Cu toate astea, nu înfăptuiam mai nimic. Înfăptuiam. Îmi place cum sună. L-am pus aici tocmai pentru că aveam zero realizări. Mai corect spus, continuam să nu fac nimic serios. Mă obișnuisem așa. Iar timpul trecea impasibil, trecea pe lângă mine, sau împreună cu mine, spuneți-i cum vreți, da, anii trec cu repeziciune, fie că faci ceva, fie că nu faci nimic, trec al naibii de repede… mda, poftim marea realizare de-a fi ajuns filosof!
Citește în continuare →
Către Zeițe
Dați-mi încă o dată o ultimă înflăcărare,
o, Frumoaselor, Înaltelor, Puternicelor,
Voi care trăiți în adâncul meu și în tot universul
și insuflați energie gesturilor noastre de pulbere.
Citește în continuare →
1. Autohipnoză
Toți suntem călători în timp, doar că într-o singură direcție. Cum anume, pe ce cale se ajunge la adevăratul adevăr, dar mai ales de ce îl căutăm, cine are nevoie de așa ceva? Emisfera noastră stângă, nevrotică și prezumțioasă, nu ascultă mesajele celeilalte, iar dacă le primește întâmplător, le uită de îndată. Într-o neîntreruptă stare de autohipnoză, încredințându-se coerenței cauzei și efectului, abia când se izbește de vreun zid de absurd, adică prea târziu, deschide ochii pentru câteva clipe, doar pentru a privi înapoi: am visat că m-am trezit. Abia atunci realizând că și rațiunea este tot superstiție. Lumea însăși e o întâmplare și nu vom ști niciodată de ce există ceva în loc de nimic, dar presupunând că am ști, e cazul să recunoaștem cu umilitate că iluziile noastre nu-i afectează starea. Cuvintele noastre sunt doar pentru noi.
Citește în continuare →
Enigma legionară
Profesor de excepție, dar persoană modestă, tata era foarte legat de cei șapte frați ai săi și se mândrea cu cei mai performanți. Toți erau inteligenți și muncitori, dar nu pierdeau ocazia să-și arate dezamăgirea când iar apărea în familie o fată nedorită, incapabilă să ducă mai departe gloriosul lor nume. Mă gândesc cu amuzament la frații Adameșteni, părinți, bunici și străbunici cărora Dumnezeu le-a dăruit, spre pedeapsă, o groază de fete. Ce altă pedeapsă cerească putea fi mai mare pentru orgoliul lor bărbătesc decât să vadă că, după prima generație masculină, cu o singură fată la nouă băieți, natura, compensatoare, a oferit ultimei generații din familia de azi, pe cât de lărgită, pe atât de dezlânată, cu ramuri germane, italiene, daneze, doar un băiat la șapte fete?! Work in progress.
Citește în continuare →
poezia e musca nebună care
oricât de tare bâzâie când îl vede
oricât de verde se face când îl simte
oricâte rotocoale îi dă în zbor
oricât se apropie de el
Citește în continuare →
Spectacolul Trupei „Harag György” de la Satu Mare, Richard al III-lea de Shakespeare, care a avut premiera la sfârșitul anului 2024, în 20 decembrie, a fost nominalizat de juriul UNITER la trei dintre cele mai importante categorii: Cel Mai Bun Spectacol, Cea Mai Bună Regie – István Albu și Cel Mai Bun Actor în Rol Principal – Nagy Csongor Zsolt. Vâlva produsă de acest fapt a atras foarte multă lume așa încât, la reprezentația din 6 aprilie 2025, sala teatrului s-a dovedit neîncăpătoare pentru publicul interesat și nerăbdător.
Citește în continuare →
Luiza Petre Pârvan & Alexandra Pârvan
Poeme-Jurnal
Pe lângă cărți și articole de teorie literară publicate ca universitar și cercetător, Luiza Petre Pârvan (1943-2017) a lăsat și jurnale: 6 agende groase, din cele care au pagini pentru fiecare zi a anului. Am folosit pasaje din ultimele două asemenea caiete, care traversează perioada (2002-2015), spre a compune din ele poeme-jurnal. Cuvintele de jurnal, rămase neschimbate, sunt întrerupte, reunite, reiterate, spre a fi eliberate din cimentul prozei și al rațiunii discursive. Pe alocuri, poemele preiau din jurnale și vocile altor autori, citați acolo, fiindcă și acestea sunt reprezentative pentru identitatea scriiturii biografice a Luizei Petre Pârvan: de pildă, în poezia Viață de o zi, din acest grupaj,fontul diferit marchează inserția unui fragment dintr-un poem borgesian, redat în jurnal. Volumul rezultat, „Centimetri de viață” (depus la Editura Eikon), afișează din start lista de persoane (personaje?) care populează scena jurnalelor (de pildă, Felix-fiul, Ada-fiica) și întâmpină cititorul cu o Prefață menită să îl pregătească pentru intrarea subită într-o viață trăită mereu sub iminența morții și sub variate alte forme de asediu – moral, psihic, emoțional, estetic, metafizic, existențial. Luiza Petre Pârvan și-a trăit ultimii aproape 23 de ani fiind ținută în viață artificial prin tehnologia dializei, proces ce solicita ca, pentru tot restul vieții, câte trei zile pe săptămână, să petreacă 4-5 ore legată de un aparat care îi curăța sângele de toxine.
Citește în continuare →
Simona Popescu
Despre cum „clipa se face ramură” și cîteva microcristalizări
Sînt întîlniri, în viața oricui, care te construiesc, altele care țin de destinul tău. De fapt, ele se întrepătrund.
Legată de destin a fost întîlnirea cu profesorul Paul Cornea. Fără el, viața mea ar fi fost alta. M-a convins (cu greu), după 1990, să dau examen pentru un post de asistent la Facultatea de Litere pentru că asta îmi va garanta, spunea el, că voi avea timp de-ale mele, de literatură. Așadar, Profesorul îmi purta nu doar mie grija, ci și literaturii mele! L-am ascultat, pînă la urmă, și bine am făcut. Îi sînt mult recunoscătoare.
Citește în continuare →
Nicolae Mecu
Magistrul
L-am cunoscut mai întâi în calitate de profesor, în ultimul din cei cinci ani de facultate ai seriei mele, 1967-1972. Ce-i drept, încă din primul semestru al anului I, statura sa profesională și morală îmi fusese semnalată de Ioan Petru Culianu, colegul meu de grupă. Deși descins din depărtatul Iași, deși mai june decât toți studenții seriei B a anului nostru, „Nené” cunoștea elita umanistă a Capitalei mai bine chiar decât colegii noștri bucureșteni cei mai avizați în materie. Abia lăsatului la vatră care eram, după o cătănie de un an și patru luni, el, Culianu, mi-a deschis ochii asupra a doi dintre cei mai străluciți dascăli tineri ai facultății. Unul era Cornel Mihai Ionescu, deja „siglat” și sigilat ca CMI, iar celălalt – Mircea Martin. „Recomandarea” lui „Nené” pentru cel de-al doilea avea să-mi fie validată mai întâi de lectura cronicilor din „Amfiteatru” și apoi a cărții de debut din 1969, Generație și creație; iar un an mai târziu, de studiul introductiv la De la Baudelaire la suprarealism, masivul op al lui Marcel Raymond, pe care l-am inclus rapid în mitologia deschiderii iscate de scurtul dezgheț (când „În strâmtul nostru mapamond / Pătrunse și Marcel Raymond”, cum exultasem eu într-o ocazională estudiantină).
Citește în continuare →
revistavatra.org 