Categorie / Memorialistică
Ana BLANDIANA – Fericirea pierdută a comunicării
Cred că atunci când am făcut prima călătorie la Bucureşti aveam treisprezece sau paisprezece ani. Înainte de această vârstă, singura mea amintire legată de oraşul de pe Dâmboviţa datează din clasa întâi, când Olaru Aurel, colegul meu de bancă, fiu de mecanic de locomotivă, a fost luat de tatăl său în cursă de la Oradea până în Gara de Nord şi în triajul de la Chitila, iar la întoarcere mi-a povestit, plin de admiraţie şi de importanţă, că la Bucureşti toate fetele au părul lung şi blond, ceea ce – fiind şatenă şi tunsă scurt – m-a jignit şi a determinat mutarea mea în altă bancă. În aceeaşi epocă, oarecum mitică, a ideilor mele despre Capitală se situează descoperirea unui titlu de roman, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, despre care am auzit vorbind două fete din clasele mari şi al cărui misterios şi incitant înţeles mi se părea de nedezlegat. Au trecut mulţi ani până să-l înţeleg. Între timp, Bucureştiul devenise pentru mine – înainte de a fi o realitate pur şi simplu – o realitate literară: era cadrul atât de concret încât chiar şi acum, când trec pe Calea Victoriei prin dreptul Telefoanelor, îmi aduc aminte că acolo mi se păruse că trebuie să descopăr amplasarea magazinului de artă modernă al Doamnei T., după cum indiferent cât de multe lucruri s-au schimbat în jur, la poalele Dealului Mitropoliei îmi amintesc de fiecare dată una din scenele cheie din „Un om între oameni”. Dar asta, chiar dacă mai importantă decât realitatea, nu este decât literatură. Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Adio, domnule Bălăiță!
Am publicat aici, în urmă cu câteva luni, un text în care îi făceam un cât mai discret elogiu. Era în preajma aniversării zilei sale de naştere şi aş fi vrut să-i ofer o mică bucurie. N-a mai apucat să-l citească. A murit în zorii zilei de 16 aprilie, către sfârşitul slujbei de Înviere. Împlinise, în urmă cu puţine ore, optzeci şi doi de ani. Oficial, data sa de naştere era 17 aprilie, dar o aniversa oarecum în secret pe 15 aprilie, fiindcă tatăl său îi spusese mai demult că i-ar fi înregistrat naşterea cu o întârziere de două zile.
În Vinerea Mare, pe la patru după-amiază, m-a sunat ca să-mi mulţumească pentru bucăţica de miel pe care i-o trimisesem, aşa cum obişnuiam de mai mulţi ani – mai precis, din momentul când încetasem să mai mănânc miel de Paşte, fiindcă îmi spusese cineva că mielul e copilul oii, iar când îl iei de la mama lui, ea behăie amarnic şi îl caută apoi ore în şir prin toate cotloanele… Mă rog, între timp, criza asta de sentimentalism mai diminuase. Mă aflam în grădină, tocmai terminasem de curăţat câţiva butuci de vie şi, când am văzut pe ecranul telefonului numele Bălăiţă, am tresărit temându-mă că uitasem să-l sun de ziua lui. În ultimele săptămâni vorbiserăm la telefon ceva mai des decât de obicei, după ce aflasem că avea probleme la un picior, cărora medicii nu reuşeau să le dea de capăt. Pe fondul unei mai vechi flebite, complicată de insuficienţa venoasă, apăruse o eczemă care îi subţiase într-atât pielea încât o hemoragie era oricând posibilă şi chiar se întâmplase de câteva ori, vederea sângelui prelins pe parchet speriind-o teribil pe doamna Lucica. M-am interesat încă o dată de problema lui cu piciorul, l-am întrebat dacă a fost la medic şi ce tratament i-a prescris acesta, căutam să-l ajut în vreun fel, fără să-l pot ajuta propriu-zis. Părea într-o formă bună. Tocmai aflase de la fiul-său bancul cu Picasso şi se grăbi să mi-l spună. Picasso vrea să-şi facă o casă de vacanţă, stă de vorbă cu un constructor, îi schiţează pe o hârtie cam cum ar vrea să arate casa, iar la urmă îl întreabă de preţ. La care acela îi răspunde: nu vă costă nimic, doar semnaţi-mi desenul ăsta cu schiţa casei! – izbucni în râs, două, trei hohote. Am râs şi eu puţin, din politeţe, cu impresia că mai citisem pe internet ceva asemănător. Pe urmă, am comentat un pic împreună prestaţia unui anumit personaj public, iar eu am ţinut neapărat să fac pe deşteptul spunându-i că, după părerea mea, corectitudinea politică este o specie de sentimentalism. Ehei, dacă ar fi numai asta!… Îi plăcea bârfa, sau mai degrabă şueta. Pe un dulap din bucătărie lipise un citat cules din metroul new-yorkez: Să nu ai încredere în oamenii care urăsc bârfa şi n-au purtat niciodată blugi. La ora aceea, moartea era o ipoteză îndepărtată, improbabilă.
Vatra-dialog cu Romulus BUCUR: „mi se pare comic să reinventezi roata”
– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?
– Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).
– Cum ia naştere un poem?
– În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.
Citește în continuare →
Ion MUREȘAN – Despre Inexplicabil
E foarte simplu: prin inexplicabil se înţelege ceva ce nimeni nu-şi poate explica. Mai mult, inexplicabilul e ceva ca un fel de „scutire medicală” de explicaţii. Inexpicabilul este ceva ce toată lumea acceptă, după ce a făcut vizibile încercări de dezlegare a nodului, cum să-i zic, „cosmic” (broboane de transpiratie pe frunte, ochii închiși „a meditație”), că este… inexplicabil. Am constatat că omului (în cazul în care se nimererşte ca omul să fie român) îi place să lenevească în inexplicabil ca bivolului în tău. Ştie el din experienţa sa îndelungată că inexplicabilul cum vine aşa se şi termină: inexplicabil.
Reprezentarea mea plastică despre noțiunea de inexplicabil la români este următoarea: „Gânditorul de la Hamangia” își ridică capul din palme, își îndreaptă spatele, bineînțeles că se aud gemete și pârâituri de oase anchilozate de stat în aceeași poziție de opt mii de ani, privește spre cer (nu în zadar o comisie UNESCO l-a desemnat ca fiind unul din cele zece artefacte cu care ar trebui să ne prezentăm la o întâlnire cu extratereștrii) și rostește cu o voce gravă, limpede și oarecum îndurerată: INEXPLICABIL! Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Admiratorul meu din Franța
M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce ar merita povestit.
Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească o carte bună.
Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din literatura română stă cam așa: Citește în continuare →
Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)
Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii. Citește în continuare →
Vatra-dialog cu Viorel MUREȘAN: ”natura ludică a poeziei mele îmi impune să stau cu faţa spre teatru”
-
Domnule Viorel Mureşan v-ați născut în Vicea, Maramureș, iar în prezent sunteți stabilit la Surduc, în județul Sălaj. Creația dumneavoastră poartă amprenta acestor locuri? Au influențat ele modul în care scrieți?
-
Dacă v-aş răspunde strict afirmativ, ar însemna că staţi de vorbă cu cel mai bucolic dintre poeţi. Numai că şi pe cerul celor două mici localităţi rurale, între care pendulez biografic, se poate târî un soare negru, metropolitan. Relaţia mea cu natura e una de tip pigmalionian, mă străduiesc să fiu un regizor care, într-un fel îşi proiectează reprezentaţia cu o melancolie a înserării, şi cu totul altfel, când vine vorba despre melancolii ale amintirii, ale sfârşitului, ale pierderii. Trebuie să recunosc însă că ADN-ul meu literar vine şi de la natura care s-a strecurat în imaginarul poetic. Ba chiar mai mult, ea e mecanismul care ar vrea să-mi anime „castelul interior”. Chiar rafinamentul stilistic cred că îşi are sursa în modul imperceptibil, dar învăluitor, în care, să zicem, se topesc anotimpurile, într-o pădure, unul în celălalt. Poezia mea în manieră haiku m-a transformat, oarecum, într-un cronicar al evenimentelor din natură.
Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – M-am gândit să mă las de scris
În urmă cu un an și ceva, hai să zicem doi, am publicat o carte intitulată “Celălalt Simion”, parte dintr-un proiect mai amplu, al unei mitologii personale a provinciei. Eram conștient, cum am fost de fiecare dată când am dat ceva la tipar, că nu e o capodoperă. Ca să parafrazez un inspirat vers al lui Andrei Bodiu, capodopere scriu numai morții (el zice, mai ambiguu, că “orice poet bun e un poet mort”). În orice caz, pentru eventualitatea că cineva ar fi dispus să mai citească și printre rânduri, am pus acolo tot felul de chestii. Mai întâi, o trimitere la “ Maestrul și Margareta”. Povestea începe cu căutarea unui motan care fugise de acasă, pe urmă motanul dispărut apare sub înfățișarea unui pretins Deputat (câteva similitudini fiziologice indică asta), căruia nu-i atribui vreun nume, fiindcă ar însemna să fi fost botezat, iar mai încolo este prezentată explicit ipoteza că poți identifica dracii cerându-le pur și simplu buletinul de identitate – din cauză că n-au fost botezați, deci nu s-au lepădat de Satana, ei vor da în bâlbâială. Obsedate de bani, personajele mele semnează chiar și un Pact (cu cine altcineva?); locul lor de întâlnire este o cârciumă numită Regrete Eterne și situată într-un subsol (antiteza cu Simion liftnicul, care se claustrează la ultimul etaj al unui bloc de locuințe, e anunțată din titlu), iar în final, unul din personaje fuge în Transnistria – și anume, la Tighina, oraș care în romanele lui Ilf și Petrov este numit Bender, oare ați auzit de Ostap Bender? În fine, o mulțime de jucărele de genul ăsta. Mai e și obsesia mea privind valorificarea ficțională a unor situații pretins reale. Bunăoară, Tărâmul Ardeilor Iuți (“cea mai fericită țară din lume”) nu este o invenție, ci este supranumele statului Bhutan, aflat la poalele munților Himalaya, între India și China. De altfel, cam optzeci la sută din materia factuală a romanului meu se poate documenta în presă sau pe internet – restul e autobiografie. Se poate să fi fost prea subtil? Citește în continuare →
Ana BLANDIANA – Cum se scrie un poem?
revistavatra.org 