Etichetă / cronica teoriei
Mihnea Bâlici – Producție prin elipse: French Theory
Studiul lui François Cusset din 2003 despre transplantul teoretic care a marcat mediul academic al Statelor Unite din ultimele decenii ale secolului trecut – acest construct cultural local, denumit French Theory – poate fi lămuritor, în contextul actual al culturii române, în ceea ce privește problema circulației transnaționale a conceptelor teoretice/critice și a metodologiilor. Importul cultural este mai puțin un transfer direct și imuabil, ci mai degrabă – după cum subliniază și Bogdan Ghiu în cuvântul-înainte al traducerii de față, French Theory. Foucault, Derrida, Deleuze & Co. și transformările vieții intelectuale din Statele Unite*– o problemă de traducere, de translație, în sensul de deteritorializare (folosind un concept-pasager specific fenomenului analizat de Cusset) și recontextualizare, în funcție de nevoile, deschiderile și limitările contextului-gazdă. Acest fapt implică o alterare perpetuă a fenomenelor culturale în cauză. Citește în continuare →
Țintă fixă: George Comninel, „Reinterpretând Revoluția Franceză”
Dana Domsodi
Cearta interpretărilor. Un exercițiu de materialism istoric
Apariția cărții Reinterpretând revoluția franceză, de George Comninel, la editura Tact, îmbogățește spațiul cultural românesc cu încă un argument în favoarea școlii marxismului politic și a metodei materialismului istoric. În vremuri de aprig reacționarism politic puține lucruri pot consola mai bine pesimismul întemeiat al rațiunii decât revizitarea disputelor din jurul Revoluției franceze, care cel puțin formal a reprezentat victoria unui tip de universalism politic asupra unei logici a privilegiilor și despotismului. Temeinic și destul de riguros academic, cartea așează argument peste argument până la nucleul unei reinterpretări a Revoluției ce ar putea fi sintetizat astfel: statul se afla în centrul Revoluție Franceze, o confruntare violentă între clase dominante, ce nu a fost condusă de capitaliști, nedând naștere vreunei societăți capitaliste. Deși o reinterpretare a Revoluției franceze ce face în această teză premiză rămâne încă să fie scrisă, bateria de concepte, teorii, analize istorice și metodologii – și armonia cu care conlucrează reprezintă tot atâtea motive pentru a recunoaște, încă o dată, în școala istorică Wood-Brenner locul în care adevărul, analiza istorică și istoria au cele mai mari șanse să se găsească pe aceeași lungime de undă. Citește în continuare →
Cornel Ban – Capitalism, refeudalizare și asistenții sociali ai noii boierimi
S-a scris despre inegalitate și evaziunea fiscală a oligarhiei globale până la greață. Ne mai încumetăm la încă o carte pe temă? În cazul lui Brooke Harrington merită. Pentru că oricâte milioane de pagini de Pikkety și Panama Papers citim, nu aflăm cine sunt lucrătorii cu banul cel greu și bine dosit de stat, neamuri, soț/nevastă, copii etc. și cine sunt cei care cer serviciile lor. Cine sunt, deci, gestionarii de bogăție (wealth managers) și cum arată munca lor de asistenți sociali ai oligarhiei? Citește în continuare →
Alex. Cistelecan – Noblesse oblige
De la „în căutarea adevăratului Marx” la „autorul unuia din ultimele sisteme filosofice”: titlurile capetelor de sumar din recenta carte a lui Nicolas Tertulian despre Lukács* rezumă perfect atât evoluția gândirii filosofului maghiar, cât și, mai general, destinul istoric a ceea ce s-a numit „marxism occidental/Western Marxism”. Un curent1 născut să facă revoluția (sau măcar să o însoțească filosofic), dar care a sfârșit făcând Cultură, altfel spus articulând ultima mare filosofie burgheză, ultima expresie sistematică și totalizantă a spiritului occidental. Acest destin paradoxal al marxismului occidental – de filosofie ce se naște din imediata vecinătate a istoriei, dar care supraviețuiește tocmai grație rupturii de aceasta – este, în fond, expresia interiorizată și mediată filosofic a propriei sale origini istorice și a contradicțiilor acesteia. Cum spune faimoasa deschidere a Dialecticii negative, „filosofia, care părea odinioară demodată, supraviețuiește tocmai pentru că momentul realizării sale a fost ratat”. Născut între două revoluții (cea prematură și, implicit, incompletă, din Rusia, și cea comunistă din Vest, condiția întârziată de posibilitate a celei dintâi, dar care, cum se spune, a murit speranță și a lăsat astfel fără speranță inclusiv încercarea bolșevică), și ca atare marcat profund de această așteptare escatologică a unei revoluții parcă iminente, deja declanșate, și totuși neîncetat ratată, „marxismul occidental” a întreținut cu moștenirea lui Marx și cu istoria mișcării socialiste un raport cu totul aparte. Citește în continuare →
Alex CISTELECAN – Utopii la promoție
Fredric Jameson et. al., An American Utopia. Dual Power and the Universal Army, Verso, Londra & New York, 2016
O utopie pe măsura realității americane, a celei de astăzi mai mult ca oricând – ceea ce nu o face însă o utopie neapărat mai „realistă”. În același timp, și din perspectiva tiparelor obișnuite ale contextului și genului în care se înscrie, o utopie destul de insolită, chiar provocatoare, al cărei rol declarat e tocmai acela de a tulbura consensul idilic al reveriilor comunarde, localiste și escapiste ale noii stângi. „Acolo unde utopiile anilor 60-70, în spirit anti-instituțional și anarhist, și influențate de teoria foucauldiană a „puterii”, visau la societăți eliberate de „putere”, adică de orice formă de organizare politică”, revendicând mai degrabă expresia imediată a comunității și a subiectivității, utopia lui Jameson e una voit anti-locală și universalistă, organizațională, instituțională și impersonală chiar până în punctul de a fi antipolitică. Citește în continuare →
Claudiu GAIU – Fără urmare. Pe marginea lecturii lui Günther Anders, Obsolescenţa omului II
Abandonul solidarităţii
Simone Weil, lucrătoare pe o freză semiconcavă la Renault, avea obiceiul să le recite camarazilor de uzină versuri greceşti:
ἀργὸς γὰρ οὐδεὶς θεοὺς ἔχων ἀνὰ στόμα
βίον δύναιτ᾽ ἂν ξυλλέγειν ἄνευ πόνου.
„Niciodată leneşul, chiar dacă gura lui e plină de numele zeilor, nu poate să-şi câştige traiul fără muncă.”1
Aşa zice plugarul din prima scenă a Electrei lui Euripide, lăsându-şi princiara consoartă să deretice prin casă, în timp ce el pleacă spre îndeletniciri câmpeneşti rar pomenite de tragici. Subiectul piesei va fi aşadar răzbunarea sângeroasă clocită de odraslele Clitemnestrei şi nu truda mereu reînnoită a lucrătorului pământului. Putea interesa auditorii? Şi cum? La fel cum Dalas-ul seducea prin intrigi de soap-opera texană terna realitate socialistă a anilor 80? Prietena filosoafei, Albertine Thévenon spune că ceilalţi se bucurau de bucuria ei. Mai ştim din corespondenţa dintre Simone Weil şi inginerul Vincent Bernard, directorul turnătoriei de a Rosière, că ea redactase pentru buletinul fabricii articole de vulgarizare a tragediei eline, pe care o considera mai apropiată înţelegerii populare decât literatura clasică franceză. Citește în continuare →
Minirecenzii (15)
Ioana Pârvulescu (coordonator), Și eu am trăit în comunism, Humanitas, București, 2015
Scopul volumului, conform celor scrise de editoare în prefață, este dublu: pe de o parte răspunde unei nevoi de a reaminti celor care nu au trăit comunismul (și pe care unii îl idealizează) cum a fost de fapt; pe de alta este vorba de oameni care tocmai pentru că au trăit bucăți semnificative ale vieții lor în comunism, se află la momentul rememorărilor. E poate una dintre ultimele șanse de reamintire. Volumul adună astfel o serie de fragmente de memorie și vigniete din cotidianul comunist grupate pe câte teme clasice: statul la coadă, mâncatul, frigul, relațiile de muncă, intime, mersul în străinătate, etc.
Ce e paradoxal este că deși aceste amintiri sunt unele personale, marea majoritate a celor din volum reproduce de fapt niște locuri comune despre trecutul comunist. Folclorul urban în care este învăluit de regulă comunismul este acum confirmat de aceste amintiri, care se inspiră din acesta și îl confirmă. Este evident că amintirile celor chemați să scrie la volum sunt de fapt filtrate, selectate prin grila oferită de această interpretare populară a comunismului. Astfel, și în acest volum (precum altele similare – v. Călin Andrei Mihăilescu, Cum era? Cam așa… Amintiri din anii comunismului românesc. Curtea Veche. 2006) amintirile personale nu fac decît să confirme memoria oficială despre acesta. Nu întîmplător, mai toate amintirile seamănă între ele, chiar pînă la detaliu.
Claudiu GAIU – Contribuţii la teoria democraţiei directe media-emoţionale
– Antirecenzie la Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse. Editions du Seuil, 2015. –
Toată puterea – sovietelor! Like!
34715 ani de închisoare pentru fiecare. Acesta era verdictul tribunalului spaniol pentru capii atentatului terorist de la Madrid din 2004. Pedeapsă simbolică pentru că Regatul spaniol nu admitea la vremea respectivă pedeapsa pe viaţă. Ceea ce e pe cale să se schimba în lunile ce urmează. Una din consecinţele atacului a fost pierderea alegerilor de către guvernul conservator al lui José María Aznar. Partidul Popular, moştenitorul franchismului, pregătise deja sticlele de şampanie pentru o victorie previzibilă. Le-au băut până la urmă susţinătorii lui Zapatero, zis Bambi, vedeta unei versiuni iberice a blairismului. Socialiştii spanioli au speculat emoţia populară şi bănuiala presei că Aznar şi ministrul de interne, Jaime Mayor Orega, se folosesc de ancheta poliţienească pentru a-şi regla conturile cu organizaţia teroristă bască ETA. Înotând contra curentului, filosoful Fernando Savater şi-a dezamăgit cititorii exprimând îndoieli în legătură cu caracterul democratic al unei schimbări politice bazate pe emoţii puternice şi bănuieli încă nedovedite. 12 ani mai târziu, un concert dintr-un club de noapte bucureştean se sfârşeşte tragic din pricina iresponsabilităţii organizatorilor şi lipsei controalelor de securitate. Pe fondul unei erodări constante a imaginii premierului Victor Ponta, tulburarea publică provocată de victime şi insistenţa presei aduce la guvernare pe ştersul tehnocrat Dacian Cioloş, şeful unui executiv ai cărui miniştrii se întrec să adune like-uri pe facebook, pasiune transmisă imediat şi preşedintelui ţării. Schimbări majore au avut loc în anii scurşi între cele două evenimente: nici nu mai avem nevoie de alegeri! Trecem încetişor către o formă de anarhism mediatic, în care guvernanţii devin comisari ai afectivităţii, în posesia temporară a unui mandat sentimental imperativ, revocabili la pandaliile camerelor de filmat. Reţelele sociale împlinesc un vis revoluţionar: Toată puterea sovietelor.. , adică grupurilor Facebook!
Minirecenzii (14)
Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, traducere din limba franceză de Irina Brateş şi Lucia Popovici, Litera, Bucureşti, 2015
revistavatra.org 