Categorie / Critică literară
Amalia Cotoi – Regimul monumentalității în literatura română
Fabrica de geniu e un fenomen de două ori important în literatura română. În primul rând, gândit ca un sequel al momentului eminescian, conținutul reușește să producă istorie și miez acolo unde discursul public și retorica omagială livrează, cel puțin o dată pe an, un înveliș. Odată cu Adrian Tudurachi și cu analiza mecanismelor de aureolare a unor personalități literare fondatoare, Eminescu nu mai e o culme a genialității privită în abstract, ca o consecință a unei literaturi supusă tentativelor nereușite, ci un rezultat aproape organic al tendinței spre „genializare” proprie oricărei culturi emergente. „Geniul e soluția literaturilor care nu dispun de un patrimoniu literar și care capătă conștiința propriei precarități prin comparație cu o literatură mai bogată.” În al doilea rând, prin asumarea unei literaturi văzută ca „uzină al cărei principal scop rămâne mărirea producției” și prin înlocuirea, în termenii lui Jan Baetens (din Une défense „culturelle” des études littéraires), noțiunii rigide de obiect (literar) cu conceptul dinamic, de practică culturală, studiul lui Tudurachi devine un must read și ca abordare metodologică. Citește în continuare →
Mihaela Vancea – Manifeste resemnate
Să vorbim puțin despre bani./ Să vorbim puțin despre muncă./ Să vorbim puțin despre timp. O invitație la șuetă ar părea de la prima pagină noul volum de poezii* apărut în colecția Vorpal. Dar lucrurile sunt mai serioase de atât, căci, așa cum și-a obișnuit cititorii, Elena Vlădăreanu rămâne o ,,autoare cu program”, după cum o numea Octavian Soviany în Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, Volumul II. Bani. muncă. timp liber rămâne în aceleași grafice ale stilului autoarei: nu lipsește factorul biografic, nici spiritul feminist, de frondă, manifestat în poeme de tip monolog și mai ales, nu lipsește atenția la detalii care denunță nedreptăți și incompatibilități de zi cu zi. Estetica sa distinctă vine la pachet cu un discurs mai direct decât cel utilizat în volumele precedente.
Senida Poenariu – Cu Andrei Bodiu despre viață și despre moarte
Antologia Oameni obosiți*, editată la Cartier de Claudiu Komartin, își atinge scopul și prezintă „o imagine de foarte bună rezoluție” a poeziei lui Andrei Bodiu. Selectând poeme din volumele Pauză de respirație (1991), cursa de 24 de ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000), Oameni obosiți (2008) și Firul alb (2014), Komartin vede „multă primăvară în poezia lui Andrei Bodiu”, o poezie „întocmai cum a fost și omul”, în timp ce Al. Cistelecan îl cataloghează pe poetul brașovean drept un „poet al infernului, al asfixiei cotidiene”. Selecția lui Komartin, ilustrativă cum spuneam pentru poetica lui Andrei Bodiu, confirmă fără drept de apel încadrarea lui Cistelecan, așa că nu putem să nu ne întrebăm, totuși, cât de adecvată, cum ar spune Mircea Martin, este „imaginea” pe care încearcă programatic editorul acestei antologii să o contureze. „Primăvara Bodiu”, cum își numește de altfel antologatorul nota introductivă, respectiv poezia „debordând de vitalitate”, lipsește cu desăvârșire. Citește în continuare →
Ioana PAVEL – Punct şi de la capăt
În puţine, dar cuprinzătoare pagini, cel mai recent roman semnat de Ioana Bradea*, e un palimpsest de poveşti care invită cititorul la delimitarea „straturilor” de semnificaţii, revizitând spaţiul barocului prin nivelul discursiv şi propunând o poetică a operei deschise, suspendate, care îşi invită cititorul la o lectură participativă. Citește în continuare →
Laura Pavel – Boema literară a anilor ’60-ʼ70: moduri de a fi între autobiografic şi ficţional
„…şi încă/din timp în timp apărea din cărţi cineva/care vedea ceva de băut/o piatră seacă:/vedea şi bea./Apoi şi cărţile s-au băut./Viermii negri şi păsările albe s-au băut./Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut./ S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele./Pielea şi părul s-au băut./S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia./S-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuţii sub limbă/şi s-au băut…“
Ion Mureşan, Întoarcerea fiului risipitor
Daiana Gârdan – Modern, contramodern, antimodern
Problema modernității rămâne până în ultimele decenii un subiect actual și departe de a fi epuizat în discuțiile criticii și teoriei literare naționale sau străine. Cu o miză recuperatoare, printr-un demers polemic, diferit de cel analitic din Modernitatea politică și literară din gândirea lui E. Lovinescu, Teodora Dumitru revine în același an cu un volum* dedicat celor trei autori fundamentali pentru studiul modernității (literare) – Paul de Man, Matei Călinescu și Antoine Compagnon, ce urmărește modalitățile prin care cei din urmă se revendică de la primul autor și, mai departe, raporturile dintre teoriile acestora. Citește în continuare →
Ovio Olaru – Un Bildungsroman fragmentar
Debutând în poezie la editura Cartea Românească în 2012, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, urmând ca în 2014 să publice AnaBASis, Bogdan Alexandru Stănescu își asumă în Copilăria lui Kaspar Hauser* demersul unui roman. Și nu orice fel de roman: semn al maturității literare depline, puțini sunt acei scriitori care mai au curajul, în câmpul prozei românești a anului 2017, să construiască Bildungsroman. O discuție se impune încă de la această afirmație. Cosmin Borza, în ultimul număr al revistei Cultura (nr. 25/ 29 iunie 2017), argumenta faptul că „tentativa de a asambla așa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o narațiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului”. Criticul nu creditează, așadar, tocmai eticheta de roman a cărții, lăsându-se indus în eroare de ambiguitățile de pe coperta a patra, unde termenul de roman alternează cu cel de proză/proze scurte. Având în vedere faptul că cel puțin unul din textele cărții a fost publicat independent, preferarea acestei grile de interpretare e perfect de înțeles. Dacă a considera Copilăria lui Kaspar Hauser un roman înseamnă a o lectura împotriva intenționalității auctoriale, mea culpa. Argumentul meu este acela că, deși capitolele romanului funcționează la fel de bine și independent, elementele constituente ale narațiunii își generează propria suprastructură: același protagonist, același registru nostalgic, aceleași figuri de referință. Cu alte cuvinte, se leagă. Citește în continuare →
Anamaria Mihăilă – Poezia inumană. The stray beast față cu literatura
Poezia românească a ultimilor ani caută, tot mai mult, să schimbe resorturile limbajului și arhitectura imaginarului douămiismului de început. De cele mai multe ori discurs împotriva sensului, fragmentarism gratuit și paseism intențional, poezia „extrem” contemporană rămâne totuși tributară, într-o formă explicită sau nu, neoexpresionismului și/ sau biografismului, cu observația că, pierzând efectul de șoc al experimentului inițial, asumă lucid o ligă alternativă, deseori în construcție minoră. Cel mai recent volum al Olgăi Ștefan, Charles Dickens*, dă seama de o logică programatică a textelor, care cresc în intensitate pe măsură ce pun la bătaie misticismul anarhic, disfuncționalitățile semnificative, refacerea tensiunilor intime până la epuizare. E o poezie care disecă umanitatea și îi desființează agresiv iluziile – sexualitatea/ erotica, miturile alterității, divinitatea izbăvitoare, corporalitatea autosuficientă – un apocalips identitar, un sfârșit inevitabil al formelor relaționale. Citește în continuare →
Mihai Duma – Nicio pisică nu a fost rănită în timpul scrierii
revistavatra.org 