatru” și apoi a cărții de debut din  1969, Generație și creație; iar un an mai târziu, de studiul introductiv la De la Baudelaire la suprarealism, masivul op al lui Marcel Raymond, pe care l-am inclus rapid în mitologia deschiderii iscate de scurtul dezgheț (când „În strâmtul nostru mapamond / Pătrunse și Marcel Raymond”, cum exultasem eu într-o ocazională estudiantină).

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Martin – elogiul nuanței (I)

Argument

Dosarul tematic al revistei „Vatra” conturează un portret aniversar al unei personalități de anvergură a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin, membru al Academiei Române, autor al unor cărți de referință care au marcat peisajul cultural românesc din perioada postbelică. Prin exercițiul profund al lecturii și prin dicțiunea rafinată și nuanțată a ideilor, Mircea Martin a exercitat o influență covârșitoare asupra unei întregi generații de critici și teoreticieni ai literaturii, cărora le-a insuflat pasiunea interogării sensurilor textului literar, deschizându-le un orizont conceptual generos, ce valorizează asceza exercițiului hermeneutic deprins prin cronicile literare de la începutul carierei, al căror „gust și acuitate, fler și tranșanță își bazau siguranța pe o substanțială rigoare teoretică” (Al. Cistelecan). Cărțile lui Mircea Martin (Generație și creație, Critică și profunzime, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Dicțiunea ideilor, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Singura critică, Radicalitate și nuanță) relevă calitățile dominante ale autorului lor: finețea și geometria interpretărilor, distanța optimă și atașamentul față de operă, adecvarea și identificarea, suplețea disociativă, dialogul permanent cu ideile, cu cărțile și cu scriitorii comentați, în măsura în care „opoziția între geometrie și finețe ar fi aceea între raționament și sentiment, între o propensiune asociativă și una diferențiatoare, între o voință totalizantă și abstractizantă și atenția față de unicitate, între o confruntare cu reductibilul și o alta cu ireductibilul”.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (VI)

Wassily Kandinsky, Composition VIII, 1923, Solomon R. Guggenheim Museum, New York, NY, USA

Cristian Nichitean

Ontologia, un „retrofuturism”?

Abrevieri:

DAC – Ilyenkov, The Dialectics of the Abstract and the Concrete In Marx’s Capital

DI – Ilyenkov, Dialectics of the Ideal

MEO – Marx, Engels, Opere

PO – Lukács, Prolegomeni all’Ontologia dell’essere sociale

OES – Lukács, Ontologia existenței sociale, vol. 1

1. Să începem, ca și argumentul acestui dosar, cu afirmațiile lui Engels din Ludwig Feuerbach și sfârșitul filozofiei clasice germane: „Filozofia naturii este definitiv lichidată… Filozofiei, izgonită din natură și din istorie, îi mai rămâne doar imperiul gândului pur, în măsura în care acesta subzistă: teoria legilor procesului de gândire, logica și dialectica” (MEO vol. 21, p. 304). Engels pare a întoarce clar spatele unui tip de gândire filosofică care se aventura să spună ceva despre lumea exterioară, despre „ceea ce este”, adică filosofiei naturii sau, într-un sens mai larg, ontologiei. De acum încolo, afirmațiile despre lume urmau să fie domeniul exclusiv al științelor, iar filosofia se limita la considerații logice și metodologice. Dar o simplă trecere în revistă a modului în care Engels a definit dialectica complică enorm problema.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (V)

„Indulgences: Reborn” (Mohmmed Al-Hemd)

Cătălina Milea

Inumanul, forma subversivă a umanității

Departe de a fi semnul unei destrămări a monumentelor gândirii sau o recădere în obscurantism, această nouă direcție ar trebui descifrată în cheia ei proprie prin a suspenda deocamdată orice judecată și a ne alătura în principiul unei condiții de existență fără suveran. Deși obiectul suport al acestui curent pare să fie natura ori ecologia, în subtext se strecoară și un mobil politic extrem de puternic. În aceasta viziune părțile sunt mai mult ca întregul, sau în forma originală “the whole is less than its parts”1. Iar pe urmă, la rândul ei fiecare parte este un întreg. Astfel, relațiile se dizolvă în neutralitatea completă, iar spectrul de existență se divizează în obiecte singulare și ireductibile cu o pondere egala. Orice distincție ontologică chiar și cea dintre viață și non-viață, organic și anorganic dispare. În acest câmp de “flat ontology” singura experiența posibila rămâne oarecum experiența estetică.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (IV)

Tracey Clement, Post-premonitionism 2 (detail), 2015. Photo: Isobel Markus Dunworth

Horațiu Nan

Amurgul dialecticii

Una din cele mai stabile caracteristici ale conceptului de neomaterialism este cronologia sa care, schematic reconstituită, ar suna în felul următor: se naște, în forma lui conștientă de sine, pe la mijlocul anilor ’90 (în scrierile lui Manuel DeLanda, Rosi Braidotti sau Karen Barad), culminează în jurul anului 2010 odată cu publicarea unor volume de referință (cum ar fi Vibrant Matter, Duke University Press, 2010 al lui Jane Bennett, colecția de articole coordonată de Diana Coole și Samatha Frost, New Materialism: Ontology, Agency and Politics, Duke University Press, 2010 sau cartea centrată în jurul a patru teoreticieni reprezentativi neomaterialiști semnată de Rick Dolphijn și Iris van der Tuin, New Materialism: Interviews & Cartographies, Open Humanities Press, 2012), de unde cunoaște o răspândire virală prin industria cultural-teoretică până la sfârșitul decadei, pârând să piardă din tracțiune începând cu anii ’20, pe măsură ce interesul pentru noile ontologii scade.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (III)

Probability Wave (screen capture) / Paul Thomas and Kevin Raxworth Friday, 8 May, 2015

Diana Bulzan

Realismul agențial la Karen Barad

Ancorat în interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, realismul agențial al lui Karen Barad citește epistemologia propusă de Bohr într-o cheie ontologică. Ceea ce rezultă este o re-gândire a capacității de acțiune (agency), care nu mai aparține unei subiectivități și al cărei conținut e golit de intenționalitate. În aceeași măsură, noțiunea de materialitate este ancorată într-o perspectivă ce provine din mecanica cuantică, astfel încât materia nu mai poate fi înțeleasă ca pasivitate, ca substrat, ci drept un agent activ (non-subiectiv) într-o relaționalitate care are un rol constitutiv pentru realitate – rol descris de Barad prin conceptul de performativitate (noțiune ce face trimitere la Judith Butler, dar supusă și ea unei re-interpretări). O piesă importantă în aceste deplasări conceptuale e o noțiune de etică, ancorată în această ontologie al cărei element primordial e relaționalitatea activă, performativă a materiei, precedând orice distincție dintre subiect și obiect. Având în vedere poziționarea lui Barad într-o cheie feministă, queer, cum putem distinge substratul politic al eticii propuse de Barad și al acestei concepții de materialitate?

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (II)

Gustav Metzger, Liquid Crystal Environment 1965, remade 2005. Tate. © Gustav Metzger.

Mihai Țapu

Dincolo de „în-sinele” capitalului. Schiță a tranziturilor conceptuale între realismul speculativ și acceleraționismul de stânga

Acceleraționismul nu e nimic dacă nu e în primul rând o teorie politico-filozofică controversată. Conceput, în forma sa contemporană, pe bloguri și în grupuri de cercetare la începutul anilor 2010, atingând un maxim de popularitate mai ales online la mijlocul anilor 2010, acceleraționismul aproape că a dispărut la începutul anilor 2020, în parte datorită faptului că termenul a fost folosit pentru a justifica atrocități precum atentatul de la Christchurch din 2019. În decada sa de popularitate, discursul despre acceleraționism a fost constant unul ambiguu, născând întrebări precum (evidenta) „ce este acceleraționismul?”, „ce ar trebui să se accelereze?” și, poate cel mai important, „pentru ce tip de ideologie pledează acceleraționismul?”. Ultima întrebare se datorează faptului că acceleraționismul este o ideologie politică ambivalentă, „cu chip de Ianus”: pe de o parte, privind spre un viitor anarho-capitalist, distopic, avem acceleraționismul de dreapta, cu imperativul său de a accelera decuplarea circulației și acumulării capitalului de orice constrângeri; pe de altă parte, privind spre un viitor egalitar, susținut tehnologic, avem acceleraționismul de stânga și încercările sale de a refuncționaliza tehnologiile și unele instrumente produse în capitalism în scopuri comuniste. Diferența dintre cele două curente ale acceleraționismului poate fi înțeleasă prin modalitățile fundamental diferite de a concepe funcția „accelerării”. După cum au remarcat Alex Williams și Nick Srnicek, acceleraționismul de dreapta propune o „accelerare dromologică”, o „creștere a vitezei fundamental lipsită de creier”, în timp ce acceleraționismul de stânga aderă la o „accelerare universală”, o „accelerare rațională capabilă să navigheze într-un spațiu universal mai complex de posibilități alternative”1. Textul de față discută modalitățile prin care unele dintre principalele principii filozofice ale acceleraționismului de stânga au fost preluate din „realismul speculativ” – la rândul său un termen ambiguu care denotă o grupare eterogenă de teorii centrate în jurul criticilor (post-)kantianismului.

Citește în continuare →
de VATRA

Noi ontologii, noi materialisme (I)

Postnaturalia. Courtesy of Kristof Kintera

Argument

Acum aproape un secol și jumătate, Engels făcea în Ludwig Feuerbach și sfârșitul filozofiei clasice germane o profeție rămasă celebră:„Filozofia naturii este definitiv lichidată… Filozofiei, izgonită din natură și din istorie, îi mai rămâne doar imperiul gândului pur, în măsura în care acesta subzistă: teoria legilor procesului de gândire, logica și dialectica”. Survolând evoluția ulterioară a filozofiei, s-ar spune că profeția lui Engels n-a îmbătrânit prea frumos. Singura care pare să se fi ținut de pronosticul său, concentrându-se în mod exclusiv asupra „imperiului gândului pur”, este filozofia analitică, ale cărei incursiuni în metafizică încă urmăresc clarificarea și consolidarea conceptuală a progreselor științelor naturale – dar ea a pornit programatic de la bun început pe baze anti-ontologice și anti-metafizice. În rest, filozofia pare să se fi încăpățânat, în ultimul secol și încă și mai îndărătnic în ultimele decade, să contrazică foaia de drum stabilită de Engels.

Citește în continuare →
de VATRA

Postliteratura

Constantin Severin

Argument. Povestea eseului despre post-literatură

     În anul 2001, descopeream pe net câteva articole interesante, semnate de gânditorul american Michael Heim. Am îndrăznit să-i expediez un mesaj, prin care îmi arătam entuziasmul faţă de cercetările şi scrierile sale, în domenii de avangardă ale culturii. Răspunsul a fost nu doar prompt şi amabil, ci şi extrem de generos, peste puţin timp mi-a dăruit cele mai importante cărţi semnate de el până în acel moment, „Metafizica realităţii virtuale’’ şi „Realismul virtual.’’ Am simţit atunci, cu emoţie şi recunoştinţă, că gestul său frumos era şi un fel de declaraţie de iubire pentru România şi cultura sa.

Citește în continuare →