Categorie / Cronică literară
Hristina Doroftei – Pedagogia poetică
Ultima carte a Mariei Pilchin, Realităţi poetice în zigzag2, apărută la Editura Junimea anul acesta, analizează texte lirice din România şi din Republica Moldova tipărite în ultimii ani. Volumul este bipartit, fiind compus dintr-o mică parte conceptuală (De la poezia realităţii la realitatea poeziei) şi una practică, mai dezvoltată (23 de incursiuni în teritoriu), împreună formând un fel de pedagogie a lirismului. Prima secţiune se conturează sub formă de Introductio în tainele poeziei (o binevenită incursiune teoretică bună şi ca note de curs), explicând legătura dintre autor-lector-corpus poetic sau între poezie şi realitate: „Un poet este conţinut de o realitate1. Vorbim despre o convenţie prin care toţi cad de comun acord sau se prefac că sunt de acord că aceasta este o realitate (disimularea este şi ea un aspect al realităţii). Nu putem să nu ne referim şi la realitatea2 una secundă şi intimă, la viaţa interioară a poetului. O realitate terţă, realitatea3, ar fi modul în care cea de-a doua este prezentată celei dintâi, adică unei colectivităţi umane.”3 Citește în continuare →
Andreea Pop – Seninătatea crizei
Mușcătura fluturelui japonez, cu care debutează Cornelius Drăgan, are ambiția elanurilor existențiale. Proiectul acesta înalt proliferează fără paradă, totuși, pentru că sondarea introspectivă e procedeul predilect al poemelor. Asta chiar și în ciuda recomandărilor poetului, care își „distribuie” viziunile de criză, aparent, pornind de la interior și avansând spre externalizarea acestor „proiecții” intime în 4 cicluri care echivalează toată această devenire.
Aș zice că, indiferent de ele, Cornelius Drăgan scrie peste tot o poezie cu un fond curat confesiv, fără s-o redirecționeze în direcția unei transfigurări esențiale de perspectivă, ori fără ca aceasta să fie copleșită de abundența „decriptării” interioare. Citește în continuare →
Nina Corcinschi – Erosul ca farsă a istoriei: de la cuvintele plăcerii la plăcerea cuvintelor
Un fenomen interesant se produce în literatura basarabeană de după căderea comunismului. Discursul despre sex în plin totalitarism se anunță ca limbaj al puterii de rezistență. În romanul Sex & Perestroika (Cartier, 2009) de Constantin Cheianu, discursul sexualității, derivat din mecanismul coercitiv al interdicțiilor, devine o contra-replică, care se înverșunează să răstoarne raporturile de putere ale omului cu sistemul. Reprimarea mărturisirii despre sex, cu panoplia consecințelor semnalate de Michel Foucault, are drept consecință declanșarea energiilor acumulate. „Nespusul erotic, după Robert Muchembled, se transformă astfel în motor secret al acțiunilor umane: el produce un dezechilibru pulsional individual mai mult fondator decât destructor și generează faze de represiune apoi de eliberare care îmbogățește jocul social”1. Tot de aici vine și „gustul viu pentru transgresiune2. Această transgresiune ia forma, la Cheianu, violentării interdicției prin dictatura plăcerii. Discursul mustește de voluptatea de a vorbi despre voluptăți interzise în spații oficiale destinate doar sloganelor politice. Plăcerea naratorului de a spune, de a mărturisi despre periplurile sale orgasmice în chiar biroul de serviciu, alături de biroul destinat adunărilor de partid, se constituie ea însăși într-o formă de sexualitate a discursului. O sexualitate virilă, falocentrică, sfidătoare, violatoare a inerțiilor dogmatice și a poncifelor ideologice. Citește în continuare →
Dragoș BUCUR – Romane & pisici pe Facebook
Pisicile care invadează internetul, deja de ani buni, par să fi pătruns și în peisajul literaturii românești în diverse formule, de la asumarea vocii unui narator subiectiv, în romanul lui Filip Florian, Zilele regelui, până la povestirile scurte ale lui Alex Tocilescu din Imperiul Pisicilor care au la bază chiar idei din umorul pisicos de pe internet. În acest context, autorul romanului Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui, rămâne pe aceeași stradă, însă cartea câinelui devine cea a pisicii de această dată.
Cristian Teodorescu propune un pact ficțional, atât la nivel intratextual, cât și metatextual, prezentând pisica cunoscută drept Ochiul, alias Chioara, ca narator și, totodată, autor al Cărții Pisicii*. Desigur, drepturile de autor au fost cedate, deoarece „nici un editor din România n-ar accepta să intre în relații contractuale cu o pisică decât riscând să fie taxat drept nebun.” Citește în continuare →
Kocsis Francisko – Povestea unui transfer neobişnuit
Melania Bancea, aflată la cea de-a şasea carte, cinci romane şi o carte „de vacanţă”, Nevasta peştişorului de aur, care dădea măsura talentului scriitoarei de a se manifesta pe spaţii mici, are darul povestirii, ştie să dezvăluie, ştie să te facă să vezi amănuntele deconcertante din preajmă, ştie să-ţi descreţească fruntea. În această carte, fiecare povestire, schiţă, tablou e un decupaj dintr-un peisaj mult mai vast în care îşi duc viaţa personajele, toate descrierile fiind doar frânturi dintr-o existenţă despre care autoarea nu ne dă decât informaţii vagi, se concentrează numai asupra temei şi lasă la limita unui orizont de intimitate identitatea socială, dealtfel fără nici o importanţă pentru economia micilor întâmplări descrise. Procedând astfel, cu intuiţie freudiană probabil, Melania tuşează un portret generic al pescarului de oriunde, dar neapărat al zilelor noastre, cel pe care-l vedem adesea pe malurile apelor şi ale bălţilor, răbdător până dincolo de înţeles, până dincolo de obişnuit, participant parcă la un fel de ritual iniţiatic şi cu certitudine unul terapeutic. Citește în continuare →
Ioana Boștenaru – O „Țiganiadă” contemporană
Membru al generației optzeciste, Daniel Vighi are predilecție pentru proză, numeroasele volume publicate fiind o dovadă elocventă în acest sens. Dacă în 2015 publica „Trilogia Corso”, doi ani mai târziu își lansează volumul „Mort în Patagonia”, dovedind încă o dată că e o prezență constantă în câmpul literar. Cu o epicitate deloc condensată, vădită nu doar din pricina întinderii relativ mari (464 de pagini), ci și din aglomerarea impresionantă a personajelor, a spațiilor și a problematicilor aduse în discuție în subsidiar, romanul abordează într-o manieră parabolică actul lecturii. Astfel, la Vighi, lectura devine un soi de aventură marină, o călătorie în timp și spațiu, granițele fiind abolite, iar cititorul ușor dezorientat până prinde gustul periplului narativ, devenind la rândul său echipier în expediția pe mările și oceanele ficțiunii.
Denisa BUD – Un fals transfer identitar
În contextul prozei românești a ultimilor ani care abordează criza individului la diferite niveluri (identitară, familială sau chiar socială), Liviu Ioan Stoiciu, scriitor optzecist, revine cu un roman, Transfer*, ce vrea să pară a fi din aceeași arie tematică, însă discursul e centrat asupra unui imaginar mai degrabă scindat, construit pe două direcții, implicând și o zonă fiction.
Roman al tensiunii identitare, construit pe două planuri narative principale, Transfer plasează, într-un prim moment, povestea lui Olimpiu, un tânăr de 26 de ani, pedagog la internatul unui liceu din Focșani în anii ’70 ai perioadei comuniste, căsătorit și având un copil. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – Lacunele și „resturile” literaturii. O istorie a facerilor de sens
Dacă alte literaturi (și, mă gândesc, de bună seamă, la cele vestice) și-au dezvoltat o cultură puternică a eseului, în literatura română acesta se confundă adesea cu alte forme de scriitură, în mare parte de nișă. Or, constatarea prezentă nu încearcă să apese pedala asupra defazării estului față de vest și nici nu pretinde că cel mai recent volum al lui Bogdan Suceavă ar schimba în vreun fel situația dată. În condițiile în care studiile recente fac caz de politicile corectitudinii, anulând (cel puțin teoretic) diferențele dintre literaturile majore și cele minore prin interferențele culturale, transnaționalism, postcolonialism ș.a., acceptarea unei astfel de realități – problemele unui gen – iese în afara tendințelor, dar descrie cu onestitate istoria formelor. În acest sens, ceea ce se rămâne la limita evidenței e că o carte de eseuri precum Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute devine, în primul rând, rezultatul unei experiențe a formării scrisului pe teritoriul american care importă, apoi, un background identitar (post)comunist, o trăire pe teritoriul românesc în vremuri revoluționare. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEȚ – „Cele de jos cu cele de sus împreună vorbesc…“
revistavatra.org 