Pentru consumatorii de cultură din Tg. Mureș, numele lui Andrei Vornicu nu e necunoscut sau anonim, ci e unul din ce în ce mai vizibil și prezent, mai întâi prin activitatea sa jurnalistică, de cronicar teatral sau de film, din cadrul unor cotidiene locale, dar și de pe platforme online sau din reviste literare de aici sau din țară, prin activitatea de coordonator, alături de Valentin Covaciu, al proiectului ”Scriitori la școală”, prin cea de PR al Teatrului Național din Tg. Mureș. Deși a cochetat cu poezia de mult timp, publicând un prim grupaj liric încă din timpul liceului, scurtmetrajele apărute în 2022, la Editura Charmides, pot fi considerate adevăratul său debut în volum.
În Mare nostrum1, ultimul volum de poeme semnat de Romulus Bucur, tonalitățile iau o turnură irenică, mottoul volumului fiind un vers din Cimitirul marin: „Et quelle paix semble se concevoir / Și ce pace pare a se zămisli!” (Paul Valéry). Desigur, cunoscute fiind resursele ironice, parodice și uneori chiar cinice ale lui Romulus Bucur, aproape fără excepție dublate de umorul de calitate, tendința este aceea de a-l suspiciona pe poet (tot) de strategii agonice, tranșări ale idealismului și sentimentalismelor fără nicio milă. Să ne amintim numai de câteva versuri din penultimul volum de poezii, despre prieteni și singurătate (2020): „problema ta e că-ți dai / prea multă importanță / dacă bunică-ta și maică-ta / ar fi fost ucise în timpul / războiului & aruncate / în groapa comună ne-ai / fi scutit de lamentații de / depresiile unui tip fără de care lumea ar fi fost / în cel mai rău caz / la fel și dacă mă asculți pe mine / mai bine ascunde-te în colțul tău / ca o jucărie abandonată de / un copil plictisit plânge-ți / de milă sau și mai bine / fă economie de efort mimează / detașarea non-atașamentul / și alte chestii de soiul ăsta / că se poartă” (p. 16). Regăsim și în Mare nostrum aceeași adresare la persoana a doua, precum și o (auto)dedicație: „lui romulus bucur cel din vremea când a aflat cât cântărește cu adevărat cerneala pe hârtie: totul. sau nimic”. Această (auto)dedicație / explicitare nu vine, sub nicio formă, ca o surpriză. Surprinde, în schimb, asocierea „hiperrealistului” „calculat”2romulus bucur cu onirismul.
Omul lui Adrian Schiop e un produs exclusiv al mediului, sufocat de condiționări de tot felul. Să ne fie la toți la fel de rău – Polirom, 2021(ca-n China comunistă, unde se împarte echitabil sărăcia și faptul că „ne e la toți la fel de rău” e o formă de dreptate) e genul ăla de roman pe care-l citești cu lanterna sub plapumă și care trezește voyeuristul din cititor, la un moment dat îți vine să-l arunci ca să scapi de el și de adevărurile lui, dar nu te înduri, mergi mai departe, nu-ți recunoști nici ție însuți că vrei să-l citești pe tot, îți spui că o lume ca aia nu există, că e doar literatură, și totuși…
Cartea Daianei Gârdan reunește elementele unui instrumentar teoretic anunțat în paginile revistelor literare transilvănene deja de câțiva ani: cutia cu unelte a cercetării cantitative. Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern* ne arată cum putem citi literatura, în primul rând, apoi modernitatea literară românească, cu „metodă”. Este vorba, pe de-o parte, despre o metodă democratică − World Literature este astfel curățată de -ismele prin care ne-am învățat să înțelegem istoria literară −, iar, pe de alta, despre o metodă pentru care socialul și economicul, pe linia marxismului și a materialismului cultural, sunt recalibrate pentru a accentua „valoarea literară” (i.e. esteticul).
Tot în 1933, după poemul Ulise, B. Fondane publică în Franța eseul său inovator despre Rimbaud, intitulat Rimbaud golanul (Rimbaud le voyou). În paranteză fie spus, sunt de acord cu Corin Braga că titlul ar fi fost mai relevant și poate chiar mai subtil de tradus în românește prin Rimbaud derbedeul. Cartea îi este dedicată de Fondane magistrului său Lev Șestov și nu în zadar: este un eseu monografic despre disperarea existențială a poetului francez, despre neresemnarea sa lăuntrică, despre questa sa iluminată atipic, dar eșuată. Fondane percepe în viața lui Rimbaud o tragedie antică redivivus, în care personaje precum Oedip (dar fără psihanaliză) sau biblicul Iov sunt asumate și recognoscibile.1 Fondane este captivat de pasiunea pentru Necunoscut a lui Rimbaud, care l-a determinat pe acesta să concretizeze o formă de ură și respingere alergică hic et nunc față de umanitate. Rimbaud este golan (sau mai exact derbedeu, după cum am nuanțat, anterior, traducerea titlului) pentru că a vagabondat (a călătorit, a fugit, a gonit) toată viața, străbătând mai întâi Europa, apoi Africa și Orientul, iar teoria vizionarului este aceea a unui derbedeu vagabond, care nu are casă, nu se poate limita la o casă și nu găsește sens într-o singură casă, căci derbedeul e liber, vagabondează fără limite. Rimbaud a fost tranșant mai ales în chestiunea acestei libertăți sălbatice, de a nu se supune niciunei necesități, autorități ori instituții. Această impetuozitate în vagabondaj și răzvrătire, această agresivitate dublă și categorică (față de lume și față de sine) consacră, paradoxal sau nu, o formă de sfințenie, în sensul de puritate ca reacție extremă (dincolo de bine și de rău) și devine un simptom al modernității (în cultură, gândire, filosofie și literatură, în artă în general). Astfel, Rimbaud și-a depășit, spiritual (în sens complet și radical) epoca la nivel spiritual, tocmai întrucât puritatea sa era non-conformistă, extremă, non-dogmatică sau a-dogmatică. Iată-l pe Fondane explicând cu pasiune (răscolit chiar), într-o amplă desfășurare demonstrativă și ideatică:
Aceasta e prima parte din „Approaching Anti-modernism”, introducerea (pp.1-43) la volumul Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, coord. Diana Mishkova, Marius Turda, Balázs Trencsényi (Budapesta-New York, CEU Press, 2014). Versiunea românească a introducerii, realizată de Ioana Șerban (și revăzută de mine), a apărut inițial, din inițiativa lui Luigi Bambulea, în revista Verso (nr. 2-3/2014 și 4-5/2015). Versiunea maghiară, realizată de Babarczy Eszter și Balázs Trencsényi, în Dénes Iván Zoltán, [coord.], A magyar történetíras kánonjai [Canonul istoriografiei maghiare], Budapesta, Ráció Kiadó, 2015, pp. 285-317. Cum prima publicare în românește nu a avut ecou, încerc aici să aduc în atenție o noțiune și o discuție esențiale pentru istoria Europei.
32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.
Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.
A fost odată ca niciodată un baron local, nu contează culoarea. Nici prea tânăr, nici prea bătrân, nici prea gras, nici prea slab și de statură potrivită. Nu mai știu cum îl chema, că a trecut mult timp de atunci, dar lumea îi zicea Rujatu, deși omul nu se rujase niciodată. Așa erau buzele lui, umede de la natură. Umblă vorba că era însurat cu o femeie cu barbă, fiindcă toate au o explicație. Pe vremea când era o fetiță de abia doisprezece anișori, iar primele semne ale pubertății se manifestau haotic, femeia asta s-a gândit că viața ei ar fi mai interesantă dacă, în loc să fie fată, ar fi băiat. Măcar nu ar mai sângera în fiecare lună. Și iată că, după un număr însemnat de ani, dorința ei era pe cale de a se împlini. Nu doar că nu mai sângera, dar începuse să-i crească și păr pe față. Mai bine mai târziu decât niciodată.
Bucureștiul visat în adolescența mea provincială aveam să-l descopăr lent, în anii când deja îl locuiam.
Poate nepoții mei cam așa visează acum Londra în care n-au pus încă piciorul, dar speră s-o facă într-o studenție nebuloasă, și la fel de nesigură cum părea să fie și a mea.
Mie orașul așteptat mi s-a adeverit, după un bacalaureat cu atât mai greu cu cât trebuia să-mi parcurg toată materia la toate materiile (performanță irealizabilă), în timp ce-mi înghițeam suferința unei despărțiri, neinițiată, din păcate, de mine.
