Autor / VATRA
Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale (Partea I)
1. Un zombie istoriografic – totalitarismul și momentele sale
În ultimele decenii foarte rare sunt acele ocazii în care dreapta să fi pierdut vreo dezbatere ideologică. Iar ghinionul lui Ernst Nolte a fost acela de a fi amintit, analizat și discutat numai precum cel aflat de partea învinșilor în una din aceste rarisime situații: faimoasa Historikerstreit (Cearta Istoricilor) a Germaniei anilor optzeci. Firește, acest „ghinion” nu a împiedicat deloc o carieră confortabilă la Universitatea Freie; și nici nu a deranjat o bătrânețe pavoazată de premii și onoruri, de la premiul Gerhard Löwenthal la cel al fundației Konrad Adenauer. E greu, însă, să privești faima sa de mare perdant ca pe o simplificare nemeritată, ca pe o schematizare înșelătoare a unei traiectorii intelectuale altfel mult mai vaste și mult mai interesante. Munca de istoric a lui Nolte nu a fost niciodată răscolitoare intelectual, el însuși identificându-se fără îndoială cu silueta simplistă de luptător anti-comunist proiectată de-a lungul Historikerstreit: un anti-comunism ce nu de puține ori ducea, fără prea multe scuze sau regrete intense, în apologia fascismului. Așa cum își amintea cu nostalgie în 2003,1 primul său text (scris la vârsta de șapte ani chiar) era un mic tract anti-bolșevic. Iar de-a lungul următoarelor opt decenii Nolte nu a părut deloc să renunțe la acest anti-comunism născut în atmosfera turbulentă a Republicii de la Weimar, în care „ciocnirea de ideologii” pe care Nolte a vrut să o analizeze2 se întâmpla de multe ori pe stradă și nu doar în analize docte.
Fiind emblema uneia din puținele înfrângeri ideologice ale dreptei, moartea sa în luna august a dus la o avalanșă de necrologuri în presa de stânga și de centru-stânga: singurele spații culturale ce insistă să mai menționeze o stranie victorie a stângii dintr-un război cultural uitat al anilor optzeci. Astfel, comparația dintre nazism și comunism promovată de Nolte a apărut din nou în presă, la fel ca și teoria sa totalitară și straniile nuanțe revizioniste ale discursului său istoric. De la The Guardian3 la Jacobin4 sau blogul editurii Verso,5 un ton oarecum festiv a marcat decesul celui care în lumea academică a devenit un simbol al faux-pas-ilor ideologice, al lui „nu așa!” pentru oricine ar vrea să atingă subiectul fascismului/comunismului în secolul douăzeci. Stângiști și mai ales liberali cu nuanțe de stânga și-au reamintit că Nolte nu avea dreptate și, forțând o ușă deja deschisă, au repetat pas cu pas toate argumentele pentru care fascismul sau comunismul nu trebuie privite în felul în care a făcut-o el. În acest entuziasm comemorativ, puține au fost articolele care să renunțe la aerul festiv sau la virulența tonului critic, îngăduindu-și să privească cu o oarecare doză de suspiciune presupusa „victorie” de stânga care a fost Historikerstreit.6 Căci, într-adevăr, dacă a fost o victorie, a fost o victorie care a contat extrem de puțin. Iar următoarele pagini vor încerca să descrie de ce această victorie a fost, din păcate, mult mai minoră decât ne-am fi așteptat.
Daniel LAZARE – Răzbunarea lui Ernst Nolte
Ernst Nolte, apologetul lui Hitler care le-a provocat istoricilor liberali germani un atac de cord colectiv în anii 1980, a murit în această vară, la Berlin, la vârsta de 93 de ani.
Pentru o vreme, Nolte a părut să fie marele învins al faimoasei Historikerstreit, sau disputa istoricilor, care a aprins scena intelectuală germană pentru câteva luni începând din iunie 1986. Ostracizat pentru eforturile sale abia deghizate de a scuza crimele de război naziste, s-a retras într-o viață de exil interior, ignorat de colegi și uitat de presă.
În acest timp, principalul său oponent, sociologul Jürgen Habermas, a devenit eroul zilei, modelul însuși de intelectual public care apără democrația atunci când nu ține prelegeri în sala de curs. Nu se întâmplă prea des ca stânga să iasă victorioasă, dar asta a fost una din aceste rare ocazii. Citește în continuare →
Domenico LOSURDO – Evoluția lui Nolte
În ochii lui Nolte, ororile celui de-al Treilea Reich joacă rolul de răspuns și măsură profilactică față de ororile care vin dinspre Uniunea Sovietică. Și totuși, ideologul revizionist, care pretinde a vedea în Octombrie 1917 sursa primă a catastrofei secolului XX, intră în contradicție cu istoricul, care e nevoit să admită că deportarea armenilor e cea care marchează „debutul marilor exterminări din secolul XX”1 – o deportare care se produce înainte de această dată fatidică, și tocmai în cursul războiului împotriva cărora se ridică bolșevicii. Dar nu e singura oscilare sau inconsecvență pe care o întâlnim la Nolte, asupra evoluției căruia merită să ne oprim. Citește în continuare →
Al. CISTELECAN – Între reverii și spaime
După cum rezultă – eclatant și peremptoriu – din memorialele și jurnalele publicate în regie proprie de fiecare autoare, educatoarele care le-au avut în grijă pe viitoarele poetese optzeciste au fost de-a dreptul șocate – și așa au și rămas – să vadă niște fetițe desăvîrșit decepționate de orice și din capul locului. Deprimarea acestora era atît de iremediabilă încît nu le puteau mișca din ea cu nimic – nici cu dulciuri, nici cu jocuri, nici cu desene animate, nici cu serbări de cîntece și dansuri. Fetițele astea refuzau organic orice prilej de bucurie și orice șansă de farmec sau plăcere, fie ele ale oricui, de la flori la bomboane și mai departe. Cazul a fost atît de general încît o comisie de savanți a studiat imediat fenomenul și a ajuns la concluzia că generația feminină ’80 suferă masiv de anhedonie (una de-a dreptul endemică). Diagnosticul s-a verificat și mai apoi și a devenit evident pentru toată lumea cînd au început să le-apară primele poezii. Toate purtau de flamură o acută alergie la pozitive (și nu doar la clișeele pozitivelor), la exultanțe și la reverie, practicînd deceptivitatea ca stare și deceptivismul ca doctrină. În mod firesc – și compensator -, stilistica devine pamfletară, iar imaginația se autoprogramează pe denunțul de urîțenii și orori. Cînd stătea mai bine, lumea era doar o desfășurare grotescă, desenată în detalii duse pînă în atrocitatea naturalistă cu un fel de vervă a cinismului imaginativ, înflăcărat, la rîndul lui, de o tensiune expresionistă. Peste tot și peste toate (natură, iubire, tinerețe etc.) se purta un duh sarcastic manifestat în apostrofe și denunțuri care scoteau la iveală reversul grotesc al iluziilor. Atît de decepționate au fost toate aceste poete încît abia tîrziu de tot, spre maturitatea în declin, au reușit să se îndrăgostească și să cînte și de bucuriile – ori necazurile – amorului. Marta Petreu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Elena Ștefoi etc. etc. n-au dezvrăjit doar lumea (cum trebuia să procedeze, după manual, orice postmodern), ci au pictat-o de-a dreptul cu vitrion (și nu totdeauna englezesc), desfigurînd-o cu vocație, nu doar cu voluptate. Mici șanse de reabilitare lumea mai păstra, totuși, prin poezia Marianei Codruț (și a altor cîtorva poete mai marginale), din care farmecul – fie cît de precar – nu fusese măturat cu totul. Dar nici repropus prea ofensiv, ci doar prin timide reverii. Citește în continuare →
Vatra-dialog cu Mariana CODRUȚ: „…atunci cînd scriu, mă simt puternică”
1. Spuneţi că poezia e „un fel de unealtă cu care sap în pământul din mine”. Săpând, ajungeţi să descoperiţi lucruri noi despre dumneavoastră? Vă ajută poezia să vă cunoaşteţi mai bine, e un mod de a vă (re)descoperi?
Poezia e, aşa cum o înţeleg eu, un drum spre miezul făpturii umane care scrie, fie ea gravă sau jucăuşă, robustă sau fragilă, introvertită sau deschisă etc. De aceea, în poezia pe care o citesc, caut întotdeauna să-l găsesc pe omul dinăuntru. Fiindcă eu cred că sufletul omului are şi el, realmente, un sunet, ca şi arama, ca şi cristalul, ca şi fierul! Se înţelege, aşadar, că poezia pe care o scriu e expresia miezului meu. Că prin ea încerc să aud sunetul acestui eu la întîlnirea cu o realitate sau alta. Şi, da, scriind poezie aflu lucruri noi despre el, prin urmare şi despre mine. Pentru că noi doi, al meu „eu liric” şi cu mine, sîntem… solidari, gîndim la fel, vorbim la fel, simţim la fel.
Citește în continuare →
Mariana CODRUȚ – Poeme
pulsul e o lentilă care narează
pulsul e o lentilă care narează.
mă izolez să-i aud povestea mirabilă
– el nu poate fi minimalist, doar vorbeşte
despre atîtea lucruri majore: iubire,
singurătate, noapte, zi…
la o palmă de coama dealului Galata,
soarele străluceşte disperat
în falia verticală dintre armatele de nori
– ce negre, ce înspăimîntate se-apropie
una de alta! apoi vîntul răbufneşte
şi, tranc!, închide uşa aceea. porumbelul
împiedicat în ghetrele albe ţîşneşte razant
deasupra nisipului, cu inima-n flăcări.
11 sept. 2015
Alexandru VLAD – Petre
