Mihaela Ursa – Studiile literare după literaturocentrism

Reinventarea studiilor literare pornește de la tematizarea crizei lor și continuă cu recunoașterea faptului că întregul câmp trebuie să se schimbe, în parte pentru că nu are alternativă. În formularea grupului de cercetare de la Warwick, pentru cercetătorii domeniului a redevenit crucial să se poată răspunde convingător la întrebări precum unde, cum, de către cine și în ce scop sunt gândite și practicate studiile literare astăzi. Întoarcerea la problematizările de bază, tranșate în modernism, nu înseamnă însă destabilizarea lor, ci mai degrabă reconsiderarea modurilor în care modernitatea a răspuns la ele.

Citește în continuare →

Christian Moraru – Pentru refundamentarea culturii critice românești

Unde ne aflăm în studiile literare sau, mai bine zis, literar-culturale? Dacă ne referim la situația internațională, asistăm, se poate spune, la o criză de creștere. Există, e adevărat, o criză a umanioarelor în sens infrastructural, în materie de resurse, în principal de funding, deși nici aici nu trebuie generalizat. De exemplu, în sfârșit China – evident, mă refer la regimul politic – a descoperit că studiile umanului sunt poate chiar mai importante decât hard sciences, că producția manufacturieră excesivă și submediocră nu poate suplini la infinit lipsa de creativitate în materie de design, de invenție, și că, în fine, o sursă majoră a creativității, dacă nu sursa principală, e reprezentată de human sciences. Și mai notabil e că înăuntrul disciplinelor umaniste asistăm la o excepțională efervescență epistemologică și metodologică. Aceasta este numai parțial generată de revoluția digitală. O cauză fundamentală, poate principală, este planeta însăși – criza sau crizele complexe prin care ea trece una după alta sau în același timp și felul în care ea își afirmă prezența, realitatea, în reacție la era crizei în care în mod manifest capitalocenul se află și cu el, lumea întreagă în toate ramificațiile ei eco-civilizaționale. Mi-am dat seama de proporțiile acestei transformări editând The Bloomsbury Handbook of World Theory. Întregi domenii ale cunoașterii sunt în mișcare, pe cale de reorganizare structurală, una care e de dorit dacă într-adevăr vrem să ținem pasul cu mutațiile dintr-o serie întreagă de sisteme dincolo de literatură, arte, cultură, uman și chiar sfera „viului”.

Citește în continuare →

[Dosar] Criza și redefinirile studiilor literare actuale – argument & cuprins

În cursul ultimelor decenii s-a pus în discuție la nivel global statutul studiilor literare din cel puțin două puncte de vedere: pe de o parte, acestea ar ilustra o criză de autonomie a disciplinei, din moment ce discursul lor suferă exponențial de forme de contaminare ideologică. Studiile de gen, postcolonialismul, New Historicism-ul („studiile culturale”, după o sintagmă consacrată în context autohton) n-au făcut decât să amplifice o tendință anunțată deja de Noua Critică franceză în anii ʼ60. Această presupusă autonomie a disciplinei a devenit și mai greu de apărat odată cu emergența, în ultimul deceniu, a studiilor cantitative, a căror predilecție spre experimentul științific și spre practici computaționale face și mai greu de recunoscut limbajul tradițional al cercetării literare –, dar și de instrumentarea materialului literar în domenii precum cognitivismul, medicina sau dreptul. Pe de altă parte, o criză a studiilor literare a fost subsumată crizei instituționale a disciplinelor umaniste în ansamblul lor, care tind să fie evaluate tot mai mult din unghi antreprenorial, inclusiv în instituții care păreau să le asigure până recent integritatea: universități, centre de cercetare, muzee etc.

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (IV)

Viorel MUREȘAN

Expresia normalității depline

1. Extrem de colorat, dar normal. De vreme ce apar publicații literare și în locuri (și nu sunt puține!) unde n-a existat niciun fel de tradiție, ori cel mult niște ruine legendare, ca-n baladă, zburdălnicia acestui peisaj nu poate fi pusă la îndoială. Acolo unde trăiesc oameni cu îndeletniciri culturale onorante, chiar dacă printre ei se mai strecoară și veleitari, ceea ce este absolut inevitabil, apariția unei reviste făcute cu un profesionalism emergent se cade a fi salutată. Există apoi venerabilele periodice care au trecut binișor suta de ani și care au încrustate pe frontispiciu nume de personalități,  grupări sau ideologii literare clasicizate, iar dintre ele, unele se țin foarte bine, în timp ce altele agonizează. Așa cum și revistele apărute după revoluție s-au sleit rând pe rând, unele mai dând semne de vitalitate doar în funcție de anotimp. Noroc că dinspre această categorie mai putem fi „apostrofați” de la Cluj, se mai încordează spre noi câte un „discobol” albaiulian, ori ni se mai trimite pe apele gândului o solară și elegantă „arcă” arădeană. Apariția capricioasă a altora, sau tirajele minuscule, le fac intruvabile. Dar, puse față-n față, neajunsuri și avantaje, dau impresia unui peisaj revuistic dinamic.

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (III)

Marian Victor BUCIU

Cu predicat și atribut

1. Eu nu știu câte reviste literare apar acum în România. Scriu literare, dar ar trebui să scriu, dacă nu „literare” (nu!), atunci măcar „culturale”, „de cultură”. Dar nici așa nu e exact, ele cuprind și alte arte. Deci, de literatură, alte arte și de cultură (se presupune în general) – dar să nu confundăm artisticul cu culturalul. Ca să ne apropiem de realitate, de adăugat că aceste reviste numite literare au și rubrici filosofice, lingvistice, științifice, ba chiar sportive. Nu le lipsește reflectarea politică. Dacă am glumi, am spune: doar horoscoape nu publică. Am cunoscut și reviste doar literare, dar cu o calitate artistică în scăzută. Nu sunt însă un cunoscător al revistelor tinerilor scriitori, ele fiind pasămite eminamente literare. Ca interes și valoare, clasarea revistelor la noi le-ar găsi de toată mâna, dacă nu chiar de ambele mâini. Malițios, s-ar spune că, pe ici, pe colo, par scrise și cu picioarele. Toate reprezintă, în bine sau în rău (pozitiv e să spunem: în mai puțin bine!) spiritul critic-creator al redacțiilor și autorilor textelor. Aici simt nevoia să spun scurt și banal că înțeleg calitatea critică în primul rând (restul e secundar, nu neglijabil) drept laudă pur și simplu: lăudăm ce și pe cine ne reprezintă înțelegerea. Ce e critica dacă nu evaluare după argumentare? Întâi predicat, apoi atribut. Strânsa legătură dintre cele două, mereu nelipsite, conferă temei criticii.   

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (II)

Magda CÂRNECI

De acolo vine schimbarea

1. Impresia mea generală este că nu stăm deloc rău cantitativ la numărul de reviste literare sau culturale din România. La o primă enumerare rapidă, am putut pune pe hârtie 20 de titluri de reviste – fie ele subvenționate de Uniunea Scriitorilor sau de Consiliile județene locale, fie de fundații sau de sponsori privați – și cred că mi-au mai scăpat din vedere unele publicații1. 20 de reviste culturale înseamnă mult la o populație de vreo 19 milioane de oameni, dintre care aproape un sfert se află în afara țării, iar cei mai mulți dintre cetățenii ei nu citesc literatură și nu-i interesează revuistica literară.

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (I)

Argument

O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.

Citește în continuare →

Starea literaturii române contemporane în școală (IV)

Simona BUDÎI

Mai multă prospețime

I. Voi începe direct prin a spune că nu, „reticență” nu mai este un termen potrivit pentru a defini abordarea din programele actuale și din manualele școlare pentru gimnaziu. Dată fiind categoria de elevi cu care am lucrat până în prezent, pentru a fi onestă mă voi limita, pe cât posibil, la considerații cu privire acest ciclu. În programa din 2017 vorbim de schimbări, pe de o parte, în ceea ce privește gramatica limbii române și, pe de altă parte, literatura. În cazul literaturii române, din capul locului, spun că nu mai putem vorbi despre aceleași rezerve în fața literaturii contemporane și voi explica anecdotic de ce. Deschizând manualul de clasa a V-a, încă de la primele pagini, ne întâmpină textul Prietenul meu de Ioana Pârvulescu. În mersul firesc al lecției, le povestesc elevilor câte ceva despre autoare. Un moment important este cel în care copiii află că aceasta este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București. Prima lor întrebare, „mai trăiește?”, este urmată de un soi de entuziasm al copiilor obișnuiți ca autorul să îi privească de sus (la propriu și la figurat) și, tot de acolo, să le arunce un text scos, parcă, din timp. Urmează reacții simpatice în fața descoperirii unui imaginar apropiat de cotidianul elevilor, de interes pentru aceștia.

Citește în continuare →

Starea literaturii române contemporane în școală (III)

Stănuța-Nicoleta POPA

La vremuri noi, programe noi

În clipa de față, programele școlare sunt în plin proces de restructurare, fiind definitivate doar cele pentru gimnaziu, urmând să se scrie programele pentru liceu. Prin urmare, literatura contemporană trebuie văzută, în școală, pe cele două paliere: gimnaziul și liceul. Programa de gimnaziu, ghidată, în privința literaturii, de modelul dezvoltării personale, dar și de cel cultural și estetic, face unele precizări privind textele care pot fi aduse în fața elevului (sau și de elev la școală): „textele literare de bază să reprezinte în mod semnificativ patrimoniul literar românesc1.

Citește în continuare →

Starea literaturii române contemporane în școală (II)

Doru CĂSTĂIAN

Autorii potriviți

Nu sunt profesor de limba română şi trebuie să recunosc că nu sunt foarte familiar cu programele şcolare la această disciplină. Din câte ştiu şi am înţeles de la colegii mei care predau literatură, există o deschidere mai mare decât se întâmpla acum un deceniu sau mai bine, deschidere care de multe ori ţine şi de cultura şi disponibilitatea reală a profesorului de a aduce în faţa elevului literatura contemporană. Pe de o parte, există, desigur, cercuri literare, festivaluri pentru elevi (un exemplu remarcabil este Boovie! de la Focşani) sau centre unice de tipul Alecartului, care propun o frecventare deopotrivă deferentă şi îndrăzneaţă a literaturii contemporane. Rămâne însă de văzut cum pot fi crescute la scară astfel de modele, cum putem crea punţi fezabile peste prăpastia care există încă între viaţa şcolară şi cea literară.

Citește în continuare →