Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (7)

Georg LUKÁCS

 

Problema perspectivei

 

Greutăţile literaturii noastre – semnalate de Becher şi Seghers în referatele lor – îşi au originea tocmai în măreţia, în cuceririle, în superioritatea ei socială-ideologică. Această problemă devine mai acută îndeosebi în ceea ce priveşte perspectiva. Este aproape banal să spunem astăzi că marea diferenţă dintre realismul critic şi realismul socialist constă tocmai în problema perspectivei, în raport cu care superioritatea literaturii noastre iese cel mai mult la iveală. La un studiu concret, dacă citim diferite opere literare – mai mult operele noastre -, vom vedea că în problema înfăţişării perspectivei îşi au originea încă multe alte probleme. Şi îndrăznesc să spun că una din cauzele schematismului literaturii noastre îşi are rădăcinile tocmai în înţelegerea nejustă, mecanică a perspectivei. Pe scurt, în legătură cu perspectiva se poate spune în primul rând că numai ceva ce nu există încă poate fi întrevăzut în perspectivă, căci dacă acest ceva ar exista, ar înceta de a reprezenta o perspectivă pentru lumea în care creăm; în al doilea rând: această perspectivă nu este o simplă utopie, nu este un vis subiectiv, ci consecinţa necesară a unei dezvoltări social-obiective, care se manifestă poetic în desfăşurarea mai multor caractere în anumite situaţii, şi în al treilea rând: ea este obiectivă, dar nu fatalistă. Dacă ar fi fatalistă, nu ar fi perspectivă. Ea este perspectivă prin faptul că nu este încă realizată; există însă tendinţe pentru înfăptuirea acestei realizări prin acţiunile, prin gândirea anumitor oameni în care se reflectă o mare tendinţă socială – o tendinţă care se realiza pe căi întortocheate, poate cu totul altfel decât ne putem închipui.

Citește în continuare →

Domenico LOSURDO – Ce este liberalismul?

pro-slavery

O serie de întrebări stânjenitoare

Răspunsurile obișnuite la întrebarea pe care am formulat-o nu lasă dubii: liberalismul este tradiția de gândire care pune în centrul preocupărilor sale libertatea individului, care este în schimb ignorată sau maltratată de filosofiile organice de diverse orientări. Ei bine, dacă așa stau lucrurile, cum să-l clasificăm pe John C. Calhoun? Acest eminent om de stat, vicepreședinte al Statelor Unite la jumătatea secolului al XIX-lea, dedică un imn pasionat libertății individului, pe care el, revendicându-se și de la Locke, o apără energic de orice samavolnicie și de orice interferență necuvenită a puterii statale. Și nu e totul. Laolaltă cu „guvernul absolut” și cu „concentrarea puterii”, el nu încetează să critice și să condamne fanatismul și spiritul de „cruciadă”, cărora le opune „compromisul” ca principiu de inspirație al „guvernelor constituționale” autentice. Cu tot atâta elocvență Calhoun apără drepturile minorităților: nu-i vorba doar de a garanta, prin intermediul sufragiului, alternanța diverselor partide la guvernare: o putere excesiv de extinsă e oricum inacceptabilă, chiar dacă e limitată în timp și temperată de promisiunea sau de perspectiva de inversare periodică a rolurilor în raportul dintre guvernanți și guvernați. Fără îndoială, s-ar părea că avem aici toate caracteristicile gândirii liberale cele mai mature și mai seducătoare; atâta doar că, pe de altă parte, disprețuind jumătățile de măsură și timiditatea sau lașitatea acelora care se mulțumesc să o accepte ca pe un „rău” necesar, Calhoun proclamă în schimb că sclavia este „un bine pozitiv” la care civilizația nu poate renunța sub nici o formă. Într-adevăr, el denunță în mod repetat intoleranța și spiritul de cruciadă, dar nu pentru a pune în discuție aservirea negrilor sau vânătoarea inumană a sclavilor fugitivi, ci întotdeauna doar pentru a înfiera aboliționiștii, acești „orbi fanatici”, care consideră a fi „sarcina lor cea mai sacră aceea de a recurge la orice efort pentru a distruge” sclavia, formă de proprietate legitimă și garantată de Constituție. Printre minoritățile apărate cu atâta vigoare și atâta înțelepciune juridică nu se numără desigur și negrii. Dimpotrivă, în acest caz, toleranța și spiritul compromisului par să se răstoarne în contrariul lor: dacă fanatismul ar reuși cu adevărat să ducă la bun sfârșit proiectul nebunesc de abolire a sclaviei, asta ar însemna „extirparea unei rase sau a celeilalte”. Și, date fiind raporturile de forță concrete existente în Statele Unite, nu era greu de ghicit care din cele două rase urma să piară: negrii puteau să supraviețuiască doar cu condiția să fie sclavi.

Citește în continuare →

Boris GROYS – Google: cuvinte dincolo de gramatică

miles_featureimage_1

Viaţa umană poate fi descrisă ca un dialog prelungit cu lumea. Omul interoghează lumea şi e interogat de către ea. Acest dialog e reglat de modul în care definim întrebările legitime pe care le putem adresa lumii sau pe care lumea ni le poate adresa nouă – şi de modul în care identificăm răspunsurile relevante la aceste întrebări. Dacă credem că lumea a fost creată de Dumnezeu, punem întrebări şi aşteptăm răspunsuri diferite decât dacă credem că lumea este o „realitate empirică” necreată. Iar dacă credem că fiinţa umană este un animal raţional, practicăm acest dialog altfel decât am face-o dacă am crede că omul este un corp de dorinţă. Astfel, dialogul nostru cu lumea este întotdeauna bazat pe anumite presupoziţii filosofice care îi definesc mediul şi forma retorică.

Citește în continuare →

Aakash Singh RATHORE – Marxism și postcolonialism

După cum s-ar putea să știți, sunt văzut ca un teoretician postcolonial, dar cel mai probabil nu așa cum sunteți obișnuiți să-i concepeți pe aceștia – precum Gayatri Spivak sau Homi Bhabba, de exemplu. Ce vreau să spun prin teorie postcolonială? Ei bine, dați-mi voie mai întâi să spun ce nu înțeleg prin asta*.

Citește în continuare →

Peter STALLYBRASS – Haina lui Marx

_kam7068-marx-jurckova-1200

 1. Fetișizarea mărfurilor, fetișizarea lucrurilor

Marx definește capitalismul ca universalizare a producției de mărfuri. În prefața la prima ediție din Capitalul,el scrie că „forma marfă a produsului muncii, sau forma valoare a mărfii” este „forma celulei economice”. „Forma celulei economice” care ocupă primul capitol din Capitalul ia forma unei haine. Haina apare aici nu în calitate de obiect care e făcut și purtat, ci în calitate de marfă care e schimbată. Iar ceea ce definește haina ca marfă e, pentru Marx, faptul că ea nu poate fi purtată și că nu ține de frig. Dar dacă marfa e o abstracție rece, ea se hrănește, ca un vampir, din muncă omenească. Tonurile contradictorii din Capitalul lui Marx sunt o încercare de a surprinde natura contradictorie a capitalismului însuși: cea mai abstractă societate din câte au existat vreodată; dar o societate care consumă tot mai multe corpuri omenești cât se poate de concrete. Abstracția acestei societăți este reprezentată de forma marfă însăși. Pentru că marfa devine marfă nu ca un lucru, ci ca valoare de schimb. De fapt, ea își atinge forma sa cea mai pură atunci când e mai golită de orice particularitate și natură de lucru. Ca marfă, haina își împlinește destinul ca echivalență: ca 20 de coți de pânză, 10 pfunzi de ceai, 40 de pfunzi de cafea, o baniță de grâu, 2 uncii de aur, ½ tonă de fier. În Capitalul, haina lui Marx apare doar pentru a dispărea din nou imediat, pentru că natura capitalismului constă în a produce haina nu ca particularitate materială ci ca valoare „suprasensibilă”. Efortul lui Marx din Capitalul e de a urmări această valoare în toate ocolișurile ei și de a o lega din nou de munca omenească a cărei apropriere produce capitalul. Din punct de vedere teoretic, acest demers îl conduce pe Marx la teoria valorii muncă și la analiza plusvalorii. Din punct de vedere politic, tot el îl conduce la fabrici, la condițiile de muncă, la spațiile de viață, la hrana și hainele acelora care produc bogăția, dar care sunt automat expropriați de ea.

Citește în continuare →

Franco Moretti – Necrologurile din New York Times

 Franco

Dacă te duci la New York, e foarte probabil că vei citi New York Times, adică unul din cele mai supraevaluate ziare din lume. Nu rata însă pagina lui cu adevărat măreaţă: Necrologurile.

E singura secţiune pe care o citesc în fiecare zi, pentru că admir intenţia care o animă: de a aduce aminte. Şi faptul că face asta la scară mare, în câte cinci, şase, opt scurte biografii pe zi. În comparaţie cu ziarele italiene, care dedică un spaţiu foarte mare unui număr foarte mic de persoane, Necrologurile din NYT au un aspect deschis, „democratic”: foarte mulţi oameni, de multe feluri, şi cei mai mulţi dintre ei deloc faimoşi. Citind istoriile lor, ţi se aminteşte că societatea este făcută din lumi şi temporalităţi diferite: în care coreograful de 36 de ani care tocmai a montat primul său spectacol pe Broadway apare lângă bărbatul de 101 ani care a luptat în „Palestina” împotriva turcilor, în batalionul evreiesc din armata britanică.

Citește în continuare →

Peter SLOTERDIJK & Slavoj ZIZEK: Referendumul francez și viitorul UE

Peter SLOTERDIJK

peter-sloterdijk

Narcisismul infantil al nu-ului francez

(Interviu cu Elisabeth Lévy -„Le Point”)

 

– Cum interpretaţi nu-ul francez? Este el alegerea eroismului?

Peter Sloterdijk: – Există două nu-uri care trebuie interpretate. Nu-ul olandez este un nu al neîncrederii, al susceptibilităţii mic-burgheze sau pur şi simplu al fricii. De o tonalitate cu totul diferită, nu-ul francez este punitiv, triumfal şi pretinde a fi o repetiţie a Revoluţiei franceze prin mijloacele votului universal. Acest nu se vrea eroic, dar nu e, în fond, decât eroismul unor copii răsfăţaţi. Citește în continuare →