Mă gîndesc de ce folos mi-ar fi fost Max, cu vreun an, poate doi?, mai întîi cînd m-am lovit de un mic mister cretan, mai degrabă turistic, poate, însă devenit cretan prin locul întîmplării, că mai degrabă locurile decît timpul botează întîmplările vieţii noastre. Deşi oricum avem şi o nostalgie difuză în privinţa trecutului şi curiozităţi legate de viitor, în vreme ce prezentul tinde să ne scape printre degete curgînd ca nisipul în clepsidră. În ziua aceea, mă trezisem, ca de obicei aici, dis-de-dimineaţă, ca să prind soarele cel blînd, care durează vreo două ore de la sosirea zorilor, doar că, în ziua cu pricina, după o altă zi, lungă şi obositoare şi o noapte scurtată de trecerea prin singura tavernă de stil vechi care mai supravieţuia în oraş. Ziua fusese lungă şi obositoare din pricina călătoriei în capitala insulei în scopul, dinainte stabilit, de a revizita mormîntul lui Kazantzakis, scop atins, dar şi depăşit de revizitarea şi a celorlalte cîteva locuri demne de a fi revăzute. Mă trezisem deci cu noaptea în cap, băusem două nessuri cu lapte, unul după altul, însoţite de cîteva ţigări, luasem o portocală, pe care am curăţat-o în vreme ce coboram scările hotelului, cu geanta de pînză cu cele necesare plajei agăţată de un cot, deci un prosop, o carte, un caiet, un pix, loţiune de soare, cea de după soare, apă plată, ciocolată şi cîteva portocale. Ţigările, bricheta şi şpiţul cu filtre de silicon le ţineam în buzunarul profund al amplei cămăşi, parcă special cusută pentru asemenea împrejurări. Pînă am ieşit pe uşa hotelului, portocala era gata mîncată, aşa că am aprins şi ţigara pentru drum şi am pornit pe capătul străduţei dinspre bulevardul principal, în fapt singurul, care servea şi de şosea naţională, paralelă cu autostrada de la capătul de sus, dinspre munţi, a orăşelului. În cîteva clipe, eram la bulevard şi, cu mintea încă nu de tot trezită, încercam să mă decid dacă traversez exact pe acolo, prin locul în care străduţa mea lovea în unghi drept bulevardul, sau să mai fac nişte zeci de metri pe „malul ăsta” al celui din urmă. Cum circulaţia era destul de rarefiată, m-am hotărît să traversez pe acolo. Altfel, povestea, de bună seamă, nu s-ar fi născut în veci şi de-a pururi! Cum depinde totul de cele mai neînsemnate amănunte, de detaliile acelea care, nişte automatisme fiind îndeobşte, îţi scapă adesea, trec neobservate! Deci, am traversat bulevardul şi am luat-o în sus, spre Est de fapt, pentru că înclinaţia planului oraşului pe direcţia Est-Vest e atît de mică încît trebuie să fii foarte atent şi chiar abil ca să percepi un sus şi un jos, pentru a ajunge la una dintre străduţele mele preferate ce conduc înspre plajă…

Ieri, mă trezisem tot cu noaptea în cap, chiar mai devreme, dar nu pentru a merge la plajă, ci pentru a prinde primul autobuz spre Heraklion. Voiam, deci, să revăd oraşul, dar mai ales să revizitez mormîntul lui Kazantzakis în care acesta a fost repatriat la cîteva decenii de la plecarea sa într-o lume mai bună. Lumea vechilor zei, a lui Hristos, a lui Buddha? Nici măcar el n-ar putea răspunde fără un răgaz de gîndire. Dar de bună seamă că nu lumea lui Lenin, care îl obsedase pînă a ajuns în Rusia! Am prins autobuzul şi, după ceva mai mult de o jumătate de oră pe autostrada săpată în piatra insulei, am coborît la autogară, în partea de jos a oraşului, la cîteva zeci de metri de portul veneţian şi de portul nou, lipit de fapt de cel vechi. Am plecat prin soarele care deja dogorea spre capătul de sus al oraşului, unde se afla mormîntul. Dar nu grăbit, ci oprindu-mă din loc în loc, fotografiind ba bisericile din drum, ba superba Loggia veneţiană, ba casele mai cochete ori pe cele decrepite, unele în reparaţie, altele parcă părăsite. Pe o străduţă am dat peste un bar care se chema Jameson şi, în amintirea Londrei, m-am fotografiat cu firma deasupra capului. Din păcate, era închis, aşa că n-am putut să-l văd pe dinăuntru. M-am oprit însă la o cafenea de lîngă bazar, am mîncat o pizza şi am băut o cafea şi apoi, traversînd bazarul cu aparatul foto mereu în funcţiune, folosindu-mă de hartă şi întrebînd doi trecători şi un taximetrist, mă tot apropiam, prin soarele de-acum al aproape amiezii, de mormînt. Ca şi prima oară, am fost tulburat de amestecul de măreţie şi de modestie al lăcaşului. Interiorul de piatră al vechiului fort veneţian umplut cu pămînt, ca un mic munte terminat cu un platou. Scările de piatră ce te conduc acolo. Pe platou, iarbă deasă şi moale, aproape elastică, iar înspre vechile ziduri, o „bordură” amplă din toate florile, arbuştii şi arborii Cretei. În centru, un postament de cîteva zeci de metri pătraţi din piatră albă, pe care e aşezat mormîntul din blocuri de piatră neagră. O piatră tombală din calcar, pe care nu e scris nici măcar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers şi, pe revers, pe o placă din metal, cuvîntul „pace” cioplit în cîteva limbi, de la greacă şi ebraică la engleză. O cruce simplă, alcătuită din două lemne de catarg legate între ele cu sfoară marinărească. Nu am văzut niciodată un mormînt mai potrivit unui mare scriitor, deşi am vizitat ceva cimitire în viaţa asta, de la Eternitatea din Iaşi la Bellu, Pére Lachaise şi cîteva cimitire londoneze. În stînga mormîntului, puţin mai în faţă, odihneşte, din 2004, Elena, ultima lui soţie, într-un lăcaş de veci mai mic şi la fel de sobru. De pe marginea platoului, peste întinderea oraşului, se vede marea cea mare. De aici, de lîngă mormînt, se aude murmurul său neîncetat… Odihneşte în pace, Neînfricatule… am şoptit în vreme ce mă îndreptam spre scările ce mă conduceau în afară. Anul acesta, dispăruse frînghia cu care erau legate braţele crucii, fiind înlocuite cu nişte piroane deja atacate de rugină.

Mergeam pe trotuar cu gîndul la vizita din ziua precedentă, iţindu-se în imagini destul de neclare din mintea încă ameţită de somnul insuficient. Soarele începuse deja să încălzească şi căutam umbra lăsată nu atît de copaci, cît de copertinele ce se întindeau deasupra fiecărui magazin, a fiecărei terase. Din trotuarele proaspăt stropite se ridica un fel de răcoare, iar lumea se agita deja deschizînd prăvăliile de tot felul. Oraşul se trezea la o nouă zi. Era trecerea, tranziţia de la linişte la marea agitaţie care avea să înceteze seara, noaptea tîrziu. Dar încă se mai păstrau cîteva fuioare din liniştea de peste noapte. Mergeam agale, percepînd ca printr-un fel de ceaţă această metamorfoză cînd, deodată, m-am oprit brusc, aproape cu gura căscată. Pe terasa din faţa unui hotel, în rest goală, la o masă lipită aproape de peretele de sticlă, am văzut un cuplu într-o scenă cu totul ciudată. Am simţit cum mă trezesc brusc, cum se duc şi ultimii aburi adunaţi în seara precedentă în singura tavernă de stil vechi din capătul dinspre Vest al oraşului. El stătea pe unul din scaunele de trestie, dar răsucit cu spatele înspre măsuţa de sticlă cu cadrul şi picioarele tot din trestie, ea stătea ghemuită cumva în faţa lui, aproape în genunchi şi îi ţinea mîna dreaptă în mîinile sale. Din cînd în cînd, îşi apropia buzele şi îi săruta mîna. El vorbea liniştit, ei îi curgeau lacrimile şi nu spunea nimic. Bărbatul putea să aibă spre şaizeci de ani, ea cu vreo cincisprezece-douăzeci mai puţin, amîndoi frumoşi, păstrînd încă bine urmele frumuseţii din tinereţe. Blonzi, tipul nordic, el aproape albit, dar, ţinînd seama de caracterele scenei în care i-am surprins, mi-am spus automat că trebuie să fie ruşi, oricum slavi, nu prea vezi la alte naţii femei sărutînd mîna bărbaţilor. Mă uitam cumva hipnotizat la ei, prin minte îmi foşgăiau tot felul de ipoteze şi nu-mi era deloc teamă că-i deranjez, că-mi vor sesiza indiscreţia. Ce zic indiscreţia, eram cu ochii holbaţi de-a binelea! Eram, de altfel, convins că ei nu văd nimic în jurul lor, că sînt prinşi cu totul în drama aceea pe care, nu ştiu de ce, încercam s-o înţeleg, să mi-o explic. Încercam, dar nu reuşeam. Cum nu reuşesc nici acum, deşi am şi distanţa timpului la dispoziţie şi mintea mult mai limpede decît în acea dimineaţă de vară. Pot doar presupune că e o chestiune de dragoste sau de moarte, chiar de dragoste şi de moarte laolaltă, dar mai mult de atît nu cred că pot spune. Dacă aş fi unul din acei scriitori din secolul al XIX-lea, omniscienţi, după cum îi numesc naratologii, care ştiu totul despre personajele lor, de la amănuntele de stare civilă la gîndurile lor cele mai intime, ar fi simplu, doar că nu sînt un asemenea scriitor. Ar fi la fel de simplu şi dacă aş fi un scriitor de romane detective, pentru că aş da cinci euro omului de la recepţie şi aş afla datele de bază ale personajelor, aş pune apoi un microfon undeva la masa lor şi le-aş asculta conversaţia, dar cum nu sînt nici autor de romane poliţiste, cade şi această posibilitate. Iar cum un adevărat romantic nu mai sînt de multă vreme, nu mă pot apuca nici de frumoase, rafinate şi cutremurătoare speculaţii şi analize psihologice de sfîrşit de secol al XVIII-lea. Las prin urmare povestea în indecizie, o indecizie reală, nu una jucată, şi îmi reiau drumul spre plajă. Simt cum ceaţa, cum aburii, denşi ca o vată, datoraţi şedinţei culinare şi bahice de cu seară mi se aşează înapoi în minte…

Poate că după ziua aceea lungă şi obositoare n-ar fi fost cazul să fac popasul la singura tavernă de stil vechi din Hersonissos sau măcar să nu fi profitat chiar aşa de mult de ospitalitatea gazdelor. Dar trecînd cu autobuzul prin faţa ei, pentru prima dată am văzut-o mai puţin aglomerată ca de obicei cînd îmi făceam drum pe acolo. Doar la două mese alăturate erau vreo cinci persoane, localnici după aparenţe, destul de prinşi de chef, iar la intrare un cuplu de turişti ce păreau să-şi isprăvească sucurile de portocale. Aşa că, la staţia imediat următoare am coborît şi am luat-o spre tavernă. Am intrat şi am comandat raki, dacă tot intri într-o cîrciumă tradiţională, măcar să comanzi ceva tradiţional. Nu ştiu ce s-o fi întîmplat. Ori pentru că folosisem cîteva cuvinte greceşti din puţinele pe care le ştiu, ori pentru că pusesem pe masă un manual de neogreacă, ori pentru că făcusem comanda de raki, dar după cîteva minute, cîrciumarul, pe care îl văzusem vorbind cu cei de la masa localnicilor, a sosit cu un platou cu bucăţi de friptură de miel şi felii de pizza şi cu încă un rînd de raki. La masa grecilor erau patru mai vîrstnici şi relativ rablagiţi şi unul în jur de cincizeci de ani, cu plete negre şi o barbă frumoasă, la fel de neagră. Părea mai înalt decît marea majoritate a insularilor şi era mult mai elegant îmbrăcat decît comesenii săi. De la cîrciumar am înţeles cum am înţeles că masa şi rachiul sînt un dar de la grupul cu pricina. M-am uitat înspre ei şi cum cel care părea şeful privea către mine, am ridicat paharul în semn de noroc şi am salutat – sau mulţumit? – înclinînd capul. Mi-a răspuns la fel, după care şi-a continuat discuţiile cu colegii săi de masă. Părea un fel de şef între ei. Sau, poate, era patronul. Nu ştiu. Nu m-am lămurit. În vreme ce mîncam, mă uitam la mobilierul vechi, la pereţii daţi cu ruloul, ca şi la noi pe vremuri, la obiectele decorative vechi, unele foarte vechi, icoane, hărţi, tablouri, un ceas de aramă şi altele pe care nu mi le mai amintesc. Doar televizorul, o plasmă uriaşă, aşezat în stînga barului, la care se vedeau scene dintr-un meci de fotbal, şi ustensilele specifice de bucătărie şi bar contrastau, prin noutate şi modernism, cu restul mobilierului. Pe cînd mîncam, bărbatul brunet şi înalt s-a ridicat de la masă, a trecut pe lîngă masa mea, m-a salutat dînd din cap şi a ieşit. Pe rînd, în vreo cîteva minute, au plecat şi ceilalţi. Turiştii plecaseră fără să-i fi observat. Mă simţeam bine, gata să fac o plimbare pe jos spre hotel. Am chemat cîrciumarul să-i plătesc, dar n-a vrut să-mi ia nici un ban, nici măcar pentru primul rînd de raki pe care îl comandasem eu. Am încercat să mă lămuresc cu el în amestecul meu inimitabil de greacă, engleză şi franceză, dar n-a fost chip. Atunci, am mai comandat un raki şi o cafea, dar nu espresso, ci una grecească, la nisip, pe care în Turcia trebuie s-o rebotezi ca fiind turcească, dacă n-ai chef de discuţii! Am băut rachiul scurt şi cafeaua pe îndelete, fumînd vreo două ţigări una după alta. Măcar comanda asta am reuşit s-o plătesc, rotunjind puţin să iasă şi un bacşiş corespunzător. M-am despărţit de cîrciumar făcîndu-ne reciproc temenele, ca să nu vorbesc de funie în casa spînzuratului spunînd salamalecuri, dar abia după ce mi-am terminat şi activitatea de fotograf prinzîndu-l într-un portret şi un fel de peisaj, cu peretele cel mai încărcat decorativ drept fundal. Am luat-o spre hotel, cu senzaţia clară că ultimul rachiu fusese cumva peste normă… Mai băusem şi un pahar de vin la masa din Heraklion şi o sticluţă mică de uzo la mormîntul lui Kazantzakis. Şi vremea a fost foarte caldă, era şi aseară, cînd mergem spre hotel.

I-am lăsat pe slavii mei în drama lor misterioasă şi am plecat spre plajă. La vreo cincizeci de metri de locul în care-i întîlnisem, am cotit la stînga şi am şi văzut marea de la distanţă. Am trecut printr-o terasă, apoi printr-o porţiune din plaja privată cu piscină a unui hotel şi am ajuns la plaja cea mare şi publică, şi mai bogată în piatră decît în nisip. Am luat-o la dreapta spre insula mea de piatră, despărţită de insula cea mare de circa un metru de apă. Privirea a început să-mi devină mai clară şi mi-am scos ochelarii, agăţîndu-i de buzunarul cămăşii ample de culoarea nisipului. De cum mi-am ridicat privirea, am observat că pe insula mea erau doi intruşi, un tînăr şi o tînără. Coabitare? Insuliţa e destul de mare, de vreo douăzeci şi ceva de metri lungime, cu o lăţime medie de 3-4 metri. Dar nu toată suprafaţa este la fel de netedă, locurile pe care te poţi aşeza cît de cît comod sînt destul de puţine. Atunci, mai degrabă conflict? Dar eu nu sînt de felul meu conflictual, iar cu trecerea anilor potenţialul conflictual s-a tot diminuat. Să-mi schimb locul? Nu, aşa ceva nu fac, aşa ceva nu se face. E, totuşi, prima dată de mai bine de zece zile, de cîtă vreme vin aici de două ori pe zi, cînd mi se întîmplă aşa ceva. Mereu am găsit insuliţa mea pustie, de asta am şi desemnat-o ca fiind a mea. Poate e mai bine să mă reîntorc la hotel şi să-mi completez somnul insuficient…

Asta şi făcusem, am ieşit tîrziu după-amiaza din nou la plajă şi am regăsit insuliţa mea liberă. Acum, însă mergeam în stînga lui Max şi rememoram întîmplarea aceea ciudată din dimineaţa zilei. Am ajuns la terasa ascunsă, ne-am aşezat şi Max a scos din buzunar un pachet de Muratti Amabasador, ţigări care nu se găseau aici şi le primea de la fiică-sa, medic stomatolog în Italia, cîteva cartuşe pe lună. Mi-am scos şi eu pachetul de parfumate, mai aveam, că revenisem acasă mai devreme. Max mi-a făcut semn să mă servesc cu ţigările lui, ca şi cum ar fi vrut să le plătească la troc pe cele fumate la mine, dar ştiam că nu e asta, ci pur şi simplu un gest de curtoazie, aşa cum fumatul ţigărilor mele fusese unul de comoditate. Fără să fi comandat, chelnerul a venit cu două sticle aburinde de bere, Heineken pentru Max, Dab Diät, pentru mine, singura pe care o pot găsi şi aici, dar numai la un supermarket, nu la localuri, terase, baruri. Max ştia, îl servisem şi pe el o dată, la o vizită, chelnerul nu avea de unde să ştie. M-am gîndit că poate Max e patronul acestei foarte plăcute terase, dar n-am întrebat, în fond, nu era treaba mea. I-am rezumat întîmplarea. Dar o ştiu, mi-a spus înainte de a termina, mi-ai mai povestit asta. Nu, nu ţi-am povestit-o, ai citit-o în cartea aceea de povestiri pe care ţi-am dat-o acum vreo jumătate de an, era o versiune acolo. Semnul bun este că o ţii minte. Nu e chiar proastă! A nu, acum îmi amintesc că am citit-o, nu auzit-o, dar să ştii că mi-a plăcut cartea cu totul, toate cele zece sau unsprezece povestiri. Ai gusturi bune, Max, le-a plăcut şi englezilor, peste vreo două-trei luni, apare o ediţie englezească, la Londra. Să fie într-un ceas bun, maître. Să fie, dar nu despre asta este vorba, vreau să apelez la talentele tale de detectiv. Ca să ce, maître, la ce-ar putea fi acestea de folos, cîte or fi fiind aceste calităţi? Vreau să-mi spui ce crezi că se întîmpla, de fapt, între cei doi, care era sensul scenei aceleia? Maître, cred că ai o părere exagerată prea bună părere despre calităţile mele de detectiv?! Ce naiba aş putea spune despre o întîmplare la care nu am fost martor, doar am citit-o o dată şi am ascultat-o puţin mai înainte?! Nu, n-ai înţeles, dă-mi prima explicaţie care îţi trece prin minte… Max se uita la mine cam ca viţelul la poarta nouă. Şi-a aprins o nouă ţigară, a sorbit două gîturi de bere, a mai tras cîteva fumuri… Bun, ce să-ţi spun? A mai rămas pe gînduri vreme de cîteva fumuri, eu tăceam în speranţa că aşteptarea mea îl va încuraja să-mi răspundă. Şi-a dres vocea şi mi-a spus oarecum sacadat, dar dintr-o suflare: păi, ori au aflat că el are un diagnostic fără speranţă, ori sînt un cuplu incognito care şi-a terminat sejurul împreună… Plauzibile amîndouă… Bun, dar tu spre care tinzi, pe care o crezi mai aproape de adevăr? Pe ambele, pe niciuna, la cît de puţine elemente mi-ai dat şi fără să fi avut o experienţă directă a întîmplării, e mare lucru că am spus şi cît am spus. Nu-mi mai da probe din astea! Nu sînt Mafalda, nici măcar retrospectiv şi nici nu înţeleg de ce te interesează asta acum. Ai scris povestirea, aceasta a plecat în lume, ai lăsat-o cu final indecis, ce mai contează? Are mare importanţă Max, importanţă decisivă. Eu sînt un scriitor realist, toată literatura e realistă, ştii asta dacă ai citit şi prefaţa la cealaltă culegere de povestiri pe care ţi-am dat-o. Bun, eşti scriitor realist, acolo spuneai că şi autobiografic, sau cum naiba spuneai, dar ce mai contează asta acum, cînd porumbelul zboară prin lume? Max, eşti unul din puţinii oameni inteligenţi pe care îi cunosc, de asta îmi şi face plăcere să stăm de vorbă. Uneori apelez la tine pentru că am într-adevăr nevoie de talentele tale de investigator, dar de multe ori o fac pentru a-mi oferi mie ocazia să mai stăm de vorbă. Poate şi ţie, am văzut că te amuză să vorbim. Nu, nu mă amuză mereu, dar mă interesează tot timpul! Bine, Max, hai să o luăm altfel. Tu mă cunoşti cu multă vreme înainte de a te cunoaşte, m-ai urmărit, mi-ai făcut dosare, m-ai fotografiat în situaţii compromiţătoare şi toate celelalte, este prin urmare imposibil să nu fi observat că sînt un scriitor realist, dar care minte de stinge, îşi minte cititorii chiar şi cînd povesteşte despre sine lucruri pe care le ştie toată lumea. Sigur că am văzut, dar mi s-a părut normal ca un scriitor să nu apeleze numai la amintiri, că el îşi foloseşte şi imaginaţia, că deformează faptele, sau le spune aşa cum le vede el, nu aparatul foto sau de filmat… Parcă scriai acolo că operezi cu un concept de realitate şi unul de biografie neclasice, mult mai bogate decît cele ale oamenilor obişnuiţi. Că în biografie intră nu doar faptele, ci şi amintirile trunchiate, imaginate, fantasmele şi aşa mai departe, că n-am învăţat pe de rost înalta ta gîndire despre artă şi realitate! Corect, Max, ai rezumat foarte bine. Dar nu vrei să faci un efort de gîndire în plus? De ce am nevoie de adevărul faptelor, dacă oricum în final ajung să fabulez în jurul lor? Ştiu, maître, dar mi se părea evident, ca să ştii cît anume îi minţi pe cititori. Aşa este. Cum trebuie să fie minciuna care ajunge pe hîrtie? Da, ştiu, plauzibilă… Da, Max, plauzibilă, sau cum spun teoreticienii literaturii, verosimilă. Asta e foarte important Max, mai ales pentru eventualii mei cititori, dar nu e singurul lucru important, pentru că mereu sînt şi eu în joc… Am lăsat fraza neterminată şi îl priveam curios pe Max. Se uita şi el la mine, dar nu spunea nimic, numai se uita, la fel de curios ca şi mine. Bine, am reluat după vreo două minute de tăcere în comun, am nevoie de faptele ca atare, de adevăr, dacă vrei, deşi cuvîntul e pretenţios, adevărul e al lui Dumnezeu, nu al oamenilor, nici măcar dacă îşi pun toate micile lor adevăruri la un loc, deci, Max, am nevoie de adevăr ca să pot şti cît anume am minţit. Asta e important şi pentru verosimilitate, dar ţi-am spus că este şi pentru mine ca autor, ca scriitor. Dacă nu ştiu adevărul, după ce mă orientez, cum mă mişc în lumea asta de minciuni? Aş putea să-mi pierd minţile… Ei, bine, abia acum Max a izbucnit într-una din celebrele sale crize de rîs! De obicei, era reţinut, îşi ţinea ascunse, mascate trăirile afective, disimula cu mult talent, nu era numai o chestiune de exerciţiu. Acum, rîdea din toată fiinţa şi părea să nu se poată opri. Într-un tîrziu, rîsul a încetat şi a spus: maître, cu asta m-ai dat gata, voi, scriitorii nu puteţi înnebuni, pentru că descărcaţi toată mîzga, toate tensiunile, toate neîmplinirile care se adună în voi! De fapt, nici nu apucă să se adune, că le expulzaţi imediat pe hîrtie, mă rog, în computer. Mai degrabă aş putea înnebuni eu, oricît de antrenat sînt în păstrarea secretelor despre mine, despre alţii, crede-mă! Am dat numai din cap, vag aprobator. Au mai venit două sticle aburinde de bere, dar le-am băut discutînd fleacuri, cred că eram goliţi amîndoi de nişte lucruri prea serioase, prea grave, pentru un sfîrşit de vacanţă.

[Vatra, nr. 3-4/2016]