Un melting pot e sintagma care definește cel mai bine debutul lui Bogdan-Alexandru Petcu din transcender (Charmides, 2022), un debut în care inteligența spumoasă, dublată de o privire incisivă, camuflează un umanist discret, aproape sub acoperire. Asta pentru că textele lui preferă aproape în mod exclusiv anularea amănuntului personal în favoarea notației cultural-științifice; anulat e, de fapt, impropriu spus, pentru că, se va vedea ceva mai încolo, e vorba aici de o politică conceptelor care până la urmă lucrează împotriva proiectului pe care și-l propune poetul și ajunge să obțină tocmai contrariul.
Volumul Mai bine al lui Igor Guzun pare la o simplă răsfoire unul de delectare a publicului larg, nu unul ce revendică un loc pe rafturile din zona elevată a creației literare. Sigur, și literatura de prim rang e tot una ce delectează, doar că altfel și la alte niveluri ale conștiinței artistice, pretinzând cititorului o pregătire specială pentru a-i putea recunoaște cele mai rafinate savori (Scuze pentru truism!). De aceea, de creația literară elitistă cititorul neinstruit se cam ferește, de obicei, și, dacă totuși nu o face, fie lui nu-i spune mare lucru, fie persistă în lectură mai mult din snobism, condus de investițiile în PR profesionist gestionate. Delectarea lui e îndeosebi deplină cu cărțile de consum larg, în care găsește ceva „interesant”. Cartea lui Igor Guzun e cât se poate de „interesantă”, căci pare un amestec de proze foarte scurte, numai potrivite unei lecturi frugale, poezie și cărți poștale pe de o parte haioase, pe de alta cu tâlc, ce pot fi decupate și folosite ca atare. Inserția cărților poștale a experimentat-o autorul deja în volumul Bine. Așadar, Mai bine vine și ca o continuare, și ca o evoluție. Are ca „ingrediente” emoția, sapiențialul și utilitarismul. Practic, elementele cele mai importante ale literaturii „de consum”. Cartea devine, la propriu, obiect util în viața de zi cu zi, unul responsabil cu răspândirea binelui și cu revelarea lui, când grijile îi voalează ori, în cazurile cele mai grave, îi fac aproape deplin insesizabilă existența.
Merită semnalată apariția, în excelenta colecție Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M, a micului roman Copil de octombrie*, semnat de Linda Boström Knausgård. Cartea a apărut în traducerea Roxanei-Ema Dreve, responsabilă și pentru traducerea volumului Bine ai venit în America! (apărut în 2020) al aceleiași autoare, dar și pentru alte volume semnate de Karl Owe Knausgård. Foștii parteneri de viață au creat senzație nu doar în zona literaturilor nordice (unul din 10 norvegieni deține un volum al lui Karl Owe în bibliotecă), ci și în ceea ce se cheamă spațiul globalizat al literaturii lumii. S-ar putea ca, în afară de noir-ul scandinav (care transgresează mai ușor limbi și spații, datorită formulei „de consum”), cărțile Lindei și ale lui Karl Owe Knausgård să fie cel mai important produs de export al literaturii nordice din ultimele decenii. Interesant, la nivelul dinamicii globale a genurilor, e și faptul că „autoficțiunea” câștigă tot mai mult teren. Din produs francez patentat de Serge Doubrovsky la finalul anilor ʼ70 – și practicat apoi în Franța în deceniile următoare –, el devine o formulă internațională, acumulând, odată cu extinderea sa spațială, teme și tehnici literare noi. Un punct important în acest proces de canonizare la nivel mondial îl constituie recenta acordare a premiului Nobel scriitoarei franceze Annie Ernaux, o „veterană” a genului.
Pentru consumatorii de cultură din Tg. Mureș, numele lui Andrei Vornicu nu e necunoscut sau anonim, ci e unul din ce în ce mai vizibil și prezent, mai întâi prin activitatea sa jurnalistică, de cronicar teatral sau de film, din cadrul unor cotidiene locale, dar și de pe platforme online sau din reviste literare de aici sau din țară, prin activitatea de coordonator, alături de Valentin Covaciu, al proiectului ”Scriitori la școală”, prin cea de PR al Teatrului Național din Tg. Mureș. Deși a cochetat cu poezia de mult timp, publicând un prim grupaj liric încă din timpul liceului, scurtmetrajele apărute în 2022, la Editura Charmides, pot fi considerate adevăratul său debut în volum.
În Mare nostrum1, ultimul volum de poeme semnat de Romulus Bucur, tonalitățile iau o turnură irenică, mottoul volumului fiind un vers din Cimitirul marin: „Et quelle paix semble se concevoir / Și ce pace pare a se zămisli!” (Paul Valéry). Desigur, cunoscute fiind resursele ironice, parodice și uneori chiar cinice ale lui Romulus Bucur, aproape fără excepție dublate de umorul de calitate, tendința este aceea de a-l suspiciona pe poet (tot) de strategii agonice, tranșări ale idealismului și sentimentalismelor fără nicio milă. Să ne amintim numai de câteva versuri din penultimul volum de poezii, despre prieteni și singurătate (2020): „problema ta e că-ți dai / prea multă importanță / dacă bunică-ta și maică-ta / ar fi fost ucise în timpul / războiului & aruncate / în groapa comună ne-ai / fi scutit de lamentații de / depresiile unui tip fără de care lumea ar fi fost / în cel mai rău caz / la fel și dacă mă asculți pe mine / mai bine ascunde-te în colțul tău / ca o jucărie abandonată de / un copil plictisit plânge-ți / de milă sau și mai bine / fă economie de efort mimează / detașarea non-atașamentul / și alte chestii de soiul ăsta / că se poartă” (p. 16). Regăsim și în Mare nostrum aceeași adresare la persoana a doua, precum și o (auto)dedicație: „lui romulus bucur cel din vremea când a aflat cât cântărește cu adevărat cerneala pe hârtie: totul. sau nimic”. Această (auto)dedicație / explicitare nu vine, sub nicio formă, ca o surpriză. Surprinde, în schimb, asocierea „hiperrealistului” „calculat”2romulus bucur cu onirismul.
Omul lui Adrian Schiop e un produs exclusiv al mediului, sufocat de condiționări de tot felul. Să ne fie la toți la fel de rău – Polirom, 2021(ca-n China comunistă, unde se împarte echitabil sărăcia și faptul că „ne e la toți la fel de rău” e o formă de dreptate) e genul ăla de roman pe care-l citești cu lanterna sub plapumă și care trezește voyeuristul din cititor, la un moment dat îți vine să-l arunci ca să scapi de el și de adevărurile lui, dar nu te înduri, mergi mai departe, nu-ți recunoști nici ție însuți că vrei să-l citești pe tot, îți spui că o lume ca aia nu există, că e doar literatură, și totuși…
Cartea Daianei Gârdan reunește elementele unui instrumentar teoretic anunțat în paginile revistelor literare transilvănene deja de câțiva ani: cutia cu unelte a cercetării cantitative. Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern* ne arată cum putem citi literatura, în primul rând, apoi modernitatea literară românească, cu „metodă”. Este vorba, pe de-o parte, despre o metodă democratică − World Literature este astfel curățată de -ismele prin care ne-am învățat să înțelegem istoria literară −, iar, pe de alta, despre o metodă pentru care socialul și economicul, pe linia marxismului și a materialismului cultural, sunt recalibrate pentru a accentua „valoarea literară” (i.e. esteticul).
setări avansate de lumină e un debut în care Diana Cornea lucrează cu multă notație diafană și detalii captate cu subtilitate, pe care le circumscrie unor insta-story-uri care prind, în glisajul lor, multă fragilitate. Nu e nimic pastelat, sau romantizat aici, însă, ci mai degrabă o vibrație discret-stilizată ce străbate poezia asta de la un capăt la altul, o fragilitate a perspectivei, a felului în care poeta jonglează cu ea, decât o fragilitate propriu-zisă. Cu toată „inflația” de imagini ale unei materialități vaporoase, însă, textele au aerul unor emisii mai degrabă puternice, care vorbesc pe un ton pe cât de minimizat, pe atât de hotărât și precis despre lucrurile pe care cade privirea poetei, sunt o colecție de glitch-uri construite cu multă forță, chiar dacă nota lor generală trimite, mai degrabă, spre o poetică a sensibilității.
Nu o dată am reflectat asupra politicilor de gen în literatura română, cu atât mai mult atunci când m-am oprit asupra douămiiștilor, care păreau că au o conștiință destul de pregnantă asupra sexualității feminine și masculine, asupra misoginismului sau asupra convențiilor sociale privind femeia și bărbatul. În fond, doar Elena Vlădăreanu și-a consolidat proiectul feminist militant, angajat sociopolitic, pe care îl începuse mai degrabă exhibiționist decât conștientizat la începutul anilor 2000. Despre homosexualitate, queer, queerness nici nu prea putea fi vorba atunci. Nu e de minimalizat, desigur, deschiderea și radicalitatea douămiiștilor, însă ce vreau să subliniez este alura încă masculinizată, cu rădăcini în patriarhat, a douămiismului. Nici mai târziu literatura nu stă foarte diferit. Într-adevăr, în poezie, apare Floarea de menghină (2008) a Svetlanei Cârstean, iar, în proză, abia în deceniul al doilea, Interior zero (2016) de Lavinia Braniște. În cazul ambelor există reflecții asupra ambiguităților de gen și asupra felului în care e privită femeia. Evident, Soldații. Poveste din Ferentari (2017) a lui Adrian Schiop e prin excelență romanul relației gay și a dublei marginalități. Era mai mult decât așteptat să avem și un roman despre o relație homosexuală dintre două femei.
Se constată în ultimii ani apariția în câmpul cultural românesc a unor lucrări centrate pe biografia scriitorilor și a artiștilor români atât în cadrul editurii Polirom, prin seria Biografiilor romanțate, în care destinul unui scriitor e folosit ca materie primă pentru ficțiune, cât și în cadrul editurii Humanitas, prin studiile pseudoistorice ale Tatianei Niculescu. La baza recuperării punctelor nodale ale vieții lor se află demitizarea și dorința de ancorare a scriitorilor în orizontul cititorului și anularea barierei perimate dintre autor și public.
revistavatra.org 