Etichetă / jurnal

de VATRA

Tentația jurnalului intim (III)

Sanda Cordoș

Un om de prisos? O țară de prisos?

În decembrie 2015, Ion Urcan începe să citească Solenoid, romanul lui Mircea Cărtărescu, și face o însemnare amuzantă: „Cartea e atât de groasă și de grea, încât, de-ți vine cumva ideea să citești în pat și scapi din mâini acest balot de hârtie, trebuie neapărat să vină cineva să te scoată de sub el ori dacă ți-l scapi peste față, îți rupe, negreșit, nasul!”. Prin una dintre coincidențele stranii ale existenței, această descriere este mult mai potrivită pentru cartea proprie, din păcate postumă, format mare, cuprinzând peste 1250 de pagini: Jurnal: 1985-2020, ediție îngrijită de Ileana Urcan, prefață de Ion Pop, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2023. Dar nu apariția fizică impresionantă îi asigură statutul privilegiat, de veritabil eveniment editorial, printre cărțile de gen,  Jurnalul lui Ion Urcan fiind, după cum precizează prefațatorul volumului, „unul dintre cele mai revelatoare și autentice documente de epocă apărute la noi în ultima vreme”. Or, la noi, literatura diaristică este într-o epocă fastă, înregistrând al doilea său val important (justificând pe deplin dosarul tematic de față) după cel din primul deceniu postdecembrist.

Citește în continuare →
de VATRA

Tentația jurnalului intim (II)

Senida Poenariu

Prin China

„Fiecare locuitor al Europei Unite/ scrie un jurnal ca/ să-și dovedească/ existența./ Astfel pe hârtie semnată și/ pe internet locuitorii/ bătrânului continent/ povestesc toți că/ există” (Locuitorii Europei Unite) scria Andrei Bodiu în volumul de poeme Oameni obosiți (2008). 

Citește în continuare →
de VATRA

Tentațiile jurnalului intim (I)

Argument

Tentațiile jurnalului sau două vorbe despre „fratele cel mic” al marii literaturi

Diaristica nu s-a bucurat niciodată, la noi, de un prestigiu deosebit. Ba chiar, a fost privită cu mefiență de generații întregi de cititori sau critici, culminând cu ostilitatea tranșantă a lui Călinescu, care califica jurnalul intim drept o mare inepție, o „prostie”, mai exact, neeschivându-se de la a-și exprima disprețul față de literatura intimistă. E un subterfugiu la care recurg doar veleitarii incapabili de creație autentică, dar dorind cu orice chip să epateze și să-și hrănească eurile vanitoase. Încercând o reabilitare a reputației genului diaristic, Eugen Simion face eforturi admirabile, în unul din cele mai solide studii dedicate genului, Ficțiunea jurnalului intim, (vol. I – III), de a descoperi cauzele inaptitudinii scriitorilor români de a scrie jurnal. Fiind noi un popor pudic și simțindu-ne prost în prezența intimităților, n-a existat un orizont de așteptare din partea publicului cititor, iar lipsind cererea, a cam lipsit și oferta. Apoi, mai spune criticul, jurnalul câștigă teren în lumea occidentală odată cu apariția, în Romantism, a unei conștiințe individuale puternice, ceea ce duce și la modificarea raportului cu lumea, așadar la o renegociere a celor două dimensiuni pe care le implică scrierea diaristică: le dedans – omul interior, cu adevărurile, nimicniciile și sinceritățile sale și le dehors – confesiunea privind mediul exterior. Acesta e semnul maturizării unei civilizații, dacă nu cumva e chiar semn de bătrânețe: jurnalul ca formă de autocunoaștere și autoreflecție, beneficiind, la capătul celălalt, de un lector cultivat. Dar cultura noastră era încă fragedă și cu deprinderi de domnișoară de pension în sec. a XIX-lea și prima parte a sec. XX, de unde și lipsa de interes față de a face o literatură de budoar, dar și de a trage cu ochiul spre ea, cu câteva excepții, cel mai celebru fiind jurnalul lui Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, care, după cum se știe, acoperă, cu intermitențe, 62 de ani.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Jurnalul unui utopist pragmatic   

E extrem de greu să ții pasul cu un profesionist al cărui program zilnic arată ca cel redat de Radu Vancu în recentul Boala & războiul. Jurnal 2020-2024*: „10 iunie. Alergături la București, la Bookfest, ca să lansez un Komartin, un Ciupureanu, un Pynchon & un Saramago. După care m-am întors la Sibiu, am avut un doctorat, apoi iar la București, ca să lansez cartea lui Cristian Preda despre Victor Eftimiu, apoi iar înapoi la Sibiu, unde aveam de lansat o carte a lui Csaba Szabó despre religia romană din Donauländer din secolele I-III A.D. Am mers iar cu BlaBlaCar, cu trenuri, cu autocare, am și pierdut un tren la un moment dat – fiindcă, de fapt, am pierdut contactul cu realitatea” (p. 241). Citatul reflectă mobilitatea intelectuală – și fizică, aș adăuga – a lui Radu Vancu, care poate fi aproape în același timp la București și la Sibiu, pe scena de intelectual public și în amfiteatrul universitar, îndeplinindu-și simultan obligațiile față de literatura română și cea străină, antică și contemporană, cu spiritul în lumea ideilor și cu trupul în BlaBla Car. Dacă n-ar fi fost vorba de Vancu, pe care îl știm cu toții îndatoritor în toate rolurile, ai zice că ai de a face cu un personaj complet neverosimil. La acest du-te-vino între orașe/țări, culturi și fenomene (sociale, literare) se adaugă faptul că lucrează la mai multe proiecte literare în același timp: scrie poezie, romane, traduce din autori fundamentali. Poezia lui apare în publicații prestigioase de profil din toată lumea – Plume, Poetry Northwest, Interpret –, e recenzată extrem de pozitiv în The Kenyon Review, fapt care face ca Vancu să fie printre puținii poeți români, de ieri și de azi, cu o carieră internațională după toate rigorile.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă Mircea Petean

Argument

Aflat frecvent față în față cu sine însuși și cu literatura, Mircea Petean, pe care îl știm ca un editor foarte valoros și temeinic (a publicat la Editura Limes peste 2.200 de cărți) este prozator, eseist, publicist, dar mai ales un poet autentic, grav și sensibil, de o rară noblețe a expresiei. În Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă Radu G. Țeposu îl încadrează pe Mircea Petean în categoria „criticismul teatral și histrionic, comedia literaturii”, alături de Petru Romoșan și Daniel Corbu. În multe poeme ale lui Mircea Petean este exprimată tensiunea oximoronică a lucrurilor („spaima bucuriei”), dar e vizibilă, de asemenea, tentația interogării convențiilor, a programelor și indicațiilor ideologice, în consens cu reflexele ludice, ironice sau parodice tipic postmoderne, conturându-se astfel relieful unei lirici reflexive și autoreflexive, din care nu sunt absente sentimentul revoltei, gustul solitudinii și nevoia dialogului cu esențele.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – De la psihanaliză la poezie – un transfer

Curiozitatea – și chiar nerăbdarea – de a citi un astfel de jurnal (Vasile Dem. Zamfirescu, Jurnal de psihanalist, Editura Trei, București, 2025) mi s-au părut nu numai justificate, ci și întemeiate (cu toate că nici baremi ageamiu nu sînt în domeniu; doar ce am auzit și eu de Freud, Jung, Adler…). Dar, chiar fiind profan definitiv, am considerat din prima clipă jurnalul drept o lecție de analiză și interpretare văzute ca proces (work in progress), nu doar ca rezultat. La final, mi-am dat dreptate: cartea chiar asta e. Nu lecție de psihanaliză aveam de gînd să iau (fiind cam tîrziu pentru o convertire), ci o simplă lecție de analiză și interpretare valabilă și pentru poezie.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite)

Anul 2000: încă un an aparte (10)

(dintr-un caiet vechi)

Impresia că ceea ce gândesc și doresc profund se împlinește în cele din urmă în real, în măsura aproape exactă în care am gândit și am dorit. Așa mi s-a întâmplat și în decembrie ’89. Am dorit să cunosc Puterea de aproape, și am cunoscut-o atunci, la Revoluție și imediat după, dar nu am dorit-o intens, deci nu am avut finalmente Puterea (din fericire). Am dorit să trăiesc la Paris și iată-mă la Paris. Mai am și alte exemple, dar mă opresc.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Zaciu – Jurnal

3.II.95

Întrerupt. Timp fărâmițat și tensiuni. Înainte, procesul, care s-a amânat pe 2 martie (devreme), ieri celălalt proces, despre care nu am nici o veste. Trebuie să mă deprind cu ideea despărțirii. Întoarcerea acolo e, oricum, o durere. Nici o veste de la Joy. Th. pleacă luna asta la Budapesta, apoi la Cluj. Îi scriu o lungă scrisoare. Pe urmă, îmi dau seama că e fără rost. Mi-a scris Patrick, a fost plecat în Siria și în Statele Unite, habar n-am pentru ce. Zicea că i-a plăcut teribil Siria (fascinația Orientului pentru acești occidentali n-a încetat), dar i-a părut rău că e dictatură. Iar eu care, îi scriu, am trăit aproape toată viața mea sub trei dictaturi, din copilărie, adică viața mea conștientă, ce să zic?! J’en ai si marre, i-am scris în final. De la alții, nimic. Poștă săracă. Nici eu n-am putut scrie cele promise pentru Gelu, „Vatra”, „Familia” și Alecu. De altfel Lungii au și plecat în Canare. Ferice de ei, aici iar e înnorat și frig. De două ori, flanat prin Köln, fără rost. Doar ieri am reușit să văd Exotica lui Atom Egoyan, frumos. La Cannes, anul trecut a luat Premiul criticii. Povestea e subțire, la urma-urmelor, dar frumos construită, ca un joc de puzzle, iar imaginea deși e – ca la toate filmele lui E. – fascinantă (de data asta e făcută de un ungur). Observ, în cast și alte nume ungurești (probabil unguri canadieni), iar printre „sponsori”, pe celebrul senator Lantos.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Jocuri lingvistice

1. Duelgiu/ duduielgiu.

 Unuia care are mania duelului îi zicem duelgiu (D’Artagnan și confrații lui). Lui Carol al II-lea, care avea mania Duduii (Elena Lupescu), îi putem spune duduelgiu.

2. Pilangiu/ compilagiu/ compilangiu.

Anecdotic, am avea trei categorii de scriitori: pilangiul, compilagiul și compilangiul. (Las la o parte anti-alcoolicii ca pe o minoritate, gen Doinaș.) Pilangii avem mulți, poeți și prozatori. Poeții sunt, totuși, cei mai mulți, de la Nichita Stănescu la Virgil Mazilescu, Tudor George și toată gruparea lui Ahoe, ajungând la solitari ca Mircea Ivănescu. Prozatorii sunt mai puțini, de la Marin Preda la Fănuș Neagu și Nicolae Velea, pentru că ei trebuie să stea mai mult la masa de scris decât poeții.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Razne. De la Pașadia la Cioran

Pare că Emil Cioran ar fi inventat acest substantiv (razne) provenit dintr-un adverb (din expresia a o lua razna), din moment ce ne apare ca o noutate lexicală absolută în fruntea unei cărți sau a unui carnet de însemnări. Sub forma banală (razna), întâlnim cuvântul în titlul unei cărți de călătorii în Grecia, aparținând lui Radu D. Rosetti, Razna… (1912, volum reeditat în 1925). L-o fi văzut și Emil Cioran în tinerețea-i tumultuoasă, intersectată meteoric cu viața literară abia după 1930. Dar altă genealogie a „raznelor” e mai relevantă.

Citește în continuare →